Curs Psihologia Sportului

UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”
FACULTATEA DE PSIHOLOGIE, ȘTIINȚE

COMPORTAMENTALE ȘI JURIDICE
SPECIALIZAREA: PSIHOLOGIE
PSIHOLOGIA SPORTULUI
NOTE DE CURS
Lect. univ. dr. DOINIȚA BENTU
Constanța 2021
PSIHOLOGIA SPORTULUI – Note de curs
Lect.univ.dr. Doinița BENTU
TEMATICA
Cursul 1. Domeniul Psihologiei sportului: Definirea sportului; Definirea și

rolul Psihologiei sportului; Istoricul dezvoltării Psihologiei sportului.
Cursul 2. Rolul psihologului sportiv: Suportul psihologic; Cadrul de
ilustrare a rolului psihologului sportiv; Asistența și consilierea psihologică.
Cursul 3. Psihologia performanței sportive: Conceptul de performanță
sportivă; Factori psihici ai performanței sportive; Modele ale performanței sportive;
Capacitatea psihică și performanța sportivă.
Cursul 4. Personalitatea și comportamentul sportiv: Personalitatea și
alegerea unui sport; Trăsături de personalitate în funcție de nivelul performanței
sportive; Puterea mentală; Stilul atențional; Abordarea situațională și interacțională
în sport.
Cursul 5. Motivația în sport: Motivația intrinsecă și extrinsecă în activitățile
sportive; Motivația și încrederea în sine; Motivația facilitatoare: rolul nevoilor
psihologice de bază; Climatul motivațional.
Cursul 6. Agresivitatea în sport: Definirea agresivității în sport; Cauzele
agresivității în sport; Teoria catartică a agresivității; Antrenamentul de prevenire a
reacției agresive; Strategii de intervenție pentru controlul agresivității.
Cursul 7. Atitudinea în sport: Natura atitudinilor; Formarea atitudinilor față
de sport; Atitudini față de competiție; Atitudinile față de sport și comportamentul
sportiv; Schimbarea atitudinilor oamenilor față de sport.
Cursul 8. Anxietatea, nivelul de activare și stresul: Definirea anxietății și
activării în sport; Strategii pentru scăderea activării; Strategii pentru creșterea
activării; Stresul în activitatea sportivă.
Cursul 9. Controlul emoțional în sportul de performanță: Emoțiile și
performanța sportivă; Cauzele răspunsului emoțional; Controlul reacțiilor
emoționale; Strategii de control emoțional.
Cursul 10. Imageria mintală în sportul de performanță: Practica mintală
în sport; Caracteristici ale imageriei eficiente; Utilizarea imageriei mintale în sport;
Antrenamentul mintal.
Cursul 11. Copiii, adolescenții și sportul: Dezvoltarea cognitivă și
practicarea sportului; Dezvoltarea socială în practicarea sportului; Dezvoltarea
psihomotorie și practicarea sportului.
Cursul 12. Pregătirea mintală pentru concurs: Definirea concursului;
Funcțiile competițiilor; Pregătirea psihică generală pentru concurs; „Stările de
preparație” ca atitudini specifice în vederea concursului.
2
Cursul 13. Dinamica grupului în sport: Teorii privind dezvoltarea

grupurilor; Tipologia grupurilor sportive; Coeziunea și eficiența grupului sportiv;
Conducerea grupului sportiv.
BIBLIOGRAFIA
1. Bull, S. (2011), Psihologia sportului – ghid pentru optimizarea performanțelor,

București: Editura Trei.
2. Crăciun, M. (2008), Psihologia sportului, Cluj-Napoca: Editura Risoprint.
3. Crăciun, M. (2014), Psihologia sportului pentru antrenori, Cluj-Napoca: Editura
Risoprint.
4. Epuran, M., Holdevici, I., Toniţa, F., (2008), Psihologia sportului de
performanţă. Teorie şi practică, București: Editura FEST.
5. Jarvis, M. (2006). Sport Psychology. A Student’s Handbook. New York:
Routledge Taylor & Francis Group.
6. Predoiu, R. (2016), Psihologia sportului - maximizarea performantelor sportive,
București: Editura Polirom.
7. Ryan, M. R., William, C. G., Patrick, H., Deci, L. E. (2009), Self-Determination
Theory and Physical Activity: The Dynamics of Motivation in Development and
Wellness, Hellenic Journal of Psychology, vol. 6, pp. 107-124.
3
I. DOMENIUL PSIHOLOGIEI SPORTULUI
Psihologia sportului este o disciplină relativ nou apărută, câștigându‐și un loc

bine delimitat în psihologia științelor motorii. Mai exact chiar, am putea spune că
studiază comportamentul uman și procesele psihice pe teritoriul activității sportive.
Această preocupare cu privire la detaliile ce compun tabloul performanței și al
bunăstării psiho‐fizice ne atrage în mod deosebit, iar în mod rudimentar spus, am
descoperit că ne place să „fabricăm” campioni.
Psihologia sportului se adresează sportivului, în mod individual, dar și
membrilor echipelor care doresc să întrețină sau să optimizeze coeziunea. De
asemenea, se adresează antrenorilor care doresc să integreze antrenamentul mental
în practica lor și care se concentrează în această manieră pe problematica relațională,
motivațională sau decizională. Psihologia sportului poate veni în ajutorul părinților
copiilor care practică sportul de performanță și al personalului de specialitate
(medici, fizioterapeuți) care dorește să își lărgească orizontul de cunoștințe în acest
domeniu. Nu în ultimul rând, psihologia sportului vizează instituțiile sportive, fie ele
școli, cluburi sau asociații sportive care doresc să promoveze sportul alături de
inserarea dimensiunii mentale în practica sportivă.
I.1. DEFINIREA SPORTULUI
Sportul este un domeniu social care a stârnit interesul publicului din cele mai
vechi timpuri. Încă din Antichitate, oamenii au considerat sportul ca fiind câmpul în
care, în vreme de pace, își puteau etala valoarea, stârnind rivalități și obținând, în
același timp, respectul celorlalți.
Sportul este un domeniu al competiției, prin excelență și în consecință,
indiferent de epoca în care oamenii au organizat manifestări sportive, aceștia au fost
preocupați de obținerea unor rezultate de excepție. În tot acest context, succesul este
cel care stârnește interesul și aprecierea celorlalți și tocmai de aceea trebuie să știm
cum exploatăm resursele celor implicați în fenomenul sportiv, pentru a atinge
performanța.
În epoca modernă, sportul, dincolo de implicațiile sociale a devenit un
business, în care se investește enorm și se așteaptă întoarcerea investițiilor
financiare. Sportul de performanță înseamnă infrastructură modernă, metodologie
adaptată vremurilor noastre, ce presupune tehnici, intrumente și metode de lucru prin
care să putem susține și optimiza, în permanență randamentul sportivilor.
„Sportul este o activitate de întrecere, constituită dintr-un ansamblu de
acțiuni motrice diferențiate pe diverse ramuri, prin care se caută
4
perfecționarea capacităților morfofuncționale și psihice, concretizate în

performanțe ca: recordul, depășirea de sine, depășirea partenerului”
(Teodorescu, 2006).
Societatea Internațională de Psihologie Sportivă menționează următoarele
beneficii de ordin psihologic ale practicării activității fizice (Tüdös, 2000 apud
Predoiu, 2016):
 schimbări pozitive de autopercepție și apariția unei stări de bine;
 ameliorarea încrederii și conștiinței de sine;
 eliberarea de tensiuni (depresie și anxietate);
 o gândire clară și alertă;
 energie și abilitate crescute în activitatea cotidiană;
 mai multă plăcere datorată exercițiului fizic și contactelor sociale;
 dezvoltarea strategiilor de abordare pozitivă.
Indiferent de sportul despre care vorbim, factorul mental, reprezintă un aspect
decisiv în demersul autodepășirii pe care orice sportiv trebuie să și‐l propună. Un
psihic puternic este cel care asigură și disponibilizează mai ușor resursele
sportivului, în momentele de dificultate, îl îndeamnă să își crească nivelul
aspirațiilor, îl menține motivat, pe toată durata carierei și reprezintă suportul
permanent pentru rezultatele de excepție pe termen lung.
I.2. DEFINIREA ȘI ROLUL PSIHOLOGIEI SPORTULUI
Psihologia sportului este o disciplină relativ tânără, ea fiind recunoscută de

către comunitatea științifică internațională în anul 1965, când are loc primul congres
mondial de psihologie sportivă, la Roma. În 1970, apariția revistei internaționale
Journal of Sport Psycology, este considerată punctul de început al investigațiilor în
această disciplină.
Psihologia sportului a cunoscut o dezvoltare semnificativă în ultimele decenii,
cei implicați in domeniul sportului de performanță fiind preocupați de obținerea unor
rezultate de excepție prin valorificarea resurselor existente.
În literatura de specialitate, românească sau străină, pentru această disciplină,
sunt utilizate mai multe denumiri: „psihologia sportului”, „psihologie sportivă” sau
„psihologia sporturilor”, toate referindu-se la aceleași aspecte ale acestei discipline.
M. Epuran (2008), fiind adeptul denumirii de „psihologia sportului”, o
definește ca fiind „acea știință care studiază fenomenele de ordin psihologic-
comportamental pe care le prezintă participarea oamenilor la activitățile sportive
de tip performanțial”.
Același autor, într-o lucrare publicată în anul 1972, definește psihologia
5
sportului ca fiind „o ramură aplicată a psihologiei, dezvoltată în ultimele decenii ca

