UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE, ȘTIINȚE

COMPORTAMENTALE ȘI JURIDICE
SPECIALIZAREA: PSIHOLOGIE

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI
SINTEZE DE CURS – SEMESTRUL I

Lect. univ. dr. DOINIȚA BENTU

Constanța 2021
1
 TEMATICA

Cursul 1. Apariția psihologiei ca știință și Obiectul de studiu al

psihologiei: Definirea psihologiei; Apariția psihologiei ca știință; Viaţa psihică
interioară ca obiect al psihologiei; Comportamentul ca obiect al psihologiei;
Psihologia conduitei; Omul concret ca obiect de studiu al psihologiei.
Cursul 2. Metodă și metodologie în psihologie: Abordări științifice;
Metoda observației; Metoda experimentului; Metoda convorbirii; Metoda
anchetei psihologice; Metode psihometrice.
Cursul 3. Ipostazele psihicului: Conștiința; Subconștientul;
Inconștientul; Relațiile dintre ipostazele psihicului.
Cursul 4. Senzația: Excitabilitate, sensibilitate și motricitate; Definirea și
specificul psihologic al senzațiilor; Proprietăţile senzaţiilor; Clasificarea
senzaţiilor; Legile sensibilității.
Cursul 5. Atenția: Definire și caracterizare psihologică; Reacția de
orientare; Vigilența; Calitățile atenției; Formele atenției.
Cursul 6. Percepția: Definiţia percepției. Accepţiuni ale conceptului de
percepţie; Determinanţii percepţiei (factori externi, factori interni, factori
relaţionali); Formele complexe ale percepției; Legile percepţiei.
Cursul 7. Memoria: Definirea conceptului de memorie; Caracteristicile
memoriei; Calitățile memoriei; Formele memoriei.
Cursul 8. Procesele memoriei: Encodarea (natura encodării, formele
encodării); Factorii facilitatori şi perturbatori ai encodării; Păstrarea (stocarea) și
reactualizarea (recunoașterea și reproducerea); Uitarea.
Cursul 9. Reprezentarea: Delimitări conceptuale. Perspective în
abordarea reprezentării; Definirea reprezentării; Caracterizarea psihologică a
reprezentării.
Cursul 10. Proprietăţile și clasificarea reprezentărilor: Proprietăţile
reprezentărilor; Clasificarea reprezentărilor. Locul şi rolul reprezentării în
activitate şi comportament.
Cursul 11. Gândirea: Delimitări conceptuale; Caracterizarea psihologică
a gândirii; Laturile gândirii; Gândirea ca proces cognitiv superior.
Cursul 12. Operațiile instrumentale și Operațiile fundamentale ale
gândirii: Procedeele algoritmice și strategiile euristice, Analiza, Sinteza,
Abstractizarea, Generalizarea, Comparația.
Cursul 13. Activitățile gândirii:; Categorizarea – concept și prototip,
Înțelegerea, Rezolvarea de probleme.

2
 Cursul 14. Voința: Definiția voinței și a efortului voluntar; Caracteristicile
efortului voluntar; Structura actului voluntar; Calitățile voinței; Defectele voinței.

BIBLIOGRAFIE

1. Aniței, M. (2010), Fundamentele Psihologiei, Editura Universitară,

București.
2. Cosmovici, A. (2005), Psihologie generală, Editura Polirom, Iaşi
3. Golu, M. , Dicu, A. (2005) Introducere în psihologie, Editura Paideia,
București
4. Sillamy, N.(2009) Dicționar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic
Gold, București.
5. Zlate, M. (2003) Introducere în psihologie, Editura Polirom, Iași.
6. Zlate, M. (2009), Fundamentele psihologiei, Editura Polirom, Iaşi;
7. Zlate, M.(2008) Eul și personalitatea, Editura Trei, București.

3
 CURSUL 1
APARIȚIA PSIHOLOGIEI CA ȘTIINȚĂ ȘI OBIECTUL DE
STUDIU AL PSIHOLOGIEI
1. Definirea psihologiei
2. Apariția psihologiei ca știință
3. Obiectul de studiu al psihologiei
3.1. Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologie
3.2. Comportamentul ca obiect al psihologiei
3.3. Activitatea (conduita) ca obiect al psihologiei
3.4. Omul concret ca obiect al psihologiei

1. Definirea psihologiei

A. Cosmovici definește psihologia ca fiind „ştiinţa care se ocupă cu

descrierea şi explicarea fenomenelor şi însuşirilor psihice verificabile”. Nu
întâmplător, în literatura de specialitate întâlnim mai multe tipuri de definiţii.
Unii autori preferă definiţia tip butadă. Max Meyer, de exemplu, arată că
"psihologia este ştiinţa studiată de psihologi”.
Alţi autori recurg la definiţii tip metaforă. Cum investigarea funcţiilor
psihice inferioare (senzaţii, percepţii, timp de reacţie etc.), care sunt relativ uşor
observabile şi măsurabile, i-au condus pe unii spre constatarea existenţei unor
regularităţi şi generalităţi ale manifestărilor lor, în timp ce studierea funcţiilor şi
proceselor psihice superioare (afectivitatea, motivația, voinţa etc.) i-au condus pe
alţii spre sesizarea caracterului lor unic, singular, imediat a apărut dilema:
psihologia este ştiinţă sau artă? În afara partizanatului, într-un sens sau altul, unii
susţinând şi argumentând legitimitatea psihologiei ca ştiinţă, alţii, dimpotrivă,
faptul că psihologia ar trebui încadrată în rândul artelor, s-a conturat şi un al treilea
tip de răspuns: "psihologia este o ştiinţă care trebuie făcută artă”.
Cei mai mulţi autori au definit psihologia pornind de la etimologia
termenului. Cum cuvântul "psihologie" este compus din două particule, "psyche"
(psihic) şi "logos" (ştiinţă), s-a afirmat că "psihologia este ştiinţa psihicului”. Deşi
definiţia este oarecum tautologică, are mai ales o valoare operaţională, orientând
cercetătorii spre descifrarea şi detalierea termenului de psihic.
Mai există autori care au dat definiții prin negare psihologiei. De multe
ori obiectul de studiu al psihologiei a fost trecut în sarcina altor ştiinţe cum ar fi
fizica, fiziologia, sociologia etc. Ca o opoziţie faţă de acest aspect, Pavelcu
afirma: „Psihologia nu-i fizică, nu-i fiziologie, nu-i sociologie”.
Definiţiile comprehensive sunt cele mai ample, deoarece încearcă să
surprindă elementele centrale, definitorii ale psihologiei ca ştiinţă. Wundt (1852)

4
definea psihologia ca fiind ştiinţa experienţei imediate, spre deosebire de
fizică, ce este ştiinţa experienţei mediate.
J.B. Watson definea psihologia ca fiind „ştiinţa comportamentului, a
faptelor exterioare, observabile şi măsurabile”.
Definiţia unei ştiinţe trebuie să conţină informaţii despre obiect, metode, legi
şi finalitate. Astfel, este necesară stabilirea unei definiţii care să fie utilizată în
acelaşi sens de către observatori diferiţi. Sarcina psihologului constă în a observa
fenomenele, în a sesiza dacă ele sunt repetabile, în a stabili relaţii între ele, a
formula legi, a preciza condiţiile în care legea respectivă poate fi generalizată.
Luând în considerare toate aceste elemente, Zlate (2009) a definit psihologia
ca fiind „ştiinţa care studiază psihicul (procese, însuşiri, stări, condiţii,
mecanisme psihice) utilizând un ansamblu de metode obiective, în vederea
desprinderii legităţii lui de funcţionare, în scopul descrierii, explicării,
integrării, optimizării şi ameliorării existenţei umane”.

2. Apariția psihologiei ca știință

Printre exigenţele aplicabile azi oricărei ştiinţe, se află mai multe criterii
printre care unele absolut necesare: obiect, metode, legi și finalitate.
În secolul XIX, sub influenţa filosofiei pozitiviste a lui Auguste Comte
(1798-1857) şi a progresului tehnic, s-au dezvoltat impetuos ştiinţele exacte
bazate pe observaţie şi experiment. Progresul unor investigaţii efectuate de
fiziologi şi fizicieni a dus la introducerea metodelor exacte şi în studiul psihicului.
Remarcăm mai întâi o serie de cercetări efectuate asupra creierului. P. Flourens
(1794-1867) a utilizat pe scară largă procedeul ablaţiunilor: extirparea unor
porţiuni din creierul unor animale şi observarea efectului ei (de exemplu,
extirparea unor porţiuni din creierul mic duce la imposibilitatea menţinerii
echilibrului). Apoi I. Secenov (1829-1905) a putut demonstra experimental
existenţa unei funcţii inhibitorii a creierului. P. Broca, observând un bolnav de
afazie (pierderea capacităţii de vorbire) şi creierul acestuia după deces, a găsit o
mare leziune în circumvoluţiunea a Hl-a frontală, stabilind existenţa acolo a unui
centru al vorbirii (1861). În anii următori, Fritsch şi Hitzig, excitând electric
creierul unui animal, au putut determina centrii care comandă anumite mişcări
(1870).
Influenţat de toate aceste cercetări, filosoful german W. Wundt a publicat
în anii 1873-1874 cartea Principii de psihologie fiziologică, iar în 1879 a
inaugurat, la Leipzig (Germania), primul laborator de psihologie
experimentală care a avut un enorm succes.
Aici şi-au făcut ucenicia numeroşi tineri din toate ţările civilizate care, întorşi la
ei acasă, au înfiinţat laboratoare de psihologie. Din acest motiv, anul 1879 este
considerat a fi anul naşterii psihologiei ştiinţifice, Wundt devenind părintele
psihologiei științifice.
Atunci s-au înmulţit cercetările pur psihologice tipărite la început în
revistele de filosofie, iar în 1889 a avut loc deja primul congres de psihologie.
5
 Primul român care a lucrat în laboratorul lui W. Wundt şi şi-a susţinut
doctoratul cu o teză de psihologie a fost Eduard Gruber (în 1893). Acesta,
întorcându-se la Iaşi, a înfiinţat cel dintâi laborator de psihologie experimentală
în cadrul universităţii ieşene. Din păcate, după numai un an, E. Gruber s-a
îmbolnăvit grav şi s-a sfârşit din viaţă, laboratorul rămânând în părăsire.
Aşadar, în acei ani a avut loc proclamarea independenţei psihologiei faţă de
filosofie, iar „decretul" care consfinţeşte separarea ei teoretică îl găsim în prefaţa
cărţii lui Theodule Ribot, Psihologia engleză contemporană.
Laboratorul şi cercetările conduse aici de W. Wundt au avut serioase limite,
fiindcă psihologul german considera că se pot aborda experimental numai
procesele psihice elementare: aici se studiau senzaţiile, timpul de reacţie şi
emotivitatea elementară. El credea că procesele superioare se pot aborda prin
studiul mentalităţii şi comportării popoarelor. W. Wundt a şi publicat o
monumentală Psihologie a popoarelor, dar acolo găsim mai degrabă studii
etnografice decât psihologice.
Dar restricţiile stabilite de W. Wundt s-au dovedit factice: chiar la sfârşitul
secolului trecut apar studii experimentale ingenioase şi perseverente asupra
memoriei, cercetări iniţiate de Herman Ebbinghaus. Ele vizau deci o funcţie
complexă, superioară.

3. OBIECTUL DE STUDIU AL PSIHOLOGIEI

3.1. Viaţa psihică interioară ca obiect al psihologie

Aceasta este, poate, cea mai răspândită modalitate de concepere a obiectului

psihologiei, apărută şi promovată mai ales în perioada de început a psihologiei.
Ea a îmbrăcat forma concepţiei şi metodei introspecţioniste. Termenul
"introspecţie" provine din latinescul "introspectio", adică a privi în interior, deci
a orienta privirea spre interior, spre propriile stări subiective. Din perspectiva
introspecţiei, psihicul este conceput ca un cerc închis de fenomene, ce îşi are
izvorul în el însuşi, fără nici o legătură determinativă cu exteriorul.
Pentru a putea studia această realitate interioară, cercetătorul trebuie să se
dedubleze în obiect şi subiect al cercetării. Dacă vrem să studiem gândirea, spun
introspecţioniştii, nu avem altceva de făcut decât să-l punem pe subiect să
gândească şi să-şi descrie experienţa sa. A fi concomitent şi obiect şi subiect al
cercetării este imposibil. Este ca şi când, ai sta la fereastră şi te-ai vedea mergând
pe stradă.
Cum dedublarea cercetătorului n-ar da decât posibilitatea studierii
propriilor funcţii psihice, nu şi a altor persoane, pentru a se putea realiza şi acest
deziderat, introspecţioniştii recomandă empatia, adică transpunerea
cercetătorului în trăirile şi stările psihice ale altor persoane. Or, se știe că dacă

6
cineva nu a trăit vreodată o stare psihică, nici nu se poate transpune în ea, iar dacă
o face, aceasta este inautentică.
Introspecţioniştii pun în centrul psihologiei studierea fenomenelor
conştiente, de aceea, introspecţia s-a mai numit şi psihologia conştiinţei.
"Obiectul propriu al psihologiei este viaţa conştientă, oriunde s-ar manifesta ea."
(Van Biervliet, 1927).
Introspecţia îşi are originea în Germania anului 1879, în laboratorul lui
Wundt, el fiind considerat părintele psihologiei științifice şi cum la acesta
veneau la specializare psihologi din toată lumea, ea se răspândeşte extrem de
repede, nu doar în Europa, ci şi în America.
Cel care o aduce în America este Titchener, care a generat o orientare
psihologică ce poartă denumirea de structuralism. Din perspectiva acestei
orientări, sarcina psihologiei constă în a desprinde, dezmembra structurile psihice
complexe în elementele lor componente şi a le studia pe fiecare după o serie de
criterii (natura, calitatea, intensitatea, durata lor etc.).
Opus structuralismului, este funcţionalismul, promovat de J. Deweg, J.R.
Angell, G.H. Mead, cunoscut şi sub denumirea de „Școala de la Chicago", care se
preocupa de importanţa, semnificaţia şi rolul funcţiilor psihice în vederea
adaptării individului şi a organismului său la condiţiile de mediu.
Sigmund Freud este cel care, fără a descoperi inconştientul, îl propune ca
obiect de cercetare al psihologiei. El introduce conceptul de „aparat psihic”,
elaborează o viziune dinamică asupra acestuia și pune la punct o tehnică de
sondare a inconştientului.
Dacă până nu demult în centrul psihologiei se afla conştiinţa, de data
aceasta locul îi este luat de inconştient.
Psihanaliza, cu un ecou extraordinar de mare în epocă, dar şi mult după
aceea, cu susţinători dar şi cu contestatari fervenţi, deşi pare a fi total diferită de
introspecţie, cel puţin în ceea ce priveşte obiectul de cercetare, se întâlneşte cu
acesta în psihologismul lor, concretizat în faptul că ambele cercetează viaţa
interioară psihică a individului.
Înainte de 1920, „aparatul psihic” era imaginat de Freud ca dispunând
de trei niveluri supraetajate: conştientul, preconştientul şi inconştientul,
rolul esenţial revenindu-i inconştientului.
Inconştientul conține pulsiuni care se comportă ca niște adevărate ,,ființe
vii”. El este sediul instinctelor sexuale care ,,clocotesc” și care au ca și rațiune
de a exista ,,descărcarea” și „consumarea”, adică reducerea tensiunii și
procurarea plăcerii.
Preconştientul, sub raport topografic, cât şi funcţional este total
insingnifiant. El este un fel de „staţie de tranzit”.
Conștientul, este doar ,,spectator”, el observă și permite sau, dimpotrivă, nu
permite satisfacerea pulsiunilor inconștientului. El nu are nici un rol în adaptarea
individului la solicitările mediului, ci are doar rolul de “a cerne”, de a suprima, de
a refula, de a trimite înapoi în inconștient acele pulsiuni care încearcă să iasă la
suprafață, sau de a le permite să facă acest lucru.
7
 Atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiţionat, ele sunt
refulate, sunt trimise din nou în inconştient.
O dată refulate ele nu dispar însă, nu se potolesc, nu rămân inactive, ci
acţionează cu şi mai mare forţă asupra individului, cer cu şi mai mare tărie să fie
satisfăcute. Cu cât conflictul dintre libido (forţa, puterea instinctelor sexuale) şi
conştiinţă este mai mare, cu atât instinctele refulate caută căi proprii de a se
satisface, chiar împotriva „voinţei” conştiinţei. Instinctele sexuale refulate se
satisfac sub formă de: acte ratate (lapsusuri inexplicabile, uitări totale de nume
proprii, de cuvinte străine, erori de citit şi scris, stângăcii), vise şi stări morbide,
nevrotice.
Atâta vreme cât între aceste trei instanțe există un echilibru, viața psihică
a individului este normală. Când însă intervin dezechilibre sau distorsiuni tindem
spre patologic.
Conștiința este „locul senzațiilor și percepțiilor noastre, realitatea
subiectivă a acestora; ea organizează datele simțurilor, ne situează în timp și
spațiu, este cunoașterea a ceea ce acompaniază activitatea spiritului”
(Sillamy, 1998).
După anul 1920, conştientizând o serie de limite ale concepţiei de până
atunci, Freud îşi revizuieşte postulatele de la care pornise şi se orientează spre
segmentele superioare ale vieţii psihice.

Sinele (Id) – Sinele este zona arhaică, care cupride tot ceea ce este ereditar, dat la
naștere, și în special instinctele, care își află în acest sine expresia psihică. Sinele
este echivalentul inconștientului din clasificarea corespunzătoare primei topici,
este sediul instinctelor, acestea reprezentând sursa primară a energiei psihice.

Eul (Ego) – este o „porţiune a sinelui” care sub influenţa lumii exterioare suferă
o dezvoltare specială, în sensul că din simplu organ receptor şi protector în raport
cu stimulii, devine un intermediar între sine şi lumea exterioară;

Supraeul (Superego) – este o structură specială ce se încheagă ca un „precipitat”

în perimetrul Eului prin care se prelungeşte influenţa paternă şi maternă, iar prin
intermediul ei influenţa mediului social mai general (familial, şcolar, rasial,
naţional). Copilul prin părinţi receptează idealurile sociale, modelele admirate de
el din viaţa publică.
Scopul acestei activităţi de analiză – numită în limbaj de specialitate “travaliu
analitic”, este să identifice gînduri sau idei care au devenit inconştiente. Aceasta
deoarece Freud considera că tulburările psihice sunt cauzate de refularea unor
gînduri, idei sau sentimente.
Noţiunea de refulare este esenţială în psihanaliză şi desemnează procesul de
împingere în afara conştiinţei (adică în inconştient) a conţinuturilor psihice care
se află în conflict cu concepţiile morale ale persoanei sau care sunt traumatizante.

8
 3.2. Comportamentul ca obiect al psihologiei

Vechea psihologie introspecţionistă este considerată ca fiind subiectivă,

mentalistă, închisă, ermetică, accesibilă doar unei minorităţi de iniţiaţi, iar
conştiinţa - obiectul ei de cercetare - este etichetată ca fiind o himeră, ceva trecător
şi amăgitor, o ipoteză necontrolabilă, inaccesibilă, neverificabilă. J.B. Watson
(1913) considera că dacă psihologia vrea să devină într-adevăr o ştiinţă practică,
utilă, deschisă, să înlăture conştiinţa şi s-o înlocuiască cu comportamentul,
singurul care poate fi studiat în mod obiectiv, care poate fi observat, măsurat,
cuantificat, ea ar trebui să-şi schimbe metoda de investigaţie, să arunce peste bord
introspecţia şi să pună în locul ei metoda observaţiei obişnuite, capabilă de a
satisface cerinţele unei ştiinţe, pozitive; în sfârşit, psihologia ar trebui să ţintească
nu doar spre descrierea şi explicarea fenomenelor psihice, ci şi spre formularea
unor legi ale comportamentului în stare de a funda acţiunea eficace a omului
asupra naturii.
Pornind de la definirea comportamentului ca ansamblul răspunsurilor
ajustate stimulilor care le declanşează, Watson postulează existenţa relaţiei
directe dintre stimul şi reacţie, scopul psihologului fiind acela de a prevedea
răspunsul. Numai stimulul şi reacţia, între care există o relaţie directă şi
unilaterală, sunt obiectivi, numai ei pot fi studiaţi prin metoda observaţiei directe.
S (stimul) – R (reacţie)
Din perspectiva acestor consideraţii metodologice, Watson stabileşte trei
clase de organizări comportamentale (vizuale, motorii, laringeale), înlătură din
psihologie noţiunile care nu-i mai servesc (conştiinţa pe care o consideră un
concept perimat, imaginile taxate ca un lux mental, fără nici o importanţă
funcţională), converteşte fenomenele psihice care nu puteau fi negate în
comportamente "deschise", "observabile", "obiectivizate" (imaginile vizuale nu
sunt, după el, decât tensiuni musculare ale ochilor; reprezentările sunt reamintirea
senzaţiilor kinestezice care au însoţit altădată perceperea obiectului; gândirea este
o mişcare a laringelui etc.).
Cele trei clase de organizări comportamentale:
 viscerale (cuprind comportamente prin care se exteriorizează emoţii: frica,
furia, mânia);
 motorii (înglobează comportamentele manipulative, posturale,
locomotorii);
 laringeale (conţin comportamentele verbale datorate mişcărilor
laringelui).
Deşi behaviorismul este limitat, chiar cu erori grosolane, a şi fost numit, de
altfel, glandologie sau "psihologia spasmului muscular", nu putem să nu reţinem
că, prin ideea omului real, ce poate fi studiat obiectiv, prin sublinierea posibilităţii
controlării şi dirijării comportamentului uman, a degajat, într-o oarecare măsură,
psihologia de egocentrismul extrem în care se complăcea, de subiectivismul
păgubitor, atât pentru om, cât şi pentru ştiinţă, a reintrodus omul şi psihicul său
pe traiectul deteminismului natural şi social.

9
 Watson afirma că „suntem ceea ce facem şi facem ceea ce mediul ne cere
să facem”.
Dar, omul behaviorismului este concret, real, viu, însă mutilat şi sărăcit sub
raport psihic, golit de orice conţinut psihologic: conştiinţă, sentimente, motivaţie,
voinţă. După 1930 s-a procedat la „renovarea” şi „reformarea” lui interioară, care
a condus la apariţia neo-behaviorismului.

3.3. Activitatea (conduita) ca obiect al psihologiei.

Psihologia conduitei

Dat fiind faptul că cele două orientări anterioare absolutizau fie un aspect,
fie altul, nu se putea să nu se contureze o alta, care să nu le ia în seamă pe ambele.
Un început de răspuns mult mai nuanţat, referitor la obiectul psihologiei, îl găsim
în concepţia lui Pierre Janet, care consideră că psihologia este ştiinţa acţiunii
umane. El introduce în psihologie conceptul de conduită, înţelegând prin aceasta
din urmă atât totalitatea manifestărilor vizibile, orientate către "afară", cât şi
totalitatea proceselor invizibile de organizare şi reglare a ei.
Conceptul de conduită este cvasi-sinonim cu cel de acţiune sau de
activitate. Nenumăraţi autori au preluat ideea lui Pierre Janet şi au ajuns la
concluzia că obiectul fundamental de cercetare al psihologiei îl constituie
activitatea, cu elementul ei esenţial acţiunea, fapt care a dus la apariţia unei noi
orientări denumite „psihologia acţională”.
Psihicul uman nu există decât în şi prin activitate. Definită într-un sens
extensiv, ca relaţia dintre organism şi mediu ce presupune un consum energetic
cu finalitate adaptativă, activitatea depăşeşte atât punctul de vedere
introspecţionist, cât şi pe cel behaviorist. Rubinstein arată că noţiunea de activitate
poate fi folosită în raport cu un organ şi atunci vorbim de ativitatea ficatului, a
plămânului, a creierului, dar şi în raport cu omul, caz în care este necesară
desprinderea a două planuri specifice activităţii:
- planul procesual, care presupune studierea structurii ei procesuale;
- planul personal, care vizează activitatea influenţată de atitudinile
subiectului faţă de sarcinile care i se ivesc.
De exemplu, gândirea se dezvăluie pe plan procesual atunci când stabilim
operaţiile de analiză, sinteză, generalizare prin intermediul cărora se rezolvă
problemele intelectuale, iar pe plan personal, atunci când ţinem seama de motivele
omului, de atitudinea sa faţă de sarcinile pe care le soluţionează gândind.
În concepţia lui Janet, conduita unifică şi sincronizează într-un tot unitar
comportamentul şi viaţa internă subiectivă. Conduitele nu sunt date, nu sunt
inerente individului (cum credea introspecţionismul), dar nici nu sunt imprimate
din afară (cum susţinea behaviorismul), ci învăţate ca urmare a relaţiilor de
interacţiune dintre organismul uman, specific programat, şi ambianţa naturală şi
socială. Opiniile lui Janet sunt astăzi larg preluate, completate şi refundamentate,
nenumăraţi autori ajungând la concluzia că activitatea constituie obiectul
fundamental de cercetare al psihologiei.

10
 Paul Popescu-Neveanu (1987) arăta că "aşa cum în fizică unitatea de bază
este atomul sau cuanta, în chimie molecula, în biologie celula, în ordinea
psihocomoportamentală unitatea de bază este acţiunea”.
Aşa cum mişcarea reprezintă forma fundamentală de existenţă a materiei,
tot aşa activitatea este modul fundamental de existenţă al psihicului. Psihicul
uman nu există decât în şi prin activitate.
Prin activitate, omul produce modificări în condiţiile externe, în propriile
stări, în relaţiile cu mediul; în activitate, omul îşi realizează ideile, îşi satisface
aspiraţiile, îşi construieşte noi planuri şi idealuri; prin activitate, omul se
adaptează condiţiilor interne şi externe, la nivel din ce în ce mai înalt.
Dat fiind faptul că activitatea este atât cauză, cât şi efect al dezvoltării
biopsihosociale a omului, ea este resimţită de aceasta ca o adevărată nevoie
psihică, ca o cerinţă imperioasă a integrităţii fiinţei lui.

