US 1

1. Dreptul reprezintă un fenomen social complex, caracterizat printr-o serie de trăsături esenţiale ce
rezultă din factorii care îi configurează existenţa şi anume: esenţa economică, datorită determinării sale
de către condiţiile vieţii materiale; esenţa social-politică, datorită faptului că este expresia intereselor
fundamentale şi generale ale societăţii; esenţa normativă, pentru că el reprezintă o manifestare de
voinţă ridicată la rangul de lege.

2. De regulă, termenul drept este utilizat cu următoarele accepţiuni: a. drept ca totalitate a regulilor de
conduită legiferate, adică totalitatea normelor juridice care transformă nevoile de organizare ale
societăţii în reguli obligatorii de comportament. Acest drept reglementar se mai numeşte şi drept
obiectiv. b. prin drept se poate înţelege consecinţa ce derivă din dreptul pozitiv asupra persoanelor,
facultatea, prerogativele, obligaţiile ce revin persoanelor, pe care îl denumim drept subiectiv. c. un alt
sens al termenului drept îl reprezintă şi dreptul ca ştiinţă sau ştiinţa dreptului, ca activitate de cercetare
a fenomenului juridic de ansamblu. Obiectul ştiinţei dreptului îl constituie pe de o parte normele
juridice, legile adoptate de puterea publică, dar şi nevoile sociale care pretind această reglementare, pe
de altă parte. d. într-un context dinamic, privind procesele de elaborare şi aplicare a normelor juridice,
dreptul mai este abordat ca tehnică şi artă. Rezumat 17 Teoria generală a statului şi dreptului

3. În literatura de specialitate actuală, dreptul este definit ca ”ansamblul regulilor asigurate şi garantate
de către stat, care au ca scop organizarea şi disciplinarea comportamentului uman, în principalele relaţii
din societate, într-un climat specific manifestării coexistenţei libertăţilor, apărarea drepturilor esenţiale
ale omului şi justiţiei sociale“.

4. În opinia noastră, dreptul reprezintă sistemul regulilor juridice cu caracter general şi obligatoriu,
elaborate, instituite sau recunoscute de stat cu scopul de a reglementa relaţiile sociale şi de a le garanta
şi a căror respectare este asigurată, la nevoie, prin folosirea coerciţiei statale.

5. Dreptul prezintă următoarele caractere: un caracter normativ, reglementând relaţiile sociale dintre
oameni; un caracter general şi permanent; un caracter obligatoriu şi sancţionator.

6. Modalităţile de apariţie ale dreptului constau în: păstrarea unor vechi reguli gentilice de conduită, dar
cu un scop nou, şi formarea regulilor juridice prin soluţiile date de către judecători cu ocazia soluţionării
proceselor.

7. Tipurile istorice de drept cuprind: dreptul sclavagist; dreptul feudal; dreptul burghez; dreptul socialist,
iar după unii autori acestea sunt: dreptul incipient (al comunei primitive), dreptul antic (în cadrul căruia
intră mai multe grupe: dreptul oriental, dreptul greco-roman), dreptul medieval (cu grupa dreptului
romano-germanic, sistemul common-law şi sistemele religioase de drept), dreptul modern (specific
începutului capitalismului) şi dreptul contemporan. Între tipurile istorice de drept nu se poate face însă o
diferenţiere netă datorită faptului că între ele există elemente de continuitate, constante ale dreptului.
8. În literatura juridică, forma dreptului mai este denumită “izvor (formal) de drept”. Sub aspectul
evoluţiei lor istorice se cunosc mai multe forme principale de exprimare a voinţei sociale devenită regulă
de drept, şi anume: obiceiul juridic, precedentul judiciar şi actul normativ. În anumite condiţii, regula de
conduită (norma) poate fi exprimată şi sub alte forme, ca de exemplu contractul normativ şi, în mod cu
totul excepţional, poate fi formulată de doctrina (literatura) juridică.

US 2

1. În literatura de specialitate, statul este considerat drept acea formă de organizare sau instituţie prin
care se exercită puterea politică în limitele unui anumit teritoriu de către un grup organizat de persoane
care îşi impun voinţa şi interesele asupra membrilor societăţii. Statul este principala instituţie politică a
societăţii.

2. Accepţiunile termenului stat sunt diversificate: prin noţiunea de stat desemnăm puterea centrală
raportată la colectivităţile locale (regiuni, departamente, oraşe), desemnăm pe guvernanţi spre a-i
diferenţia de guvernaţi, evocăm puterile publice în ansamblul lor. Ca organizare politică a puterii, statul
apare drept un sistem articulat de instituţii sau organe investite cu autoritate prin care se realizează o
ordine socială. În sens larg, statul este „organizarea politică a societăţii, deci a unei populaţii în limitele
unui teritoriu istoric recunoscut de Rezumat 32 Teoria generală a statului şi dreptului comunitatea
internaţională, în care puterea şi libertatea se înfruntă şi coexistă pentru asigurarea prosperităţii
fiecăruia şi a Binelui Comun, pentru înnobilarea fiinţei umane prin valorile perene ale culturii şi
civilizaţiei”. În sens restrâns, statul este ansamblul autorităţilor publice care asigură guvernarea.