urmare a progresului sportului de performanță. Ea cercetează caracteristicile
personalității sportivilor, fundamentele psihologice ale învățării motrice, ale
pregătirii generale pentru concurs, asistența psihologică, orientarea și selecția
sportivilor, psihologia grupurilor, psihologia diferiților sportivi, ca și psihologia
antrenamentului și competiției”.
Psihologia sportului se prezintă astăzi ca disciplina cea mai receptivă la nou
și cea mai creatoare. Impulsionată de nevoia obținerii și depășirii performanțelor, ea
a inovat antrenamentul modelat, antrenamentul psihoton, antrenamentul mental,
tehnicile de asistență psihologică a sportivilor, prin acestea contribuind și la
îmbogățirea științei psihologice.
S. Bull și colaboratorii săi (2011) apreciază că „psihologia sportului este o
știință care explorează factorii mentali ce influențează participarea și performanța
în sport, în exercițiul și activitatea fizică, facilitând aplicarea cunoștințelor
dobândite prin cercetare la viața de zi cu zi”.
În acest sens, înțelegerea principiilor psihologice, a problemelor legate de
cunoașterea de sine a sportivului, a gestiunii relațiilor acestuia cu mediul sportiv și
cel înconjurător, a regularizării emoțiilor și a încrederii în sine, a strategiei de
înfruntare a stresului și a anxietății competiționale, a stabilirii obiectivelor și
motivației și, nu în ultimul rând, a utilizării în mod autonom a propriilor resurse
mentale, devine esențială atât pentru sportivi, antrenori, profesori, manageri, părinți,
cât și pentru psihologii care activează în acest domeniu.
Raymond Thomas (1992 apud Epuran, 2008) consideră că psihologia
sportului are cinci roluri principale: de a ajuta, de a preveni, de a descoperi, de a
pregăti pentru antrenament și competiție, de a cerceta.
Intervenția psihologiei sportului este considerată de Ferruccio Antonelli
(1974) în patru sectoare, și anume:
 cercetare;
 aplicare (evaluare, pregătire, terapie – prin sugestie – psihofarmacologie și
psihologie dinamică);
 didactică (formarea specialiștilor);
 difuzare (congrese și publicații).
Plecând de la aceste patru sectoare, Epuran (2008) a făcut o reducție la două
roluri principale ale psihologiei sportului, și anume:
• teoretic și academic (de cercetare și învățământ);
• practic.
Cei care au sarcina să aplice rațional și eficient rezultatele cercetării
psihologice sunt psihologul, antrenorul și medicul. O bună colaborare a antrenorului
6
cu psihologul și, eventual, cu medicul reprezintă o modalitate de utilizare profitabilă

a datelor psihologiei în sport.
I.3. ISTORICUL DEZVOLTĂRII PSIHOLOGIEI SPORTULUI
Cercetarea psihologică în dimensiunea sportivă a început să apară în jurul

secolului XIX. Cel mai faimos exemplu de program de cercetare sistematică a fost
al lui Norman Triplett asupra „factorilor dinamogeni” (1898) din SUA. Triplett a
fost un profesor care s-a întors la Universitatea Indiana pentru a lucra la teza sa de
disertație denumită „Factorii dinamogeni în antrenament și competiție”. Un pasionat
ciclist, Norman Triplett a obținut acces la înregistrările oficiale ale Ligii Americane
de ciclism. Aceste date includeau timpii a trei tipuri de curse profesioniste: timpi ai
curselor actuale (împotriva competitorilor care se antrenau sau contratimp), curse
în timp propriu și curse nesimulate. Triplett a descoperit că timpii din cursele
nesimulate erau mai mari iar acest lucru a dus la un studiu follow-up în care copiii
rulau o panglică de mătase pe un tambur, fie lucrând cu un actor care performa
aceeași sarcină, fie singuri. Cei care rulau panglica lângă altcineva care avea aceeași
sarcină aveau timpi mai mici decât cei care rulau singuri. Acest fapt l-a făcut pe
Triplett să concluzioneze că prezența altora în competiție îi făcea pe indivizi să
elibereze stocuri adiționale de energie („dinamogene”) ce le-ar fi îmbunătățit
performanța.
Acest studiu de pionerat a pavat calea pentru cercetări psihologice sociale
asupra facilitării sociale. Mai mult, Norman Triplett a recunoscut că indivizii, fie că
erau cicliști profesioniști, fie că erau copii, răspundeau în mod diferit rigorilor
competiției. Unii se ridicau la nivelul provocărilor și performau mai bine („activarea
instinctelor competitive și idea mișcării mai rapide”) în timp ce alții erau
suprastimulați și, de fapt, performau mai slab în prezența altora („se dezintegrau”).
Încercarea de a înțelege relația complexă dintre activare și performanță rămâne o
problemă cu care se confruntă psihologii sportivi de-a lungul a sute de ani, dar
activitatea lui Triplett continuă să supraviețuiască testului timpul destul de bine.
Lăsând contribuțiile timpurii de-o parte, aproape fără excepție, psihologii
sportivi identifică mijlocul anilor 1920 ca începutul dezvoltării psihologiei sportive,
iar acest lucru se datorează aproape în totalitate activității dr. Coleman Roberts
Griffith. Interesul lui pentru psihologia sportivă a început în timpul doctoratului său
la Universitatea din Illinois, dar a continuat după întâlnirea sa cu corpul profesoral
de la aceeași universitate, sub îndrumarea atentă a prof. George Huff, șeful catedrei
de educație fizică și director al departamentului de bunăstare fizică. La bază psiholog
educațional, Griffith a predat atât în departamentul de psihologie cât și în
departamentul de bunăstare fizică. În 1923 el a introdus un curs denumit „Psihologia
7
și atletismul”, iar doi ani mai târziu, în 1925 împreună cu Huff a pus bazele și a
condus Laboratorul de Cercetare Atletică. Interesele sale de cercetare au fost largi și
includeau abilitățile motorii, învățarea motorie, percepția, personalitatea și
diferențele individuale, dar întotdeauna cu accent primar pe aplicația practică.
Această abordare se reflectă în conținutul textelor lui Griffith „Psihologia
antrenamentului” (1926) și „Psihologia și atletismul” (1928), în special cea din urmă
care subliniază principiile pentru coachingul de succes.
Conform lui Salmela (1981), în Europa de Est această perioadă a fost relativ
tăcută, deși în 1926 Coleman Griffith a vizitat două laboratoare de psihologie
sportivă recent înființate în Berlin, conduse de Sippel și Schulte, în timp ce alte
universități Europene, inclusiv cea din Leipzig aveau cel puțin câteva materii de
psihologie sportivă în curriculum. În plus există dovezi, datând de la începutul
secolului XX că oamenii de știință sovietici cercetau beneficiile psihologice ale
activității fizice.
Deși dovezile istorice sunt incomplete, se pare că aceste inițiative au
supraviețuit într-o oarecare măsură celui de-al Doilea Război Mondial, dar perioada
1945-1957 a marcat adevărata emergență a psihologiei sportive în fosta Uniune
Sovietică, sub ghidajul lui Peter Roudik și A. C. Puni. Unele dintre aceste activități
au mers în paralel cu programul spațial sovietic, de exemplu tehnici de yoga au fost
utilizate pentru a antrena astronauții și abilitățile de auto-reglare au fost mai apoi
utilizate cu sportivii din blocul estic pentru pregătirea Olimpiadei din 1976.
La momentul olimpiadei din 1960, de la Melbourne, psihologii sportivi
însoțeau echipele est europene, deși mai degrabă la acel moment erau observatori
pasivi și nu consultanți activi. După 1970, competitorii olimpici din Germania de
Est și din Uniunea Sovietică apelau la psihologii sportivi în mod rutinier, iar țările
din blocul de Est au acceptat beneficiile intervențiilor psihologice, de exemplu auto-
reglarea, practica mentală și imageria. Chiar de la Olimpiada din Mexic din 1968,
Dr. Miroslav Vanek a pus în practică un screening psihologic și psihomotor pe scară
largă și un program de interviuri ce implica 124 de sportivi cehoslovaci, un program
ce a avut un succes mixt. Într-adevăr, Vanek a devenit forța din spatele înfințării
Societății Internaționale de Psihologie Sportivă (ISSP) ce s-a reunit pentru prima
dată la Roma, în 1965.
Fără îndoială, mijlocul anilor 1960 a marcat geneza psihologiei sportive
organizate în lumea de Vest (deși, de-abia în 1988 un psiholog sportiv a însoțit
oficial echipa olimpică a SUA). Sfârșitul anilor 1960 a reprezentat o creștere rapidă
a subiectului în departamentele de educație fizică din SUA, reflectată atât prin orele
de predare cât și prin volumul de cercetări publicate. În unele ocazii subiectul a
evoluat cu ajutorul legăturilor anterioare cu psihologia și învățarea motorie dar,
adesea, impulsul a venit de la cercetătorii sportivi al căror background era în educația
8
fizică, dar al căror interes se afla în domeniul psihologiei. Atunci a fost momentul
în care au fost definite subiectele vaste care preocupau mulți psihologi sportivi, cum
ar fi motivația, anxietatea competițională, diferențele individuale, abilitățile motorii,
învățarea motorie, agresivitatea, intervențiile/antrenamentul abilităților psihologice,
cogniția socială și dinamica echipelor.
În anii 1970 s-a produs o consolidare a subiectului, prin lansarea „Jurnalului
Internațional de Psihologie Sportivă”, în 1970 și „Jurnalului de Psihologie Sportivă”,
în 1979.
De-abia în 1986, 20 de ani mai târziu, Asociația Americană de Psihologie
(APA) a recunoscut oficial psihologia sportivă prin formarea unei noi secții, Divizia
47, ce se ocupa de psihologia sportului și a exercițiilor fizice.
Societatea Britanică de Psihologie (BPS) instituția care supraveghează
disciplina și profesia de psiholog din Regatul Unit, a oglindit precauția APA de a se
familiariza cu psihologia sportivă. În 1992, Comitetul de Afaceri Științifice a BPS a
ajuns la un acord de stabilire a unui grup de psihologie a sportului și exercițiilor
fizice în cadrul BPS. O decizie aprobată de formare a unui Departament de
Psihologie a Sportului și Exercițiilor separat în BPS, a fost luată în cadrul conferinței
anuale din Aprilie 1993.
Salmela (1984) a scris despre faptul că cercetări în domeniul psihologiei
sportului au fost mai limitate în Estul Europei decât în America de Nord din cauza
controlului guvernamental mai mare, deși majoritatea instituțiilor sportive din
Europa de Est au echipe de psihologi în sport. Într-o vizită la un institut sportiv din
București, Salmela (1984) a relatat despre întâlnirea cu opt psihologi specialiști în
sport care alocau aproximativ 30 de ore de teorie și practică a antrenamentului pentru
autocontrol din elita sportivilor.
Reprezentanţi ai psihologiei sportului în România:
o Gheorghe Zapan (1897-1976), studii, monografii: „Teorii asupra jocurilor”,
„Problema exerciţiului”, „Diferenţierea psihică între sportivi şi nesportivi cu
concluzii pedagogice”.
o Constantin Calovrezo (1903-1988), a abordat dintr-o perspectivă gestaltistă
teme cum ar fi: „Structura psihofizică în dansurile naţionale”, „Situaţia psihică
în jocul de rugby”.
o Mihai Epuran, a fost profesor între 1949-1993, este cel care a înscris
România pe harta psihologiei sportului internaţional, membru fondator al
FEPSAC, a scris „Pregătirea psihologică a sportivului”, „Psihologia educaţiei
fizice”, „Metodologia cercetării activităţii corporale”, „Psihologia sportului
de performanţă: teorie şi practică”.
o Valentina Horghidan, a elaborat studii privind metode de psihodiagnostic în
sport, iar alături de M. Epuran „Psihologia educației fizice”.
9
o Irina Holdevici, cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu şi profesor