3.4. Omul concret ca obiect al psihologiei

Procesele, funcţiile şi capacităţile psihice ale omului nu există în sine,

separate, desprinse de purtătorul lor concret. De asemenea, activitatea este iniţiată,
desfăşurată, continuată sau stopată, degradată sau ameliorată şi îmbogăţită de o
persoană care dispune de o identitate psihofiziologică.
Reorientarea către om, către uman capătă din ce în ce mai mult teren. Se
constituie chiar la un moment dat o nouă orientare psihologică, numită "psihologie
umanistă".
Spre deosebire de behaviorism, care postula o concepţie mecanicistă despre
om, considerându-l o maşină uşor manipulabilă în funcţie de scopurile propuse,
dar şi de psihanaliză, care reducea omul la o fiinţă iraţională, controlată irevocabil
de trecut şi de produsul acestuia, inconştientul, psihologia umanistă îşi propune
să studieze problemele importante ale poziţiei omului în societatea de azi, să
ajungă, în felul aceasta, la o psihologie cu aplicaţii directe pentru viaţa omului.
Carl Rogers „Omul tinde să devină el însuşi, nu o păpuşă, nu un sclav, nu
o maşină, ci sinele său individual şi unic”
Tocmai acest "sine individual şi unic" intenţionează psihologii umanişti
să fie transformat în obiect al psihologiei.
Allport afirma ca "Psihologia nu trebuie să se mulţumească cu studierea
unui om artificial, ci trebuie să explice omul real”.
Psihologia ar urma să cuprindă în obiectul său probleme insuficient intrate
în aria preocupărilor ştiinţifice ale specialiştilor. Printre acestea am putea
enumera: omul şi problematica sa umană, viaţa personală şi relaţională a omului
presărată cu nimicurile ei cotidiene sau cu marile ei drame; ipostazele devenirii şi
autoconstrucţiei omului şi a existenţei sale; atitudinea activă a omului faţă de
propira sa existenţă şi acestea nu doar cu scopul de a cunoaşte şi înţelege mai bine
omul, ci pentru a-l instrumenta cu mijloace specifice de acţiune, în vederea
depăşirii dificultăţilor cu care se confruntă; abordarea nivelurilor mai înalte ale
naturii umane; creativitatea, valorizarea şi autovalorizarea, autorealizarea.

11
 La rândul său, Maslow credea cu toată tăria că omul trebuie să devină el
însuşi: „Ceea ce un om poate, el trebuie să devină, deoarece există o tendinţă ca
fiecare să devină actualizat în ceea ce este el potenţial, să devină ceea ce este
capabil să fie”.
Psihologia umanistă promovează concepţia totalitară, holistă asupra
omului, considerarea lui ca un întreg, ca un tot unitar, în care elementele simple
de ordin natural-biologic se îmbină cu cele complexe, de ordin spiritual sau social.
Psihologia umanistă practică o metodologie de tip interpretativ, bazată pe
înţelegerea şi interpretarea semnificaţiilor subiective ale comportamentelor
situaţionale, ale sopurilor şi motivelor acţiunilor umane. Acest demers implică
utilizarea unor strategii empatice şi intuitive.
Psihologia umanistă este interesată de creşterea personală a oamenilor, de
maturizarea lor psihică şi socială, de cultura relaţiilor lor interpersonale, de însăşi
shimbarea societăţii, propunând chiar un nou tip de societate numit „Societatea
Eu-psihică”

12
 CURSUL 2
METODĂ ȘI METODOLOGIE ÎN PSIHOLOGIE

1. Abordări științifice
2. Metoda observației
3. Metoda experimentului
4. Metoda convorbirii
5. Metoda anchetei psihologice
6. Metode psihometrice

Studiul psihologiei ne demonstrează că trebuie să fim deosebit de atenţi

când colectăm în mod sistematic informaţii despre fiinţele umane. Acest lucru se
datorează în parte faptului că noi înşine, ca fiinţe umane, avem unele idei
preconcepute adânc înrădăcinate (bias). Avem tendinţa de a generaliza pornind de
la propria experienţă, tendinţa de a gândi că dacă noi suntem obişnuiţi cu ceva
anume, atunci acel ceva se întâmplă destul de des sau este destul de probabil să se
întâmple. În realitate, experienţa noastră poate fi destul de atipică. Ni se pare că
suntem obiectivi şi analitici când în realitate, nu suntem deloc aşa. Aceste
mecanisme nu sunt întotdeauna nocive, ele ne ajută să supravieţuim într-o lume
complexă şi sunt o parte din ceea ce face ca omul să fie unul dintre cele mai
adaptabile animale existente vreodată pe această planetă.
Metoda defineşte calea, itinerariul, structura de ordine sau programul după
care se reglează acţiunile intelectuale şi practica, în vederea atingerii unui scop.
Metodele sunt ghidate de concepţia generală a cercetătorului, de principiile
teoretico-ştiinţifice de la care porneşte, reunite sub denumirea de metodologia
cercetării. Fiecare şcoală sau orientare psihologică îşi are propria sa metodologie
de cercetare.
1. Abordări ştiinţifice

Există două abordări principale ale cercetării ştiinţifice:

- abordarea ipotetico-deductivă, în cazul căreia omul de ştiinţă începe
printr-o teorie, apoi investighează dacă aceasta este adevărată prin
generarea de ipoteze şi testarea acestora;
- abordarea inductivă, în cazul căreia omul de ştiinţă trasează principii sau
idei generale din datele colectate.
În cazul abordării ipotetico-deductive, teoria se bazează pe observaţii
anterioare, care pot fi informale, rezultate din experienţă, sau observaţii dezvoltate
cu atenţie în urma rezultatelor altor studii sau extrase din cercetări inductive.
Pentru a vedea dacă teoria se verifică în realitate este necesară testarea
acesteia. Cercetătorii folosesc un termen specific pentru ideile ce sunt supuse
verificării în acest mod, numindu-le ipoteze.
O ipoteză este o predicţie asupra a ceea ce se va întâmpla într-o anumită
situaţie. O dată ce ipoteza a fost formulată, cercetătorul elaborează un studiu
sistematic în scopul de a testa ipoteza şi de a vedea dacă aceasta se verifică.

13
Rezultatele acestui studiu îi permit cercetătorului fie să respingă, fie să accepte
ipoteza.
Abordarea inductivă începe cu strângerea datelor, unele cercetări plecând
de la investigaţia directă a subiecţilor asupra cărora se intervine, iar altele,
utilizând datele de interviu pentru a înţelege experienţele oamenilor. După ce
datele au fost colectate, psihologul le analizează, căutând teme şi principii comune
pe care datele respective le pot dezvălui.
Cercetarea inductivă este utilizată în general atunci când psihologii
explorează o zonă de cunoaştere complet nouă. Ea este folosită în special de
cercetătorii profesionişti care au fost pregătiţi în privinţa standardelor de rigoare
şi detaliu necesare.
Pentru studenţii la psihologie este mai practic să utilizeze metodele
ipotetico-deductive pentru a se asigura că studiile sunt realizate în mod adecvat.

2. Principalele metode de cercetare

Există mai multe metode prin care pot fi testate ipotezele în psihologie: prin
studii observaţionale, prin experimente, prin metoda convorbirii, prin ancheta
psihologică, prin metode psihometrice ş.a.
Metoda observaţiei
Observaţia constă în urmărirea intenţionată şi înregistrarea exactă,
sistematică a diferitelor manifestări comportamentale ale individului (sau
grupului) ca şi a contextului situaţional al comportamentului.
Conţinuturile observaţiei sunt:
- simptomatica stabilă – trăsături bioconstituţionale ale individului
(înălţimea, greutatea, circumferinţa craniană etc.) ca şi trăsăturile
fizionomice (aspectul capului, feţei, relaţiile dintre diferitele detalii
anatomice ale feţei: frunte, nasul, bărbia, ochii etc.);
- simptomatica labilă – multitudinea comportamentelor şi conduitele
flexibile, mobile ale individului, cum ar fi conduita verbală, motorie,
mnezică, inteligenţa etc., ca şi varietatea expresiilor comportamentelor (ex:
expresiile afective, atitudinale etc.).
Cercetătorul face apel la mai multe forme de observaţie, care pot fi
clasificate în funcţie de diverse criterii:
- orientarea actului observaţional: autoobservaţia şi observaţia propriu-
zisă;
- prezenţa sau absenţa intenţiei de a observa: ocazională şi sistematică;
- prezenţa sau absenţa observatorului: directă, indirectă, cu observator
uitat, ignorat, cu observator ascuns;
- implicarea sau nonimplicarea observatorului: pasivă şi participativă;
- durata observării: continuă şi discontinuă;
- obiectivele urmărite: integrală şi selectivă.

14
 Observaţia permite surprinderea manifestărilor comportamentale naturale,
fireşti ale individului, în condiţiile obişnuite de viaţă şi activitate, oferind mai ales
date de ordin calitativ.

Metoda experimentului
Metoda cea mai riguroasă de testare a unei ipoteze este experimentul. Prin
experiment, cercetătorul îşi testează ideile într-un mediu controlat şi determină
condiţiile care cauzează anumite efecte.
Experimentatorul intervine efectiv, provoacă intenţionat un anumit
fenomen. El izolează variabilele cercetate (variabile dependente) de alte
variabile, manipulate de cercetător, care influenţează manifestarea fenomenului
studiat (variabile independente); variază, modifică condiţiile de manifestare a
fenomenului, repetă fenomenul pe acelaşi subiect sau pe subiecţi diferiţi, pentru a
determina legitatea lui de manifestare. De asemenea, compară rezultatele obţinute
la grupul experimental (grupul asupra căruia se intervine) cu cele obţinute la
grupul martor sau de control, pentru a vedea în ce măsură ele se datorează
variabilelor experimentale utilizate.
Există mai multe forme de experimente: experimentul de laborator şi
experimentul natural, ce prezintă o formă particulară, şi anume experimentul
psihopedagogic, care poate fi de două feluri: constatativ şi formativ.
Experimentul, indiferent de tipul său, apelează la trei scheme
experimentale:
- prezentarea repetată a unuia şi aceluiaşi stimul pe una şi aceeaşi persoană
şi înregistrarea progresului obţinut;
- prezentarea unor stimuli diferiţi, uneia şi aceleiaşi persoane, pentru a
surprinde superioritatea unui anume tip de stimulări;
- aplicarea unuia şi aceluiaşi stimul pe mai multe persoane, pentru a
surprinde rolul diferenţelor individuale.

Metoda convorbirii
Convorbirea este o discuţie angajată între cercetător şi subiectul investigat.
Spre deosebire de observaţie şi experiment, prin intermediul cărora investigăm
conduitele, reacţiile exterioare ale subiectului, convorbirea permite decodarea mai
directă a vieţii interioare a acestuia, a intenţiilor ce stau la baza comportamentului,
a opiniilor, atitudinilor, intereselor, convingerilor, aspiraţiilor, conflictelor,
prejudecăţilor şi mentalităţilor, sentimentelor şi valorilor subiectului.
Există mai multe forme ale convorbirii:
- convorbirea standardizată, dirijată, structurată (formularea aceloraşi
întrebări, în aceeaşi formă şi ordine tuturor subiecţilor);
- convorbirea semistandardizată, semistructurată (bazată pe adresarea
unor întrebări suplimentare, pe reformularea unora, pe schimbarea
succesiunii lor);

15
 - convorbirea liberă, spontană, asociativă (se derulează în funcţie de
particularităţile situaţiei, de caracteristicile psihoindividuale ale subiectului
şi de particularităţile momentului în care se desfăşoară).
Marele avantaj al convorbirii constă în faptul că permite recoltarea unor
informaţii numeroase, variate şi preţioase, într-un timp relativ scurt. Datele
obţinute prin metoda convorbirii se impune să fie completate şi verificate prin alte
metode.

Metoda anchetei psihologice

Ancheta, ca metodă de cercetare psihologică, presupune recoltarea
sistematică a unor informaţii despre viaţa psihică a unui individ sau a unui grup
social, ca şi interpretarea acestora, în vederea desprinderii semnificaţiei lor
psihocomportamentale. În cercetarea psihologică sunt utilizate două forme ale
acestei metode: ancheta pe bază de chestionar şi ancheta pe bază de interviu.
Folosirea ştiinţifică a anchetei pe bază de chestionar presupune parcurgerea
unor etape:
- stabilirea obiectului anchetei;
- documentarea;
- formularea ipotezei;
- determinarea populaţiei (a universului) anchetei;
- eşantionarea;
- alegerea tehnicilor şi redactarea chestionarului;
- pre-testul (pentru a vedea dacă chestionarul a fost bine elaborat);
- redactarea definitivă a chestionarului;
- alegerea metodelor de administrare a chestionarului (persoană special
desemnată sau prin autoadministrare);
- despuierea rezultatelor;
- analiza rezultatelor obţinute, în raport cu obiectivele formulate;
- redactarea raportului final de anchetă.
Ancheta pe bază de interviu presupune raporturi verbale între participanţii
aflaţi faţă în faţă, centrarea asupra temei cercetate, direcţia unilaterală de acţiune,
fiecare participant păstrându-şi rolul de emiţător sau receptor (prin aceasta se
deosebeşte de convorbire).
Există interviuri: individuale şi de grup; clinice (centrate pe persoană) şi
focalizate (centrate pe tema investigată).
Cele două forme de anchetă permit investigarea unui număr mare de subiecţi
într-un timp relativ scurt, recoltarea unui material extrem de bogat, ca şi
prelucrarea lui rapidă. Datele anchetei se pretează la o analiză cantitativă, în
vederea surprinderii unor legităţi statistice.

Metodele psihometrice
Cea mai răspândită şi cunoscută metodă psihometrică este metoda testelor
psihologice. Termenul de test a fost introdus în psihologie de J. McKeen Cattell.

16
 Testul psihologic este o probă relativ scurtă, care permite cercetătorului
strângerea unor informaţii obiective despre subiect, pe baza cărora să se poată
diagnostica nivelul dezvoltării capacităţilor măsurate şi formula un prognostic
asupra evoluţiei lor ulterioare.
Testul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:
- validitatea – să măsoare exact ceea ce îşi propune;
- fidelitatea – să permită obţinerea unor performanţe relativ asemănătoare la
o nouă aplicare;
- standardizarea – să creeze aceleaşi condiţii pentru toţi subiecţii supuşi
testării, fără a-i favoriza pe unii şi defavoriza pe alţii;
- etalonarea – stabilirea unui etalon, a unei unităţi de măsură a rezultatelor
obţinute pentru a se cunoaşte valoarea lor.
Testele psihologice se clasifică după mai multe criterii:
- după modul de aplicare: individuale şi colective;
- după materialul folosit: verbale şi nonverbale;
- după durata lor: cu timp strict determinat şi cu timp la alegerea subiectului;
- după scopul urmărit: teste de performanţă, teste de personalitate, teste de
comportament. Cele de performanţă cuprind: teste de cunoştinţe, teste de nivel
intelectual, teste de aptitudini, teste de inteligenţă.
Cele mai complexe sunt testele de personalitate care îşi propun să
investigheze resorturile profunde ale individului, trăsăturile lui indivizibile,
adeseori mascate sau neacceptate de subiect.
Cele mai răspândite şi uşor de aplicat sunt chestionarele sau inventarele
de personalitate (16 PF). Mai există testele de completare sau de descripţie
(Cine sunt eu?) şi testele proiective (Testul Rorschach – testul petelor de cerneală
şi TAT – testul aperceptiv tematic).
Literatura de specialitate face referire şi la alte metode de cercetare
psihologică, cum ar fi: metoda biografică, metoda analizei produselor
activităţii, metoda modelării şi simulării.
Datele obţinute în urma aplicării diferitelor metode de cercetare urmează a
fi prelucrate şi prezentate într-o formă accesibilă folosind metodele statistico-
matematice şi metodele de prezentare grafică.
Prin folosirea acestui ansamblu de metode, psihologia reuşeşte să se apropie
tot mai mult de surprinderea manifestărilor autentice şi legice ale însuşirilor
psihocomportamentale aparţinând omului.

17
 CURS 3
IPOSTAZELE PSIHICULUI

1. Conștiința
2. Subconștientul
3. Inconștientul
4. Relația dintre conștient și inconștient

CONŞTIINŢA

Deşi uneori afirmată, alteori negată cu vehemenţă, conştiinţa este una dintre
cele mai importante ipostaze ale vieţii psihice. Introspecţioniştii afirmau că toată
viaţa psihică este conştientă, iar behavioriştii au eliminat conştiinţa din psihologie,
considerând că aceasta nu are nici o însemnătate. Astăzi, termenul de „conştiinţă”
şi problematica fascinantă a conştiinţei fac obiectul predilect al „ştiinţelor
spiritului”, al psihologiei cognitive şi al neuroştiinţelor.

Definire și etape în definirea conştiinţei

După opinia lui Sillamy, conştiinţa este „locul senzaţiilor şi al percepţiilor
noastre, realitatea subiectivă a acestora, materia primă a vieţii noastre psihice:
ea organizează datele simţurilor, ne situează în timp şi spaţiu, este cunoaşterea a
ceea ce însoţeşte activitatea spiritului”.
Conştiinţa este greu de definit datorită subiectivităţii pure, datorită faptului
că se manifestă în experienţele personale, nefiind accesibilă altor persoane. Zlate
consideră că în definirea conştiinţei au fost parcurse trei mari etape:
- prima etapă include perioada de la începuturile psihologiei şi până prin
anii ’30;
- a doua etapă cuprinde perioada anilor ’40-’60;
- a treia etapă începe cu anii ’70 şi se continuă şi astăzi.
Prima etapă
Vasile Pavelcu, în lucrarea Conştiinţă şi inconştient, publicată în 1941,
încearcă să răspundă la întrebarea: „Ce înseamnă a fi conştient?” Astfel, el dă
următoarele răspunsuri:
- a fi conştient înseamnă a gândi, a stabili relaţii;
- a fi conştient înseamnă a dispune de capacitatea de a face sinteze;
- a fi conştient înseamnă a te putea autosupraveghea;
- a fi conştient înseamnă a te adapta cu supleţe la noile solicitări.
A doua etapă
O contribuţie deosebită la definirea conştiinţei în această perioadă a avut-o
Henry Ey, prin cele două lucrări Conştiinţa (1963) şi Manual de psihiatrie (1967).
Ey arată că „a fi conştient înseamnă a dispune de un model personal al
lumii”. Individul îşi încorporează un model al lumii în care sunt incluse propriile
sale experienţe şi de care el dispune, în mod liber, ca persoană.
18
 A treia etapă se axează pe caracteristicile psihologice ale conştiinţei. Jean
Piaget, în încercarea de a descrie conştiinţa, diferenţiază o „conştiinţă în act”
(cunoaştere anterioară prizei de conştiinţă) şi „conştiinţa reflexivă” (echivalentă
cu ceea ce el numea „priză de conştiinţă”). Când un individ este rugat să-şi descrie
acţiunile, o mare parte din cunoştinţele lui nu sunt verbalizate imediat, deoarece
ele nu au fost conştientizate.
Priza de conştiinţă înseamnă o nouă elaborare a cunoştinţelor prin
trecerea de la un plan psihologic la altul (din planul acţiunii în cel al
reprezentării, de la cel al reprezentării concrete la cel al reprezentărilor
formale).
În timp ce Piaget se orientează în definirea conştiinţei pe reflexivitate, alţi
autori pun accentul pe simţire şi afectivitate. Astfel, Humphrey, în 1992, spune:
„A fi conştient înseamnă în mod esenţial a avea senzaţii: adică a vea reprezentări
mintale încărcate de afectivitate a ceva ce mi se întâmplă aici şi acum”.
Nu există deocamdată un acord comun asupra definirii termenului.
Numeroase texte definesc conştiinţa ca fiind „cunoştinţa individului despre
stimulii interni şi externi, despre evenimentele din mediul înconjurător, senzaţiile
corporale, amintirile şi gândurile sale”. Această definiţie ignoră faptul că suntem
conştienţi când încercăm să rezolvăm o problemă, sau când alegem deliberat o
cale de acţiune dintre multe altele ca răspuns la împrejurările de mediu sau la
scopurile personale. Astfel, suntem conştienţi când monitorizăm mediul (intern
sau extern), când căutăm să ne controlăm pe noi înşine sau mediul nostru.
Conştiinţa implică:
- monitorizarea (vizualizare directă) – procesarea informaţiei din mediu
este principala funcţie a sistemelor senzoriale ale organismului, este cea
care ne conduce la cunoştinţa a ceea ce se petrece în jurul nostru, precum
şi în propriul nostru corp. Însă nu putem să fim atenţi la toţi stimulii care
bombardează simţurile noastre; conştiinţa se concentrează pe anumiţi
stimuli şi îi ignoră pe alţii. Dacă avem senzaţia de foame, este dificil să ne
concentrăm asupra studiului; dacă avem o durere neaşteptată punem orice
alte gânduri în afara conştiinţei, până când facem ceva care să ne scape de
durere;
- controlul – o altă funcţie a conştiinţei este programarea, iniţierea şi
ghidarea acţiunilor personale. Prin funcţia de programare, evenimentele
care nu au avut loc pot fi reprezentate în conştiinţă ca posibilităţi viitoare.
Dar, nu toate soluţiile pentru diverse probleme sunt elaborate la nivel
conştient. Una dintre ideile psihologiei moderne este aceea că
evenimentele mentale implică ambele procese: conştiente şi non-
conştiente şi că multe decizii sunt conduse în întregime din afara sferei
conştiinţei. Soluţia la o problemă poate apărea „din senin” fără să ne dăm
seama că ne-am gândit la ea.
În încercarea de a da o definiţie comprehensivă a conştiinţei s-a recurs la
evidenţierea principalelor caracteristici ale re-producerii conştiente, concomitent
cu funcţiile care derivă din ele:

19
 - etimologia cuvântului (con-scientia) arată că organizarea conştientă este
o re-producere cu ştiinţă. Sub raport psihologic omul îşi dă seama de
„ceva” anume şi îl reproduce în subiectivitatea sa sub formă de imagini,
noţiuni, impresii. Conştiinţa presupune includerea particularului în
general şi identificarea generalului în particular. Această particularitate
evidenţiază funcţia informaţional-cognitivă a conştiinţei;
- re-producerea conştientă este cu scop sau orientată spre scop. Scopurile
izvorăsc din realitate, din interacţiunea individului cu lumea, sau din
propria conştiinţă. Re-producerea cu scop indică funcţia finalistă a
conştiinţei;
- omul prin conştiinţă are capacitatea de a anticipa rezultatul acţiunilor sale,
de a-l stabili mintal înainte de a-l realiza în forma sa concretă. Aşadar,
conştiinţa este o re-producere anticipativă a realităţii, caracteristică ce
evidenţiază funcţia ei anticipativ-predictivă;
- omul, pentru a putea realiza ceva, are nevoie de o organizare mintală a
activităţii (structurarea, desfăşurarea, ierarhia în raport cu alte activităţi)
ceea ce reliefează caracterul planificat al organizării conştiente, care
exprimă funcţia reglatoare a conştiinţei;
- omul nu re-produce realitatea doar pentru a o re-produce, ci cu scopul de
a o modifica, schimba, adapta necesităţilor sale, ceea ce desemnează
caracterul creator al conştiinţei, implicit funcţia sa creativ-proiectivă.
Particularităţile organizării conştiente demonstrează complexitatea acesteia,
caracterul ei specific uman.

SUBCONŞTIENTUL CA IPOSTAZĂ A PSIHICULUI

Termenul “subconştient” a apărut la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec.

XX, fiind considerat când o preconştiinţă, când o postconştiinţă.
Grand dictionnaire de la psychologie defineşte subconştientul ca fiind
“ansamblul stărilor psihice de care subiectul nu este conştient, dar care
influenţează comportamentul său”.
Noţiunea de subconştient, sub o formă sau alta, cu o denumire sau alta, se
păstrează şi este utilizată în psihlologie şi astăzi. El reprezintă una dintre
ipostazele importante ale psihicului care nu poate fi redusă sau identificată cu alte
ipostaze ale acestuia.
Subconştientul este o formaţiune sau un nivel psihic ce cuprinde actele care
au fost cândva conştiente, dar care în prezent se desfăşoară în afara controlului
conştient. El este rezervorul unde se conservă amintirile, automatismele,
deprinderile, ticurile, montajele intelectuale sau perceptive stereotipizate, deci
toate actele ce au trecut cândva prin filtrul conştiinţei, s-au realizat cu efort, dar
care se află într-o stare latentă, de virtualitate psihică, putând însă să redevină
oricând active, să păşească pragul conştiinţei.
Multe amintiri şi gânduri ce nu fac parte din conştiinţă la un moment dat pot
fi aduse în conştiinţă atunci când este nevoie. În prezent, e posibil să nu fii

20
conştient de vacanţa petrecută vara trecută, însă amintirile sunt accesibile dacă
doreşti să le retrăieşti; ele devin o parte vie a conştiinţei tale. Amintirile accesibile
conştiinţei sunt denumite amintiri preconştiente. Acestea includ amintiri
specifice ale unor evenimente personale, precum şi informaţiile acumulate de-a
lungul vieţii, cum ar fi: cunoştinţe despre semnificaţia cuvintelor, aşezarea
străzilor unui oraş sau localizarea unei ţări anume.
Henri Wallon afirma că subconştientul este un mediu inert unde se
adăpostesc percepţiile resimţite până în momentul în care trebuie evocate din nou
printr-o atracţie a conştiinţei.

Caracteristicile şi rolurile subconştientului

Datorită amplasării între conştient şi inconştient au fost determinate
principalele trăsături ale subconştientului, şi anume:
 latenţa şi potenţialitatea (conţinuturile subconştientului se menţin într-o
stare latentă până când vor fi reactivate şi disponibilizate de către
conştiinţă);
 coexistenţa cu conştiinţa (conţinuturile subconştientului coexistă cu
conţinuturile conştiinţei, cu toate că expresia conţinuturilor
subconştientului poate fi mai concentrată, mai condensată);
 facilitatea, servirea conştiinţei (subconştientul se pune în slujba
conştiinţei);
 filtrarea şi medierea conţinuturilor care trec dintr-un nivel în altul (staţie
de tranzit).
Subconştientul nu trebuie văzut ca un simplu rezervor şi păstrător al faptelor
de conştiinţă, ci îşi are propriile lui mecanisme. El poate prelucra, restructura,
crea. Acele amintiri, automatisme, deprinderi care sunt „scoase” la suprafaţă nu
sunt identice cu cele care au „intrat” în subconştient. Sub influenţa unor factori
(timpul, emoţiile puternice, distragerea de la activitatea respectivă), amintirile,
automatismele, deprinderile vor fi modificate de subconştient datorită noilor
relaţii în care acestea intră.

INCONŞTIENTUL

Definirea inconştientului
Freud, dar şi alţi autori, au definit inconştientul într-o manieră restrictivă şi
exclusivistă, considerându-l un rezervor al tendinţelor înfrânate, înăbuşite,
refulate, frustrate. Inconştientul este cel care explică lapsusurile,
pseudoamneziile, actele ratate, visele etc.
Inconştientul a fost definit şi prin accentuarea unui element, ignorând alte
elemente. Astfel, Pierre Janet definea inconştientul lăsând la o parte fenomene
psihice aflate în acelaşi stadiu, dar în stare latentă (deprinderile, faptele de
memorie, tendinţele). El spunea: “un act este inconştient faţă de cutare operaţie
de ordin mai înalt”.

