SHERINE IORDACHE

ANUL II, SEM. 2

Antisemitismul postbelic și emigrarea

evreilor din România

În această lucrare voi aborda tema antisemitismului postbelic și a emigrării evreilor

din România, pornind de la cauzele și modul de manifestare al antisemitismului, până la
tacticile abordate de regimul comunist pentru a rezolva „problema evreiască”.
Voi începe prin a oferi câteva date statistice. De-a lungul anilor, numărul evreilor din
România a scăzut considerabil, estimându-se că în preajma anului 1945 se numărau în jur de
350.000 de evrei, iar până în anul 1995, numărul lor a scăzut, ajungând la aproximativ 14.000
de evrei, dintre care doar 3.000 „activi”. Această diferență se poate observa și privind
procentele care arătau, în perioada de vârf a anului 1899, o pondere de 4,5%. Odată cu
timpul, ponderea scade, în anii 1939 și 1940, evreii reprezentând atunci 3,8 din populația
României. Putem observa din aceste simple numere și procentaje efectele distrugătoare ale
discriminării, întrucât, în prezent, în raport cu populația totală a țării, evreii reprezintă,
aproximativ, doar 0,5%.1
Trebuie menționate, totuși, motivele acestor scăderi de procente și de numere. Sunt
deja bine cunoscute ororile aduse asupra evreilor de perioada antonesciană prin politica
Mareșalului de purificare etnică. Astfel, numărul evreilor a scăzut drastic din cauza
masacrelor, jafurilor, din cauza lipsei totale de interes față de respectarea dreptului la viață,
manifestată prin refuzul de a oferi evreilor mâncare, medicamente sau asistență medicală. De
asemenea, numărul evreilor a scăzut și din cauza pierderii de către România a Basarabiei,
Bucovinei și a ținutul Herța, acestea fiind zone cu un număr destul de mare de evrei 2. Însă,
un mare motiv este reprezentat și de emigrările evreilor. Putem deduce ușor motivul emigrării
evreilor în perioada anilor 1940-1944, și anume, frica de moarte, intenția lui Ion Antonescu
de a curăța poporul român de evrei fiind foarte clar exprimată. În urma dictaturii lui Ion
Antonescu, la 23 august 1944, numărul evreilor era înjumătățit, întrucât înainte de cel de-al
Doilea Război Mondial se numărau în jur de 765.000 de evrei, iar în România anului 1945 s-
au numărat 375.000 de evrei. În anul următor, 1946, se observă totuși o creștere, populația
evreiască însumând 420.000 de oameni. Deși numărul mai mare ar putea fi interpretat ca fiind

1
Hary Kuller, Opt Studii despre Istoria Evreilor, editura Hasefer, București, 1997, p.19.
2
Liviu Rotman, Evreii din România în perioada comunistă, editura Polirom, 2004, p. 28.
o evoluție, un semn bun, el este de fapt datorat întoarcerii pe teritoriul românesc a evreilor
deportați în diverse țări.3
Ar trebui totuși să înțelegem și motivele emigrărilor evreilor din România ulterior
războiului și după înfrângerea regimurilor totalitare. Evreii au continuat să părăsească
România chiar dacă pericolul morții trecuse. Antisemitismul a continuat să existe, însă sub
alte forme, manifestându-se social, prin prisma populației de etnie română, îndoctrinată cu
norme antisemite din vremea regimului lui Ion Antonescu. Existau două argumente
predominante pentru care românii etnici considerau evreii ca fiind niște intruși, și anume:
„argumentul demografic” ce are la bază faptul că ponderea populației evreiești este prea mare
în raport cu populația majoritară și „argumentul sociologic” prin care se exprimă
nemulțumirea față de caracterul disfuncțional și dezavantajos pentru români al piramidei
socio-ocupaționale evreiești.4
Alături de această discriminare socială trebuie să punem la socoteală faptul că
perioada anterioară momentului 23 august 1944 a reprezentat o traumă, o tragedie pe care
supraviețuitorii evrei au continuat să o simtă mult timp după ce aceasta a trecut. Holocaustul
nu a avut doar efectul micsorării numărului de evrei, întrucât după căderea regimului
Antonescu, supraviețuitorii formau o mulțime marcată de șocul colectiv și de frica
permanentă de a nu se întoarce în posibilitatea de a trăi și de a fi tratați în moduri inumane,
astfel, tragediile trăite de evrei le-au distrus atât stabilitatea mentală, cât și sănătatea, „pentru
că, de vreme ce orice a fost posibil să se întâmple, încrederea în normalitate dispăruse.”5
În conformitate cu cele menționate mai sus, există cercetări și diverse rapoarte
medicale care confirmă starea precară a evreilor, drept urmare a traumelor trăite de aceștia.
90% din copiii evrei sufereau de rahitism din cauza alimentației precare și insuficiente.
Această condiție putea, și cel mai probabil chiar devia, provocând tulburări ale sistemului
digestiv și alte boli cu o mortalitate ridicată la acea vreme. Tot în rândul copiilor se observă și
o creștere a cazurilor de boli venerice sau a afecțiunilor neuropsihice precum epilepsia, într-
un procent mai ridicat la copiii evrei decât la cei neevrei. Totuşi, boala cea mai extinsă era
tuberculoza, aceasta afectând un procent de 64% dintre copiii evrei.6

