- Zaua de legătură dintre generații-

Aplicant: BADEA MIHAELA ANDREEA

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI,

 FACULTATEA DE PSIHOLOGIE ȘI ȘTIINȚELE EDUCAȚIEI

Vârsta aplicantului: 20 ani

Localitatea: Slobozia, Ialomița

Date de contact: 0729986037, andreeabadea605@gmail.com

 Zaua de legătură dintre generații
“Așa e mama, și a fost bunica. Așa suntem femei între femei.”... două versuri simple, calde,
profunde, dar care ne pot oferi o punte de plecare în dezbaterea noastră. Pe lângă impactul
psihologic pe care versurile îl au asupra psihicului uman, cele două versuri nuanțează bariera, sau
din contră, apropierea dintre două generații, mamă-fiică.
Apariția omului pe pământ este încă un mister pentru noi. Ceva despre care fiecare știe câte ceva,
dar nimeni nu deține o informație clară, certă, 100% corectă (însă cu toții știm că adevărul pur nu
există niciodată).
De-a lungul timpului subiectul uman a fost “obiectul” de studiu al oamenilor de știință și al
teologilor. Cele două tabere au studiat omul din două perspective diferite. Teologii definesc omul
ca fiind o ființă  mistică, religioasă, omul creația lui Dumnezeu. Pe când, oamenii de știință au
consemnat în multiple teorii faptul că omul își are originea în forme inferioare și se adaptează
situațiilor oferite de mediul în care trăiește și se dezvoltă. Cele două perspective pornesc de la
subiecte diferite dar ajung pe parcursul studiilor să se împletească perfect una cu cealaltă formând
un întreg și anume, omul contemporan.
Pentru că timpul trece, trece chiar foarte repede (nu de puține ori folosim expresia “parcă ieri eram
copil”). De la procreere la deces, știu că cel din urmă cuvânt vi se pare ceva mult prea tragic dar,
acesta este singurul proces de care omul de-a lungul vieții sale este sigur că se va întâmpla…
cândva.
Viața ființei umane este urmată de un ansamblu de fenomene biologice, exprimate prin mai multe
etape: dezvoltare, creștere, metabolism, îmbătrânire, etc. Încă din cele mai vechi timpuri, specialiștii
din diverse domenii au împărțit viața omului în trei categorii de vârstă:
Vârstă I (copilăria, adolescența), vârsta după care cu toții tânjim și pe care atunci când o atingem nu
ne dăm seama cât de importantă și frumoasă este. Acum fie vorba între noi, nimeni nu ne obligă ca
în sufletul nostru să nu rămânem veșnic copii.
Vârstă a II-a (maturitatea), vârstă în care omul atinge apogeul dezvoltării sale personale și
profesionale. Vârstă în care fiecare încearcă să-și găsească propriul rost în viață.
Vârstă a III-a (a vârstnicului, a îmbătrânirii), toamna vieții, vârsta de aur a omului. Omul
îmbătrânește încă de la naștere.
Din generație în generație, din tată în fiu, de la o epocă la alta indiferent de țară, cultură sau educație
conflictele între oamenii de vârste diferite au existat dintotdeauna. Aceste conflicte pot primi o
definiție metaforică “bariere/semibariere”, reprezentând de fapt o ruptură între generații (părinții de-
o parte a barierei, adolescenții de cealaltă parte, adesea bunicii revenind de partea adolescenților, a
nepoților).
Societatea este într-o continuă schimbare, timpul nu stă în loc pentru nimeni. M-aș opri și aș
propune un exercițiu de meditație raportându-mă strict asupra țării în care trăim. Cultura, mediul în
care omul se dezvoltă, influențează viața, punându-și o mică amprentă și asupra relației sale cu
ceilalți. Gândiți-vă doar în perioada în care România guverna sub semnul comunismului, pe vremea
lui “Ceașcă” (expresie auzită foarte des în vocabularul dragilor noștri bunici) oamenii își dezvoltau
un anume tip de personalitate, mentalitate și gândire raportată la acele vremuri în care gândirea
liberă era îngradită. Acum în anul 2020 curând 2021 când exprimarea, gândirea liberă este la
“modă” nu mai putem vorbi de același tip de gâdire, mentalitate. Aceste doua aspecte produc o
diferență clară și precisă între generațiile care au crescut și s-au dezvoltat în perioade diferite.
Cea mai adâncă prăpastie, cea mai evidentă barieră se produce între cele două generații de mijloc,
adulți-adolescenți. Cei din urmă menționați fiind adesea considerați un butoi de pulbere pregătit