21
 Alţi autori au definit inconştientul într-o manieră negativă, apărând ca haos,
ca iraţional, învolburare de pulsiuni oarbe ce nu cunosc nici o organizare, cu efecte
dezorganizatoare şi inhibitive asupra vieţii psihice, ca ţinând chiar de patologia
mintală.
Psihologia contemporană defineşte inconștientul într-o manieră extensivă şi
pozitivă, ca fiind o formaţiune psihică ce cuprinde tendinţele ascunse,
conflictele emoţionale generate de resorturile intime ale personalităţii. Din
definiţiile de mai sus se pot extrage anumite caracteristici ale inconştientului:
Inconştientul, având o funcţionalitate mai puţin previzibilă, nu trebuie să
deducem că el ar fi lipsit de ordine. El dispune de o organizare foarte
personală. Neagă ordinea impusă de conştiinţă, dar aduce o altă ordine,
ordinea propriei sale subiectivităţi;
Datorită faptului că inconştientul se manifestă impulsiv nu trebuie să se
tragă concluzia că structurile sale nu sunt suficient conturate. Ey considera
că principalele structuri ale cunoaşterii sunt:
- sistemul neurovegetativ sau autonom cu funcţiile sale (respiraţie, circulaţie,
digestie etc.);
- automatismele psihologice sau “inconştientul subliminal”;
- baza inconştientă a persoanei, care conţine stadii arhaice.
Din faptul că inconştientul este considerat o infrastructură confuză a vieţii
psihice, nu trebuie dedus faptul că el ar avea un rol negativ. Inconştientul
îndeplineşte următoarele roluri:
- rol de energizare şi dinamizare a întregii vieţi psihice;
- rol de facilitare a procesului creator, contribuind la realizarea unor
combinări şi recombinări spontane;
- rol de asigurare a unităţii Eului, inconştientul fiind principalul depozitar al
programelor informaţionale şi al tensiunilor motivaţionale.

Natura inconştientului
Analizele comparative făcute între conştiinţă şi inconştient, prima apărând ca
reflexivă, critică, raţională, iar cel de-al doilea ca afectiv, spontan, învăluit în mit,
legendă, vis, au condus la concluzia că inconştientul ar fi de natură preponderent
afectivă. Acest fapt a fost sesizat şi de Jung, care considera că arhetipurile,
imagini condensate şi colective, deşi instinctive, sunt deopotrivă apropiate de
sentimente şi de idee.
Ey arată că, în legătură cu întrebarea dacă inconştientul este constituit din
imagini sau din cuvinte, au fost formulate două teze divergente:
- prima teză reflectă gândirea lui Freud din etapa când inconştientul era
considerat autonom, scăpând oricăror formulări care au loc în conştiinţă sau
în inconştient. Ca urmare, inconştientul apare format exclusiv din imagini,
percepţii interne sau fantasme şi din evenimentele cristalizate ale preistoriei
individului;
- a doua teză susţine că inconştientul este structurat ca un limbaj şi deci, se
poate comunica cu el, însă cu condiţia de a-l auzi.

22
 Lacan afirmă că inconştientul vorbeşte în om, că el poate fi structurat prin
intermediul limbajului, metaforelor, având capacitatea de „a vorbi” pentru a
dezvălui sau a ascunde inconştientul.
Inconştientul cuprinde tot ceea ce este opac, tot ce nu poate fi spus sau nu
trebuie spus, fiind interzis de sensul existenţei. Cum însă dezvăluirea lui prin
metoda asociaţiilor verbale este singura cale de eliberare şi însănătoşire înseamnă
că interacţiunea dintre imagini şi cuvânt, „verbalizarea” imaginilor, a fantasmelor
profunde sau refulate, reprezintă esenţa inconştientului.

Tipuri de inconştient
Freud deosebea trei tipuri de inconştient:
- unul latent sau preconştient, care cuprinde stările psihice susceptibile de a
deveni conştiente;
- altul format din faptele psihice refulate;
- al treilea constituind partea cea mai importantă a eului ideal.
Noile orientări psihologice au scos în evidenţă trei tipuri de inconştient:
- inconştientul cerebral;
- inconştientul colectiv;
- inconştientul cognitiv.
Inconştientul cerebral
Acest tip de inconştient este inconştientul fiziologic, inconştientul reflex,
automat, care intră în funcţiune fără ca individul să-şi dea seama, dar care
afectează viaţa psihică conştientă.
Unificarea funcţională a axei cerebro-spinale, ca şi extinderea de la măduva
spinării la creier a proceselor reflexe au constituit modalităţi care au impus
noţiunea de inconştient cerebral. Cei care studiau viaţa psihică, normală sau
patologică, au avansat ideea potrivit căreia o mare parte a cerebraţiei este în
realitate automată şi inconştientă.
În 1853, William Carpenter a introdus noţiunea de „cerebraţie inconştientă”,
el fiind adevăratul popularizator al acestei noţiuni.
Formularea şi argumentarea teoretică şi chiar experimentală a existenţei
inconştientului cerebral a condus la redimensionarea viziunii asupra vieţii psihice
a individului, conştiinţa, prezentă întotdeauna şi oriunde, lăsând „loc” şi „timp” şi
pentru manifestările inconştiente.
Inconştientul colectiv
Dacă inconştientul cerebral era de natură fiziologică, materială, inconştientul
colectiv este de natură pur psihică, spirituală.
Gustave Le Bon afirma că inconştientul colectiv (al mulţimilor) este
caracterizat prin inhibiţia colectivă a funcţionării intelectuale, prin exagerarea
rolului afectivităţii, prin reducerea acestuia la viaţa psihică a primitivilor sau a
copiilor. După Le Bon, inconştientul colectiv se caracterizează prin:
- impulsivitate, mobilitate, iritabilitate, sugestibilitate şi credulitate;
- exagerare şi simplism în sentimente;
- intoleranţă, autoritarism şi conservatorism;

23
 - moralitate joasă;
- dispariţia vieţii cerebrale şi preponderenţa celei medulare;
- dispariţia personalităţii indivizilor.
Pentru Freud, inconştientul colectiv cuprinde elemente ce se regăsesc în orice
inconştient individual, ele fiind deci comune mai multor indivizi (de ex.
Complexul lui Oedip).
După Jung, psihicul se compune din trei niveluri:
 conştientul – reprezentat de Eu , format din gânduri, sentimente, percepţii,
amintiri;
 inconştientul personal – constă în acele conţinuturi care au devenit
inconştiente şi din acele conţinuturi ce sunt de fapt percepţii senzoriale, care
datorită prea slabei lor intensităţi, nu au ajuns niciodată în conştient.
Inconştientul personal este alcătuit din complexe, fiecare complex fiind
legat de către un arhetip, deoarece complexele sunt personificări ale
arhetipurilor , modalităţi în care arhetipurile se manifestă în psihicul
fiecărei persoane;
 inconştientul colectiv – este general uman, constituind, de fapt, substratul
oricărui psihism individual. Inconştientul colectiv conţine arhetipurile şi
Sinele.
Inconştientul colectiv este un strat abisal al structurii psihice, o altă lume, o
lume în oglindă care se contrapune imaginii noastre conştiente despre lume.
Conţinuturile inconştientului colectiv sunt reprezentate de ceea ce Jung a denumit,
la început „imagini primordiale”, iar apoi arhetipuri.
Arhetipurile sunt structuri psihice identice, comune tuturor, constituind
moştenirea arhaică a umanităţii. Ele nu sunt structuri pur psihice, ci structuri
funcţionale duale: structuri psihice şi structuri nervoase. Cele mai cunoscute
arhetipuri sunt:
- umbra – partea diabolică sau sadică a personalităţii, formată ca urmare a
atrocităţilor săvârşite de oameni de-a lungul timpului;
- anima – imaginea colectivă a femeii în psihologia bărbaţilor;
- animus – imaginea colectivă a bărbatului în psihologia femeilor.
În concepţia lui Jung, anima şi animus apar ca mijlocitori între conştient şi
inconştient.
Rolul inconştientului colectiv este de a iniţia, controla şi mijloci trăirile şi
manifestările comportamentale tipice tuturor oamenilor, indiferent de epoca
istorică, localizare geografică, clasă socială, naţionalitate etc.
Inconştientul cognitiv
Noţiunea a fost lansată de cognitivişti, în general, şi de psihologia cognitivă,
în special. Harry Hunt considera că orice psihologie a sinelui ar fi reziduală dacă
nu ar fi caracterizată şi din punctul de vedere al unor funcţii care pot fi şi
inconştiente. Considerarea inconştientului cognitiv nu un domeniu separat sau un
sistem închis în el însuşi, ci un proces pe cale de conştientizare, în anumite
condiţii, este capabil de o anumită formă de reflecţie în interiorul conştiinţei în
desfăşurare. Inconştientul cognitiv este o parte a unei tendinţe inerente de a deveni

24
conştiente sau un aspect al unei preconştiinţe care se va dezvălui într-o conştiinţă
implicită.

RELAŢIA DINTRE CONŞTIENT ŞI INCONŞTIENT

Conştientul şi inconştientul sunt momente funcţionale inseparabile ale

psihicului uman. Ca urmare, în funcţie de diversele ipostaze ale manifestărilor
comportamentale aparţinătoare individului, conştientul şi inconştientul vor fi
coordonate şi alternante prin praguri mobile. Aceasta înseamnă că ceea ce la un
moment dat este conştient la un alt moment dat poate deveni inconştient.
Conţinuturile psihice conştiente se stochează în inconştient.

Tipuri de relaţii între conştient şi inconştient:

Relaţiile circulare – constau în faptul că oricare dintre conţinuturile
conştientului trece în inconştient, pentru ca în urma germinaţiei să treacă din nou,
nu neapărat toate, în conştient.
Relaţiile de subordonare integrativă – presupun subordonarea şi dominarea
unuia de către celălalt. Relaţiile de subordonare integrativă dintre conştient şi
inconştient iau două forme distincte:
- dominarea inconştientului de către conştient – conştientul prin acţiunile şi
operaţiile lui proprii ţine în frâu impulsurile inconştientului, mai ales unele
dintre pornirile lui care vin în contradicţie cu valorile sociale unanim
acceptate;
- dominarea conştientului de către inconştient – aceste relaţii apar cu
precădere în stările de afect, de transă creatoare, în inspiraţie, în stările
patologice care presupun o răsturnare a raporturilor fireşti.
Relaţiile de echilibrare – presupun realizarea unui uşor balans între stările
conştiente şi cele inconştiente, fără predominanţa unora sau altora dintre ele
(stările de aţipire, de reverie, spontaneitate, contemplaţie).
În dinamica vitală a conştientului şi inconştientului principalul sistem de
referinţă rămâne conştiinţa, deoarece prin intermediul ei omul re-produce în mod
adecvat realitatea, aşa cum este ea, şi numai în virtutea acestui fapt el îşi poate
conduce şi regla corespunzător conduita.

Terapii derivate din relaţiile „conştient-inconştient”

Freud, care a descris inconştientul dinamic a făcut apel la cura psihanalitică
în calitate de tehnică terapeutică. Alţi autori, descriind inconştientul existenţial
(ceea ce este trăit, dar nu este recunoscut) au propus psihoterapia existenţială.
Mai recent, s-a propus o nouă formă de psihoterapie, şi anume psihoterapia
fenomenologică existenţială, care încearcă să sintetizeze patru tipuri de cercetări:
- filosofia existenţei – considerarea lucrurilor ca atare şi nu ca simboluri;
- analiza existenţială – încercarea de a pătrunde în lumea experienţei
pacientului;

25
- psihanaliza umanistă – cu accent pe angoasa alegerii ca determinant al
nevrozei;
- psihologia umanistă – accentul cade pe valorile înalte ale omului: libertate,
creativitate, conştiinţă de sine, potenţial uman.

26
 CURSUL 4
SENZAȚIA

1. Excitabilitate, sensibilitate și motricitate

2. Specificul şi mecanismele senzaţiilor
3. Proprietăţile senzaţiilor
4. Clasificarea senzaţiilor
5. Legile sensibilității

Senzaţia este primul nivel psihic de prelucrare, interpretare şi utilizare a

informaţiei despre însuşirile obiectelor şi fenomenelor lumii externe şi despre
stările mediului intern. Ea este sursa primară a cunoştinţelor.

Senzaţiile sunt modalităţi de REFLECTARE în creierul omului a

însuşirilor obiectelor şi fenomenelor lumii reale, care acţionează
nemijlocit asupra receptorilor.

1. Excitabilitate, sensibilitate și motricitate

Proprietatea biologică generală care permite fiinţelor vii de a recepţiona

influenţele externe şi de a răspunde selectiv la ele printr-o stare de modificare
internă poartă numele de excitabilitate.
Stimulii care satisfac anumite trebuinţe ale organismului se găsesc într-un
număr redus, ei apărând împreună sau amestecaţi cu alţi stimuli indiferenţi pentru
organism, dar care au proprietatea de a semnaliza prezenţa celorlalţi.
La un anumit moment al evoluţiei a fost necesară apariţia unei noi capacităţi
care să permită organismului căutarea şi depistarea stimulilor biologici necesari
în mulţimea celor indiferenţi. Recepţionarea şi reacţia la aceşti stimuli indiferenţi,
care au o mare valoare de semnalizare în raport cu ceilalţi determină apariția unei
noi capacități care este sensibilitatea.
Proprietatea organismului de a recepţiona factori indiferenţi, de a stabili un
raport cu sens biologic între ei şi cei necondiţionaţi poartă denumirea de
sensibilitate.
Între sensibilitate şi motricitate există o puternică legătură funcţională;
sensibilitatea se dezvoltă în perspectivă şi în legătură cu demersurile motorii; la
rândul ei, motricitatea devine un servo-mecanism al orientării senzoriale,
confirmând-o sau dimpotrivă, infirmând-o.
La rândul său, mişcarea facilitează recepţia. Relaţia dintre sensibilitate şi
motricitate arată că sensibilitatea se încadrează în activitate încă de la nivelul celor
mai simple componente ale activităţii și anume mişcările.

27
 2. Specificul şi mecanismele senzaţiilor

În disputa lor cu raţionaliştii, senzualiştii afirmau: „Nihil est in intelectum

quo prior non fuerit in sensum” (Nu există nimic în intelect, care mai înainte să
nu fi existat în simţuri) – J. Locke.
Senzațiile definesc captarea și transformarea energiei din mediu în
energie nervoasă, recunoscută ca atare de sistemul nostru nervos.
De-a lungul timpului au existat o serie de controverse referitoare la natura şi
conţinutul senzaţiei, deoarece prin ele psihicul stabileşte legătura cu lumea
exterioară. O interesantă dispută a fost iscată de fiziologul Johannes Müller care
a elaborat, în 1840, „teoria energiei specifice a organelor de simţ”. El a efectuat
următorul experiment:
- aplicând doi stimuli de naturi diferite (un curent electric şi un excitant
mecanic) unui singur organ de simţ (vizual sau auditiv) el a obţinut o
singură senzaţie (senzaţia de iluminare în cazul văzului şi senzaţia de ţiuit
în cazul auzului);
- aplicând un singur stimul (curentul electric) mai multor organe de simţ
(vizual, auditiv, gustativ) a obţinut trei senzaţii diferite (luminoasă,
acustică, gustativă).
În urma acestui experiment, Müller a tras următoarea concluzie: „Senzaţia
informează conştiinţa despre calităţile energiei specifice proprii fiecărui organ
de simţ, stimulul având doar rolul de activare-declanşare”. Cu alte cuvinte,
senzaţia organului de simţ nu se manifestă ca o transmitere spre conştiinţă a
calităţii şi stării obiectelor externe, ci ca o aducere la cunoştinţă a calităţii şi stării
nervului senzitiv, provocate de cauze externe. Aceste calităţi sunt esenţa energiei
organelor de simţ.
O altă teorie care s-a impus a fost teoria „hieroglifelor”, formulată de
Helmholtz, care leagă senzaţia de activitatea formaţiunilor nervoase superioare şi
o consideră ca fiind un simbol convenţional pentru desemnarea acţiunii unui
stimul. Hieroglifa este un semn care desemnează un anumit obiect, dar între
hieroglifă şi obiect nu există nici o asemănare. La fel, între senzaţie şi stimul nu
se poate stabili o relaţie de similitudine.
Psihologia modernă, sub influenţa teoriilor comunicării şi a informaţiei,
consideră că funcţionarea normală a senzaţiiilor presupune parcurgerea
următoarelor procese:
- procesul de codare primară care are loc în receptorul analizatorului şi
presupune transformarea semnalului extern (luminos, sonor, mecanic,
chimic) în influx nervos;
- procesul de recodare care se realizează în veriga intermediară de
transmisie a analizatorului având drept scop reorganizarea elementelor
esenţiale;
- procesul de decodare realizat la nivel cortical specific fiecărui organ de
simţ şi finalizat într-un cod-imagine ce se află în relaţie izomorfă cu
însuşirile obiectului recepţionat.

28
 Concluzionând cele menţionate mai sus putem desprinde o definiţie generală
a senzaţiei, şi anume: „Senzaţia este reflectarea activ-selectivă şi ideal-
subiectivă a însuşirilor particulare şi singulare ale stimulilor modali specifici
în forma unui cod-imagine”.

3. Proprietăţile senzaţiilor

Analiza senzaţiei trebuie să ia în consideraţie interacţiunea factorilor externi

şi a celor ce ţin de organizarea şi „funcţionarea” subiectului.
Proprietăţile ce derivă din factorii externi sunt:
- modalitatea stimulilor – se diferenţiază tipurile de senzaţii: vizuale,
auditive, gustative, tactile, olfactive, proprioceptiv-kinestezice;
- intensitatea stimulilor – indiferent de modalitate, pentru a produce
excitaţia aparatului receptor, orice stimul trebuie să posede un minimum
necesar de intensitate (cantitate de energie);
- durata – timpul de acţiune efectivă a stimulului modal asupra receptorului
corespunzător;
- rata stimulării – numărul sau frecvenţa apariţiei stimulului modal specific
în interiorul unui interval dat de timp;
- proprietăţile particulare intramodale – de exemplu: lungimea de undă,
pentru stimuli luminoşi; frecvenţa şi forma pentru stimuli acustici; structura
moleculară pentru stimuli chimici (gustativi şi olfactivi).
Stimulii pot fi influenţaţi de o serie de variabile externe, cum ar fi iluminatul,
nivelul zgomotului, temperatura, umiditatea etc. care acţionează ca elemente
favorizante sau perturbatoare asupra desfăşurării procesului de recepţie
senzorială.
Factorii subiectivi care-şi pun amprenta pe modul de realizare a senzaţiei
sunt:
- nivelul sensibilităţii analizatorului şi starea lui funcţională actuală;
29
 - stările afectiv-motivaţionale actuale;
- experienţa receptivă anterioară;
- scopul sau obiectivul activităţii.

4. Clasificarea senzaţiilor

Pentru prezentarea şi analiza principalelor tipuri sau modalităţi senzoriale,

vom recurge la două criterii esenţiale:
- natura conţinutului reflectoriu (informaţional);
- identitatea analizatorului în cadrul cărora se realizează.
În funcţie de primul criteriu se delimitează trei clase mari de senzaţii:
 exteroceptive – sunt cele ce furnizează informaţii cu privire la obiectele
exterioare (senzaţiile vizuale, auditive, gustative, olfactive, cutano-tactile,
vibratorii);
 interoceptive – sunt cele referitoare la modificările apărute în starea internă
a organismului. Mai sunt denumite „organice”, „viscerale” sau
„cenestezice” şi pot fi clasificate în patru categorii:
a) senzaţii traducând trebuinţe de funcţionare a organelor interne: foamea,
setea, sufocarea;
b) senzaţiile legate de funcţionarea organelor: le simţim când respirăm sau
când suntem atenţi la bătăile inimii;
c) senzaţii provocate de excese: impresia de îmbuibare, greaţă, oboseală;
d) senzaţii cauzate de stări patologice, de îmbolnăviri: dureri interne.
 proprioceptive – sunt cele referitoare la poziţia şi mişcarea corpului şi pot
fi împărţite în trei categorii: somatoestezia (cunoaşterea poziţiei
membrelor); kinestezia (informaţii despre mişcarea membrelor); senzaţiile
statice (poziţia capului şi a corpului în spaţiu).

LEGILE SENSIBILITĂȚII

Sensibilitatea reprezintă premisa biofiziologică a capacităţii de a avea

senzaţii. Ea este capacitatea analizatorului de a răspunde la acţiunea minimă a
unui stimul (intensitate şi frecvenţă minimă) sau la diferenţa minimă dintre
stimuli.
Zlate considera sensibilitatea ca fiind „proprietatea organismului de a
recepţiona la factori indiferenţi, de a stabili un raport cu sens biologic între ei şi
cei necondiţionaţi (înnăscuţi)”.

1. Legea intensităţii

Este cunoscut faptul că nu orice stimul din mediul înconjurător poate provoca
o senzaţie. Pentru ca senzaţia să apară este necesar ca stimulul să dispună de o
anumită intensitate.

30
 Intensitatea minimă a stimulului necesară pentru a determina o senzaţie abia
conştientizabilă poartă denumirea de prag absolut minimal. Stimulii care nu
ating valorile de intensitate minimală sunt stimulii subminimali, ei producând
efecte fiziologice dar nu sunt integraţi senzorial, decât dacă sunt însumaţi sau
asociaţi cu stimuli semnificativi.
Intensitatea maximă a stimulului care continuă încă să determine o senzaţie
specifică şi care, dincolo de această valoare, declanşează fie durerea, fie
neutralitatea aparatului în raport cu stimulul respectiv poartă denumirea de prag
absolut maximal.
Pragul maxim în cazul sistemului auditiv este de 120 de decibeli.

Cele două praguri se află la extremităţile unui continuum în interiorul căruia

fiecare modalitate pune în evidenţă un anumit număr de trepte discriminabile,
separate prin pragurile diferenţiale care sunt câtimi ce trebuie adăugate la
intensitatea iniţială a stimulului pentru a determina o variaţie.
De aici rezultă că în cadrul fiecărei forme modale de sensibilitate se
delimitează două tipuri de sensibilitate: sensibilitatea absolută şi sensibilitatea
diferenţială.
Pe baza pragului absolut a fost formulată prima lege a intensităţii stimulului,
care postulează că valoarea pragului absolut se află în raport invers proporţional
cu nivelul sensibilităţii (cu cât pragul absolut minimal este mai mic cu atât
sensibilitatea este mai mare şi invers).
E = 1/S, unde E – nivelul sensibilităţii şi S – valoarea pragului exprimată în
intensitatea stimulului.
2. Legea adaptării

Sensibilitatea unui organ senzorial nu rămâne constantă. Dimpotrivă, ea îşi

modifică parametrii funcţionali odată cu schimbarea condiţiilor de mediu.
Legea adaptării exprimă caracterul dinamic al sensibilităţii, deplasarea în
sus sau în jos a pragurilor absolute şi diferenţiale sub acţiunea prelungită a
stimulului sau în absenţa acestuia. La stimulii puternici sensibilitatea scade, iar la
cei slabi, creşte.

31
 După rapiditatea şi amplitudinea variaţiilor sensibilităţii, analizatorii au fost
împărţiţi în trei grupe:
- rapid şi puternic adaptabili (tactul şi mirosul);
- mediu adaptabili (văzul);
- greu şi slab adaptabili (propriocepţia, sensibilitatea algică).
Adaptarea are un rol pozitiv, ea asigurând reglarea optimă a stării
funcţionale a analizatorilor în raport cu intensitatea, durata şi semnificaţia
stimulilor.
3. Legea contrastului

Exprimă creşterea sensibilităţii ca efect al interacţiunii spaţio-temporare a

excitanţilor de intensităţi diferite, care acţionează simultan sau succesiv asupra
aceluiaşi analizator. Aşadar, vom avea două tipuri de contrast:
- simultan – constă fie în accentuarea reciprocă a clarităţii şi pregnanţei
stimulilor prezentaţi în acelaşi moment în câmpul percepţiei, fie în
accentuarea stimulului principal sub influenţa stimulilor de fond.
Contrastul simultan se evidenţiază cel mai pregnant în sfera sensibilităţii
vizuale (contrastul simultan al culorilor, al mărimilor);
- succesiv – constă în creşterea acuităţii perceptive în raport cu un stimul
prezentat la scurt timp după acţiunea mai îndelungată a altui stimul de
aceeaşi modalitate, dar de intensitate diferită. Contrastul succesiv este
deosebit de pregnant în cadrul sensibilităţii gustative, olfactive, termice şi
vizuale (stimularea repetată a receptorilor gustativi cu substanţe dulci duce
la creşterea considerabilă a sensibilităţii pentru acru).

4. Legea sensibilizării şi depresiei

Exprimă creşterea sau scăderea sensibilităţii în cadrul unui analizator, fie

ca urmare a interacţiunii diferitelor câmpuri receptoare proprii, fie ca urmare a
interacţiunii lui cu alţi analizatori. Stimularea cu o lumină slabă a unor segmente
retiniene duce la creşterea nivelului sensibilităţii în segmentele apropiate.
De asemenea, se poate obţine modificarea sensibilităţii pe fondul
interacţiunii analizatorilor. De exemplu, stimularea analizatorului auditiv cu
sunete de o anumită frecvenţă duce la creşterea sensibilităţii bastonaşelor din
retină. Excitarea între anumite limite şi în anumite condiţii a receptorilor tactili şi
kinestezici duce la creşterea sensibilităţii vizuale şi auditive, iar între alte limite şi
în alte condiţii, asemenea excitare duce la apariţia fenomenului de depresie.

5. Legea sinesteziei

Exprimă acea interacţiune între analizatori, în cadrul căreia calităţile

senzaţiilor de o anumită modalitate (vizuală) sunt transferate senzaţiilor de o altă
modalitate (auditivă). Stimulii acustici, îndeosebi cei muzicali, produc senzaţii
cromatice, rezultând aşa-numitul auz colorat.

32
 Sinestezia a fost pusă în evidenţă şi în interacţiunea altor analizatori: vizual
şi gustativ, auditiv şi gustativ sau între analizatorii vizual şi auditiv, pe de o parte,
şi cel tactil, pe de alta (vorbim de „culori moi” şi „sunete dulci”).

6. Legea oboselii

Exprimă faptul că analizatorii, fiind sisteme care funcţionează pe bază de

consum de energie stocată în structura lor, iar această energie fiind cantitativ
limitată, sunt supuşi fenomenului de oboseală. Aceasta se concretizează prin
scăderea considerabilă a nivelului sensibilităţii şi a capacităţii rezolutive a
analizatorului, dar şi prin apariţia unor senzaţii de disconfort şi instabilitate. Cei
mai fatigabili sunt analizatorii vizual, kinestezic şi auditiv; cel mai puţin fatigabil
este analizatorul gustativ.