3
Natalia Lazăr, Noi Perspective în Istoriografia Evreilor din România, editura Hasefer, București, 2010, p. 193.
4
Hary Kuller, Opt Studii despre Istoria Evreilor, editura Hasefer, București, 1997, p.20.
5
Liviu Rotman, Evreii din România în perioada comunistă, editura Polirom, 2004, p. 29.
6
Ibidem.
 În rândul adulților evrei studiile prezintă un procent de 25% dintre suferinzii de diabet
ca fiind de etnie evreiască. De asemenea, spre deosebire de populația neevreiască, în rândul
evreilor, hernia, arteroscleroza sau apendicita au un grad de mortalitate mult mai ridicat.7
În aceste studii și rapoarte se punctează și cauzele conform cărora populația evreiască
a ajuns la o stare de sănătate atât de precară, și anume: munca forțată fără respectarea unor
criterii medicale, hrana insuficientă, lipsa condițiilor minime de igienă, stresul, inexistența
asistenței medicale și imposibilitatea susținerii unei vieți familiale normale. Traiul în comun
al mai multor oameni sau a mai multor familii a reprezentat o cauză majoră a răspândirii
tuberculozei.8
Astfel, punând laolaltă toate cele menționate mai sus: antisemitismul, modul de tratare
al evreilor în perioada antonesciană, traumele Holocaustului la care se adaugă faptul că deși
după încetarea regimului antonescian s-a discutat repunerea în drepturi a populației evreiești,
acest lucru s-a întâmplat prea târziu, evreii din România au recurs la variantra unui stat
propriu pentru a rezova „problema evreiască”.
Alia, termen tradus ca urcare, înălțare reprezintă venirea în țara strămoșească.
Procesul de alia este puternic legat de sionism, mai exact, mișcarea politică și religioasă ce
susține întemeierea unui stat evreiesc pe teritoriul Palestinei.9
România era o locație cheie atât pentru evreii români, cât și pentru evreii din Europa
Centrală, întrucât Bucureștiul era perceput ca fiind o „stație” pe drumul reîntoarcerii spre
Eretz-Israel, iar Constanța era punctul de plecare spre Palestina.10
Chiar și în perioada antonesciană, concomitentă cu cel de-al Doilea Război Mondial,
evreii din România nu au renunțat la alia, în ciuda pericolelor la care îi expunea plecarea spre
Palestina: apele minate, vasele neadecvate denumite „coji de nucă”, obstacolele
administrative sau scufundarea a două vase cu emigranți români în timpul războiului.11
Perioada postbelică a anilor 1945-1947 este marcată de emigrările ilegale: „Plecările
evreilor din regiunea noastră se fac atât pe cale legală, însă în majoritatea cazurilor clandestin
si sunt constatate atât pe teritoriul urban, cât și pe teritoriul rural”.12
Anul 1948 a adus destul de multe schimbări în plan politic și economic, întrucât
Partidul Muncitoresc devine un factor politic dominant, iar Moscova pune stăpânire pe