asociat la Universitatea din Bucureşti, a scris „Psihologia succesului”,
„Autosugestie şi relaxare”, „Elemente de psihoterapie”.
o Ilie Vasilescu, fost profesor la Universitatea Bucureşti, acum este în SUA, a
scris „Autodepăşirea în sport”, „Activitatea sportivă”, „Decizie, autoreglare,
performanţă”, iar alături de M. Epuran și F. Tonița „Psihologia sportului de
performanţă: teorie şi practică”.
o Tüdös Ştefan, este profesor la ANES, scrie cărţi despre pregătirea psihologică
a sportivilor: „Perspective actuale în psihologia sportului. Modele şi soluţii”,
„Criterii psihologice în fundamentarea şi structurarea pregătirii sportive”.
Ultimii ani au fost martori ai unor linii de demarcare mai clare între psihologia
sportului și psihologia exercițiilor fizice, prima concentrându-se pe sportivii
„sănătoși” și pe angajamentul lor față de competiția sportivă, cea din urmă
concentrându-se pe efectele psihologice ale exercițiilor fizice, atât în mediul clinic
cât și în cel non-clinic. Mulți psihologi ai exercițiilor fizice se văd mai aproape de
psihologia sănătății și cea clinică decât de psihologia sportivă și va fi interesant de
observat cum relațiile vor continua să se dezvolte de-a lungul timpului, și dacă
structurile existente vor putea să se acomodeze în funcție de prioritățile lor diferite.
II. ROLUL PSIHOLOGULUI SPORTIV
Psihologia sportului și a exercițiilor fizice nu poate evita să fie definită ca o

știință practică, aplicată și, în consecință, după cum a relevat materialul anterior, a
existat un dialog constant cu privire la cel mai bun mod de a traduce teoria în
practică.
Psihologul sportiv are ca principală îndatorire să urmărească modul în
care factorii psihologici intervin în activitatea unui sportiv sau a unei echipe și
să acționeze acolo unde se pot aduce îmbunătățiri.
Ralph Linton a definit rolul ca fiind ansamblul de comportamente pe care în
mod legitim îl așteaptă ceilalți de la individul care ocupă o poziție socială
determinată, un status social.
Recunoașterea acestor diferite roluri pentru psihologii sportivi nu este nouă.
În 1984, Robert Singer, pe atunci președinte a ISSP (International Society of Sport
Psychology – Societatea Internațională de Psihologie Sportivă), a subliniat trei
roluri ce pot fi jucate de psihologii sportivi:
− primul rol este de cercetător de bază,
10
− al doilea, de psiholog sportiv educațional (care utilizează experiența

anterioară în educație fizică pentru a preda și învăța sportivii și antrenorii),
− al treilea, de psiholog sportiv clinician (care se bazează pe formarea lor
pentru a consilia sau ajuta oamenii din sport).
La această listă ar putea fi adăugat cu ușurință un al patrulea rol, cel de
psiholog ocupațional, deoarece psihologii cu o formare în psihologia industrială și
organizațională au, de asemenea, multe de oferit lumii sportului, în special sportului
de performanță.
Fiecare domeniu din psihologie aduce cu sine anumite abilități și experiență
cu diferite tipuri de intervenții. Psihologii educaționali sunt adepții identificării
problemelor comportamentale și emoționale la tineri, în special, și dezvoltării
programelor de rezolvare a acestor dificultăți. Este semnificativ ca toți psihologii
educaționali să predea înainte de trainingul profesional și să aducă aceste abilități
pentru antrenarea sportivilor în programele educaționale. Psihologii clinicieni, în
mod obișnuit, oferă ședințe de terapie individuale sau de grup, adesea utilizând
tehnici cognitiv-comportamentale pentru a eficientiza schimbarea. A fost recunoscut
de mult timp că abilitățile lor de consiliere pot fi transferate în domeniul sportului
unde programele de intervenție pot face diferența între performanțele sub și peste
medie ale sportivilor.
Rolul și intervenția psihologului sportiv implică următoarele demersuri:
• Evaluarea psihologică în procesul de selecție și recrutare a sportivilor, în
funcție de solicitările specifice sportului practicat.
• Evaluarea psihologică a sportivilor în perioada precompetițională,
competițională și postcompetițională.
• Asistența psihologică în perioada competițională.
• Training-uri de tip motivațional.
• Consiliere psihologică.
• Psihoterapie posttraumatică.
• Diagnoza organizațională la nivel de club/echipă/organizație.
Rolul psihologilor sportivi a fost recunoscut în cadrul procedurilor de
acreditare în America de Nord și Regatul Unit. O categorie unică a fost stabilită
pentru psihologii sportivi clinicieni, cu o calificare care depinde nu numai de
criteriile comune pentru toți psihologii sportivi dar și în psihologia clinică.
Psihologii clinicieni au recunoscut relația pozitivă dintre exerciții și sănătatea
mentală, iar un număr considerabil dintre ei profesează ca și psihologi în exerciții
fizice, fie militând pentru exercițiile fizice ca o formă de terapie pentru tulburări
clinice sau identificând rolul exercițiilor fizice în relație cu alte probleme fizice și
psihologice (de exemplu, forma corpului sau controlul greutății).
11
II.1. SUPORTUL PSIHOLOGIC
Psihologul sportiv practician poate furniza diferite tipuri de sprijin. În acest

context, Bull și colaboratorii săi (2011) stabilesc cinci arii de sprijin psihologic pe
care poate să-l ofere psihologii sportivi.
1. Antrenamentul de creștere a performanței. Antrenamentul abilităților
mentale este cel mai evident serviciu pe care psihologii sportivi îl pot oferi,
transmițând sportivilor abilități și strategii legate de motivare, managementul
anxietății și stresului, concentrare, încredere în sine și strategii mentale. Tehnicile
folosite se bazează pe cunoștințe acumulate în urma cercetării științifice, iar
implementarea lor variază în funcție de nevoile sportivului și de cerințele sportului.
2. Construirea echipei (team building) și dezvoltarea socială. În obținerea
succesului foarte importantă este armonia echipei și a comuniunii acesteia. Totuși,
rivalitățile din interiorul grupului, confruntările între personalități, abilitățile reduse
de comunicare și presiunea externă amenință deseori coeziunea echipei și astfel
devin necesare identificarea problemelor și inițierea metodelor necesare de
construire a echipei (team building). Psihologii sportivi, care au studiat dinamica
grupului și interesele acestuia, au capacitatea de a implementa activități de grup cu
scopul de a optimiza canalele de comunicare în cadrul echipei și astfel de a dezvolta
spiritul de echipă și unitatea în cadrul acesteia. În urma unor activități de grup ce
implică discuții, soluționare de probleme, evaluări strategice și examinarea rolurilor
individuale în cadrul echipei pot fi obținute îmbunătățiri ale comunicării, o creștere
a încrederii șio consolidare a spiritului de echipă.
3. Managementul stilului de viață. Datorită faptului că mulți sportivi duc o
viață foarte stresantă datorită călătoriilor, termenelor-limită stricte și a faptului că
performează în situații competitive și solicitante, psihologii sportivi le pot furniza
un sprijin foarte valoros prin sesiuni de training de gestionare a stilului de viață.
Dacă sportivul este relaxat și are control asupra propriei vieți, performanța se
îmbunătățește, sportivul învățând să gestioneze dificultățile cotidiene, să-și
organizze viața în așa fel încât timpii de antrenament să fie cât mai poductivi și mai
eficienți. Trainingurile de management al stresului, de gestionare a timpului sau
pentru abilități de comunicare interpersonală pot decongestiona problemele apărute
în viața sportivului, cum ar fi: conflicte de familie, un nivel crescut de stres, un nivel
general scăzut de satisfacție etc., rezultatul ducându-l pe sportiv la succes și
satisfacție.
4. Gestionarea accidentărilor. Există cinci zone în care psihologul sportiv
poate interveni pentru a ajuta un sportiv accidentat, și anume:
 Fixarea obiectivului – atunci când suferă o accidentare gravă, sportivii tind
să-și piardă motivarea, iar perspectiva de a nu fi apți pe o perioadă îndelungată
12
afectează programul de antrenament și obiectivele de progres. În colaborare