7. Legea compensării

Insuficienta dezvoltare a unei modalităţi senzoriale sau lipsa ei conduce la

perfecţionarea alteia atât de mult încât aceasta din urmă preia funcţiile primei
modalităţi senzoriale. La orbi şi la surzi se dezvoltă sensibilitatea tactilă,
vibratorie, olfactivă.

33
 CURSUL 5.
ATENȚIA

1. Definirea și specificul psihologic al atenţiei

2. Dimensiunile (atributele) atenţiei
3. Formele atenţiei

DEFINIREA ȘI SPECIFICUL PSIHOLOGIC AL ATENŢIEI

Atenţia a avut în timp o evoluţie extrem de sinuoasă, spre sfârşitul secolului

al XIX-lea şi începutul sec. al XX-lea, atenţia era considerată de către
introspecţionişti o facultate de sine stătătoare, independentă, având un rol
determinant, decisiv în buna desfăşurare a celorlalte fenomene psihice.
În activitatea cotidiană, implicarea atenţiei este apreciată întotdeauna ca
factor al reuşitei sau succesului, iar slăbiciunea sau absenţa ei, ca factor generator
de erori şi eşecuri.
În opinia şi credinţa colectivă, prin imperativul „fii atent!” se înţelege modul
de a ne mobiliza şi canaliza, în modul cel mai adecvat, toate potenţele şi
capacităţile în direcţia ieşirii cu bine dintr-o situaţie dificilă sau a realizării
obiectivului propus. „A fi atent” înseamnă a fi dinainte pregătit pentru ceea ce
urmează să întreprinzi, a fi pe fază, a nu fi luat prin surprindere, a nu fi prins pe
picior greşit, a face ceea ce trebuie, a te orienta cu anticipaţie în câmpul
evenimentelor, a te controla în reacţii etc.
Atenţia poate fi definită ca proces psihofiziologic de orientare, concentrare
şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi
psihocomportamentale modale specifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor
proprii, asigurându-le atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptativă.
Ea este o condiţie primară, o stare de pregătire psihofiziologică generală ce
se conturează în cadrul stării de veghe difuze şi care face posibilă declanşarea
unui proces psihic conştient - de percepţie, de memorare, de reproducere, de
gândire – sau efectuarea unei acţiuni instrumentale motorii.
Atenția constă în orientarea și concentrarea selectivă a activității psihice
asupra unor stimuli sau sarcini.
Atenția apare ca o primă condiție pentru desfășurarea unei percepții optime,
pentru rezolvarea adecvată a sarcinilor, a situațiilor-problemă și pentru adaptarea
comportamentului senzorio-motor, cognitiv și afectiv la condițiile externe.
Atenția se manifestă în plan subiectiv ca o stare de încordare, rezultată din
concentrarea activității psihice asupra unui obiect sau fenomen. În plan
comportamental, atenția se obiectivează prin selectivitate, orientare și activare.
Selectivitatea este principala caracteristică a atenției. Omul este asaltat în
permanență de numeroși stimuli, iar din această cantitate ajung în conștiință doar
o mică parte dintre ei. Se realizează deci o importantă selecție a stimulărilor și, pe
parcursul procesului, un rol central este îndeplinit de atenție. Ea se manifestă ca
un filtru activ ce potențează acțiunea anumitor stimuli, favorizează anumite

34
mesaje către instanțele cerebrale superioare și, în același timp, suprimă sau ignoră
mesajele lipsite de semnificație. Atenția la un stimul înseamnă neatenția la ceilalți
stimuli.
O a doua caracteristică a atenției este orientarea, direcționarea spre un
stimul prezent sau a cărui apariție este așteptată în viitorul apropiat. Există situații
în care un stimul neașteptat (de exemplu: un zgomot puternic, o luminã intensă,
soneria telefonului) provoacă o reacție de orientare către sursa de stimulare. Un
răspuns reflex, involuntar, care este, de obicei, de scurtă durată. În alte situații
însă, orientarea se manifestă sub forma unei atitudini persistente, de așteptare și
de pregătire (elevul care așteaptă subiectul lucrării scrise, pilotul care așteaptă
permisiunea de a ateriza din partea turnului de control, sportivul, la start, care
așteaptă semnalul de pornire.
A treia caracteristicã a atenției se referă la intensificarea și concentrarea
optimă a energiei psihonervoase spre ceea ce constituie obiectul atenției.
Nivelul activității psihice este mai ridicat în cursul concentrării atenției, ceea ce
face ca obiectul atenției să fie reflectat mult mai clar, mai precis, mai pregnant în
raport cu fondul. De exemplu, în timpul unui examen, concentrarea profundă
asupra rezolvării subiectelor se datoreazã focalizării atenției în paralel cu
inhibarea relativă a altor zone corticale și cu limitarea acțiunii stimulilor
colaterali. Așadar, suntem atât de absorbiți de subiecte (care au o semnificaþie
deosebită pentru noi), încât facem abstracție de factorii perturbatori, interni sau
externi (zgomot, oboseală, lumină proastă, frig sau căldură excesivă).
Concentrarea atenției asupra obiectelor și fenomenelor înconjurătoare sau asupra
propriilor idei, reprezentări și acțiuni are ca efect creșterea eficienței activității de
cunoaștere.
Structura atenţiei este dublă: fiziologică şi psihică.
Componenta fiziologică precede ontogenetic pe cea psihică şi constituie
premisa pe care se formează aceasta, forma în care se manifestă şi se obiectivează
atenţia în plan comportamental. Este reflexul necondiţionat de orientare,
determinat de noutatea stimulilor, de modificări neaşteptate în ambianţă sau în
starea proprie a organismului. Pe lângă direcţionarea canalelor senzoriale şi a
vectorului conştiinţei către noul stimul, acest reflex se concretizează şi prin reacţii
bioelectrice la nivel cerebral – depresia ritmului alfa şi creşterea generală a
activismului scoarţei cerebrale.
Componenta psihică a atenţiei este indisolubil legată de participarea intenţiei
şi reglării voluntare, care se activează prin deliberare şi comenzi specifice
(„trebuie să fiu atent”, „să acţionez în cutare moment”) la presiunea situaţiilor
externe sau a condiţiilor interne (dorinţe, trebuinţe, obligaţii etc.). Pentru a se
putea menţine şi realiza, componenta psihică trebuie să aibă la bază tot o activare
selectiv-preferenţială pe fondul stării de vigilenţă şi crearea de focare de
dominantă funcţională la nivelul creierului.

35
 DIMENSIUNILE (ATRIBUTELE) ATENŢIEI

Atenţia pune în evidenţă un ansamblu de dimensiuni pregnant observabile şi

relativ riguros cuantificabile, pe baza cărora poate fi analizată, comparată şi
evaluată. Printre cele mai importante astfel de dimensiuni, pot fi notate: volumul,
concentrarea, stabilitatea, mobilitatea şi distributivitatea.
Volumul exprimă numărul „elementelor” sau „entităţilor” distincte (litere,
cifre, silabe, cuvinte, figuri geometrice, imagini, obiecte) pe care un subiect le
poate cuprinde simultan cu maximă şi relativ egală claritate (în plan perceptiv sau
în plan mental – reprezentare, imaginaţie).
Concentrarea este dimensiunea cea mai importantă a atenţiei, ea exprimând
gradul de activare selectivă şi intensitatea focarelor dominante la nivelul
structurilor şi zonelor cerebrale implicate în realizarea procesului sau activităţii
psihice specifice. Ea poate lua valori diferite atât de la un subiect la altul, cât şi la
unul şi acelaşi subiect, în momente diferite de timp, în funcţie de caracteristicile
şi conţinutul sarcinilor, cât şi de starea sa internă (motivaţională, afectivă, odihnă-
oboseală etc.).
Conţinutul ei valoric, în plan funcţional, se întinde între extremele cunoscute
în patologie – fixitatea (schizofrenie) şi difuzitatea (oligofrenie). În stare normală
se poate vorbi de niveluri de concentrare – slab, mediu, înalt. Calitativ,
concentrarea va fi exprimată în corectitudinea răspunsurilor la probele specifice
de tip Bourdon, Anfimov, Kraepelin, probe de tip cod.
Stabilitatea exprimă durata în decursul căreia atenţia se poate menţine
aproximativ la acelaşi nivel. Întrucât, în mod obişnuit, rezolvarea sarcinilor cu
care suntem confruntaţi reclamă un timp relativ îndelungat, de la câteva minute,
la câteva ore, nu e suficient simplul fapt de a atinge nivelul cerut de concentrare
a atenţiei, dar şi menţinerea acestui nivel cât timp este necesar pentru finalizarea
activităţii începute. Performanţele mari în orice gen de profesie sunt facilitate,
printre altele şi de stabilitatea atenţiei.
Stabilitatea, ca şi concentrarea, se poate educa şi dezvolta prin exerciţiu,
subiectului cerându-i-se să rezolve sarcini cu durate din ce în ce mai mari, şi prin
întăriri adecvate.
Într-o activitate continuă, desfăşurată pe mai multe ore, cum este activitatea
de învăţare în şcoală sau activitatea de muncă în diferite domenii, durata optimă
de menţinere aproximativ la acelaşi nivel a concentrării atenţiei variază între 40
de minute şi 2 ore, intervale după care devin necesare pauze intermediare (între
10 şi 31 minute).
Mobilitatea reprezintă calitatea atenţiei de a se comuta rapid, la nivel optim
de concentrare, de la o situaţie la alta, de la o secvenţă sau verigă a activităţii la
alta, menţinând totodată controlul asupra ansamblului. Graţie acestei calităţi,
elemente şi secvenţe particulare se leagă într-o organizare spaţio-temporală
unitară. Prin aceasta, mobilitatea se deosebeşte şi se opune simplei fluctuaţii sau
oscilaţii, care reprezintă o trăsătură negativă.

36
 În timp ce mobilitatea este solicitată de desfăşurarea normală a activităţii,
oscilaţia se produce spontan şi împotriva cerinţelor obiective ale activităţii; dacă
mobilitatea presupune menţinerea nivelului optim al concentrării, oscilaţia
afectează, în primul rând, concentrarea şi se traduce ca scădere semnificativă a
acesteia. Cercetările au arătat că durata necesară pentru deplasarea focusului
atenţiei este de minimum 1/6 secunde.
Distributivitatea se referă la posibilitatea atenţiei de a permite realizarea
simultană a două sau mai multor activităţi diferite. Aceasta este discutabilă. În
formularea răspunsului la acest aspect se ţine seama de legea neurofiziologică
obiectivă a exclusivităţii, potrivit căreia, într-un moment dat de timp, nu putem
efectua decât o singură activitate principală. Acolo unde se vorbeşte de
distributivitate şi simultaneitate, avem de-a face cu o comutare foarte rapidă.
Ca şi celelalte dimensiuni ale atenţiei, şi distributivitatea poate fi educată, iar
modelarea ei cea mai semnificativă se realizează în cadrul profesiei.

FORMELE ATENŢIEI

Atenţia nu este omogenă şi unidimensională, ci prezintă un tablou complex,

eterogen, care se manifestă în trei forme principale: atenţia involuntară, atenţia
voluntară şi atenţia postvoluntară.
Atenţia involuntară este forma elementară şi naturală a atenţiei umane, care
se declanşează şi se menţine spontan, fără intenţie şi fără un efort voluntar special
din partea subiectului. Ea se realizează pe baza reflexului de orientare, determinat
de noutatea stimulilor şi de modificările intempestive în ambianţa familiară.
Caracteristicile formale ale stimulilor duc la declanşarea mai rapidă a atenţiei
involuntare şi la o creştere mai puternică a nivelului de vigilenţă decât altele.
Printre trăsăturile cu forţa activatoare cea mai mare sunt menţionate:
eterogenitatea, asimetria, contrastul, neregularitatea, mişcarea , intensitatea
mare.
Atenţia involuntară intră frecvent în competiţie cu atenţia voluntară. Dacă în
timp ce ne concentrăm asupra unui obiect sau asupra rezolvării unei sarcini apare
în câmpul nostru perceptiv un stimul nou puternic, brusc se întrerupe acţiunea în
curs şi locul atenţiei voluntare este luat de atenţia involuntară (susţinută de
reflexul necondiţionat de orientare).
În lumina celor menţionate mai sus, putem afirma că funcţia principală a
atenţiei involuntare este aceea de explorare-investigare a noului şi
imprevizibilului şi de pregătire a intrării în scenă a atenţiei voluntare.
Atenţia voluntară este forma superioară şi specific umană de realizare a
controlului conştient asupra evenimentelor din mediul extern şi asupra propriilor
acte psihocomportamentale. Ea constă în orientarea selectivă şi în focalizarea
deliberată a focusului conştiinţei asupra unui obiect, sarcini sau activităţi şi în
menţinerea acestei focalizări cât timp este necesar pentru finalizare sau pentru
atingerea scopului propus.

37
 Atunci când sarcina de rezolvat prezintă o semnificaţie deosebită pentru noi,
energia necesară concentrării şi stabilităţii atenţiei va fi furnizată nu numai de
mobilizarea voluntară, ci şi de motivaţie.
Atenţia voluntară intelectivă este implicată în rezolvarea problemelor
teoretice, în formularea şi testarea ipotezelor, în elaborarea şi testarea veridicităţii
judecăţilor şi raţionamentelor.
Atenţia postvoluntară. Pe măsura structurării, consolidării şi automatizării
schemelor operatorii ale proceselor cognitive şi activităţii, efortul voluntar se
reduce. Pe lângă factorul consolidare-automatizare operatorie, trecerea atenţiei
voluntare în atenţie postvoluntară este facilitată de factori afectiv-motivaţionali,
care potenţează şi susţin prin energie proprie desfăşurarea finalistă a
comportamentului şi activităţii.
Atenţia postvoluntară este mai frecvent întâlnită în activităţile intrinsec
motivate decât în cele bazate pe motivaţie extrinsecă. Nu trebuie să credem că o
activitate se fixează şi se desfăşoară permanent şi exclusiv pe fondul atenţiei
postvoluntare. Apariţia pe parcursul ei a unor obstacole sau sarcini noi, pentru
care subiectul nu are pregătite sau elaborate schemele de răspuns, duce automat
la conectarea atenţiei voluntare , trecând prin atenţia involuntară.
Cele trei forme ale atenţiei nu sunt izolate şi independente una de cealaltă, ci
alcătuiesc o unitate dinamică de tip ciclic: atenţie involuntară – atenţie voluntară
– atenţie postvoluntară – atenţie involuntară...
Pornind de la selectivitate și mobilitate (calități de bazã ale atenției),
psihologii descriu două forme ale atenției: atenția selectivă sau concentrată și
atenția distributivă.
Atenția selectivă este procesul prin care selectăm din mediu un singur
element, în timp ce le ignorăm pe celelalte.
Psihologii au ajuns să dezvolte o metodă numită „vorbirea bruiată” pentru a
observa modul în care oamenii sunt atenți la mesajele primite simultan pe cale
auditivă. De asemenea, au fost dezvoltate mai multe teorii privind atenția
selectivă, reunite sub numele de „teoriile gâtului de sticlă”, pentru cã porneau de
la ideea că, după cum nu putem introduce toată apa într-o sticlă, deodată, din cauza
gătului îngust al acesteia, tot astfel nici informațiile din mediul extern nu pot
pătrunde în mintea noastră în totalitate, simultan, ci trebuie mai întâi filtrate,
selectate.
Atenția distributivă presupune capacitatea de a acorda prioritate
alternativ, rapid, când unei sarcini, când celeilalte. Ea are la bază deci mobilitatea
atenției. În timp ce suntem preocupați de una dintre sarcini, cealaltă este atenuată,
ușor ignorată, apoi focalizarea atenției se schimbă.

38
 CURSUL 6
PERCEPŢIA

1. Accepţiunile noţiunii de percepţie

2. Determinanţii percepţiei
3. Formele complexe ale percepției
4. Legile generale ale percepției

ACCEPŢIUNILE NOŢIUNII DE PERCEPŢIE

Percepţia este o formă superioară a cunoaşterii senzoriale. Spre deosebire de

senzaţie, care reproduce în subiectivitatea individului însuşirile simple ale
obiectelor şi fenomenelor, percepţia asigură conştiinţa unităţii şi integralităţii
obiectului.
Diferenţa dintre senzaţii şi percepţii poate fi demonstrată cu ajutorul
„spiralei” lui Fraser şi ea devine evidentă atunci când examinăm figurile duble.
Cea mai cunoscută figură dublă este „Vasul lui Rubin”. Senzaţia vizuală de la
ochi până la creier este aceeaşi, însă ea dă loc la două percepţii distincte,
ireductibile una la alta.

Percepţia este definită ca reflectare subiectivă nemijlocită, în formă de

imagine, a obiectelor şi fenomenelor externe ce acţionează în momentul dat
asupra noastră prin ansamblul însuşirilor şi componentelor lor.

În literatura de specialitate s-au conturat, până la momentul actual, trei

accepţiuni ale conceptului de percepţie: percepţia ca activitate, percepţia ca
deformare a obiectului şi percepţia ca expresie a personalităţii.

Percepţia ca activitate
Percepţia nu este un eveniment izolat, nici izolabil al vieţii, ea trebuie
considerată ca o fază a acţiunii. În condiţii normale, la omul adult, percepţia pare
a fi un act instantaneu, care se produce în mod automat, de la sine. În realitate, ea
are o desfăşurare procesuală, chiar dacă se întinde pe o durată foarte scurtă, de la
0,5 la 1,5-2 sec.

Cercetările de laborator au dus la evidenţierea următoarelor faze:

a) Orientarea – constă în direcţionarea şi „acordarea” aparatului de recepţie
în raport cu „locul” şi specificul sursei externe de stimulare;
b) Explorarea – constă într-o succesiune de operaţii senzorio-motorii de
parcurgere a câmpului stimulator extern, în vederea stabilirii coordonatelor
principale în interiorul cărora se situează stimulul propriu-zis şi a precizării
schemelor optime de captare a acţiunii acestuia;
c) Detecţia – înseamnă surprinderea existenţei stimulului şi „extragerea” lui
din contextul elementelor de fond;
39
 d) Discriminarea – marchează acel grad de prelucrare, în care informaţia
rezultată la ieşire este suficientă pentru a detaşa obiectul de fond şi pentru
a nu-l confunda cu altele, date simultan sau succesiv;
e) Identificarea – reprezintă un stadiu în care determinările cantitative
fuzionează în determinări calitative de ordin semantic. Operaţional,
identificarea se realizează ca o succesiune de testări ale coincidenţei dintre
modelul informaţional actual al obiectului şi modelul informaţional etalon,
constituit în cursul experienţei perceptive anterioare;
f) Interpretarea – constă în evaluarea importanţei şi utilităţii obiectului
perceput şi are la bază un grup de operaţii de relaţionare şi comparare a
proprietăţilor obiectului cu stările interne de motivaţie şi cu scopurile
activităţii noastre.
Produsul final al procesualităţii perceptive este perceptul. Acesta este un
model informaţional de tip imagistic sau figural-designativ, structurat spaţio-
temporal şi logico-semantic, care permite subiectului diferenţierea şi identificarea
obiectelor ce acţionează în momentul dat asupra unuia sau a mai multor organe
de simţ.
În cadrul activităţilor umane se stabilesc, prin consemne şi programe, legături
funcţionale precise între anumite semnale şi comportamentele pe care subiectul
trebuie să le efectueze la apariţia lor (semnale de circulaţie rutieră, indicatoarele
şi semnalele acustico-luminoase la tablourile de comandă ale instalaţiilor
automatizate).

Percepţia ca deformare a obiectului

Această accepţiune a conceptului de percepţie s-a impus ca urmare a studierii

iluziilor perceptive, care nu sunt altceva decât percepţii deformate.
Iluzia este percepţia denaturată a unui obiect sau fenomen, deci o
reflectare eronată în anumite privinţe, neconformă cu realitatea. În marea
majoritate a cazurilor, iluzia apare când peste un sistem vechi şi bine consolidat
de legături temporare se suprapune un sistem nou care are unele puncte comune
cu primul, dar în altele îl „contrazice”.
După opinia lui Piaget, există două tipuri de iluzii:
- iluzii primare – datorate efectelor de câmp, adică interacţiunii imediate ce
se produce între elementele percepute simultan ca urmare a unei singure
fixări a privirii;
- iluzii secundare – provocate indirect de activităţi fără de care ele nu ar
apărea.
Cele mai multe dintre aceste iluzii rezultă din punerea în relaţie a mărimii şi
mai ales din efectele de contrast. Foarte cunoscute sunt iluziile vizuale, datorate
unor particularităţi ale diverselor figuri geometrice, din care cauză se mai numesc
şi iluzii optico-geometrice. Extrem de interesantă este şi iluzia mişcării. Tot în
categoria iluziilor intră şi aşa-numitele „obiecte-imposibile”, adică obiectele

40
desenate, dar care nu pot fi construite în realitate deoarece încalcă principiile
logicii.
Pentru Piaget o mare importanţă în producerea iluziei o are aşa-numitul efect
de centrare, care constă în fixarea unui singur elemen-etalon pentru o perioadă
mai mare de timp, fapt ce duce în final la supraestimarea valorii lui, însoţită de
subestimarea valorii altor elemente. Pentru a evita instalarea acestui efect, este
utilă intrarea în funcţiune a unui fenomen opus celui de centrare, şi anume a
fenomenului de decentrare, de comutare şi explorare succesivă a mai multor
elemente ale obiectului.

Percepţia ca expresie a personalităţii

Alături de elaborarea senzorială, o serie de alţi factori, cum ar fi inteligenţa,

trebuinţele, emoţiile etc., au un rol deosebit în percepţie. Unele trăsături de
personalitate, obişnuinţe, mentalităţi, habitudini, prejudecăţi etc. îşi pun amprenta
asupra receptării şi prelucrării informaţiilor.
Datorită faptului că omul trăieşte într-o lume pe care o percepe ca pe o
situaţie de viaţă, comportamentul său va fi influenţat nu numai de „lumea în sine”,
ci şi de felul în care este ea percepută. Unii oameni folosesc o percepţie
sincretică, globală, imediată, primitivă, confuză, nediferenţiată. Câmpul
perceptiv este perceput în globalitatea lui, fără a fi suficient analizat. Percepţia
sincretică este de regulă naivă, spontană, afectivă, impregnată de impresii sau
emoţii de moment. Astfel de percepţii se întâlnesc la copii ca urmare a
insuficienţei formării mecanismelor perceptive şi la adulţii frustraţi.
Alţi oameni au tendinţa de a percepe analitic. Aflaţi în faţa câmpului
perceptiv ei sunt incapabili de a-l structura, de a-l percepe global. Aceştia se
centrează pe detalii, pe amănunte, dar adeseori nu pot numi ansamblul. Aceasta
este o formă de percepţie inferioară, care îngustează posibilităţile
comportamentale ale individului.
Există şi o altă categorie de oameni caracterizaţi printr-o percepţie sintetică,
ce presupune reunirea elementelor într-o structură având calităţi sau valori noi în
raport cu elementele constitutive. Cu toate că prin globalitatea sa se aseamănă cu
percepţia sincretică, se deosebeşte de aceasta prin caracterul mijlocit. Dacă
percepţia sincretică este spontană, imediată, confuză, percepţia sintetică este
filtrată de gândire, devenind astfel organizată.
Angajându-se în activitate cu astfel de modalităţi perceptive, omul va ajunge
în final la performanţe diferite.

DETERMINANŢII PERCEPŢIEI
Percepţia este influenţată în desfăşurarea sa concretă de o serie de factori:
- factori externi – obiectul, mişcarea, organizarea etc.;
- factori interni – setul, atenţia, motivaţia;
- factori relaţionali – rezultă din interacţiunea primelor două categorii.

41
 Factorii externi ai percepţiei. În această categorie intră în principal,
caracteristicile stimulului (intensitate, durată, frecvenţă etc.), dar şi unele
particularităţi ale contextului în care acesta apare (volumul câmpului perceptiv,
omogenitatea şi heterogenitatea acestuia, raporturile spaţio-temporale dintre
stimuli).
Referindu-ne la intensitatea stimulului, cercetările au demonstrat că
intensitatea medie a stimulului asigură o percepţie optimă. Intensităţile puternice
sau foarte slabe produc unele efecte nefavorabile (tocesc acuitatea senzorială,
favorizează omisiunea semnalelor, ceea ce duce la scăderea capacităţii rezolutive
şi produc o stare generală de disconfort psihic). Dacă durata de acţiune a
stimulului scade sub o anumită limită, identificarea şi diferenţierea devin dificile;
dimpotrivă, dacă depăşeşte o anumită valoare, imaginea devine ştearsă datorită
saturaţiei. Un stimul mai frecvent se percepe mai repede decât altul care apare la
intervale mari de timp. Când un stimul se detaşează de fond, este perceput mult
mai uşor.
Factorii interni ai percepţiei
Aceşti factori sunt foarte numeroşi, începând cu prezenţa sau absenţa atenţiei
şi motivaţiei şi terminând cu trăsăturile dispoziţionale de personalitate, dar cei mai
importanţi sunt cei care se grupează în jurul set-ului.
Setul este starea de aşteptare a obiectelor, a trăsăturilor lor caracteristice, a
evenimentelor sigure, implicând restrângerea numărului de evenimente pentru
care subiectul este pregătit. Setul se exprimă în promptitudinea, pregătirea de a
percepe sau de a răspunde într-un anumit mod, atitudinea care facilitează sau
predetermină un anumit efect.
Intervenţia setului în percepţie se soldează cu următoarele efecte:
- asimilarea pozitivă – integrarea adecvată, rapidă a stimulilor;
- asimilarea negativă – denaturarea imaginii actuale a obiectului,
identificarea lui eronată;
- transformarea – rezultată din îmbinarea celorlalte două categorii de efecte
care duce la apariţia unei imagini perceptive, categorial concordantă cu
stimulul real, dar anumite însuşiri particulare ale stimulului fiind
denaturate.
Factorii relaţionali ai percepţiei
Percepţia este influenţată de relaţia directă dintre particularităţile stimulului
şi cele ale stării subiective a celui care percepe.
Evidenţierea rolului factorilor relaţionali a condus la formularea unei teorii
asupra percepţiei, şi anume teoria tranzacţională (Ittelson, anii ’60). Această
teorie introduce conceptul de „tranzacţie” ce are loc între subiect şi stimul, dar
nici unul dintre cele două elemente implicate în tranzacţie nu poate fi studiat
separat, ci numai în relaţie unul cu altul.
Percepţia este aşadar o tranzacţie, un fel de interrelaţie sau schimb între
organism şi mediu, dar în care fiecare parte a situaţiei intervine ca participant
activ şi îşi datorează existenţa tocmai acestei participări active.