oricând de o explozie. Inițial am fi tentați să dăm vina pe vârsta adolescentului și să punem în
“cârca” acestuia întreaga povară a conflictelor. Să punem o etichetă, să definim adolescentul ca
fiind principalul vinovat.
Pentru că, mai sus am afirmat că principalul factor care influentează adâncimea acestei prăpăstii
este mediul, societatea și cultura în care omul trăiește în urmatoarele rânduri am să mă raportez
strict la mediul social din țara în care trăiesc.
Indiferent de vârsta pe care o avem astăzi și de perioada în care noi la rândul nostru am fost sau
suntem adolescenți cu toții am primit reproșuri de la ai noștri părinți. Acum, nu am să prezint
părinții ca fiind “oaia neagră” a societății, cetățenii veșnic nemulțumiți, însă replicile părinților de
genul: “-Copilul meu este iresponsabil, copilului meu îi este gândul numai la distracții!” sunt tot
mai dese. V-aș întreba și pe dumneavoastră: “-În loc să ne plângem, și să facem reproșuri, noi ca
părinți nu am putea căuta soluții?” Personal, consider că dezechilibrul acesta are la bază lipsa unui
singur factor principal, COMUNICAREA.
Părinții copiilor în deosebi ai adolescenților sunt prinși în problemele vieții cotidiene și uită practic
că au copii. Odată cu înaintarea în vârstă a copilului avem tendința de a considera că acesta are tot
mai puțină nevoie de noi. Nu pot veni chiar cu o contrazicere a acestui mod clasic de gândire însă
pot aduce completări. Da, în perioada adolescenței copilul nu mai simte o așa mare nevoie fizică,
dacă o pot numi așa a părintelui, însă acesta trebuie să simtă că “mami și tati” încă sunt acolo. Că în
permanență se pot baza pe cineva, că pot apela la sprijinul cuiva, mereu indiferent de ora din zi sau
din noapte că cineva este acolo pentru a-i ajuta.
Am pornit de la un subiect țintă și ușor, ușor m-am îndepărtat de el. Deci, principalul factor care
creeaza această barieră, acest blocaj între generații este lipsa comunicării. Nu sunt specialist, nu am
studii în domeniu așa că nu pot oferi o soluție însă îmi pot exprima negru pe alb propria opinie,
propria viziune. Pentru a ridica această barieră aș propune o schimbare în primul rând a noastră, a
tuturor, un exercițiu de reflexie asupra propriei persoane.
Aș folosi întrebări de genul “Cine sunt eu? Cum sunt eu pentru copilul meu? Cum mă văd părinții
mei?”. Tot mai mult se vorbește acum în zilele noastre despre acele cursuri de parenting. Da, acele
titluri cool, interesante. Nu neg eficiența acestor cursuri, relația pe care ele se bazează fiind părinte-
copil însă v-aș întreba pe dumneavoastră:”-Fiind puși într-o situație problematică, toți veți răspunde
la fel sau toți veti diviza acea problemă în același mod?” Ei bine așa sunt și relațiile umane, oameni
diferiți, copii diferiți, părinți diferiți, probleme diferite.
Acum să revenim la “oile” noastre. Referitor la comunicare și în deosebi la lipsa acesteia aș
propune mai multe “ore de dirigenție” în interiorul familiei. Vineri seară, părinți-copii și chiar
bunici adunați la o “masă rotundă” și discutate diferite aspecte, propuneri de activități petrecute
împreună (săptamana aceasta activități propuse de adolescent, săptamana viitoare activități propuse
de adulți). Bineînțeles, inițial vor exista mici divergențe: “-Păi stai, mie nu îmi place să fac x lucru,
ție nu îți place să faci y lucru!” Însă sunt sigură că se va ajunge la un numitor comun pentru că în
viață fiecare om este învățat și să piardă și să castige. Spre exemplu și părinții dar și adolescenții
citesc. Este clar, fiecare citește stiluri, autori, cărți diferite însă cu toții citim. Nu ar putea fi asta o
punte de salvare, o za de îmbinare a celor două lanțuri rupte? Săptamâna aceasta un membru al
familie propune o carte, când toți membrii termină de parcurs cartea există o dezbatere comună
părinți-copii. Încercați acest exercițiu în cadrul familiei și veți vedea cât de faini sunt membrii
familiei voastre și cât de multe lucruri aveți în comun. Astfel, consider că aceste bariere care nu
sunt decât interiorizări și suferințe în interiorul fiecăruia ar dispărea cu puțin efort și multă