cu antrenorul, psihologul sportiv poate asista sportivul în stabilirea unor
obiective realiste care să mențină motivarea și încrederea în sine pe tot
parcursul perioadei de refacere.
 Antrenamentul de relaxare – durerea, anxietatea, tensiunea și plictiseala apar
în perioadele în care sportivul este accidentat și duc la o serie de reacții fizice
și psihice de stres. Pentru a face această perioadă de acomodare și de refacere
mai tolerabilă, psihologul sportiv îl poate ajuta pe sportiv prin indicații într-
un antrenament de relaxare adecvat.
 Vizualizarea – în perioadele de refacere, după accidentare, există trei
întrebuințări specifice valoroase ale antrenamentului mental: 1. Practica
mentală a abilităților tehnice; 2. Repetiția mentală a strategiilor și mișcărilor
din competiții; 3. Vizualizarea care pregătește sportivul pentru potențialul
stres și posibila presiune asociate cu momentul reîntoarcerii în competiție.
Psihologul îl poate ajuta pe sportiv să descopere rutine de vizualizare și să
dezvolte un program de exersare mentală.
 Dialogul interior – datorită faptului că sportivii accidentați au tendința să se
concentreze asupra unor gânduri negative și iraționale, psihologul sportiv
poate învăța sportivul să dezvolte modele de gândire mai potrivite și pozitive,
care favorizează concentrarea asupra reîntoarcerii în competiție și distrag
atenția de la dezamăgirea produsă de accidentare.
 Suport social – psihologul sportiv este cea mai potrivită persoană pentru
confidențele sau manifestările emoționale ale sportivului în cazul în care
acesta devine deprimat și descurajat în urma accidentărilor, psihologul oferind
sprijin adecvat, încurajări și sfaturi privind modul de gestionare a
sentimentelor apărute în urma accidentării.
5. Educarea antrenorilor. Psihologul sportiv colaborează îndeaproape cu
antrenorul, pentru cel din urmă fiind important să cunoască abilitățile mentale și
strategiile psihologice pe care le utilizează sportivii pe care îi antrenează pentru a-i
sprijini și încuraja în practica regulată a antrenamentelor mentale. De asemenea, în
anumite circumstanțe, psihologii sportivi lucrează cu antrenorii pentru dobândirea
abilităților mentale, a abilităților de comunicare și stilurilor de conducere, datorită
faptului că și antrenorii resimt stresul competițional și au perioade de încredere de
sine scăzută.
Utilizarea intervențiilor de consiliere de către psihologii sportivi practicieni
implică terapia cu sportivii într-o varietate de probleme, dificultăți, probleme de
viață și crize. Practicienii care utilizează intervenții prin consiliere trebuie să fie, de
asemenea, pregătiți să ajute sportivii care au probleme emoționale cum ar fi depresia,
dependența de alcool și droguri, patologii/tulburări de personalitate, control al furiei
13
și agresivității, tulburări de alimentație și conflicte interpersonale. Deși lista este

departe de a fi cuprinzătoare, oferă o idee despre problemele clienților care pot
deveni serioase, în special pentru cei fără un training specializat în consiliere,
psihoterapie sau psihologie clinică.
II.2. CADRUL DE ILUSTRARE A ROLULUI PSIHOLOGULUI

SPORTIV
Cadrul de ilustrare a rolului psihologului sportiv presupune șase stadii și

presupune mai degrabă o implicare pe termen lung a psihologului decât o consultanță
de urgență, pe termen scurt (figura 1).
Figura 1. Cadrul de ilustrare a rolului psihologului sportiv
Acest cadru presupune următoarele stadii:

Stadiul 1: CONTACTUL ȘI NEGOCIEREA – presupune stabilirea
contactului între sportiv și psiholog și negocierea tipului de sprijin dorit și considerat
adecvat. Dacă psihologul se simte nepregătit din punct de vedere al expertizei sau
experienței necesare, îl poate trimite pe sportiv la un alt coleg. La fel de bine, dacă
sportivul poate simți că psihologul nu este potrivit, poate cere sprijin în altă parte.
Dar, atunci când există un acord între sportiv și psiholog, se trece la stadiul 2.
Stadiul 2: STABILIREA RELAȚIEI – trebuie să existe încredere și respect
între cele două persoane pentru ca sportivul să se simtă liber și să se confeseze
psihologului. Responsabilitatea psihologului sportiv este de a se implica în
14
antrenamentul sportivuluiși în competițiile acestuia, în loc să acționeze dintr-un

cabinet.
Stadiul 3: REALIZAREA PROFILULUI INDIVIDUAL – după ce a fost
stabilită relația, începe o procedură de diagnosticare a profilului într-o manieră
inofensivă, chiar plăcută. Psihologul trebuie să identifice punctele tari și punctele
slabe legate de activitatea sportivă. Psihologii sportivi folosesc o serie de metode
pentru a obține informații referitoare la profilul sportivului, de la chestionare
standardizate la interviul sportivului. O tehnică frecvent folosită este observarea
sportivului în timpul competițiilor și, bineînțeles, folosirea informațiilor furnizate de
către antrenor.
Stadiul 4: PROGRAMUL DE ANTRENAMENT MENTAL
INDIVIDUALIZAT – în elaborarea profilului sportivului trebuie să se țină cont de
cerințele specifice ale sarcinii pe care o îndeplinește sportivul, dezvoltarea unui plan
de antrenament mental individualizat depinzând de combinația dintre profilul
sportivului și cerințele sportului pe care îl practică. Rezultatul poate fi un program
de antrenament orientat în principal spre relaxare și vizualizarea exercițiilor, spre
deosebire de un program concentrat aproape în exclusivitate pe gândire pozitivă și
dialog interior.
Stadiul 5: EVALUAREA CONTINUĂ – eficiența programului de
antrenament mental trebuie monitorizată îndeaproape de psihologul sportiv, care va
discuta cu antrenorul aspecte legate de îmbunătățirea performanței sportivului.
Programul va fi adaptat periodic, iar abilitățile s-ar putea dezvolta progresiv, în
paralel cu îmbunătățirea capacității sportivului de a se antrena mental. Ocazional,
psihologul mai trebuie să intervină în situații de accidentare, scăderea performanței
sau un conflict între doi sau mai mulți membri ai echipei de sportivi, impunând
nevoia de a include abilități suplimentare în programul de antrenament mental și
chiar reîntoarcere temporară la stadiul 4.
Stadiul 6: RETRAGEREA – sportivul nu trebuie să devină dependent de
serviciile unui psiholog sportiv, ci să dezvolte abilități de autocontrol și să își asume
responsabilitatea asupra aplicării acestora. Pe măsură ce sportivul dobândește din ce
în ce mai multă experiență în utilizarea cu succes a tehnicilor, psihologul sportiv
devine din ce în ce mai puțin implicat, retrăgându-se la un moment dat, rămânând
disponibil pentru sportivul care poate să-l consulte dacă va fi necesar.
II.3. ASISTENȚA ȘI CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ
Este bine cunoscut termenul de „asistență”, având sensul de ajutor dat celui
care are nevoie de el în vederea îmbunătățirii stării sau situației în care se află.
15
Referindu-se la asistența psihologică, M. Epuran și I. Holdevici (1980) au

definit-o ca fiind „un ansamblu de măsuri menite să-l sprijine pe sportiv în
vederea atingerii celui mai înalt nivel al performanței de care este capabil”.
Sportul de înaltă performanță, fiind o activitate de limită a capacităților
umane, solicită maximal resursele fizice și psihice ale sportivului, iar în acest context
asistența psihologică implică măsuri de organizare, coordonare și control a activității
sportivului, aspecte de protecție și sprijin, dar mai ales măsuri de formare a unor
mecanisme eficiente de autoconducere și autocontrol al propriei activități.
În literatura română este utilizat termenul de „sfătuire” și, cu sens mai larg,
cel de asistență psihologică, pentru a desemna un ansamblu de acțiuni care au drept
scop să-l ajute pe subiect (elev sau sportiv) să se dezvolte sau să realizeze o
modificare a unui comportament nedorit sau neeficient.
În lucrarea „Psihologia sportului” (1968), M. Epuran consideră că „asistența
psihologică a sportivilor definește ansamblul măsurilor destinate ajutorului de
care are nevoie sportivul pentru a-și realiza pe deplin sarcinile. Ea se
conturează de la început ca o activitate de cunoaștere, îndrumare și stimulare
a lui, din care, evident, nu lipsesc nici unele măsuri de protecție – profilaxie și
tratament”.
„Sfătuirea psihologică” din sport, în opinia lui R. Thomas și a colaboratorilor
săi (1987) urmărește în principal să ajute sportivul să-și dezvolte atitudini adaptate
competiției și să realizeze marile performanțe.
Dacă în literatura română „sfătuirea” înseamnă, în sens larg, asistență
psihologică, în literatura anglo-saxonă și franceză este des utilizat termenul de
consiliere (councelling, conseil), de multe ori folosit și ca demers psihoterapeutic.
„Consilierea, denumită și ghidare, este un proces prin care o persoană
(sportiv, în cazul nostru) este ajutată să-și descopere și să-și dezvolte
potențialitățile acționale, vocaționale și psihologice, precum și să ajungă la
nivelul optim de fericire personală și împlinire socială” (Epuran, Holdevici și
Tonița, 2008).
Ca și în cazul psihoterapiei, consilierea psihologică are ca obiectiv ajutarea
persoanei să funcționeze mai eficient în viața cotidiană și să aibă relații pozitive cu
cei din jur. Una din problemele majore pe care trebuie să le accentueze demersul de
consiliere este dezvoltarea la sportiv a unui sistem coerent de scopuri de viață, cu
alte cuvinte, întărirea comportamentului intențional.
Consilierea reprezintă un proces intensiv de acordare a asistenței pentru
persoanele normale care doresc să-și atingă obiectivele și să funcționeze mai
eficient, în timp ce psihoterapia este un demers complex de tratament psihologic
centrat pe reducerea unor simptome sau comportamente disfuncționale sau, și mai
pretențios, pe reechilibrarea și reconstrucția personalității.
16
În vederea realizării unei asistențe psihologice științifice și eficiente,