42
 FORMELE COMPLEXE ALE PERCEPȚIEI

Percepția spațială
Vederea obiectelor în trei dimensiuni, numită și perspectiva sau percepția
spațială, ne permite să estimăm cu precizie forma lor, dar și să apreciem destul
de exact distanța dintre obiecte sau de la noi până la ele.
Psihologii au arătat că există două tipuri de informații de care ne folosim în
acest proces: indicatorii monoculari (informații după care apreciem adâncimea
fie și privind doar cu un singur ochi) și indicatorii binoculari (informații pentru
care avem nevoie să privim cu ambii ochi).
Indicatorii monoculari
Cei mai importanți indicatori monoculari ai adâncimii sunt: mărimea
relativă a obiectelor, interpoziția și perspectiva liniară.
Mărimea relativă se referă la faptul că obiectele mai depărtate par că sunt
mai mici (imaginea lor pe retină este mai mică) decât obiecte similare ca mărime,
dar mai apropiate.
Interpoziția se referă la faptul că obiectele mai depărtate sunt „acoperite”
în câmpul nostru vizual de cele mai apropiate. Lipsa interpoziției ne face să
apreciem greșit distanțele (spre exemplu, dacă privim un obiect pe un câmp, unde
nu avem repere sau obiecte care se interpun și la care ne putem raporta).
Perspectiva liniară descrie faptul că liniile paralele care se depărtează de
noi par că se întâlnesc. Cu cât ele converg mai mult, cu atât distanța este percepută
mai bine. Perspectiva liniară și mărimea relativă sunt responsabile de unele
accidente petrecute la intersecția căilor ferate cu șoselele. Din cauza lor, oamenii
au tendința de a supraestima distanța la care se află trenul față de ei (mărimea
foarte mare a trenului și percepția ei relativă fac ca, privit de pe șine, frontal, să
pară că trenul se mișcă mai încet decât în realitate sau că el se află mult mai
departe). De altfel, și pe unele oglinzi retrovizoare ale automobilelor fabricanții
avertizează că obiectele reflectate în oglindă sunt mult mai apropiate decât par.
Indicatorii binoculari
Doi dintre indicatorii binoculari au fost studiați mai detaliat: disparitatea
retiniană și convergența oculară.
Disparitatea retiniană se referă la faptul că imaginile care se formează pe
retină sunt ușor diferite, datorită distanței dintre ochi (aproximativ 7 cm). Puteți
face un mic experiment pentru a vă convinge de acest lucru. Duceți-vă una dintre
mâini la 15-20 cm în fața ochilor. Închideți alternativ când un ochi, când celălalt
și veți vedea că mâna pare să se deplaseze în câmpul vostru vizual. Atunci când
cele două imagini diferite, provenite de la cei doi ochi sunt combinate, ceea ce
rezultă este o imagine tridimensională.
Convergența oculară desemnează faptul că globii oculari au capacitatea de
a se orienta în unghiuri diferite unul față de celălalt, pe măsură ce un obiect se
apropie sau se depărtează. Atunci când alți indicatori ai adâncimii lipsesc, creierul
se folosește în ultimă instanță de convergența oculară pentru a estima distanța
până la un obiect.

43
 Percepția mișcării
Când un fotbalist lovește mingea pasată de un coechipier cu piciorul, cel
mai important factor este aprecierea mișcării. Noi, când percepem, separăm
obiectul de fondul percepției. Fotbalistul separă mingea (obiect în mișcare) de
fondul percepției (de exemplu, gazon, relativ static), ceea ce îi permite să
aprecieze mișcarea. În al doilea rând, constanța mărimii ne spune că un obiect
care se apropie (sau se depărtează) de noi nu își schimbă în realitate mărimea, ci
poziția. Nu în ultimul rând, mișcările capului sau ale globilor oculari, atunci când
urmărim un obiect în mișcare, ne furnizează informații despre poziția și mișcarea
lui.
Ochii noștri ar mai avea încă o proprietate: persistența imaginii retiniene.
Ea se referă la faptul că un stimul luminos creează pe retină o imagine care nu
dispare imediat (oricât de scurt ar fi acționat stimulul), ci persistă aproximativ o
zecime de secundă. Fără această proprietate, noi am percepe toate mișcările
sacadat (amintiți-vă cum îi vedeți mișcându-se pe ceilalți într-un loc unde există
lumină stroboscopică, o lampă strălucitoare, ca un blitz foto, care se aprinde
pentru scurt timp la anumite intervale). Persistența imaginii retiniene determină
că ceea ce vedem noi la cinematograf să fie o mișcare continuă, naturală, deși în
realitate ne sunt prezentate aproximativ 24 de fotografii pe secundă, care surprind
poziții diferite ale actorilor.

Percepția timpului
Experiența directă, nemijlocită a percepției timpului are la bază informația
senzorială oferită de către analizatorul auditiv și cel tactilo-kinestezic datorită
faptului că acești analizatori realizează o procesare succesivă a informațiilor astfel
încât subiectul dobândește în timp capacitatea de evaluare a succesiunii
evenimentelor și în baza acestui tip de experiență. Dar, mecanismele percepției
indirecte sunt fundamentale și ele implică participarea unui întreg sistem de
repere, cum ar fi: mișcarea astrelor, succesiunea zi-noapte, succesiunea
anotimpurilor sau utilizarea unor mijloace artificiale de măsurare a timpului.
Procesarea nemijlocită a timpului este extrem de limitată și ea se reduce la
câteva sutimi de secundă, până la maximum 2-3 secunde. Foarte rapid, perceperea
timpului implică mecanisme mnezice și reprezentarea timpului trecut. Prezentul
psihologic este un punct infinitezimal suspendat între trecut și viitor. De aceea se
poate spune că timpul este, în cea mai mare măsură, trăit și mai puțin perceput.
Drept dovadă, intervalele de timp pline, încărcate de activități sunt percepute ca
fiind mult mai scurte decât intervalele de timp lipsite de activități.
În general, timpul trece greu în condiți de activități plictisitoare, lipsite de
interes.

LEGILE GENERALE ALE PERCEPȚIEI

 Legea selectivității perceptive pune în evidență raporturile dintre obiect și

fond în procesul percepției. Este vorba despre o relație dinamică. Selectivitatea

44
perceptivă exprimă cel mai bine influența factorilor determinanți ai percepției.
Cea mai bună dovadă a selectivității perceptive o constituie raportul dintre obiect
și fond în percepție. Percepția se realizează prin decuparea obiectului din fondul
perceptiv, reliefarea caracteristicilor acestuia dar și modificarea raporturilor astfel
încât în orice moment, în funcție de cerințele procesului perceptiv, se poate
modifica acest raport (de exemplu, figurile duble).

 Legea integralității perceptive definește o particularitate esențială a

percepției și anume, orientarea acesteia spre surprinderea obiectului în
integralitatea însușirilor lui. După cum arătau reprezentanții curentului gestaltist,
în percepție există o tendință intrinsecă spre integralitate, spre receptarea
obiectului ca tot unitar. Această legitate este demonstrată de capacitatea percepției
45
de a întregi o figură lacunară, de a completa o informație absentă și de a elabora
în plan mintal o imagine perceptivă unitară, integrală și semnificativă. Constatăm
că atunci când citim rândurile unei cărți și, din motive tipografice, literele nu se
văd complet avem tendința și capacitatea de a întregi informația și de a reuși o
lectură coerentă. Trebuie să precizăm că integralitatea nu funcționează într-o
manieră automată și în orice condiții întrucât este necesară o anumită cantitate de
informație utilă, semnificativă și relevantă. Astfel, dacă această informație se
prezintă într-o proporție scăzută, sub 50%, atunci avem de-a face cu o percepție
eronată; dacă raportul dintre informația utilă și cea irelevantă sau absentă este în
proporție de 50% atunci avem de-a face cu o percepție oscilantă, marcată de
incertitudine, iar dacă proporția informației relevante depășește 50% atunci legea
integralității operează corect și asigură o receptare obiectivă a informației.
Informația relevantă nu este dispusă în mod egal pe suprafața obiectelor sau în
cadrul situației stimul ci este dispusă pe așa-numitele zone cu încărcătura
informațională maximă, pe configurația obiectului, pe structură.

 Legea structuralității perceptive exprimă dispunerea informației relevante,

utile în așa-numitele puncte de concentrare informațională maximă aflate pe
configurație, pe structura obiectului stimul. Aceste puncte de concentrare
informațională sunt amplasate pe margini, muchii, colțuri, unghiuri, zone curbe,
în general, în zonele de modificare a direcției de explorare perceptivă. Fiecare
obiect prezintă elemente de identitate și specificitate proprie și în cursul
dezvoltării, maturizării și învățării perceptive se asimilează o experiență a
explorării perceptive orientată după aceste puncte de concentrare informațională
maximă. De exemplu, figura oamenilor privită din față prezintă următoarele zone
de urmărire prioritară: buzele și ochii care sunt „citite” de către interlocutor, prin
fixări succesive menite să asigure contactul vizual și comunicarea. În schimb,
profilul prezintă alte elemente de identitate oferite de către forma nasului, bărbia,
fruntea, urechea.

 Legea constanței perceptive exprimă capacitatea percepției de a-și menține

parametrii funcționali de receptare obiectivă a informației în condițiile în care se
produc modificări datorate variațiilor de distanță, mărime, formă, luminozitate,
culoare. Acest atribut al percepției este esențial pentru percepția umană capabilă
să recepteze adecvat forma, mărimea, configurația, culoarea unui obiect în
condiții dificile.
Constanța formei și a mărimii are la bază, în primul rând, mecanismele
specifice analizatorului vizual, capacitatea acestuia de a realiza acomodări, reglări
fine în condițiile unei distanțe maxime de 25 m față de obiect. La aceasta se
adaugă și experiența tactilo-kinestezică acumulată în timp, care conferă elemente
de certitudine în explorarea perceptivă. La distanțe mai mari constanța perceptivă
permite subiectului să perceapă adecvat forma, mărimea unor obiecte în condițiile
în care intervin legile perspectivei, interpoziția, distanța unghiulară ce modifică
parametrii funcționali ai percepției. Multe dintre iluziile perceptive care țin de

46
legile perspectivei se datorează dificultăților de realizare a constanței perceptive.
În acest caz experiența acumulată de către subiect joacă un rol foarte important și
conferă percepției un realism obiectiv.
Constanța mărimii nu este prezentă de la naștere. Ea se dezvoltă la copii
după vârsta de șase luni. Acest lucru a fost demonstrat într-un experiment realizat
pe copii de 5-6 luni cărora li s-au arătat fotografii cu figuri umane mari și mici.
Adulții, care posedă constanța mărimii ar încerca să atingă fotografiile figurilor
mari, figurile mici considerându-le ca fiind mai depărtate. Copiii de 5 luni au
încercat să atingă cu mâna atât fotografiile figurilor mici cât și pe cele care
conțineau figuri umane mai mari. Copiii de 7 luni au încearcat să întindă mâna
mai des spre figurile mari, ceea ce indică constanța mărimii și păreau să
reacționeze la figurile mici ca și cum acestea ar fi prea departe pentru a fi atinse.
Toate acestea indică faptul că constanța mărimii este rezultatul experienței
individului.
În ceea ce privește constanța culorilor aceasta explică disponibilitatea
percepției de a recepta în mod adecvat culoarea obiectelor. Fiecare obiect are
anumite atribute cromatice proprii. Aceste atribute pot fi afectate de unghiul de
incidență al luminii, de nivelul de luminozitate sau iluminare. Constanța
perceptivă ne permite să atribuim obiectelor culoarea lor reală și să nu acceptăm
aceste modificări. Faptul că într-un apus de soare o pădure pare să fie arămie nu
înseamnă că arborii și-au modificat culoarea.
O altă constanță perceptivă este constanța strălucirii. Datorită acesteia
obiectele par să aibă aceeași strălucire indiferent de intensitatea luminii în care
sunt văzute. De exemplu, chiar dacă o foaie gri la lumina soarelui pare mai
strălucitoare decât o foaie albă privită în întuneric sau la umbră, totuși foaia albă
ne pare ca fiind mai strălucitoare. Noi percepem albul ca fiind mai strălucitor, iar
griul mai închis, în funcție de cantitatea de lumină reflectată de suprafața foii. O
foaie albă nu-și schimbă strălucirea când trecem de la o veioză cu lumina slabă la
una cu lumină puternică, chiar dacă intensitatea luminii provoacă schimbări
considerabile asupra receptorilor vizuali.
Aceste procese ale constanței perceptive sunt folosite de oameni în mod
automat, pentru interpretarea corespunzătoare a ceea ce au învățat despre lumea
fizică. În acest fel ei nu folosesc numai informațiile datorate schimbărilor
stimulilor senzoriali.

 Legea proiectivității perceptive exprimă o proprietate specifică

percepției de a elabora imaginea obiectului în plan mental și apoi de a o proiecta
asupra acestuia. Cu alte cuvinte „nu văd când văd, ci văd după ce văd". Acest
paradox se explică simplu pe baza mecanismelor senzorial-perceptive. Astfel,
informația este captată și procesată, se realizează imaginea mentală, corticală a
obiectului și, apoi, această imagine este proiectată pe obiectul sursă. Condiția
fundamentală a proiectivității o constituie sentimentul propriei identități
corporale: pentru a percepe adecvat ceea ce se întâmplă în jurul meu, trebuie să
mă percep pe mine ca subiect al procesului perceptiv. Alte mecanisme care stau

47
la baza proiectivității perceptive țin de capacitatea analizatorului vizual și de
experiența tactilo-kinestezică.

48
 CURSUL 7
MEMORIA

1. Definirea conceptului de memorie

2. Caracteristicile memoriei
3. Calitățile memoriei
4. Formele memoriei

DEFINIREA CONCEPTULUI DE MEMORIE

Memoria este procesul psihic implicat în funcționarea și structurarea

tuturor celorlalte procese psihice și a întregii vieți psihice umane în ansamblul
său. Ea nu intervine din afară în structurarea și integrarea proceselor psihice, ci
face parte din însăși structura lor internă.
Memoria este capacitatea unui sistem de a encoda informația
extrasă din experiența sa cu mediul, de a o stoca într-o formă codificată și
apoi de a o recupera și utiliza în acțiunile sau operațiile pe care le efectuează.
Definițiile memoriei conțin fără excepție cele trei procese de bază ale
acesteia:
- achiziția și codificarea informației
- stocarea informației
- rectualizarea informației.
Conceptul de memorie umană reprezintă ansamblul de procese
biofiziologice și psihologice care asigură întipărirea, păstrarea și reactualizarea
experiențelor și trăirilor anterioare ale omului, sub forma recunoașterii sau a
reproducerii.
Memoria nu reprezintă o înregistrare automată a acestor evenimente și trăiri
trecute, asemenea celei realizate pe o bandă magnetică, ci este un proces activ,
raportat permanent la prezent, la cerințele prezentului și/sau viitorului subiectului.
Pentru a fi utile, informațiile noi trebuie să fie corect codate și stocate, bine
protejate de efectele timpului și ușor accesibile.

CARACTERISTICILE MEMORIEI

Memoria este o proprietate generală a întregii materii, vie sau nu (organică

sau anorganică).
Memoria umană, în raport cu alte tipuri de memorie, prezintă patru
caracteristici distinctive:
 caracterului activ - informațiile suferă un proces permanent de
transformare și restructurare, care favorizează construirea formei de reactualizare
de care are nevoie subiectul pentru activitatea sa. Așadar reactualizarea nu se
realizează exact în forma în care informațiile au intrat și s-au stocat, ci într-o formă
apdatată și adaptată.

49
 Funcția activ-reconstructivă a memoriei permite fie includerea experienței
actuale în cea anterioară, fapt ce duce la restructurarea acesteia, fie utilizarea
experienței anterioare în rezolvarea unei probleme actuale, într-o formă
îmbunătățită, cu posibilitatea de evitare a eventualelor erori comise în trecut.
- caracter mijlocit - însemnând că omul, pentru a se servi mai bine de
informații, folosește o serie de instrumente cu rol de mijloace de memorare,
numite stimuli-mijloc. Principalul mijloc utilizat de om este cuvântul, gândul,
ca acțiune psihică internă, dar pot exista și mijloace ca obiecte materiale,
externe, precum nodul la batistă, semnele cu pixul pe piele, crestăturile în obiecte
etc.
- caracter inteligibil – presupune înțelegerea materialului memorat și
reactualizat, organizarea acestuia după criterii de semnificație. Acest proces
implică judecata, sistematizarea, clasificarea, ilustrând legătura cu gândirea, cu
raționalul și conștientul, deci inteligibilul. Omul împarte materialul de memorat
în fragmente, folosește scheme logice, raționale, planuri de memorare, realizează
asociații de idei sau imagini, comparații, ceea ce evidențiază conduita inteligentă
în procesul de memorare.
- caracter selectiv – presupune faptul că înainte de stocare sau de
reactualizare are loc un proces de selecție a informațiilor; acesta se realizează în
funcție de importanța stimulilor, cei puternici impunându-se de la sine, or de
particularitățile psihologice, subiective ale individului (se reține mai ușor ceea ce
corespunde vârstei, sexului, gradului de cultură, preocupărilor, intereselor,
dorințelor).
Prin faptul că memoria umană achiziționează, păstrează și rectualizează
mijlocit, activ, inteligibil și selectiv experiența anterioară a individului și a
societății în care trăiește, ea asigură continuitatea, consistența, stabilitatea și
finalitatea vieții psihice a omului. Memoria umană dă posibilitatea reactualizării
unor date ale cunoașterii, deosebirii noului și utilului de vechi și depășit, perimat,
susținând astfel dezvoltarea cognitivă și a însăși personalității individului.

CALITĂȚILE MEMORIEI

Nu toţi oamenii se pot lăuda cu o memorie bogată şi durabilă, fidelă,

promptă şi dinamică. Aceste trăsături au ponderi diferite de la un individ la altul
sau la acelaţi individ pe parcursul dezvoltării sale.
Memoria individuală poate fi evaluată în funcţie de următoarele calităţi:
 Întinderea repertoriului – constituie acea calitate a memoriei care
se exprimă prin cantitatea totală sau diversitatea cunoştinţelor şi experienţelor
acumulate şi păstrate în stare funcţională satisfăcătoare. Cu cât are valori mai
ridicate, cu atât se poate spune că memoria este mai eficientă şi cu cât are valori
mai scăzute, cu atât memoria este mai ineficientă;
 Fidelitatea – este acea calitate a memoriei care reflectă gradul de
compatibilitate calitativă, logico-semantică între input-ul (intrări) stocat anterior
şi ceea ce se păstrează şi se reactualizează ulterior. Rezultatul alterării fidelităţii

50
este confabulaţia, adică acea situaţie în care subiectul reproduce cu totul altceva
decât ce a memorat anterior, el fiind însă convins că reproducerea lui este întru
totul fidelă, conformă cu realitatea.
 Exactitatea – este acea calitate a memoriei care reclamă păstrarea şi
reproducerea unui material/a unor informaţii fără modificări semnificative de
conţinut şi de formă. Cel mai bine ea se realizează în cadrul memoriei mecanice,
tip al memoriei care presupune o înregistrare şi o redare aidoma a materialului.
 Promptitudinea – constituie acea calitate a memoriei care exprimă
raportul dintre momentul lansării „apelului” de reactualizare a unor informaţii sau
amintiri şi momentul în care informaţia sau amintirea respectivă apare „pe scena
internă a conştiinţei”. O memorie poate fi considerată promptă, dacă
reactualizarea informaţiei necesare se face în timp util, adică ea poate fi folosită
în mod eficient pentru rezolvarea sarcinii date sau pentru atingerea scopului
propus.
 Mobilitatea – exprimă calitatea memorie de sistem semideschis,
adică de a se afla şi de a realiza în permanenţă schimburi informaţionale şi
energetice cu sursele externe. Graţie acestei calităţi, conţinuturile şi structurile
actuale ale sistemului mnezic se îmbogăţesc şi se perfecţionează din punct de
vedere funcţional prin achiziţia permanentă de informaţii şi de experienţe noi.
Opusul mobilităţii este rigiditatea, care, atunci când depăşeşte o anumită limită,
duce la anchilozarea sistemului mnezic.

FORMELE MEMORIEI

Cercetările efectuate asupra memoriei au permis identificarea mai multor

forme sau tipuri de memorie. Cea mai frecventă clasificare are la bază criteriul
duratei păstrării informațiilor. Pe baza acestui criteriu sunt delimitate trei forme
ale memoriei umane: a) memoria senzorială (de foarte scurtă durată); b) memoria
de scurtă durată; c) memoria de lungă durată.
Memoria senzorială (numită și registru senzorial) reprezintă o modalitate
de stocare pentru un timp foarte scurt (0,5 secunde) a informației primite de
organele receptoare. Mecanismele de procesare extrag informația utilă din
materialul stocat, după care informația trebuie să părăsească registrul senzorial
pentru a face loc unui nou flux de informații. Acest tip de memorie este specific
fiecărei modalități senzoriale. Vom distinge așadar o memorie vizuală, o memorie
auditivă, o memorie tactilă etc.
Memoria de scurtă durată asigură stocarea informației timp de
aproximativ 15-20 secunde. După acest interval informația este uitată sau este
trecută în ceea ce se cheamă memoria de lungă durată. Viața cotidiană ne oferă
numeroase ocazii pentru a ilustra acest tip de memorie. Pentru a forma un număr
de telefon abia aflat trebuie să acționezi foarte repede și să nu fii deranjat. Altfel,
numărul este repede uitat. La fel se întâmplă și în cazul în care efectuăm un calcul
mental (o adunare, de exemplu). Datele care intră în calcul sunt reținute în
memorie până când obiectivul este atins, apoi sunt uitate. Memoria de scurtă

51
durată ne ajută să operăm cu informațiile curente, cotidiene exact atât timp cât
este necesar. Ea se mai numește și memorie de lucru sau memorie operațională.
Memoria de scurtă durată este limitată nu numai în ceea ce privește durata
conservării informațiilor, ci și în ceea ce privește volumul ei. Cercetările au arătat
că volumul sau capacitatea acestui tip de memorie este de 7 ± 2 elemente (cifre,
litere, imagini). Totuși, s-a constatat că volumul informației pe care o putem reține
pe termen scurt crește considerabil dacă vom realiza o grupare a unităților
informaționale după criterii de semnificație (BBCCNNNBCPROTV).
Memoria de lungă durată cuprinde totalitatea informațiilor receptate care
pot fi păstrate un timp nelimitat (ore, zile, ani și chiar întreaga viață). În timp ce
memoria de scurtă durată are o capacitate limitată, capacitatea memoriei de lungă
durată este foarte mare, întrucât ea fixează aproape tot ce ni se întâmplă:
evenimente zilnice, cunoștințe, deprinderi, trăiri afective. O mare parte a
conținutului acestei forme a memoriei nu este disponibilă în permanență.
Conținutul poate fi reactivat în funcție de necesitățile subiectului sau în situații
deosebite (stres, de exemplu).
Cantitatea mare și diversitatea informațiilor stocate în memoria de lungă
durată necesită o organizare fără de care o mare parte a acestui material ar deveni
inaccesibilă reactualizării. Memoria de lungă durată este organizată pe criterii
semantice. Informațiile sunt grupate, în funcție de semnificația lor, într-o vastă
rețea de scheme, operații, noțiuni. Memoria semantică asigură o conservare
trainică a cunoștințelor.
Memoria de lungă durată ne permite să utilizăm un vast bagaj de cunoștințe
abstracte, dar tot ea reține și evenimentele vieții noastre. De exemplu, avem
amintiri despre prima zi de școală, despre casa părintească, despre cum ne-am
petrecut vacanța de vară. Stocarea informațiilor despre evenimente se realizează
prin ceea ce s-a numit memorie episodică (exemplu: depoziția martorilor).

52
 CURSUL 8
PROCESELE MEMORIEI

1. Encodarea
2. Păstrarea (stocarea)
3. Reactualizarea
4. Uitarea

Memoria se elaborează, se organizează şi funcţionează în timp, parcurgând

în dinamica sa o serie de procese, asupra cărora cercetătorii au căzut de acord, în
ceea ce priveşte numărul, dar cu mici diferenţe privind denumirea acestora, şi
anume:
- psihologia tradiţională preferă termenii de:
 memorare (întipărire, fixare, engramare);
 păstrare (reţinere, conservare);
 reactualizare (reactivare, ecforare)
- psihologia modernă, psihocognitivistă, recurge la termeni ca:
 encodare; stocare; recuperare.

a. Encodarea

Encodarea este procesul prin intermediul căruia informaţia este tradusă

într-o formă care-i permite pătrunderea în sistemul mnezic.
A encoda înseamnă a traduce informaţia într-un anumit cod, material sau
ideal (subiectiv). Encodarea reprezintă prima fază parcursă de mecanismele
mnezice în dinamica lor. Ea reprezintă o multitudine de aspecte, dintre care
amintim: natura encodării, formele encodării şi factorii facilitatori/perturbatori
ai encodării.

◦ Natura encodării
Datorită faptului că traducerea informaţiei se realizează prin intermediul
unui cod, natura encodării va fi strict dependentă de natura codului. Cum, în
principal, se recurge la trei tipuri de coduri (vizuale, auditive, semantice)
înseamnă că există trei tipuri de encodare:
- encodarea vizuală care face apel la codul imagine;
- encodarea auditivă ce foloseşte codul sunet, în dubla sa ipostază,
sunet fizic şi sunet verbal;
- encodarea semantică căreia îi este specific codul propoziţie.
De aici rezultă că întâlnim două tipuri de coduri: unul modal (dependent de
modalitatea senzorială) şi altul amodal (independent de modalităţile senzoriale, în
schimb, dependent de modul de procesare mintală/intelectuală a informaţiilor).