3. Apariţia statului a cunoscut o diversitate de căi şi ritmuri de evoluţie în funcţie de condiţiile istorice
concrete în care s-au produs şi de stadiul de dezvoltare al societăţii respective.

4. Rolul şi scopul statului se realizează prin îndeplinirea funcţiilor sale care pot fi interne şi externe. În
plan intern distingem funcţia politico-juridică ce constă în elaborarea şi aplicarea de norme juridice şi
cea socialeconomică. În plan extern, exercitarea funcţiilor statului şi îndeplinirea rolului acestuia implică
participarea pe plan internaţional, în relaţiile cu alte state sau cu organizaţii internaţionale, atât pentru
rezolvarea unor probleme proprii, cât şi a unor probleme generale ale umanităţii sau ale unor regiuni
geografice.

5. Fiecare stat în parte se caracterizează prin trei elemente esenţiale : un teritoriu, o naţiune şi o
autoritate politică exclusivă sau suverană.

6. Populaţia reprezintă factorul uman atât sub aspectul totalităţii membrilor acelei comunităţi statale,
cât şi al raporturilor economice, politice, cultural-spirituale, etnice ce stau la baza comunităţii respective.
Persoanele care locuiesc pe un teritoriu delimitat de frontiere şi sunt supuse aceleiaşi autorităţi politice
pot avea faţă de aceasta fie calitatea de cetăţean, de membru al statului respectiv cu drepturi depline,
fie calitatea de străin (persoană având o altă cetăţenie decât cea a statului pe teritoriul căruia se află),
fie de apatrid (persoană fără cetăţenie).

7. Teritoriul este elementul care delimitează în spaţiu competenţa puterii statului, suveranitatea
acestuia. Teritoriul statului, denumit şi teritoriul statal sau teritoriul naţional reprezintă porţiunea de
pământ şi de ape, delimitate prin hotarele statului respectiv, pe care locuieşte în mod statornic poporul,
naţiunea în cauză şi asupra căreia se exercită puterea de stat.

8. Un alt element definitoriu al statului îl reprezintă forţa publică, puterea publică sau puterea de stat.
Realizarea sa presupune crearea unui aparat specializat, a unor autorităţi (organe) ale statului

US 3

1. Principiile de drept reprezintă acele idei călăuzitoare ce se regăsesc în conţinutul normelor juridice,
constituind tocmai manifestarea convingerilor legiuitorului asupra cerinţelor obiective ale societăţii.
Aceste convingeri conţin două elemente importante: tradiţia, statornicia în timp a unor reguli, precum şi
tendinţa continuă de inovaţie, de schimbare profundă. Principiile fundamentale ale dreptului sunt
tocmai acele reguli de bază ce stau la temelia sistemului de drept al unei societăţi şi se regăsesc, în mod
specific în ramurile juridice care compun dreptul precum şi în normele juridice care alcătuiesc acele
ramuri.

2. Principiile fundamentale se desprind din normele juridice. Unele din ele se întâlnesc în toate ramurile
de drept, altele însă se regăsesc doar la nivelul unora indiferent de mărimea sferei de aplicabilitate,
constituindu-se şi ca principii morale ale respectivelor ramuri de drept. La rândul lor şi ramurile de drept
au şi ele principii proprii, cu o aplicabilitate limitată şi deosebit de specifică. Cunoaşterea principiilor are
o importanţă deosebită în procesul de elaborare a dreptului asigurând unitatea şi coerenţa acesteia,
respectiv a normelor şi actelor de reglementare, ca şi în aplicarea dreptului, inclusiv în interpretarea
acestuia, mai ales atunci când lipsind reglementări detaliate ori existând lacune legislative, se recurge la
ele pentru rezolvarea unei mari diversităţi de situaţii date spre soluţionare organelor de stat.

3. Între principiile fundamentale de drept şi normele juridice delimitarea se face potrivit raportului care
există între întreg şi parte, potrivit căruia normele juridice se raportează în permanenţă la principii:
normele juridice pozitive conţin şi descriu o mare parte din principiile dreptului; principiile dreptului îşi
asigură funcţionalitatea prin respectarea conduitei prescrise prin normele juridice; normele juridice au o
valoare explicativă mult mai restrânsă faţă de valoarea explicativă a principiilor; principiile dreptului se
deosebesc şi de axiome, maxime sau aforisme juridice, care sunt mici sinteze cu un grad de cuprindere
incomparabil mai mic decât al principiilor fundamentale.
4. Din punct de vedere al conţinutului, principiile pot fi de inspiraţie filosofică, politică, socială (principiul
separaţiei puterilor în stat, pluralismul politic, pluralismul formelor de proprietate) sau pot avea caracter
preponderent tehnico-juridic (principiul legalităţii, al autorităţii lucrului judecat, derogarea legii speciale
de la legea generală).