psihologul sportiv, în colaborare cu antrenorul trebuie să acționeze după un program
sistematizat, urmând în linii generale următoarele obiective:
1. Cunoaștera particularităților psihologice individuale ale sportivului –
acestea trebuie să corespundă cu solicitările generale ale sportului de înaltă
performanță și cu solicitările cărora trebuie să le facă față sportivul în antrenamente
și concusuri. În acest scop este absolut ncesară examinarea psihologică a sportivului,
cu o baterie de probe și teste special selecționate, pentru cunoașterea principalelor
aspecte ale personalității, cât și a nivelului și particularităților principalelor procese
și funcții psihice.
2. Asistența psihologică în cadrul pregătirii psihologice de bază și de
ramură. Pentru a realiza o pregătire psihologică sistematică, psihologul sportiv
trebuie să alcătuiască programul și planul concret de pregătire psihologică (de bază
și specială) pentru fiecare sportiv în parte, ținând seama de structura personalității
lui și de concordanța dintre această structură și solicitările sportului practicat. Este
obligatorie punctarea obiectivelor parțiale, a nivelului valoric pe care trebuie să-l
atingă performanțele, a termenelor propuse, a mijloacelor de realizare, apreciere,
control și autocontrol al activității, cât și realizarea unor analize periodice ale
rezultatelor.
3. Asistența psihologică privitoare la aspectele speciale ale pregătirii
sportivilor pentru concurs – psihologul sportiv trebuie să urmărească modul cum
se comportă sportivul înaintea concursului (motivația, atitudinea față de concurs,
nivelul de pregătire, echilibrul emoțional), în timpul concursului și după terminarea
acestuia (în special trăirea succesului și a eșecului).
4. Asistența psihologică în antrenament, concurs și în afara activității
specifice. În antrenament, asistența psihologică îmbracă cele mai variate forme,
printre care: alcătuirea unor grafice ale activității și performanțelor, grija pentru
starea echipamentului, formele de stimulare a participării, tactul pedagogic în
corectarea greșelilor, folosirea muzicii în timpul lucrului, convorbirile amicale și
sfaturile încurajatoare în caz de insucces ș.a. Asistența din concurs este ceva mai
accentuată, cuprinzând măsuri de evitare a influențelor negative care se pot exercita
asupra acestuia din partea adversarilor, a presei, a unor parteneri prea „zeloși”, ca și
cele preventive și de echilibrare afectiv-intelectuală în perioada imediat
premergătoare întrecerii, atunci când un cuvânt sau un gest pot avea efecte salutare
(sau dimpotrivă) asupra sportivului. Poate lua forma îndemnului și încurajării, a
sfatului, a ordinului, a corectării, a comunicării unor informații, a laudei sau dojanei,
a dirijării continue sau numai în pauze, a indicațiilor tehnice, tactice sau de
comportare și atitudine generală etc. Asistența din afara activității sportive este o
asistență psiho-socială și urmărște starea generală și socială a sportivului.
17
5. Psihoprofilaxia în perioadele de antrenament și psihoprofilaxia înainte,

în timpul și după desfășurarea competiției. În timpul antrenamentelor, obiectivele
psihoprofilaxiei vizează crearea unui climat de încredere și colaborare reciprocă
între sportivi, cât și între sportivi și antrenori, prin aplicarea unor principii și metode
pedagogice eficiente. În timpul concursului, psihologul sportiv trebuie să
urmărească realizarea nivelului optim de mobilizare motivațională a sportivului,
evitând sub- sau supramotivarea acestuia, să execute un control riguros asupra
climatului din cadrul echipei sportive și să ia măsuri de evitare, pe cât posibil, a
factorilor stresanți, pentru crearea dispoziției optime de start și realizarea indicilor
subiectivi ai formei sportive.
6. Psihoterapia în perioadele de pregătire și psihoterapia înainte de
concurs, în timpul și după concurs – are ca efect evitarea consecințelor negative
ale stresului emoțional, produs în special de trăirea tensională a eșecului și uneori a
succesului, de numeroasele frustrații trăite de sportiv, de accidente și de tensiunea
produsă de marea competiție. În timpul antrenamentelor este absolut necesară
depistarea urgentă a cazurilor care necesită asistență psihoterapeutică și
recomandarea respectivilor sportivi psihologului sau medicului, pentru un tratament
adecvat bazat pe mijloace psihologice. Îninte de concurs, antrenorul va utiliza ca
mijloace psihoterapeutice sugestia, autosugestia și antrenamentul psihoton,
acordând atenție deosebită fricii de eșec sau de succes, complexelor de inferioritate
și supraaprecierii forțelor proprii, iar în timpul competiției măsurile psihoterapeutice
se aplică în caz de „blocaj psihic”, reacții de frustrare, lipsă de combativitate, apatie
sau indisciplină. După competiție este necesară psihoterapia efectelor negative ale
eșecului, succesului și accidentelor, una dintre metodele cele mai indicate este
„antrenamentul psihoton” și psihoterapia de suport.
Asistența psihologică nu poate avea eficiență într-o arie lipsită de pregătire
psihologică, ci numai acolo unde materialul uman este ales și format pentru a se
autodepăși, fiind foarte importantă implementarea convingerilor și mentalității de
învingător încă de la vârstă timpurie.
III. PSIHOLOGIA PERFORMANȚEI SPORTIVE
Obținerea performanței, sportive poate constitui, atât pentru sportivi, cât și

pentru specialiștii implicați în activitatea sportivă, principala motivație care stă la
baza desfășurării procesului instructiv-formativ, ce poate fi uneori foarte dificil
(impunând costuri importante legate de timp, energie, dar și costuri materiale).
18
Ca singura ființă capabilă de autocunoaștere, omul își poate propune și dori să

se perfecționeze, întrucât este nemulțumit de sine, de imaginea de sine, de realizările
sale și vrea să se afirme în proprii săi ochi, cât și ai altora. Nevoia de aprobare și de
prestigiu devine nevoie de laudă sau premiu. Acestea din urmă se transformă în
stimulente pentru activitate.
III.1. CONCEPTUL DE PERFORMANȚĂ SPORTIVĂ
Termenul performanță este folosit în sensul de rezultat măsurat al unei

prestații, activități, realizări, aptitudini etc.
P. Popescu-Neveanu (apud Predoiu, 2016) consideră că performanța
reprezintă o „acțiune cu un efect ce depășește nivelul comun, este superior, poate
constitui chiar un record. În psihologie se apreciază ca performanță toate rezultatele
activității ce dețin un rang maxim și aceasta fie în ordinea individuală, fie în cea
colectivă”.
Performanța sportivă reprezintă rezultatul obținut într-o activitate specifică,
de regulă într-un concurs, desemnată printr-o cifră sau un calificativ pe scala
valorilor. Performanța este privită de cele mai multe ori ca ispravă deosebită a unui
individ sau echipe, având în același timp valoare socială.
Performanța sportivă este definită de Dragnea și Mate-Teodorescu
(2002) ca fiind „o valoare bio-psiho-socială realizată în cadrul unei competiții
oficiale, ca rezultat al unei capacități multiplu determinate și apreciate pe baza
unor criterii sau bareme riguros stabilite”.
Cei doi autori, mai consideră că performanța „desemnează atât procesul, cât
și rezultatul unei acțiuni, care din punct de vedere normativ reprezintă măiestria,
îndeplinirea unei sarcini cât mai bine posibil, fiind dependentă de interrelația
factorilor endogeni (predispoziții, aptitudini) cu factorii exogeni (ambientali),
exprimați în calitatea procesului de antrenament, condiții motrice și de însușire,
nivelul motricității și influenței factorilor socială”.
Perfomanța sportivă este definită ca fiind acel rezultat obținut de sportivi în
urma unei activități ce este cuantificabilă, prin valori calitative și cantitative, este un
rezultat prestigios obținut de un sportiv sau de o echipă și poate fi privită ca fiind
rezultanta interacțiunii factorilor individuali cu cei de mediu, în contextul obținerii
unor rezultate excepționale.
Germenele realizării superioare stă în motivația de performanță și în
fenomenul de activare produsă de „facilitarea socială” a prestației individului când
acesta este „asistat” de cineva. Căutarea performanței, nevoia de realizare, are la
bază nu numai fenomenul de emulație sau facilitare socială, ci și tendința spre
perfecțiune a individului, care chiar dacă nu-i depășește pe alții, se depășește pe sine.
19
III.2. FACTORI PSIHICI AI PERFORMANȚEI SPORTIVE
Factorul mental se integrează perfect printre ceilalți factori ai performanței

sportive, respectiv factorul tehnic, factorul tactic și factorul fizic. Factorul mental
este cel care are un rol decisiv în trecerea de la sportul de masă la sportul de
performanță, întrucât în sportul de performanță, sportivul este obligat să se
autodepășească prin fiecare antrenament, prin fiecare concurs și să se adapteze
exigențelor sportului de performanță. Forța mentală este cea care împinge
performanța sportivului dincolo de limitele de moment și îl ajută să se focalizeze
asupra beneficiilor ulterioare momentelor de dificultate. Cu alte cuvinte, factorul
psihologic figurează în prim-plan având o pondere foarte mare în obținerea
rezultatelor superioare.
În opinia lui M. Epuran (2008), peformanța sportivă este rezultanta a patru
factori, ceea ce el numește „cei 4 A ai performanței”, respectiv: aptitudinile,
atitudinile, antrenamentul și ambianța.
A 1: Aptitudinile
Aptitudinile sunt sisteme de procese fizice și psihice organizate în mod
original pentru a permite efectuarea cu rezultate înalte a activității.
În structura personalității, ele constituie latura de eficiență a acesteia. În
activitatea individului, aptitudinile prezintă o anumită constanță și organizare
selectivă a componentelor cognitive, afective, motivaționale și executorii.
În sport se pune un mare accent pe aptitudinile motrice, lucru firesc dacă luăm
în considerație preponderența activității motrice în performanță. Dar, nu este de
neglijat faptul că întreaga funcționalitate motorie este condusă conștient de
instanțele psihice superioare și că în toate sporturile inteligența, motivația, echilibrul
afectiv, controlul și efortul voluntar sunt absolut indispensabile.
Teoria factorială a aptitudinilor arată că principalele componente aptitudinale
ale sportivului sunt:
− factorul general (g) sau inteligența generală – este considerat ca „talent
motric” în sport;
− factorul major de grup k:m – aptitudinile „spațial-mecanice”, care includ
aptitudinil psihomotrice și motrice (viteză, rezistență, forță, mobilitate);
− factorul major de grup v:ed – aptitudinile de tip intelectual verbal-
educaționale (atenție, memorie, gândire, imaginație);
− factori minori de grup și factori specifici – dexteritatea degetelor, ochirea,
viteza de reacție, suplețea gândirii, concentrarea atenției ș.a.
20
Aptitudinile pot fi deosebit de numeroase, întrucât toate însușirile care-i