◦ Formele encodării
Există două forme ale encodării:
53
 - cea automată numită şi encodare (memorare) incidentală (memorare
involuntară);
- cea care presupune efortul subiectului şi este numită encodare
(memorare) intenţională (memorare voluntară).
Encodarea incidentală sau automată nu necesită nici atenţie, nici control
voluntar, ea nu este afectată nici de intenţia de a memora, nici de prezenţa
simultană a altor activităţi. În encodarea incidentală contează gradul de
interacţiune cu activitatea pe care el o desfăşoară, gradul de implicare şi angajare
a lui în rezolvarea activităţii. Cu cât activismul intelectual şi profunzimea
înţelegerii sunt mai mari, cu atât mai productivă va fi chiar memorarea
incidentală.
Encodarea intenţională se caracterizează printr-o sarcină special formulată
de a reţine. Importante în encodarea intenţională sunt trei elemente: stabilirea
conştientă a scopului, mobilizarea şi consumarea unui efort voluntar în vederea
realizării lui, utilizarea unor procedee speciale care să faciliteze memorarea.
Simpla conştientizare a scopului, deşi importantă nu este totuşi eficientă.
Mult mai semnificative s-au dovedit a fi nu scopurile în sine, ci scopurile
diferenţiate. Cunoaşterea duratei, a timpului pentru care este necesară memorarea,
cunoaşterea preciziei cu care urmează a fi memorat un material, în fine
cunoaşterea succesiunii, a ordinii în care trebuie memorat un material sunt de
maximă importanţă, uşurând mult procesul memorării intenţionale.
„Învăţarea pentru o anumită dată condiţionează uitarea după trecerea acelei
date”.
Relaţiile dintre cele două forme de encodare – incidentală şi intenţională –
sunt relaţii de interdependenţă. Adeseori memorarea incidentală este numai
începutul celei intenţionale. Alteori memorarea intenţională, ca urmare a
exersării, a organizării începe să se realizeze cu o mare economie de timp şi de
efort, intrând în funcţiune aproape de la sine. Cercetările au demonstrat că prin
învăţare memorarea intenţională poate deveni automată.

◦ Factorii facilitatori şi perturbatori ai encodării

Encodarea se realizează mai uşor sau mai greu, mai repede sau mai încet,
cu o eficienţă crescută sau scăzută fiind determinată de o multitudine de factori,
delimitaţi în două mari categorii:
A. Factori ce ţin de particularităţile materialului
B. Factori dependenţi de particularităţile subiectului care memorează

A. Factorii care ţin de particularităţile materialului de memorat

Natura materialului – materialul ce urmează a fi memorat poate fi, prin

natura lui: intuitiv-concret sau abstract, descriptiv sau explicativ-relaţional,
semnificativ sau lipsit de sens logic, pragmatic-utilitar sau teoretic. Cercetările au
arătat că se întipăreşte mai uşor un material intuitiv-senzorial (imagini ale
obiectelor) decât unul simbolic abstract (cuvinte), unul verbal-semnificativ (un

54
poem, un fragment de proză) decât altul verbal-nesemnificativ (grupaje de litere
fără sens logic).
Organizarea materialului – un material care dispune de un grad mare de
organizare şi de structurare va fi mai bine (şi mai rapid) memorat decât altul, cu
organizare şi structurare mai reduse. Structurat şi organizat, elevii vor putea
memora mult mai bine, mai fidel şi pe o perioadă mai îndelungată materialul
predat. Organizarea în serie a materialului produce efecte în funcţie de poziţia
ocupată de material în serie. Cele mai multe investigaţii au arătat că elementele
de la începutul şi sfârşitul seriei sunt mai bine engramate decât cele de la mijlocul
ei.
Omogenitatea sau heterogenitatea materialului – în legătură cu acest
factor pot fi invocate trei tipuri de efecte:
 Efectul Robinson (1924) – cu cât o serie este eminamente omogenă
(numai litere, cuvinte, figuri geometrice), cu atât ea poate fi memorată mai rapid;
 Efectul Restorff (1932) – elementele eterogene plasate într-o serie
mare de elemente omogene sunt mai bine reţinute decât acestea din urmă;
 Efectul Underwood (anii ‘50) – materialele cu un grad mai mare de
omogenitate se reţin mai greu decât materialele cu un grad mai scăzut de
omogenitate.
Cele trei categorii de efecte sunt contradictorii, efectul Restorff şi
Underwood contrazic efectul Robinson.
Volumul materialului – eficienţa memorării este strict dependentă de
lungimea materialului (mare, mediu, mic). S-a constatat că numărul de repetiţii
necesar memorării unui material este cu atât mai mare, cu cât materialul este mai
amplu şi, de asemenea, dacă materialul de memorat creşte în progresie aritmetică,
atunci timpul de memorare creşte în progresie geometrică. În condiţii egale de
exersare materialul lung se aminteşte mai bine decât materialul scurt.
Alte particularităţi ale materialului – aceste particularităţi ale
materialului cu referire la familiaritate, semnificaţie, caracterul lui agreabil sau
dezagreabil, influenţează procesul memorării. Cu cât gradul de frecvenţă a unui
stimul este mai mare, ceea ce înseamnă că şi gradul lui de familiaritate este
crescut, cu atât memorarea acestuia se va face mai rapid, iar păstrarea va fi mai
îndelungată. Un stimul semnificativ este în acelaşi timp şi familiar, el fiind utilizat
frecvent în limbajul sau acţiunea practică. Materialul agreabil se reţine mai bine
decât cel dezagreabil, iar cel dezagreabil este reţinut mult mai bine decât cel
indiferent.

B. Factori dependenţi de particularităţile subiectului care memorează

Între factorii dependenţi de particularităţile psihoindividuale ale subiectului

care memorează se pot reţine:
Gradul de implicare în activitate – cu cât implicarea subiectului în
activitate este mai mare cu atât interacţiunea dintre el şi materialul de memorat
este mai intensă şi mai profundă, cu atât performanţele mnezice sunt mai

55
spectaculoase. Din punct de vedere practic, în memorarea unui text literar sau
ştiinţific, rezumarea şi conspectarea sunt mai eficiente (şi mai utile) decât
sublinierea sau simpla recitire.
Modul de memorare – sunt descrise două moduri distincte de memorare:
-memorarea globală, a întregului material dintr-o dată;
-memorarea parţială, bazată pe împărţirea materialului pe fragmente şi
pe însuşirea lor succesivă.
Productivitatea memorării globale creşte o dată cu vârsta cronologică şi cu
coeficientul de inteligenţă.
Memorarea globală sau metoda sintetică este asociată cu repetiţii comasate,
iar eficienţa ei creşte când subiectul are de memorat un material relativ simplu şi
nu prea întins ca volum. Memorarea parţială sau metoda analitică este avantajată
de repetiţiile eşalonate. Se poate aplica şi la vârstele mici şi este eficientă în cazul
materialului întins ca volum.
Pentru o memorare eficientă a materialului este bine să se utilizeze cele
două modalităţi combinate. În acest sens, Golu propune următoarea desfăşurare:
mai întâi parcurgerea o dată sau de două ori a întregului material, apoi memorarea
succesivă pe părţi, astfel încât reproducerea părţii memorate să se asocieze cu
reproducerea părţilor memorate anterior, iar în final, parcurgerea din nou a
întregului material.
Frecvenţa şi calitatea repetiţiilor – Ebbinghaus a demonstrat că între
numărul repetiţiilor unui material şi gradul lui de întipărire există o relaţie liniară,
adică cu cât numărul de repetiţii este mai mare, cu atât materialul este mai bine
memorat. Cercetări ulterioare au demonstrat că există un optim repetiţional,
limitele acestui optim fiind:
-suprarepetarea (un număr mult prea mare de repetiţii) care duce la apariţia
stării de saturaţie şi a trebuinţei de evitare;
-subrepetarea (un număr insuficient de repetiţii în raport cu sarcina de
memorat) care creează iluzia întipăririi.
Există două forme de repetiţii:
-repetiţia comasată (concentrată) – presupune repetarea integrală a
materialului;
-repetiţia eşalonată – separarea şi desfăşurarea în timp a repetiţiilor.
Experienţa cotidiană a arătat că repetiţiile eşalonate sunt mult mai
productive. Ele favorizează trăinicia cunoştinţelor oferind memoriei răgazul
necesar pentru a-şi organiza, sistematiza şi chiar reelabora cunoştinţele.
Motivaţia şi tonul afectiv în momentul memorării – intensitatea
motivelor pentru realizarea sarcinii influenţează atât rezultatele memorării
voluntare, cât şi pe cele ale memorării involuntare. În susţinerea motivaţiei sunt
implicate, de asemenea, procesele de întărire pozitivă şi negativă a subiecţilor
pentru rezultatele obţinute.
Influenţa unui nivel optim al intensităţii motivaţiei duce la desfăşurarea în
bune condiţii a memorării, supermotivaţia pune în funcţiune mecanisme emotive,
capabile să dezorganizeze activitatea subiectului.

56
 Organizarea materialului de către subiect – se referă la intenţia şi
acţiunea voluntară a subiectului de a-şi organiza informaţiile cu scopul de a le
reţine şi de a le recupera în timp optim. Informaţiile care nu au fost suficient de
bine organizate şi sistematizate sunt în mai mare măsură supuse uitării.
Înţelegerea de către subiect a materialului de memorat - presupune
realizarea unor legături cu informaţiile, datele şi cunoştinţele deja existente
asimilate. Pe lângă organizarea şi sistematizarea unui material, deplina înţelegere
este esenţială pentru memorarea lui durabilă.
Voinţa, intenţia de memorare – voinţa de a ţine minte implică un efort
pentru a repovesti altora.

b. Păstrarea (stocarea)

Păstrarea este procesul de reţinere (stocare, conservare) a informaţiilor

până în momentul în care este necesară utilizarea lor.
Ea implică producerea unor permanente transformări, reorganizări şi
reintegrări care pot avea efecte pozitive sau negative.
Prin specificul ei de fază latentă, păstrarea se realizează la nivel
subconştient. Nu avem un control direct asupra conţinutului său, ci numai unul
indirect, prin intermediul reactualizării.
Pentru trăinicia păstrării sunt foarte importante:
 intervalul de timp pentru care subiectul şi-a propus memorarea: scurt,
mediu şi lung.
 factorii afectiv-motivaţionali – există o dependenţă direct proporţională
între ecoul materialului dat în sfera noastră afectiv-motivaţională şi gradul
de trăinicie a păstrării lui în memorie.
Durata păstrării se referă la timpul care se scurge între intrarea şi ieşirea
informaţiei din memorie. Evenimentele cu caracter personal se păstrează mult
mai mult timp decât cele neutre, impersonale.
Pentru creşterea duratei stocării, în vederea sporirii productivităţii ei, Zlate
recomandă:
- fixarea imediată a informaţiei receptate, fie mental prin legătura ei cu
alte informaţii, fie senzorial prin notarea ei;
- repetarea mentală a informaţiei de mai multe ori;
- verbalizarea conţinutului informaţiei;
- mărirea duratei de prezentare a stimulului sau pe cea a intervalelor
dintre elementele lui.
Ca indicatori ai stocării putem aminti:
 completitudinea – este dată de raportul dintre ceea ce se păstrează
la momentul dat şi ceea ce s-a memorat anterior;
 fidelitatea – exprimă raportul de corespondenţă între materialul
memorat iniţial şi cel care se păstrează la momentul dat. Fidelitatea stocării
depinde de calitatea şi profunzimea encodării. Cu cât o informaţie este mai bine

57
analizată, înţeleasă şi repetată, cu atât există mai multe şanse ca ea să fie reamintită
cât mai exact în forma în care a fost întipărită.
După M. Golu păstrarea este cea mai importantă fază în structura dinamică
a sistemului mnezic al omului, ea este cea care determină, în ultimă instanţă,
eficienţa şi productivitatea memoriei.

c. Reactualizarea

Reactualizarea este procesul de recuperare a datelor memorate şi stocate,

de scoatere la iveală a conţinuturilor encodate şi păstrate în vederea utilizării
lor în funcţie de solicitări.
Reactualizarea poate avea loc, uneori, aproape spontan, automat, fără nici
un fel de efort din partea subiectului, alteori însă, ea implică căutare, tatonare,
efort.
Simpla menţionare a unui eveniment personal, cu o mare încărcătură
emoţională, este capabilă să declanşeze automat reamintirea lui. Acest tip de
reactualizare a fost denumit reactualizare spontană, involuntară. Ea se produce
atât în stare de somn, sub forma viselor, cât şi în stare de veghe, sub forma unor
avalanşe de amintiri, a unor imagini şi idei.
Dar, există şi situaţii în care apare necesitatea căutării unui eveniment în
memorie cu ajutorul unor întrebări, al revederii unor obiecte sau al evocării
diferitelor împrejurări în care a avut loc memorarea. În astfel de situaţii vorbim
despre reactualizarea deliberată (voluntară). Ea este declanșată şi controlată
voluntar în cadrul unei activităţi de învăţare-dezvoltare, de muncă sau de creaţie.
Caracterul spontan sau deliberat al recuperării, succesul sau eşecul ei sunt
legate de mecanismele reactualizării: recunoaşterea şi reproducerea.
Recunoaşterea – constituie un proces de identificare a unor obiecte sau
situaţii ca fiindu-ne familiare, pe baza experienţei anterioare, identificarea
având loc în condiţiile unei noi percepţii. Ea este o evocare tacită sau implicită a
unei idei sau imagini în prezenţa materialului.
Reproducerea – este acea formă a reactualizării care se realizează în
absenţa obiectelor şi fenomenelor percepute anterior. Ea constă în derularea
conştientă a conţinuturilor informaţionale şi actelor motorii achiziţionate
anterior.
Indicatorii pe baza cărora se evaluează reproducerea sunt:
 promptitudinea – reflectă mobilitatea funcţională a mecanismului de
actualizare şi se măsoară în mărimea intervalului de timp din momentul
emiterii semnalului de apel şi cel al apariţiei în conştiinţă a informaţiei
solicitate;
 completitudinea – este un parametru determinat de completitudinea
păstrării;
 fidelitatea – reproducerea cât mai fidelă a unor evenimente sau informaţii
necesită eforturi voluntare, analize discursive, selectarea asociaţiilor,
adoptarea unor decizii;

58
  exactitatea – când trebuie să ne amintim ceva sau să răspundem la anumite
întrebări, încercăm nu numai să reactualizăm informaţiile, dar să le şi
organizăm cât mai bine, în aşa fel încât răspunsurile noastre să fie cât mai
coerente.
Dat fiind faptul că se realizează în prezenţa obiectului implicând doar
perceperea acestuia, recunoaşterea este mult mai uşoară decât reproducerea, care
se realizează în lipsa obiectului şi presupune, prin urmare, apelul la gândire.

UITAREA

Uitarea poate fi definită ca eşec în încercarea de a recupera corect o

informaţie, cândva memorată, întipărită. Uitarea nu este altceva decât faţa
ascunsă a recuperării informaţiei.
Uitarea are un caracter gradat, începând cu creşterea perioadei de latenţă a
reactualizării datelor apelate şi culminând cu absenţa totală a acesteia. Oricât de
mult timp ar trece, informaţia sau amintirea apelată „refuză” să vină la suprafaţă,
să fie conştientizată, să fie recuperată.
Cercetătorii semnalează existenţa mai multor forme ale uitării, dar
analizând după sfera de cuprindere, uitarea poate fi:
- parţială, fragmentară, selectivă, afectând anumite elemente sau părţi
ale materialului memorat şi lăsând nealterate altele;
- totală, subiectul nu reuşeşte să reactualizeze nici o parte a
materialului memorat.
În ceea ce priveşte ritmul uitării, H. Ebbinghaus a stabilit curba uitării,
devenită deja celebră. El a observat că cea mai mare rată a uitării se înregistrează
în primele 48 de ore după momentul memorării, când se pierde aproape 40% din
material; după prima săptămână, pierderea ajunge la 60%, iar după a treia
săptămână, la 80%, după care uitarea încetineşte considerabil.
Dar, cercetările ulterioare au arătat că, în cazul materialului cu sens, uitarea
nu mai este atât de puternică, instalarea ei făcându-se tot în trepte, dar în rate mai
mici. Ca o concluzie, se poate afirma că pierderea cea mai mare de informaţie se
produce în perioada imediat următoare momentului memorării. De aceea se cere
ca repetările să fie mai dese pe parcursul acestei perioade şi mai rare ulterior.
Uitarea acordă memoriei caracterul ei selectiv, căci datorită ei, nu păstrăm
şi nu reactualizăm totul, ci doar ceea ce ne trebuie sau ne interesează. Ea oferă
posibilitatea „eliminării” datelor inutile, lăsând loc informaţiilor noi cu valenţe
adaptative.

59
 CURS 9
REPREZENTAREA

1. Delimitări conceptuale
2. Perspective în abordarea reprezentării
3. Definirea reprezentării
4. Caracterizarea psihologică a reprezentării
5. Funcțiile reprezentărilor

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Conceptul „reprezentare” are o utilizare foarte largă atât în comunicarea

cotidiană, cât şi în ştiinţă (tehnică, matematică, ştiinţele cognitive etc.).
Reprezentarea desemnează substituirea a ceva prin altceva. Întrucât este un proces
care se produce ulterior altui proces, re-prezentarea sugerează prezentarea unui
fenomen sau obiect, după ce s-a produs respectivul fenomen, substituirea unei
mulţimi prin altă mulţime, a unui obiect printr-o imagine, schemă, simbol etc.
Rezultă că reprezentarea este un proces secundar întrucât se petrece în urma
unui eveniment, în cazul nostru în urma unei experienţe perceptive anterioare.
În problematica reprezentării, multe orientări importante au încercat să
aducă explicaţii lămuritoare privitoare la mecanismele de apariţie şi la locul şi
rolul ei în relaţia omului cu mediul.
La vârsta copilăriei, imitaţia, gesticulaţia, mimica, dansul, desenul, imitarea
vocală pot fi considerate mecanisme ale genezei reprezentărilor.
Până pe la vârsta de 8-9 luni experienţele perceptive ale copilului sunt
repetitive pentru că el nu conservă experienţa perceptivă.
Pe măsură ce se dezvoltă şi se sistematizează experienţa perceptivă cu
obiectul, se constituie şi se conservă treptat un invariant perceptiv al obiectului.
Astfel, se conservă o serie de însuşiri concret-intuitive ce ţin de formă,
volum, greutate, culoare ce pot fi atribuite mai multor obiecte.
Piaget denumeşte acest moment crucial în dezvoltarea intelectuală a
copilului drept conservare a obiectului permanent. Acest lucru permite copilului
să opereze în plan mintal cu imaginea obiectului dincolo de particularităţile sale
concret-intuitive. Treptat, spre sfârşitul stadiului inteligenţei senzorio-motorii,
adică la vârsta de 2 ani, se constituie una dintre funcţiile fundamentale ale
intelectului, cea simbolic-reprezentativă. Imaginile mintale ca substitut al
obiectelor se asociază cu cuvintele. Esenţa inteligenţei o constituie capacitatea de
a opera în plan mintal cu aceste substitute (adică cu reprezentările), capacitatea de
a intui o transformare, de a face şi reface mental drumul transformărilor din lumea
reală şi de a surprinde ceea ce este invariabil într-o transformare.

60
 PERSPECTIVE ÎN ABORDAREA REPREZENTĂRII

Reprezentarea desemnează substituirea a ceva prin altceva, întrucât este un

proces care se produce ulterior altui proces. Reprezentarea sugerează prezentarea
a ceva după ce s-a produs un anumit fenomen. Rezultă că reprezentarea este un
proces secundar întrucât se petrece în urma unei experiențe perceptive anterioare.
La baza reprezentării stau mecanisme ale memoriei și ale percepției.
Teoria acțiunilor mintale a demonstrat legătura reprezentărilor cu
acțiunile mintale. Jacobson demonstra, în 1931, că reprezentarea mintală a unei
mișcări este însoțită de schițarea ei corespunzătoare prin microcontracții
musculare. Este fenomenul de ideomotricitate demonstrat de Rey în 1948, care a
dovedit că blocarea coardelor vocale prin anestezie locală afectează procesul de
construcție mentală a structurilor verbale și imagistice. Mai apoi, s-a demonstrat
rolul micromișcărilor oculare în elaborarea reprezentărilor vizuale. Teoria
acțională insistă asupra faptului că reprezentarea este rezultatul unui proces de
interiorizare a schemelor perceptive și de elaborare a unor scheme mentale ce
reproduc într-o manieră mult mai săracă în conținut imaginea și experiența
perceptivă, dar acest caracter schematic este un factor de superioritate al
reprezentărilor în raport cu percepțiile.
Perspectiva cognitivistă asupra reprezentării sugerează că reprezentarea
prezintă o realitate fizică sub forma unui cod simbolic la nivel cortical. M. Golu
(2002) arată că simbolurile au o realitate atât fizică dar și semantică, iar procesarea
simbolică este condiționată de realitatea semantică. Activitatea și procesarea
simbolică implică operarea cu realitatea fizică și semantică a reprezentărilor.
Elaborarea reprezentărilor se realizează în baza mecanismelor de
engramare prin activarea diferitelor semnale din mediul intern sau extern, pe de o
parte, iar pe de altă parte, în baza unui proces de învățare. Psihologia cognitivă a
renunțat la sensul tradițional al noțiunii de reprezentare ca imagine schematică a
unui obiect în absența acțiunii acestuia asupra organelor de simț și propune
termenul de imagine mintală. Imaginea mintală se referă la acele producții
imagistice cu care operează sistemul cognitiv în absența acțiunii unor stimuli
vizuali asupra organelor de simț.

DEFINIREA REPREZENTĂRII

Reprezentarea este capacitatea de a „re-construi” imaginea în lipsa

contactului direct cu obiectul, care permite cunoașterea obiectului în absența lui,
dar numai dacă el a acționat anterior asupra organelor de simț.
Reprezentările nu sunt simple reproduceri ale imaginilor anterior
percepute, ci o „re-construcție” în plan mental, o transformare a imaginilor de la
care s-a pornit inițial, această transformare nu este totală pentru că sunt păstrate
elementele importante ale imaginii anterioare, dacă aceste elemente nu s-ar păstra,
nu s-ar putea vorbi de o „re-prezentare” a imaginii respective, ci de un obiect nou,
total deosebit față de cel perceput inițial.

61
 În comparaţie cu percepţia, care generează o imagine mai precisă, mai
completă dar mai legată de concret, reprezentarea este mai vagă, mai imprecisă,
mai generală şi mai abstractă (de unde avantajele sale pentru operativitate).
Definiția reprezentării: Reprezentarea este procesul psihic de elaborare
a imaginii unui obiect în condiţiile absenţei acestuia din câmpul perceptiv, în
baza unei experienţe perceptive anterioare.
Așadar, reprezentarea este procesul psihic care permite acțiunea mentală cu
obiectul, în absența lui, dar cu condiția ca acesta să fi acționat în trecut asupra
organelor de simț, deci să fi fost perceput anterior.
După cum rezultă din această definiţie, reprezentarea este un proces
secundar întrucât se bazează pe exploatarea unor informaţii senzoriale și
perceptive anterioare.
Noţiunea de reprezentare exprimă două realităţi psihice: una care ţine de
produs, cealaltă care ţine de proces.
- Ca produs, reprezentarea este imaginea sau modelul informaţional
intern, actualizat al unor obiecte, fenomene, evenimente, situaţii etc., care au
fost percepute anterior, dar care în momentul dat pot lipsi din câmpul nostru
senzorial.
Aşadar, spre deosebire de percepţie, care ne furnizează informaţii numai
despre obiectele şi fenomenele reale prezente, care acţionează în momentul dat
asupra analizatorilor noştri, reprezentarea ne oferă astfel de informaţii şi în
absenţa obiectului de referinţă.
- Ca proces, reprezentarea constituie primul proces de prelucrare
secundară a informaţiilor care sugerează un anumit nivel de autonomie
mintală pe direcţia elaborării unui spaţiu mintal distinct, autonom şi dinamic.
Este declanşată atât de fenomenele concrete, directe ale lumii externe şi,
mai mult, de dinamica lumii subiective.
Constituirea imaginilor-reprezentări se realizează în parte spontan,
mecanismele de engramare fiind activate de diferite semnale din mediul intern sau
extern, iar în parte, în contextul unui proces special de învăţare (de exemplu,
reprezentările subsumate diferitelor ştiinţe: anatomie, zoologie, botanică,
geografie, geometrie etc.).
În ambele cazuri, au loc prelucrări şi transformări ale imaginilor singular-
situaţionale, în urma lor obţinându-se o imagine selectivă generalizată, care va
reţine însuşirile mai semnificative şi mai frecvent întâlnite în cadrul percepţiei.
Reprezentările generate de imaginaţie se pot referi atât la obiecte reale (de
exemplu, reprezentări despre obiecte şi lucruri pe care nu le-am perceput niciodată
ca atare, dar despre care am citit sau auzit povestindu-se), cât şi la obiecte ideale,
pe care urmează să le creăm sau care nu pot dobândi o realitate sensibilă (de
exemplu, reprezentările personajelor sau întâmplărilor din basme).

62
 CARACTERIZAREA PSIHOLOGICĂ A REPREZENTĂRII

Formarea reprezentărilor are un caracter activ şi selectiv. Chiar atunci

când nu ne propunem în mod expres reţinerea, pentru uzul ulterior, a imaginii
obiectului pe care-l percepem în momentul dat, iar reprezentarea se constituie pe
cale neintenţionată (involuntară), conţinutul său va fi activ prelucrat şi filtrat de
structurile experienţei cognitive anterioare şi de stările afectiv-motivaţionale.
După conţinutul informaţional, reprezentările generate de memorie şi
derivate din percepţie se leagă întotdeauna de obiecte reale şi au un caracter
intuitiv; prin aceasta ele se apropie de percepţie. După mecanismele operatorii
(tipul operaţiilor de prelucrare a informaţiilor şi criteriile de selecţie-grupare), ele
se îndepărtează de percepţie, apropiindu-se de gândire. Astfel, în reprezentare
operează criterii de relevanţă şi comunalitate, care-i conferă valenţe cognitive
superioare faţă de percepţie, şi anume centrarea pe însuşirile semnificative şi
comune (repetabile).
Prin natura lor, reprezentările nu sunt simple copii ale percepţiilor din
trecut, reproduceri pasive ale acestora, ci rezultatul unor prelucrări şi sintetizări,
ale unor combinări şi recombinări, ale însuşirilor senzoriale, fapt care permite
reţinerea şi amplificarea anumitor însuşiri, estomparea şi eliminarea altora.
În organizarea şi sistematizarea lor internă, reprezentările se ierarhizează
pe două coordonate:
- calitatea semantică a informaţiei selectate – reprezentări înalt
relevante, care se apropie de noţiuni, reprezentări mediu relevante şi reprezentări
slab relevante, care se intersectează cu percepţiile;
- gradul de generalitate – reprezentări individuale, reprezentări
particulare sau de specie (reprezentarea unui trandafir) şi reprezentări generale
sau de clasă (reprezentarea unei flori în general).
Mecanismul esenţial, care asigură declanşarea şi formarea reprezentărilor,
este cuvântul. El asigură structurarea lăuntrică a elementelor reprezentării,
organizează reprezentările în sisteme, le fixează în conştiinţa individului,
contribuie la creşterea caracterului generalizat, ceea ce face ca reprezentarea să
fie purtătoarea unui sens.
La baza reprezentării stau nu numai mecanismele percepţiei ci şi ale
memoriei.