comunicare.
Am vorbit despre comunicare și lipsa ei, dar ce facem atunci când copilul, adolescentul vine și ne
spune: “Mama lui Georgică îl lasă afară până la ora 00, pe când tu mă lași afară cu prietenii până la
ora 21!”. Evident de la această replică și până la explozia dinamitei este o simplă scânteie. Părinții
au tendința de a considera replica copilului prea plină de “tupeu” iar copiii se pot considera prea
neîndreptățiti în comparație cu prietenii lor. În această situație putem vorbi de doua greșeli majore
din partea ambelor generații. Adolescenților le lipsește calmul fiind adesea repeziți, judecând totul
la rece. Pe când părinții uită de acea nevoie a adolescentului de independență. Bineînțeles cea din
urmă, trebuie câstigată însă cum poți câstiga un concurs dacă nu ți se oferă șansa de a participa?
Astfel, sfatul meu pentru astfel de conflicte între generații este tratarea cu calm a problemei. Poate,
analizate aceste divergențe vom considera că “situația nu este pictată doar în negru ci că are și puțin
lila” și că dreptatea este undeva la mijloc. Aș sfătui părinții doar să creeze iluzia unei independențe
depline ale adolescentului însă să stea în permanență conectați cu ceea ce acesta face.
De-a lungul timpului conflictele între generații au îmbrăcat mai multe forme, însă îmi place să cred
că în zilele noastre aceste conflicte s-au diminuat. Datorită mentalității, a vremurilor în care trăim
părinții au început să-și înțeleagă mult mai bine copiii. Oamenii au început să înțeleagă rolul unor
specialiști, să apeleze la aceștia când se văd copleșiți de problemele pe care cu greu le gestionează.
Dacă pană nu de mult era o rușine să mergi la psiholog, în 2020 omul a înțeles că aceasta a devenit
o necesitate, un ajutor și nu o rușine.
În fiecare din noi, adulți sau copii a existat și încă există așa numitul spirit civic! Cu toții observăm
că societatea în care trăim și ne dezvoltăm este din ce în ce una tot mai egoist. Îi dau omului căzut
în prăpastie o mână, deși am scara lângă mine.
Neagu Djuvara afirmă că este nevoie de două generații pentru a ne recupera spiritul social. Părerea
mea personală este că mai multe “creiere” mereu sunt mai bune decât unul singur. De câte ori nu
am fost puși în situația în care un bătrân greu încercat de povara anilor pe care-i duce-n spate să ne
ceară ajutorul doar cu privirea, nouă ca adolescenți și să nu stăm pe gânduri ci să-l ajutăm de
îndată? Ei bine, aici putem vorbi despre spiritual civic și lispa barierei dintre generații. Evident,
ceea ce am spus în fraza anterioară este o experieță preluată din basmele faptelor bune. Însă credeți
că nu există și în realitate oameni cu simț civic, care dincolo de interesele personale le pun pe ale
celor din jur? Dacă 2-3 dintr-o mie am face asta, exemplul nostru l-ar urma alți 2-3 și tot așa până la
toți cei 1000. Și în acest fel bariera între noi oamenii de aceeași vârstă ar dispărea, rupturile între
generații s-ar degrada și tot așa până când lumea ar deveni o compoziție de cozonac pufos și nu o
pulbere de dinamită.
Ca o soluție clară și concisă, revenind la barierele pe diversele teme existente între generații aș
propune mai multă practică și mai puțină vorbă. De ce tu ca părinte ai sta să citești despre cum să-ți
înțelegi mai bine copilul și nu ai face ceva în acest sens?! Știți cum suntem noi românii teoria ca
teoria dar practica ne omoară. La naștere și la vârstele fragede copilul este în permanentă legătură
cu adultul. De ce această legatură nu se menține, nu se întreține? Propun un exercițiu de imaginație:
“O zi de primăvară caldă și îmbietoare… Plimbare în parc cu proaspătul adolescent de doar 15 ani,
vede bunici în parc cu nepoții lor. Își întreabă mama: “-Dar eu de ce nu mi-am cunoscut până la
aceasta vârstă bunicii “ Mama îi răspunde simplu și clar:”Pentru că eu, la rândul meu nu mai țin
legătura cu ei!” Ei bine, aici nu mai vorbim de o ruptură doar între o generație ci de un întreg lanț
bunici-părinți-copii. Astfel greșeala aparține tuturor, iar adolescentul suferă datorită acestei