conferă omului ușurința dobândirii rezultatelor superioare – însușiri atât de natură
somatică și fiziologică, cât și psihică – sunt considerate aptitudini.
A 2: Atitudinile
Atitudinile sunt componente structurale ale personalității umane, rezultate mai
ales din educație și influențe sociale.
Caracteristica principală este constituită din disponibilitatea relativ constantă
și organizată a sistemului psihic uman de a percepe și judeca realitatea și de a
reacționa într-un anumit mod la aceasta.
„Disponobilitatea” atitudinală se exprimă foarte diferit, în termenii cu care, în
mod obișnuit caracterizăm personalitatea și comportamentul uman: predispoziție,
opinie, preferință, orientare față de lucruri sau persoane etc., convingeri, ținută,
sentimente, tendințe și motive, seturi anticipative, rol jucat spontan sau conștient
intenționat, mod de relație cu alții etc.
După triada clasică a proceselor psihice, respectiv: cognitive, afective și
conative (motorii), ele fiind stări psihice complexe în realitate, în care cognitivul,
afectivul și conativul se întrepătrund, M. Epuran (2008) stabilește câteva tipuri de
atitudini implicate în prestația sportivilor:
1. Atitudinile de tip cognitiv se exprimă în procesele perceptive, ca stări de
așteptare și prevedere (anticipare a ceea ce urmează să percepem). De
exemplu, cunoscând dinainte caracteristicile tehnico-tactice ale unui adversar,
ne pregătim să percepem tocmai acele acțiuni pe care dorim și putem să le
contracarăm.
2. Atitudinile complexe de tip cognitiv-afectiv – gândirea tactică poate fi
influențată de anumite idei preconcepute despre adversar și despre sine. Ideile
preconcepute, prejudecățile și preferințele pot influența negativ procesele de
prelucrare a informației și tipul de decizie.
3. Atitudinile evaluative – pentru sportivi se pune problema unui mod de
evaluare a tendințelor, deciziilor și conduitelor proprii, constituit în baza unui
sistem de valori corect elaborat și care este rezultat al unui proces educativ.
Sportivul se evaluează pe sine, își evaluează colegii, emite păreri despre
conduitele antrenorului, se întreabă „dacă merită sau nu” să facă sacrificii în
pregătirea sportivă ș.a.
Pentru Binois (1946 apud Epuran, Holdevici, Tonița, 2008) atitudinile
reprezintă infrastructura personalității și se exprimă prin trei tendințe:
− față de lucruri: achiziție, distrugere, construire;
− față de alții: dominare, supunere, agresiune, autonomie, punere în valoare,
căutarea sprijinului altuia, nevoia de a fi iubit, ajutorarea altuia;
21
− față de sine: de a risca sau nu propria persoană, de perfecțiune, de a se

impune, sentiment de inferioritate.
Concepția despre lume, convingerile, orientarea în viață și activitate constituie
evident nucleul atitudinilor umane. Împreună cu sentimentele morale, acestea sunt
pe bună dreptate considerate obiecivele fundamentale ale educației.
A 3: Antrenamentul
Departe de a fi un simplu proces biologic de creștere a aptitudinilor motrice
(viteză, forță, îndemânare, rezistență) sau proces psihologic-pedagogic de învățare
și consolidare a unor comportamente tehnico-tactice, antrenamentul se prezintă ca o
realitate foarte complexă de condiții, stimuli, strategii, tehnici și metode prin care se
urmărește, în principal:
1. dezvoltarea maximală a capacității integrale de performanță a sportivului;
2. pregătirea sportivului pentru reușită performanțială deplină în concurs;
3. dezvoltarea armonioasă a personalității socio-morale a sporivului, rămânând
o persoană utilă și după încheierea acivității competiționale.
Pregătirea psihologică a sportivilor a devenit un factor tot mai important în
structura și strategia antrenamentului, și aceasta din cel puțin trei motive:
• tot ceea ce face sau este pus să facă sportivul trece prin mintea lui (intelect,
afectivitate, voință, atitudini etc.); de aici, mulțimea componentelor de ordin
psihic din pregătirea fizică, tehnică, tactică sau teoretică;
• numai un nivel superior de motivație, efort voluntar și aptitudini
psihocomportamentale îl pot menține pe sportiv – copil sau adolescent – într-
un proces de pregătire lung, dur și chiar plictisitor sau stresant;
• conduitele eficiente din concurs sunt condiționate de sistemul stărilor
atitudinale precompetiționale și de capacitatea de autoreglare a
comportamentului propriu al sportivului.
În diacronia dezvoltării personalității și a capacității de performanță
antrenamentul se prezintă ca o activitate care stimulează și mediază trecerea de la
aptitudini și atitudini timid exprimate, la capacități și convingeri ferme, la conduite
psihocomportamentale stabile și eficiente.
A 4: Ambianța
Din punct de vedere psihocomportamental, relația de echilibrare dintre individ
și ambianță are dublu caracter:
 asimilare – ca proces de transformare a elementelor externe în componente
interne prin intermediul unor scheme sau montaje operaționale;
 acomodare – ca adaptare a organismului la cerințele pariculare ale mediului.
R. Thomas (1987), abordând relația sportiv-ambianță, subliniază faptul că pe
traseul spre performanță, sportivul trece din ambianța familiei și a clubului, în
22
ambianța federației și a sistemului specific competițional. Pe măsură ce devine

performer se îndepărtează de mediul cultural al celor din aceeași generație, pentru a
trăi în mediul restrâns, sportiv.
Mediul sportiv este alcătuit din organizațiile sportive (federațiile de
specialitate) și din „actorii” domeniului: antrenorul, ca element cardinal, echipa de
tehnicieni (medic, psiholog, administrator), cu rol important, la care se adaugă
jurnaliștii. Calitatea climatului psihologic asigurat de acest mediu are un rol
însemnat în reușita sportivă.
Climatul sportiv este constituit din ansamblul relațiilor din cadul echipei,
clubului și organizației superioare, departamentele, de exemplu.
Mulțimea relațiilor individului cu ambianța este resimțită de acesta ca cerințe
situaționale, respectiv: cerințe familiale, școlare, sportive, culturale, morale etc. În
sport se vorbește de psihologie situațională, trăirile și comportamentul sportivului
fiind dependente de situații și urmărind „stăpânirea” acestora pentru atingerea
propriilor aspirații.
III.3. MODELE ALE PERFORMANȚEI SPORTIVE
Dezvoltarea abilităților psihologice pentru îmbunătățirea performanței a servit

din punct de vedere istoric ca fundație a practicii psihologiei sportive și se bazează,
în mare parte, pe literatura terapiei cognitive și comportamentale. Modelele în care
acestea sunt utilizate totuși nu sunt unele bazate pe terapia cognitiv-
comportamentală ci mai degrabă pe modele în care psihologul sportiv este un
educator care învață sportivii, echipele și antrenorii abilități psihologice. Motivul
pentru acest fapt este locul în care psihologia sportivă este adesea practicată, cum ar
fi în timpul antrenamentelor și competițiilor (Andersen, 2000).
Boutcher și Rotella (1987) au dezvoltat inițial un model din patru etape al
practicii, care include:
 analiza abilităților necesare într-un sport particular,
 evaluarea pentru determinarea punctelor forte și slabe ale persoanei,
 conceptualizarea prin strategia stabilirii scopului,
 dezvoltarea abilităților generale ce pot fi aplicate în situații de performanță.
Martens (1987) a propus, de asemenea, un model de educare a sportivilor și a
modului în care ei pot influența performanța, antrenând sportivii pe abilitățile
psihologice adecvate și punându-i să practice aceste abilități până când le integrează
în competiție.
Vealey (1988) a emis mai târziu un model din trei etape iar abordarea lui s-a
centrat în principal pe obținerea abilităților psihologice, dezvoltarea acestor
23
abilități în training și competiție și dezvoltarea strategiilor de coping pentru a

manageria situații în care abilitățile se dovedesc inadecvate sau își pierd
eficacitatea.
Pe baza acestor modele, Morris și Thomas (2003) au formulat un model din
șapte etape al îmbunătățirii performanței.:
• Prima etapă este cea a orientării, unde scopul este clarificat, sunt identificate
obiectivele și este determinat angajamentul în ceea ce privește îmbunătățirea
performanței;
• Odată ce sarcina este identificată, psihologul efectuează o analiză a sportului;
• O evaluare individuală/de echipă care are ca rezultat un profil al punctelor
forte și punctelor slabe. Acest profil se bazează pe rezultatele testelor și
inventarelor psihologice, interviurilor, observațiile performanțelor sportivului
(prin înregistrări video, jurnale și/sau statistici ale performanței) și prin
discuții cu antrenorii sau alte persoane semnificative pentru sportiv.
• A patra etapă este conceptualizarea printr-un profil de analiză, unde
psihologul trebuie să ia în considerare caracteristicile sportivului în legătură
cu sportul pe care îl practică.
• A cincea etapă o reprezintă trainingul abilităților psihologice iar principalele
tehnici utilizate pentru îmbunătățirea performanței includ imageria,
stabilirea obiectivelor, tehnici cognitive, atenție/concentrare și încredere
(Andersen, 2000).
• Aceste abilități sunt practicate în etapa șase înainte de a fi implementate în
cadrul unei competiții.
• A șaptea etapă și cea finală o reprezintă procesul evaluării iar aceasta se
bazează pe rezultatele îmbunătățirii performanței, adaptare personală
îmbunătățită și aderență la programul de training al abilităților psihologice.
În timp ce fiecare din aceste modele practice a fost recunoscut la scară largă
și implementat de psihologii sportivi, ele sunt oarecum limitate datorită faptului că
sugerează implicit că îmbunătățirea performanței prin trainingul abilităților
psihologice se face printr-un set singular și secvențial de proceduri. Ar trebui
subliniat că aceste modele care doresc să explice trainingul abilităților psihologice
în sport nu reprezintă în mod adecvat procesul de îmbunătățire a performanței în
unele sporturi și nu sunt adecvate pentru toate nivelele de practică sportivă (Morris,
Thomas, 2003).
24
Figura 2. Factori de performanță
În modelele teoretice ale performanței sportive sunt amintiți foarte frecvent