FUNCȚIILE REPREZENTĂRILOR

Reprezentările au un rol important în relație cu conducerea și coordonarea

acțiunilor mai complexe, cu gândirea, imaginația și dinamica afectivă.
1. Reglarea acțiunilor complexe intervine în procesul muncii (când turația
motorului crește prea mult, operatorul își reprezintă urmările grave ce pot
rezulta și reduce presiunea aburului);

63
2. Punct de plecare în evoluția gândirii (imaginea, schematizând datele
percepției, înlesnește operațiile gândirii, în special abstractizarea, fiind un
intermediar între cunoașterea senzorială și concepte);
3. Funcția de concretizare (gândirea evoluată, verbal-abstractă, nu mai are
nevoie de imagini, ci se recurge la simboluri, concretizarea este esențială
în creația artistică, ideile, sentimentele sunt exprimate prin diferite imagini
artistice în poezie, pictură, muzică, arhitectură). Concretizarea este
importantă în evoluția sentimentelor;
4. Funcția cathartică (termenul grecesc catharsis, cu sensul de purificare, a
fost utilizat de Aristotel pentru a desemna funcția tragediei antice de a
curăța sufletele spectatorilor, eliminând preocupările și tendințele
meschine). În legătură cu reprezentările, funcția cathartică se referă la rolul
lor de a scădea o stare de tensiune, chiar dacă numai temporar.

64
 CURS 10
PROPRIETĂŢILE ȘI CLASIFICAREA REPREZENTĂRILOR

1. Proprietăţile reprezentărilor
2. Clasificarea reprezentărilor
3. Locul şi rolul reprezentării în activitate şi comportament
4. Asemănări și deosebiri între percepții și reprezentări

PROPRIETĂŢILE REPREZENTĂRILOR

Reprezentarea poate fi declanşată şi susţinută prin intermediul trebuinţelor,

motivelor, stărilor de necesitate, intereselor, preocupărilor subiectului ca şi
cerinţelor activităţii.
Reprezentarea are o serie de proprietăţi precum integralitatea,
figurativitatea, operativitatea şi panoramizarea.
1. Integralitatea imaginii în reprezentare îşi are originea în integralitatea
imaginii perceptive. Şcoala gestaltistă susţinea că există o tendinţă înnăscută spre
integralitate în raporturile perceptive ale omului cu lumea. Cu alte cuvinte,
obiectul se impune dar se şi conservă ca entitate unitară, integrată. J. Piaget a
demonstrat că reprezentările nu au un caracter înnăscut ci ele se achiziţionează şi
se dezvoltă în cadrul evoluţiei structurilor operatorii ale intelectului. Integralitatea
imaginii mentale ne sugerează faptul că ne reprezentăm obiecte, lucruri într-o
manieră unitară integrată. Imaginea mintală nu se construieşte aditiv ci ea pare că
se impune cu atributele întregului.
2. Figurativitatea – reprezentările redau ceea ce este tipic pentru un obiect,
caracteristicile cu cea mai mare încărcătură şi saturaţie informaţională. Ele se
eliberează de anumite elemente particulare ale obiectelor, devenind un fel de
portret rezumativ al acestora sau ale unei clase întregi de obiecte. Imaginea
obiectelor devine reprezentativă pentru ceea ce acestea au comun în structura lor
concretă.
3. Operativitatea – în realizarea reprezentării sunt implicate mecanisme de
asociere prin asemănare şi contiguitate, de contrast, motricitatea şi mai ales
ideomotricitatea. Reprezentarea dă posibilitatea simultaneizării succesivului, dar
şi redevelopării într-o cinematică imagistică. Acest lucru nu se poate realiza decât
în prezenţa operaţiilor intelectuale şi ale limbajului.
4. Panoramizarea – Lornov arată că reprezentarea presupune îmbinarea în
imaginea mentală a unor dimensiuni ce nu pot fi percepute decât succesiv. Prin
panoramizare imaginea obiectului este redată simultan sub toate faţetele. De
exemplu un cub, indiferent din ce parte ar fi privit, nu poate fi perceput decât ca
având trei feţe în reprezentare; însă, datorită coordonării şi aglutinării (alipirii,
reunirii) informaţiilor, acesta va fi „văzut cu toate feţele sale”. Se pare că aceasta
este limita superioară a performanţelor posibile în reprezentare.

65
 CLASIFICAREA REPREZENTĂRILOR

Componenta reprezentaţională a activităţii noastre mintale , prin structura

şi dinamica sa, ne apare ca un sistem de o mare complexitate, în cadrul căruia pot
fi operate delimitări şi clasificări după diferite criterii. Principalele criterii după
care se diferenţiază tipurile de reprezentări sunt:
 modalitatea senzorială dominantă în structurarea conţinutului
informaţional:
- reprezentările vizuale, tactile, kinestezice, auditive, olfactive, gustative. Cel mai
bine structurate şi delimitate sunt reprezentările vizuale, legate de forme şi
spaţialitate. Aceasta se explică şi prin faptul că analizatorul vizual îndeplineşte
rolul de mecanism integrator, unificator al întregii experienţe senzoriale.
 domeniile de referinţă cognitivă:
- reprezentări ştiinţifice – în matematică, biologie, istorie, geografie etc.;
- reprezentări tehnice – mecanisme, componente, agregate mecanice;
- reprezentări artistice – literare, plastice, muzicale;
- reprezentări religioase – legate de divinitate, de ritualuri etc.;
 gradul de generalitate:
- reprezentări individuale;
- reprezentări de specie;
- reprezentări de gen (clasă);
 gradul de complexitate:
- reprezentări simple (un singur obiect sau o singură însuşire);
- reprezentări complexe (mai multe dimensiuni sau mai multe obiecte);
 sursa generativă:
- reprezentări ale memoriei;
- reprezentări ale imaginaţiei;
 modul de generare:
- reprezentări intenţionate sau voluntare;
- reprezentări neintenţionate sau involuntare;
 dimensiunea static-dinamic:
- reprezentări statice – redau obiectul sau figura dintr-o singură poziţie sau
ipostază;
- reprezentări dinamice – redau obiectul sau figura într-o succesiune de
poziţii şi stări posibile.

LOCUL ŞI ROLUL REPREZENTĂRII ÎN ACTIVITATE ŞI

COMPORTAMENT

Reprezentarea constituie un stadiu mai înalt al medierii cognitive a

comportamentului decât senzaţia şi percepţia. Medierea pe care o realizează
reprezentarea devine deja discursivă şi reversibilă, ceea ce permite intervenţia
reglatoare permanentă a imaginii în planul de desfăşurare a comportamentului.

66
 Independenţa reprezentării de prezenţa şi acţiunea actuală a stimulilor
externi îi conferă funcţii reglatoare noi, care se vor amplifica şi mai mult la nivelul
gândirii, anume anticiparea şi planificarea. La acest nivel, prinde pentru prima
dată contur funcţia anticipativ-proiectivă şi planificatoare a conştiinţei.
Reprezentarea ne permite pe de o parte, să ne formăm o imagine despre
rezultatul posibil al acţiunii pe care dorim s-o întreprindem, iar pe de altă parte,
să schiţăm planul sau programul unei acţiuni şi să efectuăm în minte acţiunea dată
înainte de a o realiza în plan extern.
Funcţia reglatoare a reprezentării se realizează prin intermediul unei serii
întregi de operaţii de comparare, analiză, evaluare şi selecţie, prin permanent apel
la fondul experienţei anterioare.
Procesul reprezentării se organizează astfel după scheme logice de
prelucrare-integrare a informaţiei furnizate de memorie şi care, treptat, în
ontogeneză intră sub controlul gândirii.
Constituirea reprezentărilor ca modalitate specifică de procesare şi operare
cu mulţimi de semnale şi simboluri informaţionale are la bază operaţiile în plan
extern asupra obiectelor din câmpul perceptiv. Schemele de articulare funcţional-
discursivă a acestor operaţii, unele din ele având caracter imitativ sau simbolic,
treptat se interiorizează, făcând astfel posibilă, după vârsta de 4 ani, realizarea
unei activităţi imagistice interne autonome, fără recursul la suportul acţiunii
directe cu obiectul. Dar, şi după desprinderea planului imagistic intern de planul
acţiunii externe directe cu obiectul, acesta din urmă continuă să se menţină pe
primul plan sub egida principiului realităţii şi să se reactualizeze ori de câte ori
acesta intră în impas.
Apărute ca urmare a relaţiei dintre subiect şi obiect, dintre organism şi
mediu, reprezentările servesc ca instrumente psihice de adaptare la realitate.

ASEMĂNĂRI ȘI DEOSEBIRI ÎNTRE PERCEPȚII ȘI REPREZENTĂRI

Asemănări între percepții și reprezentări:

 cuprind însușiri intuitiv-figurative – sunt imagini concrete ale unui obiect;
 imaginile sunt unitare – imaginea din reprezentare redă obiectul anterior
perceput, în ansamblul său;
 produc efecte fiziologice;
 acțiunile practice ale subiectului cu obiectele conduc la formarea acelor
scheme perceptive, care vor contribui la organizarea informației atunci
când un obiect este perceput, schemele dobândite prin experiență stau la
baza reprezentărilor;
 sunt însoțite de mișcare;
 imaginile au un înțeles, o semnificație;
 limbajul are un rol esențial, atât în percepții, cât și în reprezentări.
Deosebiri între percepții și reprezentări :
 reprezentările se produc în absența obiectului care a stat la baza uneia sau
mai multor percepții;

67
  imaginile nu sunt o reproducere fidelă a datelor percepute, constiuind o
prelucrare a lor;
 subiectivitatea, percepția este însoțită de impresia caracterului exterior al
obiectului, de conștiința realității lui, reprezentarea imaginea este însoțită
de convingerea, în absența obiectului ei, fie că nu e prezent, fie că nici nu
există;
 în reprezentări, imaginile depind, în mare măsură de voința noastră, le
putem alunga, le putem evoca, pe când percepția nu poate modifica
imaginile, ea ni se impune în mod incontestabil;
 reprezentarea este mai palidă, mai ștearsă și fragmentară în raport cu
percepția;
 imaginile sunt fluctuante, instabile, dispar ușor, se transformă, se șterg;
 reprezentarea nu aduce nimic nou în minte, pe când percepția ajută la
descoperiri noi în ceea ce privește unele detalii neobservate anterior;
Între reprezentări și percepții există o strânsă interdependență:
reprezentările îmbogățesc percepțiile, iar numărul, calitatea și intensitatea
percepțiilor contribuie la sporirea calității reprezentărilor.

68
 CURSUL 11
GÂNDIREA

1. Delimitări conceptuale
2. Caracterizarea psihologică a gândirii
3. Laturile gândirii
4. Gândirea ca proces cognitiv superior

DELIMITĂRI CONCEPTUALE

Senzaţiile, percepţiile, reprezentările reflectă obiecte şi fenomene concrete,

cu însuşirile lor esenţiale şi neesenţiale. Aceste forme de reflectare, cu toată
importanţa lor pentru cunoaştere, singure nu sunt suficiente pentru a-i permite
omului cunoaşterea legilor naturii, prevederea fenomenelor, modificarea şi
transformarea naturii în conformitate cu tendinţele şi trebuinţele sale. Pentru
aceasta este necesară o formă superioară de reflectare a realităţii, reflectarea
însuşirilor generale şi esenţiale ale obiectelor şi fenomenelor şi a realităţilor dintre
ele, reflectare care nu este posibilă decât prin mijlocirea limbajului. Această formă
de reflectare a realităţii este gândirea.
Gândirea reprezintă reflectarea generalizată şi mijlocită a obiectelor şi
fenomenelor şi a relaţiilor dintre ele.
La baza gândirii sunt însă senzaţiile, percepţiile şi reprezentările, care apar
în procesul activităţii practice a omului, ca efect al acţiunii obiectelor şi
fenomenelor lumii obiective asupra analizatorilor. Fără ele gândirea ar fi lipsită
de orice conţinut şi practic n-ar fi posibilă.
Gândirea se definește ca fiind orice transformare, combinare sau
modificare a reprezentărilor mentale ale informațiilor, reprezentări ce pot
lua forma cuvintelor, a sunetelor, a imaginilor vizuale, a acțiunilor.
Convertirea senzorialului în logic şi a logicului în senzorial este
demonstrată foarte bine în geometrie; între perceptiv şi intelectiv există o strânsă
interdependenţă: figura (imaginea) este sursă pentru deducţie, în timp ce
deducţiile (structurile logice) sunt verificate prin desen (imagine).
În condiţiile existenţei acestor dificultăţi, psihologia tradiţională recurge la
o definiţie de tip descriptiv-explicativ: gândirea este procesul psihic de
reflectare a însuşirilor esenţiale şi generale ale obiectelor şi fenomenelor, a
relaţiilor dintre acestea, în mod mijlocit, generalizat, abstract şi cu scop, prin
intermediul noţiunilor, judecăţilor şi raţionamentelor.
Dar psihologia contemporană, luând în calcul şi dinamica şi evoluţia gândirii a
dat o definiţie operativă a acesteia: gândirea este un sistem ordonat de operaţii
de prelucrare, interpretare şi valorificare a informaţiilor, bazat pe principiile
abstractizării, generalizării şi anticipării şi subordonat sarcinii alegerii
alternativei optime din mulţimea celor iniţial posibile.

69
 Dacă în rezolvarea situaţiilor comune, familiare, psihicul face apel la
memorie, deprinderi etc., în soluţionarea situaţiilor noi, neobişnuite, mai puţin sau
chiar deloc familiare, el pune în funcţiune gândirea.
Trebuie să considerăm cele două tipuri de definiţii ale gândirii
complementare, de aici reieşind notele definitorii ale gândirii.

CARACTERIZAREA PSIHOLOGICĂ A GÂNDIRII

Cele mai semnificative caracteristici psihologice ale gândirii sunt:

 Caracterul subiectiv – se referă la faptul că orice proces de gândire
este atributul unui individ concret ce se desfăşoară în mintea lui şi la faptul că, la
acest nivel, reflectarea atinge punctul său cel mai înalt de selectivitate, activism şi
constructivism.
 Caracterul ideal al reflectării gândirii – dacă imaginea perceptivă
se află într-un raport de similaritate cu obiectul, având un caracter concret, în cazul
reflectării prin intermediul gândirii, avem de-a face cu o realitate ideală,
nonsubstanţială. Caracterul ideal al gândirii mai constă şi în relativa ei autonomie
faţă de lumea materială externă. Astfel, ca obiect al gândirii apar nu numai
situaţiile, lucrurile şi fenomenele externe, ci şi produsele proprii: ipoteze, idei,
planuri, proiecte, decizii etc., precum şi alte stări subiective: emoţii, sentimente,
dorinţe, aspiraţii etc., toate de natură ideală.
 Caracterul informaţional-operaţional – gândirea se prezintă ca un
proces de organizare specifică a informaţiei, bazată pe principii şi criterii logico-
gramaticale de ordin sintactic, semantic şi pragmatic. Prin gândirea sa omul
reproduce relaţiile obiective, le construieşte mental, introduce în realitate noi
relaţii pe baza anticipării posibilului. Ea nu se mulţumeşte cu însuşirile exterioare
ale obiectelor şi fenomenelor, aşa cum face percepţia, ci accede la surprinderea
însuşirilor interne ale acestora şi , mai ales, a relaţiilor dintre ele.
 Caracterul mijlocit – gândirea nu oprerează direct asupra obiectelor
şi fenomenelor, ci asupra informaţiilor furnizate de senzaţii şi percepţii, asupra
celor evocate din memorie sau obţinute prin combinările imaginative. Ea este
mijlocită de limbaj care favorizează nu doar interiorizarea informaţiilor, ci şi
exteriorizarea lor.
 Caracterul mijlocitor – gândirea mijloceşte şi influenţează toate
celelalte mecanisme psihice, atribuind un înţeles imaginilor perceptive, ale
reprezentărilor, utilizând denumiri verbale, construind scheme mnezice,
implicându-se activ în majoritatea procedeelor imaginaţiei, direcţionând fluxurile
afectiv-motivaţionale. Totodată, ea se mijloceşte pe sine, prin propriile produse
pe care le introduce în circuitul său informaţional şi operaţional.
 Caracterul generalizat şi abstractizat – gândirea operează cu
însuşirile generale, abstracte, cu modele ideale ce nu pot fi traduse în reprezentări
intuitive şi care nu au un corespondent obiectual concret, dar care au un rol
important în cunoaşterea teoretică a realităţii. Funcţionând pe principiul
generalizării-abstractizării-formalizării, gândirea permite trecerea de la simpla
70
constatare şi înregistrare a faptelor de observaţie sau experimentale la prelucrarea
şi interpretarea lor, la dezvăluirea relaţiilor şi semnificaţiilor lor profunde.
 Caracterul acţional – potrivit acestei caracteristici, baza şi punctul
de constituire a schemelor şi operaţiilor gândirii vor fi căutate în acţiune; gândirea
izvorăşte din acţiune şi se finalizează în ea.
 Caracterul finalist – această caracteristică se referă la faptul că,
înainte de a fi executată, activitatea este planificată în minte, fundamentată din
punct de vedere al scopului, oportunităţii, eficienţei, consecinţelor.
 Caracterul multidirecţional – spre deosebire de unele mecanisme
psihice care sunt orientate spre o singură dimensiune temporală (percepţia spre
prezent, memoria spre trecut, imaginaţia spre viitor) gândirea se întinde pe toate
cele trei dimensiuni temporale. Gândirea foloseşte informaţia despre trecutul
obiectului pentru a explica prezentul lui, integrează informaţia despre trecutul şi
prezentul obiectului pentru a prevedea starea lui în viitor.
 Caracterul sistemic – gândirea conţine elemente structurate,
ierarhizate (operaţii, conţinuturi informaţionale) între care sunt posibile o
multitudine de combinaţii, fapt care-i asigură autoreglabilitatea. Mărimile de
ieşire le controlează şi le reglează pe cele de intrare, asigurând astfel, conexiunea
inversă.

LATURILE GÂNDIRII

Gândirea are două mari laturi: latura informaţională şi latura operaţională.

Latura informaţională
Conţine acele unităţi de bază ale gândirii care dispun de cea mai mare
încărcătură informaţională şi asupra cărora se aplică operaţiile gândirii.
Între acestea menţionăm: conceptele/noţiunile, prototipurile, judecăţile,
raţionamentele.
Conceptele/noţiunile, ca unităţi cognitive esenţiale ale gândirii, sunt
forme generalizate de reflectare a însuşirilor obiectelor şi fenomenelor. Ele se
formează nu numai prin contactul direct cu obiectele şi situaţiile, ci şi prin
contactul cu simbolurile sau cu semnele (literele şi cuvintele) pentru acele obiecte
sau situaţii.
Latura operaţională
Ca proces psihic activ de cunoaştere şi cu rol adaptativ în viaţa omului,
gândirea presupune existenţa unei laturi operaţionale, de procesare şi transformare
a informaţiei.
Latura operaţională cuprinde ansamblul operaţiilor şi procedeelor mintale
de transformare a informaţiilor, de relaţionare şi de prelucrare, combinare şi
recombinare a schemelor şi noţiunilor în vederea obţinerii unor cunoştinţe noi, a
înţelegerii unui context informaţional, a luării unei decizii sau a rezolvării de
probleme.

71
 CURSUL 12
OPERAȚIILE INSTRUMENTALE ȘI OPERAȚIILE
FUNDAMENTALE ALE GÂNDIRII

Operaţiile gândirii pot fi clasificate după mai multe criterii, dar cea mai
cunoscută clasificare este după forma de aplicabilitate, operaţiile gândirii fiind:
fundamentale (generale) şi particulare (specifice, instrumentale).
Operaţiile fundamentale sunt prezente în orice act de gândire şi constituie
scheletul ei. Ele intervin în abordarea şi rezolvarea tuturor sarcinilor de
cunoaştere, indiferent de domeniu. Aceste operaţii fundamentale sunt: analiza,
sinteza, abstractizarea, generalizarea şi comparaţia.
Operaţiile particulare sunt folosite în anumite acte de gândire, se
manifestă cu o anumită categorie de probleme, cu un anumit domeniu de
cercetare. La nivelul acestor operaţii, întâlnim mai multe modalităţi operaţionale
şi procedee, cum ar fi: modalităţi algoritmice şi euristice, productive şi
reproductive, convergente şi divergente etc.

OPERAȚIILE FUNDAMENTALE ALE GÂNDIRII

Analiza şi sinteza
Aceste două operaţii sunt corelative. În timp ce analiza porneşte de la
acţiunea directă în plan extern, de descompunere a obiectelor materiale în părţi
componente în vederea determinării însuşirilor esenţiale, sinteza, pornind de la
elementele sau însuşirile date izolat, reconstruieşte mintal obiectul.
Prin operația de analiză se poate stabili relația întregului față de
părțile sale și a părților față de întreg. Specificul acesteia constă în procesul
de desfacere/descompunere, într-un plan concret sau într-unul mental/ideal,
a unor obiecte, evenimente, procese etc. în părțile sau fazele lor componente.
Aşa cum analiza nu se limitează la simpla dezmembrare a obiectului în
însuşirile lui componente, ci orientează acest act spre finalitatea diferenţierii
însuşirilor, tot aşa sinteza nu este o simplă asociere sau însumare, ci o operaţie
care presupune relaţionarea logică a însuşirilor obiectului, numai în acest fel fiind
posibilă ajungerea la dezvăluirea specificului lor. Sinteza include, de asemenea,
obiectul gândit într-o clasă de obiecte, îl corelează cu alte obiecte, desprinde într-
un ansamblu haotic de date, un principiu logic de dezvoltare şi interacţiune.
Sinteza reprezintă operația care realizează reunirea în noi ansambluri
, întreguri sau contexte raționale, a părților obiectului, fenomenului sau
procesului analizat/studiat.
Sinteza presupune aceeaşi cale ca şi analiza, numai că în sens invers: de la
noţiunile şi judecăţile abstracte, degajate prin analiză, ea trece la explicarea şi
reconstruirea mintală a fenomenelor.
Între analiză şi sinteză nu există o ruptură, ele nu sunt despărţite una de alta,
dimpotrivă, nu numai că se presupun reciproc, dar chiar trec una în alta.

72
 Din acest punct de vedere, putem considera gândirea ca fiind, în esenţa ei,
o activitate analitico-sintetică. La nivelul gândirii, analiza trece în abstractizare şi
sinteza în generalizare.
Atât analiza, cât şi sinteza au ca instrument principal de mediere pe plan
intern cuvântul, limbajul intern.

Abstractizarea şi generalizarea
Aceste operaţii sunt, de asemenea, corelative, strâns legate de analiză şi
sinteză, continuări ale lor în plan mental.
Abstractizarea este operaţia mentală de departajare, de extragere şi de
considerare selectivă a anumitor aspecte, laturi sau însuşiri din contextul lor
sensibil imediat pentru a le transforma în obiecte distincte ale gândirii.
Abstractizarea este o operație complexă a gândirii prin care, pe de o parte
abstragem/relevăm dintr-un complex de însușiri/trăsături ale unui obiect,
fenomen, eveniment etc., numai anumite însușiri (de obicei, cele esențiale,
caracteristice, definitorii pentru obiectul sau fenomenul respectiv), iar, pe de altă
parte, facem abstracție de celelalte însușiri (și anume, cele secundare,
întâmplătoare, accidentale).
Cu alte cuvinte, abstractizarea înseamnă reţinerea a ceva şi lăsarea la o parte
a altceva.
Există două tipuri de abstractizare:
- abstractizarea prin izolare: desprinderea totală a unui element de
celelalte;
- abstractizarea prin subliniere: elementul abstract nu este detaşat
complet, ci situat mental pe prim-plan, celelalte elemente constituind fondul,
planul al doilea.În psihologia cognitivă, abstractizarea este asimilată atenţiei
selective. Rezultatul cel mai semnificativ al abstractizării îl constituie
conceptele/noţiunile abstracte (înţelepciune, libertate, bunătate, fericire,
onestitate, dezvoltare etc.).Abstractizarea este mediată de analiză şi operaţiile ei
subiacente, iar suportul ei primar este limbajul.
Generalizarea este operaţia prin care extindem o relaţie stabilită între
două obiecte sau fenomene asupra unei întregi categorii. Mai vorbim de
generalizare şi atunci când includem un element particular într-o clasă mai
largă de obiecte, fenomene sau însuşiri.
Generalizarea reprezintă extinderea însușirilor desprinse prin operația de
abstractizare la toate acele cazuri particulare care conțin însușirile esențiale
respective. Altfel spus, generalizarea rațională este operația de trecere de la
reflectarea unui obiect sau fenomen singular, la o categorie de obiecte sau
fenomene, pe baza unor însușiri esențiale comune.
În procesul cunoaşterii, prin generalizare reuşim:
 fie să ne ridicăm de la însuşirile concrete, particulare la însuşiri din ce în ce
mai generale;
 fie să extindem însuşirile unui obiect asupra unei categorii de obiecte.

73
 Prin generalizare, gândirea reuşeşte să depăşească limitele datului senzorial
imediat şi să acceadă la categorial, universal. Generalizarea nu este o simplă
selecţie de însuşiri comune din rândul celor date empiric; ea este o sinteză
deoarece reuneşte într-o nouă organizare informaţia oferită de abstractizarea
pozitivă.
Chiar dacă, în orice gândire individuală, sunt prezente şi interacţionează
permanent cele patru operaţii de bază, pe parcursul vieţii individului se produce o
anumită accentuare a ponderii şi rolului fiecăreia în structura stilului cognitiv.
Aceasta este, mai ales, valabilă pentru analiză şi sinteză. Este posibil ca una să
devină dominantă şi să-şi pună amprenta pe tipul gândirii; în acest context,
gândirea poate fi preponderent analitică sau preponderent sintetică. În plan
comportamental, persoanele cu o gândire de tip analitic vor proceda prin
delimitări succesive; au tendinţa de a supraestima detaliile, amănuntele în
defavoarea ansamblului. Persoanele cu o gândire de tip sintetic vor manifesta
tendinţa de a surprinde (şi supraestima) întregul, subestimând rolul detaliilor.