7
Ibidem.
8
Ibidem.
9
Natalia Lazăr, Noi Perspective în Istoriografia Evreilor din România, editura Hasefer, București, 2010, p. 193.
10
Liviu Rotman, Evreii din România în perioada comunistă, editura Polirom, 2004, p. 30-31.
11
Natalia Lazăr, Noi Perspective în Istoriografia Evreilor din România, editura Hasefer, București, 2010, p.
194.
12
Ibidem
afacerile interne și externe ale țării. Odată cu aceste schimbări, au loc și procesele de
industrializare, naționalizare, expropriere. Toate aceste schimbări au dat peste cap planurile
evreilor, populația evreiască fiind formată majoritar din comercianți, meseriași, liberi
profesioniști, etc., care odată cu aceste schimbări ale anului 1948 nu-și puteau menține
locurile de muncă. În acest context, putem spune că expresia „când o ușă se închide, alta se
deschide” se potrivește ca o mănușă pentru situația prezentată, întrucât anul în care
posibilitățile populației evreiești au fost limitate este și anul în care o nouă poartă s-a deschis
pentru ei. Luna mai a anului 1948 reprezintă proclamarea statului Israel și recunoașterea sa
internațională și implicit, o nouă etapă a emigrărilor, întrucât o perioadă destul de lungă, până
în 1930 erau majoritare emigrările în America.
Astfel, statul Israel susținea ideologiile sioniste și interesele material-economice ale
populației evreiești, având în vedere că munca în mediu colectiv nu surâdea prea mult
evreilor care, în timp, și-au dezvoltat spiritul intrepid, competitiv și al proprietății, trăind din
munca lor individuală. Totuși, deși emigrările în masă ar fi putut fi văzute drept o soluție
pașnică pentru rezolvarea „problemei evreiești”, spre deosebire de soluțiile abordate în trecut,
regimul comunist românesc nu era în totalitate de acord cu această măsură. Comuniștii optau
în continuare pentru varianta marxist-leninistă de rezolvare a problemei. La această idee
susținută de comuniști, evreimea a răspuns printr-o voință nestăpânită de emigrare în masă, în
ciuda tuturor obstacolelor care i-ar fi putut împiedica.13
Începând cu finalul anului 1948 se pornește o intensă campanie antisionistă, începută
prin interzicerea activităților sioniste, urmând ca în anii 1949 și 1950 să se accentueze prin
acțiuni mai agresive precum arestările sioniștilor. În anul 1949, organizațiile comuniste ce
activau în mediul evreiesc pornec o campanie antisionistă, dat în același timp, și o muncă de
convingere a evreilor ca aceștia să se conformeze noilor realități pe care le prezenta România.
14
În ciuda acestora, presiunile și cererile făcute de evrei în scopul emigrării spre Palestina au
continuat în număr mare, printre alte constatări, Comitetul Democrat Evreiesc a constatat că
„Munca de lămurire dusă de C.D.E. în rândurile populației evreiești și de combatere a
naționalismului sionist sub toate formele lui de manifestare nu a fost suficient de adâncă”15.
C.D.E menționează partidului constatările sale, iar răspunsul este unul simplu,
conform căruia, niciunui evreu nu îi este interzis să plece, însă, se sugerează intensificarea

13
Hary Kuller, Opt Studii despre Istoria Evreilor, editura Hasefer, București, 1997, p.23.
14
Hary Kuller, Opt Studii despre Istoria Evreilor, editura Hasefer, București, 1997, p.23-24.
15
Natalia Lazăr, Noi Perspective în Istoriografia Evreilor din România, editura Hasefer, București, 2010, p.
198.
muncii de convingere a C.D.E.-ului pentru ca fenomenul emigrărilor să nu ajungă și în rândul
populației muncitoare evreiești.16
Presiunile pentru alia se mențineau ridicate din partea evreilor, întrucât deși în
perioada anului 1950 organele desemnate cu emiterea certificatelor de călătorie puteau primi
doar cererile a 70 de persoane, în fața serviciului de pașapoarte al Direcției Generale a
Miliției se adunau în jur de 600 de persoane zilnic. Evreii se plângeau de modul în care se
efectuau programările deoarece „la plecarea ultimului vas au rămas câteva locuri goale și,
astfel, câțiva din cei care întâmplător erau la D.G.M., au fost imediat programați și au trebuit
să plece fără să-și poată lichida lucrurile”. Altă problemă care îi făcea pe evrei să se plângă
era faptul că se eliberau certificate bătrânilor singuri în țară, iar familiile numeroase erau
despărțite, nefiind acordate certificate de călătorie tuturor membrilor familiei. Evreii români
se comparau cu emigranții germani, subliniind faptul că programările erau făcute pe un
termen prea scurt, de până la 8 zile, și că majoritatea evreilor români aveau dreptul să ia cu ei
bagaje cu o greutate de numai 40 de kg, aceste aspecte îi făceau pe evreii români să considere
că primesc un „tratament vitreg” și că „emigranților germani li s-ar acorda un tratament mai
favorabil”17
Voința de emigrare a crescut în continuare, astfel că în anul 1952, peste 60.000 de
familii aveau depuse cererile de emigrare. Totuși, s-a întâmplat ca plecările să fie întrerupte și
toate aceste familii au rămas „pe dinafară”. Persoanele cu cereri de emigrare depuse au fost
scoase din serviciu, iar asta a scăzut considerabil situația lor socială, spre deosebire de evreii
care nu au depus cereri de emigrare. Astfel, pentru evreii încadrați în numărul de peste 60.000
varianta era una singură. Aceștia nu mai puteau alege dacă doresc să rămână în România sau
să se răzgândească privitor la alegerea lor de a pleca, ci trebuiau să-și mențină alegerea de a
emigra spre Israel. 18
În ceea ce privește atitudinea Partidului Comunist Român și al comunismului în sine
față de evrei și emgrări, observăm o potențată victimizare, un joc teatral dramatic și în același
timp o blamare a evreilor pentru lipsa lor de recunoștință, toate acestea, fiind exprimate de
premierul Gheorghe Maurer în anul 1958: „Ce rău am făcut noi poporului evreu, pentru ca
atât de mulți să vrea să plece? V-am salvat viețile, v-am acordat drepturi egale. De ce atunci
acest val de plecări, mai rău decât pe vremea fasciștilor?”. De asemenea, Emil Bondăraș, tot