trei factori determinanți, și anume: somatic, motric și psihic. În figura 2 sunt
prezentate trei exemple din acest model, conceput și pentru elaborarea criteriilor de
selecție specifice fiecărui sport.
III.4. CAPACITATEA PSIHICĂ ȘI PERFORMANȚA SPORTIVĂ
În opinia lui A. Dragnea (1996) „capacitatea este o rezultantă plurifactorială,

determinată de aptitudini, de gradul de maturizare a personalității, de învățare și
de exercițiu”.
Din punct de vedere psihologic, H. Pieron (1968) consideră capacitatea ca
posibilitatea de reușită în execuția unei sarcini sau exercitarea unei profesii. Ea poate
fi evaluată direct, dacă subiectul depune efortul voluntar necesar. Aceasta este
condiționată de aptitudini (deci evaluată indirect) și depinde de condiții prealabile,
între care gradul de maturizare (sau involuție), formarea educativă și exercițiul.
P. Popescu-Neveanu (1978) privește capacitatea ca pe „un sistem de însușiri
funcționale și operaționale în uniune cu deprinderile, cunoștințele și experiența
necesară, care duc la acțiuni eficiente și de performanță”.
25
Atât Pieron, cât și Popescu-Neveanu consideră capacitatea ca demonstrată sau

demonstrabilă prin fapte.
În 1972, P. D. Mitchell vorbește despre o abilitate demonstrată sau potențială
a organismului de a acționa, gândi, simți sau deveni, în ea fiind cuprinse:
➢ capacitatea latentă – nedemonstrată;
➢ capacitatea dinamică – comportament observabil, capacitate demonstrată,
➢ capacitatea neactivă/neactivată – capacitate dinamică, observabilă cândva,
dar care nu mai apare, fiind pasivă,
➢ capacitatea potențială – latentă, care poate deveni dinamică sub influența
unui program de instruire adecvat.
M. Epuran (2008) definește capacitatea psihică drept „un sistem de
particularități, de stări și procese care garantează eficiența activității individului. Ea
se prezintă ca o sinteză specifică individuală, originală, condiționată în principal de
aptitudini, atitudini și învățare. Capacitatea psihică este eficiența în același timp, a
proceselor informaționale, a proceselor interpretative și a celor acționale-reglatorii”.
La realizarea performanței sportive contribuie, în primul rând, suma
însușirilor de tot felul ale sportivului, însușiri perfectibile, dar în același timp
limitate. Acesta este aspectul multifuncțional al structurii performerului. În al
doilea rând, performanța sportivă este rodul eforturilor pe care le fac diferitele
discipline științifice și reprezentanții lor în vederea creșterii nivelului abilităților
sportivilor. Acesta este aspectul pluridisciplinar al determinării performanței
sportive.
Figura 3. Caracterul evolutiv al capacității psihice
Sub raportul activității pedagogice desfășurată de antrenor cu sportivul, este

subliniat caracterul evolutiv al capacității psihice, care poate fi imaginată ca o spirală
26
care se dezvoltă progresiv. Pe măsură ce sportivul este influențat educațional,

solicitat de specificul activității, se maturizează intelectual, afectiv și caracterial și
face eforturi pentru autoperfecționare.
Privită din unghiul activității practice, capacitatea psihică are o structură
operațională, corelând sintetic cu un număr mare de elemente aparent eterogene
(atenție, vigilență, percepții, creativitate, decizie, sentimente, voință, memorie,
cunoștințe, autocontrol), dar fiind susținută energetic și atitudinal de trăsăturile
motivaționale și caracteriale ale sportivului.
IV. PERSONALITATEA ȘI COMPORTAMENTUL

SPORTIV
A fost consumată o cantitate considerabilă de energie în încercarea de a

înțelege relația dintre practicarea sportului, realizări și personalitate. O abordare
implică evaluarea trăsăturilor de personalitate, aspecte stabile ale personalității, cu o
bază genetică parțială. Cele mai influente teorii ale personalității sunt ale lui
Eysenck, Cattell și Costa și McCrae. Ele diferă în principal în funcție de numărul de
trăsături care alcătuiesc personalitatea. Există dovezi care sugerează că unele
trăsături au legătură cu practicarea și succesul în sport; de exemplu, sportivii tind să
fie mai extraverți și mai stabili emoțional. Rezultatele sunt mixte și ar trebui să fim
rezervați în a trage multe concluzii pripite.
Dacă evaluăm extraversia și neuroticismul, putem clasifica persoana în unul
din cele patru tipuri de personalitate sau temperament. Acestea sunt indicate în
Figura 4.
Eysenck (1966) a explicat că extraversia și neuroticismul sunt în principal
determinate de natura sistemului nervos al persoanei. Introverții sunt mai ușor
activați de evenimente decât extraverții din cauza sensibilității ariei din creier
denumită sistemul reticular activator; astfel ei au nevoie de mai puțină stimulare
pentru a se simți confortabil. Introverții caută situații în care există mai puțină
stimulare, fiind tăcuți și solitari. Extraverții care au nevoie de mai multă stimulare
pentru a atinge un nivel confortabil de activare, caută situații unde există mai multă
stimulare. Comportamentul lor tinde să fie mai plin de viață și mai sociabil.
27
Figura 4. Cele patru tipuri de personalitate după Eysenck
Eysenck a privit neuroticismul ca fiind un rezultat al răspunsului sistemului

nervos la stres. Aceia care aveau scoruri mari la neuroticim sunt acei indivizi al căror
sistem nervos, în special sistemul limbic, răspund foarte rapid la stres și se refac mai
greu. Persoanele stabile sunt acele persoane al căror sistem nervos răspunde mai
puțin la stres și se refac mai repede.
IV.1. PERSONALITATEA ȘI ALEGEREA UNUI SPORT
Marea dificultate în studiul personalității sportivului constă în aceea că pe de

o parte, mai multe ramuri de sport pot solicita particularități psihice asemănătoare,
iar pe de altă parte, solicitările unor ramuri de sport fiind foarte diferite, putem vorbi
mai curând de profiluri de personalitate ale sportivului, în general. Rezultatele înalte
în sport și în alte domenii de vârf ale activității umane pot fi atinse de indivizi cu
caracteristici foarte diferite de personalitate și este practic imposibil să cunoaștem
toate modalitățile de compensare de care dispune ființa umană.
Este dificil să se desprindă experimental, cu finețe analitică, toate
particularitățiile psihice și solicitările impuse de o ramură de sport sau alta. În
concluzie, în ciuda acestor dificultăți, studiul particularităților personalității în sport
a făcut progrese evidente, iar rezultatele nu au întârziat să apară (Singer, Murphey,
Tennant,1993 apud Ciucurel, 2006).
Trăsăturile personalității își spun cuvântul în mare măsură în decizia de a
practica sportul, în alegerea unei ramuri de sport sau a alteia sau în continuarea
activității sportive. La rândul lor, caracteristicile personalității sunt influențate de
practicarea sportului, influența având la bază interacțiunea dintre structura inițială a
28
personalității și solicitările fiecărei ramuri de sport.

Studiile de psihologie sportivă au pus în evidență și unele diferențe între
sportivii care obțin succese însemnate și cei mai puțin realizați în domeniul sportului.
Deși nu se poate vorbi de un model propriu-zis al sportivului, majoritatea autorilor
sunt de acord că unele trăsături de personalitate apar mai frecvent la sportivi,
comparativ cu nesportivii. Prima caracteristică luată în considerare a fost
extraversia/introversia și este găsită în studiile lui Eysenck, Merlin și Norakidze
(1992), care au adus următoarele concluzii:
 Introverții recepționează evenimentele vieții cotidiene cu un grad sporit de
subiectivitate;
 La introverți, adaptarea la mediul înconjurător presupune activarea în mod
preponderent a unor mecanisme de natură intelectuală, în timp ce la extraverți,
adaptarea se realizează mai ales prin acțiune;
 Nivelul de autocontrol și capacitatea de autoreglare a conduitei sunt mai mari
la introverți decât la extraverți;
 Extraverții manifestă o activare volitivă mai ridicată în momentele critice ale
jocului și în situațiile de câștig, în timp ce introverții devin mai activi în caz
de eșec.
Majoritatea sportivilor de înaltă performanță sunt extraverți, cu excepția
tenismenilor și automobiliștiilor (Ogilvie, 1987 apud Holdevici,1993).
Personalitatea și sportul s-a dovedit un domeniu mai fructuos de studiu, și au
apărut unele diferențe importante între personalitățile spotivilor de succes din
diferite sporturi. Acest lucru nu este probabil surprinzător atunci când privim
cerințele diferitelor sporturi. În studiul lui Schurr (1977), deși au apărut puține
diferențe între sportivi și non-sportivi, au fost descoperite diferențe considerabile
între jucătorii din echipe și jucătorii individuali. Jucătorii din echipe erau mai anxioși
și extraverți decât sportivii individuali.
O altă deosebire importantă a apărut între persoanele care practică sporturi de
mare risc și cele de risc scăzut. Breivik (1996) a administrat 16PF pe 38 de alpiniști
norvegieni de elită și a descoperit un profil distinctiv caracterizat prin nivele ridicate
de stabilitate emoționlă, extraversie și căutarea aventurii. Într-un alt studiu, Freixanet
(1999) a administrat EQ unor sportivi ce practicau activități de risc înalt, inclusiv 72
de sportivi ce urcau pe munte și un grup de control cu sporturi puțin riscante. Cei
care urcau pe munte și care practicau și alte sporturi cu risc ridicat aveau nivele
semnificativ ridicate de extraversie și nivele scăzute de neuroticism. Utilizând NEO-
PI, Diehm și Armats (2004) au comparat personalitatea a 44 de jucători de golf (risc
scăzut) cu 41 de surferi (risc ridicat). Surferii se situau mai sus pe scala Deschidere,
însemnând că erau mai deschiși la noi experiențe.
29
IV.2. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN FUNCȚIE DE