diferențe create între el și ceilalți adolescenți care-și văd și petrec timpul împreună cu bunicii.
Se pare că soluții realele la aceste conflicte nu vom găsi oricât am căuta. Cei tineri se plâng de cei în
vârstă și invers. Un lucru perfect normal, datorită contrastului și diferenței existente între noi.
Fiecare om este unic, fiecare generație are trăsături proprii, prin urmare este diferită fața de altă
generație. Fiecare generație este construită sub o anumită guvernare de valori, care se potrivește sau
nu cu a celorlalte generații.
În zilele noastre se tot vorbește de așa numita generație Z, generația anilor 2000-2020. Să luăm un
exemplu clar. Un tanăr de 18-19 ani, se întâlnește cu un vârstnic de 60-70 de ani. Veți vedea că
discuția lor pe o anumită temă nu va dura mai mult de 5 minute. De ce?! Pentru că ceea ce tânărul
știe, vârstnicul nu cunoaște și invers. Iar subiectele pe care ei le pot aborda nu sunt prea diverse.
Aici putem observa cu usurință o barieră de comunicare între cele două generații. Însă, bariere să
știți că există și între generațiile foarte apropiate. Putem observa o reală diferență între tinerii
născuți la începutul anilor 2000 și tinerii născuți la o diferență de numai 5 ani, începutul anului
2005 spre exemplu. Modul gândirii, seriozitatea în activități, dorința, perseverență pentru a duce la
bun sfârșit unele activități sunt diferite.
“Dacă pentru categoriile de vârstă mai înaintate – maturi, vârstnici – dezvoltarea şi perfecţionarea
societăţii civile reprezintă o necesitate, pentru tineret această problemă devine mai oportună”-afirmă
Leon Buburuzan. Tineretul parcă este cel mai puțin prezent și interesat de spațiul public, de
cunoașterea și înţelegerea drepturilor. Participarea tinerilor la activități civice este suficient de
redusă și aș adăuga o simplă întrebare către celelalte generații: “Oare de ce?”
La o simplă analiză putem observa că tinerii au dorința implicării, consideră că legile sunt făcute să
se respecte, participă la activități de voluntariat, la activităţi pentru reducerea fraudelor. Ei bine, cele
înainte menţionate eu spun că sunt subiecte de interes și ale ” oamenilor mari” și în minte îmi vine
din nou o întrebare:” Oare făcute împreună, tineri-adulţi aceste activităţi nu ar diviza acest blocaj
existent între generaţii?”
Atât tinerii, cât și adulții sunt preocupați de problemele vieții contemporane, de buna funcționare a
statului în care aceștia trăiesc și se dezvoltă. Bineînteles divergențe între modul gândirii, găsirea
soluțiilor și punerea în practică a acestora există, însă sunt sigură că având același scop, aceeași
țintă tinerii și adulții se vor înțelege. Aceste acțiuni civice îi vor unii nu dezbina.
Dacă atunci când ajung la vârsta adolescenţei, copiii îşi consideră părinţii prieteni, conflictul dintre
generaţii este ca şi rezolvat. Pe scurt, încurajarea constructivă a copiilor, în toate formele ei, este
cheia dezamorsării conflictului dintre generaţii. 
Raportându-ne la replica celebră a părinților: “Eu ca tine am fost, tu ca mine nu!”, eu i-aș adăuga un
singur cuvânt “încă” nu ai fost…Schimbarea vine de la mine, de la tine, de la copilul din mine, de la
adultul din tine. Haide-ți să luăm atitudine, ne plângem că ne displac multe lucruri, dar am făcut
ceva pentru a le schimba?!
Felul în care lumea funcționează este strict modul nostru de acțiune. Diferențe între generații au
existat și vor exista cât există viață pe pământ.
Să folosesc spre sfarșit motto-ul consacrat al Uniunii Europene, “Uniți în diversitate!”. Suntem
diferiți, suntem diverși astfel vor exista conflicte întotdeauna între noi și ceilalți. Nu existența
conflictelor este problema ci modul în care acestea sunt gestionate. Calmul și comunicarea sunt
cheia revolvării oricărei probleme. Să ne axăm mai mult pe timpul petrecut împreună cu cei dragi,
pe activități petrecute împreună și care sunt o plăcere pentru noi dar și pentru ceilalți.
Nu trebuie să fim buni doar de Crăciun așa cum este zicala, ci tot restul anului. Divergențe vor
exista tot timpul, important este să trecem peste ele cu bine.
Ne iubim părinții, ne iubim bunicii, ne iubim copiii și asta este tot ce contează!