16
Idem, p. 199.
17
Natalia Lazăr, Noi Perspective în Istoriografia Evreilor din România, editura Hasefer, București, 2010, p.
207.
18
Hary Kuller, Opt Studii despre Istoria Evreilor, editura Hasefer, București, 1997, p.24.
din vârful ierarhiei comuniste, declară: „Dacă după atâtea semne de bunăvoință față de evrei,
făcute de regim, aceștia vor totuși să plece, atunci n-au decât să plece”.19
Aparent, liderii comuniști foloseau un discurs dublu pentru abordarea problemei
evreiești. Discursul ideologic era un discurs oficial, prin care se lăuda socialismul românesc
și era considerat ca fiind unica soluție, iar discursul politic era un discurs ocult prin care se
susținea ideea conform căreia popolația evreiască crează probleme socialismului care din
cauza lor nu se poate dezvolta atât din punct de vedere social-economic, cât și din punct de
vedere etnic. Cu toate acestea, chiar și cei mai determinați antisioniști din conducerea
partidului erau convinși de faptul că emigrarea evreilor este o soluție mult mai bună pentru a
rezolva și „problema evreiască” și pentru a ajuta și noul regim să înflorească, decât dacă ar
ține în continuare în țară oameni ce nu activează în folosul regimului, prin lipsa lor de munca
în structura și suprastructura colectivistă.20 Astfel, observăm că Partidul Comunist Român își
expune părerea într-un mod destul de ambiguu, apelând odată la propaganda antisionistă, iar
altădată punând presiune asupra plecărilor spre Israel. Se știa destul de clar că odată cu
emigrările, România se elibera de o populație neglijabilă, ce se afla în plus pe teritoriul țării
din cauza incapacității de a se integra în noul regim.
Comuniștii devotați merg chiar mai departe de planul discursurilor, organizând
propria alia, numită „alia roșie” prin care se susține emigrarea în Israel a evreilor comuniști.
Evreii special „antrenați” și îndoctrinați pentru a promova comunismul în Israel erau trimiși
spre destinația ideală a evreilor astfel, întărind regimul României. Astfel că la finalul anului
1948 și începutul anului 1949 pleacă două vapoare, dintre care unul avea la bordul său
echipament tipografic pe care Partidul Comunist din Israel să-l folosească în redactarea și
tipărirea ziarului românesc „Glasul poporului”. În mod previzibil, planul a eșuat, întrucât
mulți dintre evreii comuniști ajunși acolo au renunțat la scopul lor îndată ce au sosit în
Israel.21
Când populația evreiască a sărbătorit Rosh Hashana în zilele de 12-13 septembrie
1950 și sinagogile au fost pline de evrei, s-a considerat că și această manifestare este
dăunătoare regimului, întrucât evreii și-au exprimat vocal nemulțumirea față de cuvintele
rostite de membrul Comitetului Central al Comitetului Democratic Evreiesc, Sărățeanu Zelter
Moise, care spunea că limba populației evreiești este limba română, limba țării în care trăiesc
și că „evreii nu ar trebui să plece din Republica Populară Română pentru că sunt legați de
19
Idem, p.25-26.
20
Idem, p.26.
21
Natalia Lazăr, Noi Perspective în Istoriografia Evreilor din România, editura Hasefer, București, 2010, p.
202.
mormintele strămoșilor lor care nu trebuiesc părăsite”. 22 Personal, consider, deși cred că este
destul de evident, că în cuvintele membrului C.D.E. se regăsesc nuanțe nu prea subtile de
șantaj emoțional, acesta abordând subiectul sensibil al celor răposați. Din nou, consider că
acesta este un subiect sensibil în orice circumstanță și pentru oricine, însă gandindu-ne la
subiectii actuali, mai exact etnicii evrei, putem înțelege motivul pentru care această abordare
este mai mult decât sensibilă, atingând poate chiar limita exagerării și fiind folosită ca o
metodă de convingere, putea fi foarte ușor considerată o jignire.
Pentru a continua propaganda antisionistă, prin ziarul Scânteia, Partidul Comunist,
încearcă să convingă populația evreiască să nu părăsească țara prin descrierile referitoare la
condițiile grele pe care emigranții le vor întâmpina odată cu plecarea spre Israel.23
În contextul traumelor purtate de populația evreiască și de stresul permanent al
emigrărilor, un raport al Securității semnalează manifestări agresive din partea evreilor.
Printre aceste manifestări se numără cazul unei salariate care cerând insistent certificatul
necesar întocmirii actelor de emigrare, ca răspuns primește sfatul de a nu pleca în Israel, fapt
care îi declanșează o ieșire violentă, aceasta spunând că „preferă să i se întâmple orice, dar nu
mai rămâne în R.P.R. și vrea să plece în Iserael”. Un alt caz prezintă o altă evreică ce și-a
exprimat dorința de emigrare și a afirmat că „viața în R.P.R. este foarte grea, muncitorii
trebuie să lucreze până la epuizare și, pentru a evita un nou Auschwitz, toți evreii ar trebui să
plece în Israel”. De asemenea, existau persoane care susțineau că în cazul în care nu vor reuși
să plece, au de gând să se sinucidă.24
În anul 1952, se introduce reforma bănească prin care se decide inițierea unei noi
stabilizări monetare. Efectul pe care această mișcare l-a avut asupra populației evreiești a fost
unul devastator. Emigrările au fost îngreunate, majoritatea cetățenilor evrei au rămas fără
bani și se aflau acum în imposibilitatea de a-și plăti taxele fiscale, de pașaport sau pentru
transportul bagajelor, întrucât un croitor din Oradea mărturisește că s-a pregătit pentru
emigrarea în Palestina vânzând toate averile sale ce însumau 200.000 de lei, însă în urma
reformei monetare banii săi nu mai valorau nimic. Un alt efect al aceleiași acțiuni a fost
faptul că evreii nu-și mai puteau vinde averile deoarece nimeni nu mai avea bani cu care să le
cumpere.25