Comparaţia
Este acea operaţie a gândirii implicată ca premisă şi ca mijloc în toate
celelalte; constă într-o apropiere pe plan mintal cu scopul stabilirii
asemănărilor şi deosebirilor, a analogiilor, opozițiilor, egalităților și
identităților dintre obiectele sau fenomene realității. Din comparaţie derivă nu
numai operaţiile simple ale gândirii, cum ar fi serierea, clasificarea, ci şi altele
mai complexe, precum generalizarea.
Temeiul comparaţiei îl formează generalul, esenţialul, necesarul. Ea se
formează în procesul însuşirii generalului, esenţialului, proces realizat treptat,
gradual.
Studiul sistematic al comparaţiei a evidenţiat utilitatea ei pentru celelalte
operaţii ale gândirii, cu deosebire pentru analiză şi sinteză. Comparaţia începe cu
un act sintetic (care constă în corelarea însuşirilor), continuă cu unul analitic (de
desprindere a asemănărilor şi deosebirilor pe baza unui criteriu) şi se finalizează
printr-o nouă sinteză şi generalizare. Prin urmare, comparaţia este o analiză prin
sinteză, finalizată printr-o nouă sinteză.
Operaţiile şi procedeele mentale cu ajutorul cărora prelucrăm informaţiile,
ca urmare a relaţionărilor strânse şi active formează, la nivelul minţii, structuri
operaţionale complexe.

OPERAȚIILE INSTRUMENTALE ALE GÂNDIRII

Operaţiile instrumentale se realizează în cadrul celor fundamentale şi

se particularizează în funcţie de domeniul de cunoaştere în care este
implicată gândirea. Astfel, fiecare ştiinţă dispune de anumite procedee, scheme
logice sau strategii pentru cercetarea şi rezolvarea problemelor cu care se
confruntă. Operaţiile instrumentale se realizează în două forme: algoritmică
şi euristică.
74
 Forma algoritmică se caracterizează printr-o succesiune strict determinată
a secvenţelor, a cărei respectare conduce în mod necesar la obţinerea rezultatului
preconizat. Astfel, operaţiile de calcul din matematică au fiecare la bază un
algoritm specific: algoritmul adunării, algoritmul împărţirii etc.
Forma euristică a operaţiilor instrumentale se caracterizează printr-o
desfăşurare „arborescentă”, în evantai, a căutărilor şi transformărilor. Din fiecare
punct (pas) se desprind mai multe căi posibile, subiectul trebuind, de fiecare dată,
să efectueze o analiză comparativă a acestor variante şi, pe baza unor criterii şi
reguli cu caracter general, să aleagă pe cea mai convenabilă. Dacă în cazul
algoritmului, fiecare pas ne apropie în mod necesar de rezultatul final, în cazul
euristicii acest lucru nu este obligatoriu: este posibil ca, alegând o anumită
variantă, realizarea ei să ne îndepărteze de soluţia optimă sau să ne ducă la impas,
gândirea trebuind să revină şi să ia de la capăt seria căutărilor.
Gândirea algoritmică este bazată pe operaţii prefigurate, conservative, pe
treceri riguroase de la o stare la alta în succesiunea obligatorie a evenimentelor
în timp, efectuarea corectă a unui „pas" conducând în mod necesar la
soluţionarea integrală şi sigură a problemei. Aşadar, operaţiile sunt strict
determinate şi înlănţuite unele de altele, parcurgerea corectă a unei operaţii
declanşând automat operaţia următoare. Demersurile ordonate şi respectarea
regulilor de înlănţuire a operaţiilor conduc la obţinerea sigură a rezultatului.
Gândirea euristică presupune operaţii în curs de elaborare care abia
urmează a fi descoperite, desfăşurarea ei având un caracter arborescent, din
fiecare „nod" subiectul trebuind să aleagă o stare (cale) din mai multe posibile.
Operaţiile nu sunt strict determinate, ci, dimpotrivă, probabiliste, ramificate, fiind
posibile nenumărate modalităţi de abordare.
Algoritmii sunt serii strict ordonate de operații ce intervin succesiv
până se ajunge la îndeplinirea respectivei sarcini.
În timp ce algoritmul este „orice regulă care, dacă este urmată corect, în
cele din urmă va rezolva problema”, euristica este „orice regulă care permite
reducerea numărului operațiilor încercate în rezolvarea problemelor, în limbajul
colocvial, ea fiind sinonimă cu «scurtătură»” (Gray, 1991). Algoritmul este „o
procedură mintală ce nu poate eșua în producerea soluției", pe când euristica, „o
«scurtătură» mintală sau o regulă care ajută la rezolvarea problemelor și la
reducerea efortului mintal” (Bernstein et al., 1991). Prin conținutul și desfășurarea
lui, algoritmul corespunde segmentului executiv al gândirii, în timp ce operarea
euristică, segmentului orientativ-explorativ.
Euristica este disciplina ce reunește procedeele menite să conducă la
descoperire și invenție.

75
 CURSUL 13
ACTIVITĂŢILE GÂNDIRII

Complexitatea gândirii provine nu doar din cele două laturi ale ei,
intercorelate şi coordonate în structuri cognitive, ci şi din activităţile pe care le
realizează. Prin gândire omul intră în posesia conceptelor, le sesizează sensul,
utilitatea şi aplicabilitatea, se implică în soluţionarea solicitărilor ce-i sunt
adresate, judecă şi face raţionamente, ia decizii, creează produse noi.
Conceptualizarea, înţelegerea, rezolvarea problemelor, raţionamentele,
decizia şi creaţia sunt activităţile fundamentale ale gândirii care o
individualizează în raport cu alte mecanisme psihice şi-i acordă un caracter de
maximă eficacitate.

Conceptualizarea
A conceptualiza înseamnă a forma concepte, „a ajunge” la concept, a
intra în posesia conceptului, a asimila concepte. Conceptualizarea este
capacitatea fiinţei umane de a abstractiza însuşirile unei clase de obiecte ce sunt
apoi încorporate într-o imagine sau într-o idee-concept; de asemenea, este
capacitatea acesteia de a sesiza atributele distinctive ale unei clase de obiecte.
Pentru psihologi, conceptele sunt sisteme de răspunsuri învăţate care
permit organizarea şi interpretarea elementelor furnizate de percepţii şi care
influenţează comportamentul independent de orice stimulare provenind din
mediu, permiţându-ne aplicarea automată a experienţei noastre trecute la
situaţiile prezente.
Mulţi cercetători susţin ideea că noţiunea/conceptul nu este un dat, ci
rezultatul unui proces evolutiv. M. Golu afirmă că până să ajungă la stadiul
noţional/conceptual propriu-zis, gândirea (individuală) parcurge următoarele
etape:
 etapa prenoţională/preconceptuală, în care domină în mod absolut
imaginile senzoriale;
 etapa complexelor noţionale/conceptuale, în care sunt puse laolaltă, în
aceeaşi categorie, pe baza unei însuşiri accidentale, obiecte calitativ
diferite; de exemplu lucruri şi fiinţe;
 etapa pseudonoţională/pseudoconceptuală în care are loc îngustarea zonei
noţiunii/a conceptului până la a cuprinde un singur obiect;
 etapa noţiunilor concrete;
 etapa noţiunilor abstracte.
Conceptele nu există izolat unele de altele, ci ele sunt interdependente şi
ierarhizate, ele se leagă unele de altele, trec unele în altele, se evocă sau se
actualizează unele pe altele.

76
 Conceptele se află la diverse niveluri de constituire, ocupând locuri diferite
în sistemul intelectual al individului. Conceptele/noţiunile pot fi clasificate după
mai multe criterii:
 după gradul de generalitate: individuale, particulare şi generale;
 după existenţa sau inexistenţa unui corespondent concret, imediat, în
realitatea înconjurătoare: concrete şi abstracte;
 după calea de formare şi conţinutul lor: empirice şi ştiinţifice.
Conceptele empirice, numite şi spontane sau cotidiene, sunt rezultatul
sistematizării şi integrării informaţiei provenite din experienţa cotidiană a
individului. Acestea se formează pe căi neorganizate, nesistematizate, ca urmare
a relaţiilor cotidiene de comunicare dintre copii, copil şi adult, dintre adulţi.
Conceptele ştiinţifice, numite şi formale sau artificiale, sunt rezultatul
elaborării sistematice, în procesul învăţării organizate, prin asimilarea datelor
semnificative, obiectiv verificate ale ştiinţei. Ele conţin însuşiri selectate pe baza
aplicării riguroase a criteriilor de esenţialitate şi generalitate, recunoscute ca atare
la momentul dat al dezvoltării cunoaşterii. Pe baza lor, devine posibilă înţelegerea
relaţiilor cauzale şi formularea de predicţii în legătură cu desfăşurarea
evenimentelor într-un domeniu sau altul al realităţii. Cuprinzând în ele condensări
şi corelări ale notelor definitorii ale obiectelor şi fenomenelor, conceptele
ştiinţifice facilitează formularea definiţiilor.
În desfăşurarea gândirii, conceptele/noţiunile nu sunt dispuse la întâmplare,
haotic, ci se ordonează şi se ierarhizează în reţele şi sisteme în care fiecare concept
reprezintă un „nod”, o „intersecţie”. Tocmai pentru a sugera organizarea şi
ierarhizarea conceptelor, Vâgotski a introdus ceea ce s-a numit piramida
noţiunilor. Aceasta este structurată pe verticală după criteriul gradului de
generalitate, iar pe orizontală, după criteriul coordonării semantice modale. Spre
baza piramidei sunt dispuse conceptele/noţiunile cu sfera cea mai mică şi volumul
cel mai mare – conceptele/noţiunile individuale. În etajele superioare, se situează
conceptele/noţiunile cu sfera din ce în ce mai mare şi volumul din ce în ce mai
mic – conceptele/noţiunile generale, iar în vârful piramidei se situează
conceptele/noţiunile cu cel mai înalt grad de generalitate posibil – categoriile
supraordonate (materie, spirit, existenţă etc.).
Conceptele, fie ele empirice sau ştiinţifice, se regăsesc rareori separate
unele de altele în mintea omului. Ele se înlănţuie, se întretaie, se interferează, dând
naştere astfel unor structuri conceptuale complexe. Rolul acestora este de a
reproduce în plan mental relaţiile obiective aflate între obiecte.
O dată cu analiza structurilor conceptuale, deci a relaţilor dintre concepte,
s-a făcut deschiderea către operaţiile gândirii, care sunt instrumentele acestei
relaţionări şi care, împreună, constituie latura operaţională a gândirii

77
 Înţelegerea
Reprezintă semnul distinctiv al activităţii gândirii. Înţelegerea este
trăsătura esenţială şi permanentă a gândirii umane, ea asigurând şi buna
desfăşurare a celorlalte activităţi ale gândirii.
A înţelege înseamnă a conştientiza, a conceptualiza, a integra într-un sistem
de referinţă, a desprinde o semnificaţie şi a pune în evidenţă, cu ajutorul ei, o
relaţie esenţială sau o apartenenţă categorială. A înţelege înseamnă a stabili o
relaţie importantă între ceva necunoscut şi ceva dinainte cunoscut, a încadra şi
încorpora noile cunoştinţe în cele vechi, care în felul acesta se modifică şi se
îmbogăţesc.
Încorporarea noilor cunoştinţe în cele vechi se poate face prin:
 subsumarea derivată – ideea nouă este un caz particular al celei vechi;
 subsumarea corelativă – ideea nouă presupune o transformare a ideii vechi;
 supraordonare – ideea nouă este mai generală decât cea veche;
 relaţionare combinatorie – noile idei sunt congruente cu un fond
corespunzător de idei relevante.
Înțelegerea nu este o activitate omogenă, uniformă a gândirii, ci dispune de
o multitudine de forme:
 după nivelul ei de dezvoltare, Piaget desprinde două forme: înțelegerea
elementară (bazată, în principal, pe stabilirea asemănărilor, a calităților
comune ce aparțin unor obiecte și pe abstracții simple); înțelegerea
superioară (caracterizată prin extensia conceptelor, prin simbolism și, mai
ales, prin subordonarea semnelor variabile unui sistem informațional bine
organizat și reglat);
 după posibilitatea exprimării, Piaget vorbeste despre o înțelegere implicită
(când copilul înțelege dar are dificultăți de exprimare) și înțelegere
explicită (probanta pentru ea fiind tocmai exprimarea verbală).
Alți autori au luat în considerare modul ei de realizare, desprinzând alte
două forme :
 înțelegere spontană (instantanee, imediată), ce se sprijină pe o operație
rapidă de integrare a noilor cunoștinte în vechile cunoștințe;
 înțelegere discursivă, ce presupune desfășurare în timp și travaliu.
Prima, echivalând fie cu simpla reproducere a celor învățate anterior, fie cu
sesizarea facilă, rapidă a sensului noului material, se realizează cu ajutorul
operațiilor mintale prescurtate, compacte. După cum se exprima sugestiv Paul
Popescu-Neveanu, actele de înțelegere spontană sunt produse comprimate ale
unor probabile activități de înțelegere discursivă.
Există și alte forme de înțelegere, cum ar fi:
 înțelegerea empatică (necesitată de înțelegerea comportamentelor și
trăirilor psihice ale altor persoane, prin transpunerea în ele);
 înțelegerea contextuală (contextul în care figurează cuvintele determinând
înțelegerea cuvintelor și a textului ca atare);

78
  înțelegerea socială (utilă deslușirii relațiilor interindividuale, a statutelor
persoanelor, pentru a desprinde tendințele conduitelor semenilor și
motivele acestora).
Existența mai multor forme ale înțelegerii pune în evidență nu numai
complexitatea ei, ci și caracterul suplu și dinamic, apelul la una sau alta dintre
aceste forme realizându-se dependent de particularitățile individului (posibilități
și scopuri) și de cele ale situației în care se află.
Din punct de vedere operaţional, înţelegerea este un proces analitico-
sintetic, debutând cu desprinderea elementelor esenţiale ale materialului şi
încheindu-se cu reunirea lor într-un întreg închegat.
Înţelegerea ca activitate fundamentală şi permanentă a gândirii, contribuie
la continua sistematizare şi resistematizare a informaţiilor şi experienţelor noastre,
la producerea unor paşi importanţi în dezvăluirea lumii în care trăim.

Rezolvarea de probleme
Constituie o activitate esenţială a gândirii, datorită faptului că aceasta nu
intră în funcţiune decât în situaţiile problematice care cer o rezolvare.
Rezolvarea de probleme constă în depunerea unui efort în vederea
atingerii unui obiectiv fără a avea încă pregătite modalităţile de atingere a
acestuia.
O problemă apare şi există ori de câte ori în activitatea noastră practică şi
teoretică (în plan real şi mental) ne confruntăm cu o dificultate căreia nu îi putem
face faţă cu ajutorul cunoştinţelor şi priceperilor existente, dacă situaţia nu
actualizează automat o schemă (sau mai multe) adecvată eliminării obstacolului.
Problema este definită ca obstacol cognitiv, ca o breşă în cunoaştere,
ca o situaţie faţă de care repertoriul de răspunsuri ale subiectului nu este
suficient pentru a o înţelege.
Problema apare ca un obstacol cognitiv în relațiile dintre subiect și lumea
sa, iar asumarea sarcinii de a depăși obstacolul, ca și demersurile cognitive și
tehnice întreprinse în acest scop, conturează domeniul rezolvării problemelor.
Permanent în timpul activităţii sale rezolutive, subiectul caută, extrage şi
prelucrează informaţia. Sursele de informaţie la care el apelează în mod obişnuit
sunt:
 spaţiul problematic însuşi – fiecare informaţie poate fi utilizată pentru a
alege operaţia următoare sau pentru astabili dacă procesul trebuie
continuat;
 ambianţa sau spaţiul cadrului problematic dat – diferitele semnale pe care
subiectul le captează din ambianţă sunt utilizate ca informaţie auxiliară în
organizarea operaţiilor;
 informaţia prelucrată şi stocată anterior – cea mai mare cantitate de
informaţie utilă o furnizează memoria de lungă durată.

79
 Abilitatea de a rezolva o problemă depinde foarte mult de modul de
reprezentare a acelei probleme. Uneori este mai eficientă reprezentarea sub formă
de enunţ (de propoziţie), alteori este mai adecvată o imagine vizuală. Adesea în
rezolvarea unei probleme se întâmpină dificultăţi fie pentru că sunt omise din
reprezentare unele elemente esenţiale ale problemei, fie au fost incluse elemente
care nu sunt importante.
Conduita rezolutivă a individului este extrem de diferenţiată, ea
particularizându-se în funcţie de anumite criterii:
 durata procesului rezolutiv
 natura problemei
 gradul de structurare a problemei
 gradul de dificultate a problemelor
 specificul proceselor psihice cognitive implicate în găsirea soluţiei
 specificul sarcinii subiectului
 condiţiile rezolvării problemelor
Etapele rezolvării problemelor nu au doar o importanţă teoretică, ci şi una
practic-acţională. De altfel, ele au şi fost convertite în „sfaturi practice”, atât de
utile procesului rezolutiv.
Ellis (1978) a identificat următoarele reguli practice: înţelegerea
problemei; reamintirea problemei; identificarea ipotezelor alternative;
achiziţionarea strategiilor de rezistenţă; evaluarea ipotezelor finale.
Alţi autori adaugă la aceste reguli, încă două : explicarea problemei unei
alte persoane; să nu ne preocupăm un timp de problemă.

80
 CURSUL 14
VOINŢA
1. Definiția voinței și a efortului voluntar
2. Caracteristicile efortului voluntar
3. Structura actului voluntar
4. Calitățile voinței
5. Defectele voinței

DEFINIȚIA VOINȚEI ȘI A EFORTULUI VOLUNTAR

Voinţa este forma superioară de reglaj psihic.

Voința este un proces psihic reglator care constă în capacitatea de a
acționa în vederea realizării unui scop conștient stabilit, prin depășirea unor
obstacole interioare sau exterioare.
Voinţa este capacitatea individului de a iniţia, determina şi a acţiona, dar şi
capacitatea de a amâna, frâna, inhiba tendinţa spre acţiune. Ea comportă o
putere de impulsiune, dar şi o putere de inhibiţie.
O caracteristică importantă a voinței constă în faptul că ea nu intră în
funcțiune în orice tip de acțiuni, ci doar în cele în a căror realizare apar o serie de
obstacole. Obstacolul în activitatea voluntară nu are un sens fizic, obiectual, ci
unul psihologic, relațional, reprezentând o confruntare între posibilitățile
individului și condițiile obiective ale respectivei activități.
Psihologii au ajuns la concluzia că specificul psihologic al voinţei îl
reprezintă efortul voluntar.
Efortul voluntar presupune mobilizarea și direcționarea resurselor
fizice, intelectuale și emoționale ale omului pentru atingerea scopurilor
propuse. Totul se concentrează pe linia realizării scopurilor și, astfel, voința
devine o condiție subiectivă esențială pentru obținerea succesului și a
performanțelor înalte în orice fel de activitate.

CARACTERISTICILE EFORTULUI VOLUNTAR

Efortul voluntar constă în capacitatea atenţiei de a menţine energic

reprezentările sub privirea conştiinţei. El se diferenţiază de efortul muscular, ca
sinteză a tuturor senzaţiilor periferice ocazionate de o contracţie musculară, cu
care adeseori este confundat.
Dar, cercetările au evidenţiat că specificul psihologic al voinţei constă nu
doar în efortul voluntar ce urmează a fi mobilizat în vederea atingerii scopurilor,
ci şi în dinamica acestuia. Or, dinamica efortului voliţional, ca stare de tensiune,
de încordare internă, de mobilizare a tuturor resurselor psihonervoase, depinde de
mularea lui pe mărimea efortului.
Din punct de vedere psihologic, obstacolul rezultă din confruntarea
posibilităţilor individului cu condiţiile obiective ale activităţii, fapt care face ca

81
una şi aceeaşi piedică externă sau rezistenţă internă să reprezinte un obstacol
pentru un individ, nu însă şi pentru un altul. Dacă obstacolul este subapreciat,
atunci nu vom fi suficient de mobilizați, nu vom depune efortul necesar și putem
avea un eșec. Dacă obstacolul este supraapreciat, mobilizarea va fi prea mare,
vom fi supramotivați, exagerat de încordați, ceea ce va îngreuna concentrarea
atenției, va duce la agitație, dezorganizare și eșec.
Când între mărimea efortului voluntar şi mărimea obstacolului există o
concordanţă, avem de-a face cu un reglaj voluntar eficient, iar când între cele două
mărimi apar discrepanţe, reglajul voluntar este deficitar. Situaţiile de
supramobilizare voluntară, ca şi cele de submobilizare sunt la fel de neeficiente:
în primul caz, deşi activitatea se finalizează, are loc un consum energetic prea
mare, care duce la oboseală, surmenaj, satisfacţii îndoielnice; în cel de-al doilea
caz, activitatea nici nu se finalizează măcar. De aceea, este necesară realizarea nu
doar a unui optim motivaţional sau afectiv, ci şi unui optim voliţional.
Dat fiind faptul că voinţa pune la dispoziţia individului energia utilă
organizării şi concentrării activităţii în direcţia realizării scopului, ea devine unul
dintre mecanismele psihice ale reuşitei activităţii, ale obţinerii unor performanţe
înalte.

STRUCTURA ACTULUI VOLUNTAR

Presupune următoarele etape:

- conceperea situaţiei – stabilirea obiectivului ce urmează a fi realizat;
- deliberarea – examenul soluţiilor disponibile, inventarierea argumentelor
„pro” şi „contra” în funcţie de sistemul de valori de care ele dispun, ezitările
şi pendulările între diversele alternative. Deliberarea presupune și
alcătuirea unui plan pentru a putea elimina sau micșora riscurile în cazul
alegerii unei alternative. Ea poate dura multă vreme (ca în cazul alegerii
unei cariere), însă alteori e extrem de scurtă.
- decizia – reţinerea unei singure variante acţionale din cele disponibile;
- execuţia – traducerea în fapt a actului respectiv şi realizarea obiectivelor
propuse.
Pentru anumite acțiuni complexe este nevoie și de o a cincea fază:
verificarea și evaluarea rezultatelor și formularea unor concluzii pentru
activitatea viitoare.
Referitor la această schemă au apărut şi unele comentarii:
 nu toate fazele actului presupun prezenţa voinţei, deci a efortului voluntar.
Foulquie considera că actul propriu-zis şi exclusiv care aparţine voinţei este
doar decizia, celelalte trei faze fiind expresia altor fenomene psihice
(reprezentative sau asociative), relevând prezenţa raţiunii sau inteligenţei.
 nu toate fazele sunt acceptate în structura actului voluntar. Este pusă la
îndoială şi uneori chiar total negată de existenţialişti şi psihanalişti,
valoarea deliberării. Voinţa este, într-adevăr, expresia conştiinţei de sine,

82
 dar ea este şi expresia întregii personalităţi a individului, ea este expresia
învăţării, a inteligenţei, educaţiei sociale, dar şi a motivaţiilor inconştiente.
 fazele actului voluntar nu parcurg ordinea prescrisă de schema clasică. În
focul acţiunii, nu observăm distincţia netă a momentelor care pun succesiv
în joc funcţii psihice diferite. N-ar fi exclus ca momentele actului voluntar
să se inverseze, să se revină asupra unora şi să fie compromise altele.

CALITĂŢILE VOINŢEI

Principalele criterii după care apreciem voinţa sunt:

- forţa, tăria,
- perseverenţa,
- consecvenţa,
- fermitatea,
- independenţa.
Forţa exprimă capacitatea mecanismelor de autoreglare de a mobiliza şi
concentra energia neuropsihică şi musculară în vederea asigurării rezistenţei şi
ripostei necesare la presiunea pulsiunilor interne sau a situaţiilor şi stimulilor din
afară.
Perseverenţa constă în menţinerea efortului voluntar la nivel optim atât timp
cât este necesar pentru atingerea scopului, în pofida diverselor piedici şi dificultăţi
ce se pot ivi în cale. Opusul ei este renunţarea sau delăsarea.
Consecvenţa se exprimă prin stabilitatea scopului şi a liniei de conduită, în
concordanţa dintre convingeri şi acţiune, dintre vorbă şi faptă. Ea se integrează în
structura caracterului şi devine o trăsătură axiologică a personalităţii.
Fermitatea reflectă stabilitatea operaţional-instrumentală a deciziilor şi
hotărârilor luate în diferite situaţii, în pofida tentativelor potrivnice ale celor din
jur, de a ne determina să revenim asupra lor, spre a le modifica sau anula.
Independenţa exprimă capacitatea unei persoane de a-şi organiza şi duce
viaţa pe cont propriu, pe baza iniţiativelor, hotărârilor şi scopurilor proprii.
Calităţile voinţei se află într-o permanentă relaţie de interdependenţă şi
condiţionare reciprocă. Dacă una are valori ridicate şi celelalte vor tinde să ia
valori proporţional mari şi invers. Se pare că trăsătura bazală în jurul căreia
gravitează celelalte este forţa sau tăria voinţei. Când forţa este slab structurată
devine puţin probabil ca perseverenţa, fermitatea sau independenţa să o
compenseze. De aici rezultă că educarea voinţei trebuie să înceapă şi să aibă în
centrul obiectivelor sale, forţa.
Există și alte calități ale voinței precum: stăpânirea de sine, fermitatea,
consecvența în urmãrirea scopurilor propuse, capacitatea de a lucra în mod
planificat. Toate aceste calități se află și ele în relație de interdependență și
condiționare reciprocă, formând profilul specific al voinței în plan individual ce
se integrează ca o componentă importantă a caracterului.

83
 DEFECTELE VOINŢEI

O voinţă perfectă provine din echilibrul perfect al forţei de impulsiune şi

puterii de inhibiţie. Cum o asemenea situaţie reprezintă un ideal, cel mai adeseori
întâlnim dezechilibrul forţelor, care constă fie în excesul, fie în deficitul lor.
Principalele defecte ale voinţei sunt:
- defecte derivate din excesul de inhibiţie – în acest caz avem de-a face cu
un suprainhibat care fie nu ia hotărâri, fie că nu ajunge la nici o concluzie.
Blocajul se produce în momentul luării deciziei sau după decizie;
- defecte derivate din deficitul de inhibiţie – sunt întâlnite la persoanele
subinhibate, caracterizate prin: decizii rapide, dar extrem de instabile,
angajarea după prima impresie, insuficienţa evaluării consecinţelor
acţiunilor întreprinse;
- defecte derivate din excesul de impulsiuni – apar atunci când o excitaţie
puternică, un elan irezistibil îl împing pe individ spre acţiune;
- defecte derivate din deficitul de impulsiuni – provin dintr-o slăbiciune a
voinţei, a puterii ei de decizie. Persoanele cu deficit de impulsiuni se simt
pierdute în faţa unor situaţii noi în care trebuie să facă o alegere, ele având
nevoie de un sfătuitor.
Concluzionând, putem spune că educarea voinţei constă în stabilirea
echilibrului între cele două categorii de forţe: impulsiunea şi inhibiţia.

84