5. Principiile fundamentale ale dreptului sunt: principiul asigurării bazelor legale de funcţionare a
statului; principiul libertăţii şi egalităţii; principiul responsabilităţii; principiul echităţii şi justiţiei.

US 4

1. Noţiunea de izvor de drept are mai multe sensuri: a. După criteriul raportului dintre conţinut şi formă,
distingem între izvorul material şi izvorul formal (juridic) al dreptului. La rândul ei, forma dreptului poate
fi internă, adică ceea ce şi cum se exprimă reglementarea juridică şi externă, adică prin ce se exprimă
reglementarea juridică (lege, decret, hotărâre); b. După caracterul sursei normative, distingem izvoare
directe (imediate) ale dreptului şi izvoare indirecte sau mediate; c. După sursa de cunoaştere a
dreptului, în sens istoric, distingem izvoare scrise şi izvoare nescrise.

2. Totalitatea izvoarelor dreptului român contemporan constituie un sistem unitar în care se cuprind o
varietate de forme dispuse într-o anumită ordine şi ierarhie având mai multe trăsături. Astfel, în sistemul
izvoarelor dreptului românesc există mai multe forme de exprimare ale dreptului, în cadrul cărora
dreptul scris reprezintă forma principală şi determinată şi a cărui unică modalitate de exprimare o
constituie actul normativ cu multiplele sale avantaje.

3. Actele normative ale organelor statului: legea. Noţiunea de lege se foloseşte în mod obişnuit în două
accepţiuni. În sens strict juridic, legea desemnează actul normativ al puterii legislative care
reglementează cele mai importante raporturi sociale, care se elaborează după o procedură specifică şi
are forţă juridică superioară faţă de toate celelalte acte normative care se întemeiază pe ea. În
terminologia politico-juridică noţiunea este folosită într-un sens deosebit de larg, desemnând în mod
generic orice normă de drept sau regulă cu caracter obligatoriu, juridic, provenind de la un organ de
stat.

4. Principalele trăsături ale legii sunt: legea emană de la puterea legislativă; legea reglementează în mod
primar, originar cele mai importante relaţii sociale; legea se adoptă cu o anumită procedură; legea are o
forţă juridică superioară tuturor celorlalte acte normative.

5. După însemnătatea şi forţa lor juridică se disting legi fundamentale sau constituţionale, legi organice
şi legi ordinare sau obişnuite. După conţinutul lor, legile pot fi materiale şi procedurale. După ramura de
drept pentru care constituie izvor de drept, legile pot fi civile, penale, administrative, financiare. După
sfera lor de cuprindere, legile pot fi generale, speciale şi excepţionale.
6. Actele normative ale organelor de stat subordonate legii sunt obligatorii pentru toate subiectele care
cad sub incidenţa lor, dar ele îşi pierd acest efect atunci când sunt în dezacord cu legea, ultima
aplicându-se întotdeauna în mod prioritar. În această categorie intră: decretele (prezidenţiale) cu
caracter normativ; hotărârile Guvernului cu caracter normativ; ordinele cu caracter normativ şi
instrucţiunile miniştrilor; actele normative ale organelor locale ale administraţiei publice care cuprind
deciziile şi dispoziţiile; tratatele, acordurile şi convenţiile internaţionale.

7. Obiceiul juridic (cutuma): noţiunea de cutumă este utilizată într-un sens larg pentru a desemna
ansamblul normelor juridice care se degajă din practica socială în afara intervenţiei legiuitorului,
incluzând aici atât obiceiul, cât şi jurisprudenţa. Noţiunea este folosită cel mai adesea în sens restrâns,
de practică socială uniformă şi constantă care este percepută de colectivitate ca având un caracter
obligatoriu.

8. Elementele constitutive ale cutumei sunt uzajul şi convingerea juridică.

9. Doctrina reprezintă acele interpretări, convingeri la care ajung oamenii de ştiinţă, ce investighează
fenomenul juridic, atât din perspectiva viitoarelor reglementări, sesizând nevoile sociale ce trebuie să-şi
găsească o codificare juridică, cât şi din analiza reglementărilor existente, a dreptului pozitiv,
îmbunătăţiri ce trebuie aduse, modul de interpretare, raportarea în timp şi la dreptul comparat a
normelor interne.

10. Practica judiciară mai este denumită şi jurisprudenţă şi reprezintă totalitatea hotărârilor
judecătoreşti pronunţate de instanţele judecătoreşti de toate gradele, soluţiile juridice la care au ajuns
aceste instanţe, în cazuri concrete (speţe).

11. Contractul normativ este un acord de voinţă, încheiat în baza unor norme juridice, care produc
efecte juridice. El poate constitui izvor de drept în condiţiile în care nu stabileşte drepturi şi obligaţii
pentru părţi, nu vizează un raport juridic concret, ci stabileşte pe baza manifestării de voinţă a părţilor
reguli generale şi impersonale.