22
Natalia Lazăr, Noi Perspective în Istoriografia Evreilor din România, editura Hasefer, București, 2010, p.
206.
23
Idem, p. 208.
24
Ibidem.
25
Natalia Lazăr, Noi Perspective în Istoriografia Evreilor din România, editura Hasefer, București, 2010, p.
209.
 În concluzie, sunt de părere că evreii în perioada postbelică au avut parte de un
tratament lipsit de empatie atât din partea populației, cât și din partea partidului aflat la
putere. Am observat devotamentul bolnav, obsesiv al comunismului de a se opune evreimii
indiferent de opinia, ideea sau mișcarea pe care aceștia o abordau, având totuși și o părere
indecisă. Părerile Partidului Comunist erau cumva oscilante; consider că se știa că varianta
emigrărilor în masă ar fi fost o soluție care ar fi putut împăca ambele părți, însă comuniștii nu
se arătau de acord cu această variantă pentru a nu dezamăgi poporul îndoctrinat, încă din
perioada dictaturii antonesciene, cu principii antisemite și că din acest motiv nu au dat frâu
liber emigrărilor. Documentându-mă, am remarcat pozițiile contradictorii în care s-a regăsit
partidul conducător. Am observat că odată se susține faptul că singura rezolvare pentru
„problema evreiască” este doctrina fascistă, ca mai apoi să se susțină că regimul socialist
avea nevoie ca poporul evreu să rămână în țară pentru a ajuta la consolidarea regimului
socialist. Astfel, consider că evreii au trecut prin perioade grele ce nu s-au terminat odată cu
data de 23 august 1944, ulterior acestui moment, populația evreiască fiind nevoită să își
creeze singură libertatea, ajutorul și sprijunul oferit de comunism fiind doar o iluzie și chiar o
premisă de care liderii comuniști să se poată folosi în șantajarea și convingerea evreilor
pentru a rămâne în țară.