NIVELUL PERFORMANȚEI SPORTIVE
O încercare de a utiliza trăsăturile de personalitate pentru a identifica sportivii

de succes a fost a lui Tutko și Ogilvie (1966). Ei au propus că sportivii de succes au
scoruri ridicate la 11 trăsături de personalitate: agresivitate, antrenabilitate,
conștiență, determinare, impuls, control emoțional, tendința spre vină,
leadership, tărie mentală, stimă de sine și încredere.
Performanța sportivilor poate fi condiționată de o varietate de caracteristici
individuale, atât de factură cognitivă, cât și non-cognitivă (care țin de ,,firea” și stilul
reacțional și comportamental).
I. Holdevici (2010) oferă o listă destul de cuprinzătoare, care include 11
trăsături de personalitate și comportamentale care, în opinia autoarei, reprezintă baza
pentru succesul unui campion:
➢ Extraversiunea/Introversiunea
Extraversiunea implică ușurința în realizarea contactelor sociale, un
comportament degajat și sigur în situații noi, orientarea în raport cu realitatea și
nevoia de contacte interpersonale, în timp ce introversiunea implică prezența unor
dificultăți de relaționare și de auto-prezentare, tendința de izolare, subiectivitatea în
receptarea vieții cotidiene, evitarea activităților realizate în condiții noi.
➢ Toleranța la stres
Toleranța la stres reprezintă capacitatea unui organism de a rezista acțiunii
agenților stresori și, în planul mai general al funcționării individului uman,
capacitatea acestuia de a manageria situațiile solicitante într-un mod benefic pentru
echilibrul său psihic.
➢ Reactivitatea și stabilitatea emoțională
Reactivitatea și stabilitatea emoțională sunt două caracteristici strâns legate
de capacitatea de adaptare la condiții mereu schimbătoare, pe care sportivii ar trebui
să o dețină. Aceste două caracteristici implică abilitatea de autoreglare a stărilor
emoționale. Deși nu tăți sportivii sunt echilibrați emoțional pe cât ar vrea să pară,
mulți dintre ei au o serie de particularități care compensează insuficienta stabilitate
emoțională, de exemplu: forța caracterului, nevoia de performanță etc., trăsături care
le asigură starea psihică optimă pentru competiție.
➢ Nivelul intelectual
Deși, în sens strict, nivelul intelectual, precum și diversele caracteristici ale
funcțiilor cognitive, nu reprezintă trăsături de personalitate, luarea în calcul a acestei
caracteristici poate fi relevantă pentru caracterizarea determinanților performanței
30
sportive, mai ales atunci când ne referim la înclinația spre gândirea abstractă (care
este importantă pentru sporturile care implică strategie).
➢ Forța caracterului
Forța sau tăria caracterului reprezintă trăsătura cea mai frecvent menționată,
atunci când se vorbește despre sportivi de vârf sau de excepție. Îndivizii cu caracter
„tare” sunt maturi din punct de vedere emoțional, independenți în gândire și acțiuni,
fermi și critici în aprecierea propriei persoane și a mediului înconjurător, capabili să-
și controleze sentimentele și să nu-și exprime emoțiile în diverse situații.
➢ Dominanța
Deși dominanța sau stilul comportamental orientat către subordonarea altor
persoane pare să fie mai răspândită în rândul antrenorilor decât printre sportivi,
această caracteristică poate să reprezinte o resursă în unele sporturi. Sportivii cu
dominanța mare nu vor crea antrenorilor prea multe probleme, ei acceptând cu
ușurință indicațiile și sarcinile trasate de antrenor.
➢ Încrederea în sine
Încrederea în sine reprezintă motorul care susține efortul de cursă lungă a unui
sportiv de performanță. Unii cercetători au constatat că boxerii de înaltă performanță
manifestă o încredere deosebită în forțele proprii, în timp ce halterofilii, se străduiesc
ca, prin creșterea masei musculare, să compenseze unele inferiorități resimțite în
raport cu calitățile lor masculine.
➢ Preocuparea pentru aspectul exterior și starea sănătății
Preocuparea față de aspectul exterior și față de starea sănătății reprezintă o
caracteristică care trimite către sfera motivațională a unui sportiv de performanță, de
la care se așteaptă să fie permanent în stare funcțională, optim din punct de vedere
fizic și să evite toate comportamentele sau acțiunile care cresc riscul de incapacitare
pentru antrenament și competiție.
➢ Anxietatea
Anxietatea reprezintă tendința unei persoane de a trăi o stare de teamă, chiar
și atunci când situația reală în care se află nu justifică acest lucru. În rândul
sportivilor, anxietatea se poate manifesta puternic înaintea și în timpul competițiilor.
De regulă, nivelul de anxietate dinaintea competiției este ridicat datorită așteptării
situației stresante. După contactul cu situația concretă stresantă, nivelul de anxietate
are tendința să scadă.
➢ Nevrotismul
Strâns legată de reactivitatea și stabilitatea emoțională, este caracteristica
referitoare la nevrotism, care implică instabilitate emoțională și comportamentală,
stare de expectativă anxioasă, reacții de neacceptare de sine sau de neacceptare a
observațiilor sau a criticilor. Sportivii care prezintă această caracteristică, suportă
31
foarte greu frustrarea produsă de eșec sau criticile cu privire la neajunsurile propriei
lor activități, care vin din partea colegilor sau antrenorilor.
➢ Agresivitatea
În fine, agresivitatea este considerată o caracteristică necesară în anumite
ramuri sportive, mai ales în cele care implică contactul fizic direct cu adversarul.
Totuși, trebuie făcută o distincție între agresivitate și combativitate. Prima poate
avea un caracter destructiv, poate implica reacții necontrolate, furie și brutalitate, în
timp ce combativitatea poate reprezenta fațeta socialmente acceptabilă a aceleiași
tendințe de luptă, însă având un caracter activ-constructiv.
IV.3. PUTEREA MENTALĂ
Termenul „putere mentală” a fost utilizat de ceva timp de sportivi și

comentatorii sportivi, dar doar recent a primit atenție din partea psihologilor sportivi.
A fost definit într-o varietate de moduri, dar punctul comun în toate aceste definiții
îl constituie abilitatea de a face față circumstanțelor dificile. Acest lucru se
manifestă într-o gamă de calități, inclusiv adaptarea la presiunea competiției,
revenirea după eșec, determinare și reziliență.
Jones (2002) a condus interviuri individuale și focus-grupuri cu sportivi de
talie internațională în încercarea de a clarifica ceea ce considerau sportivii a fi
puterea mentală. Aceștia susțineau că „Puterea mentală este de a avea avantajul
psihologic natural sau dezvoltat care îți permite să:
1. Faci față mai bine stresului decât oponentul tău;
2. Să fii mai persistent sau mai bun decât oponenții tăi în a rămâne hotărât,
concentrat, încrezător și în control”.
Au fost câteva încercări de a măsura puterea mentală prin chestionare auto-
administrate. Stabilirea unei evaluări valide nu a fost ușoară din cauză că nu se putea
ajunge la o definiție precisă.
Clough și colaboratorii săi (2002) au încercat să explice puterea mentală ca
un set de abilități de coping ce se combină pentru a face persoana puternică,
adică să reușească sub presiune.
Conceptul puterii a fost dezvoltat în domeniul psihologiei sănătății de către
Kobasa (1979), al cărui scop era să explice de ce o minoritate de oameni nu trăiesc
stresul în circumstanțe care ar fi nesănătoase pentru majoritatea dintre noi.
Clough (2002) a identificat patru caracteristici ce stau la baza forței, puterii:
- controlul, a fi capabil să menții emoțiile la un nivel echilibrat;
- devotamentul, a avea un rol activ în evenimente;
- provocarea, o atitudine pozitivă de schimbare;
- încrederea, încrederea în sine.
32
Studiul lui Golby (2003) a venit să sprijine importanța puterii; au fost evaluați
70 de jucători internaționali de rugby prin instrumente standard (Inventarul
psihologic al performanței și Chestionarul perspectivei proprii) pentru puterea lor
mentală. Puterea mentală apărea ca un factor semnificativ ce influența performanța.
Există totuși un consens slab despre cum ar trebui definită și explicată puterea
mentală. Dată fiind importanța acesteia pentru sportivi, este o sursă de frustrare și
reprezintă un eșec pentru disciplina psihologiei sportive.
IV.4. STILUL ATENȚIONAL
Nideffer (1976) a susținut că personalitatea sportivilor poate fi clasificată pe

baza caracteristicilor individuale de procesare a informațiilor. Mai specific, el
considera că atenția noastră (procesele cognitive prin care ne concentrăm și ne
menținem concentrarea pe surse specifice de informație) poate fi măsurată prin două
dimensiuni: întindere și direcție.
 Întinderea se referă la tendința noastră de a fi atenți la o gamă largă de
informație spre deosebire de a ne concentra doar pe o sursă de informație în
timp ce ne mutăm atenția de pe alte surse.
 Direcția se referă la locul în care avem tendința de a ne concentra atenția, și
variază de la intern (pe starea mentală și fizică proprie) la extern (ceea ce se
întâmplă în jurul nostru).
În mod clar, există momente în care este benefic să ne concentrăm în mod
restrâns și altele în care este preferabil să ne concentrăm pe o arie mai largă. De
exemplu, jucătorii de tenis trebuie să fie capabili să se concentreze restrâns doar pe
mingie dar să se concentreze mai larg pentru a stabili în ce mod se va mișca
oponentul - și astfel să planifice următoarea lovitură. În mod similar, este uneori
important să ne concentrăm pe noi, iar în alte momente este important să ne
concentrăm pe evenimentele externe. De exemplu, un jucător de rugby își poate
menține un focus intern când se întreprinde o preluare a mingii pentru a fi sigur că
procedează bine dar și un focus extern pentru a urmări direcția mingii. Persoanele
eficiente sunt acelea care își pot schimba rapid direcția și întinderea atenției și care
nu sunt suprasaturați cu informația.
Atenția eficientă este benefică în toate sporturile. Totuși, succesul în anumite
sporturi are legătură cu o anumită abilitate a atenției. De exemplu, karateka pune
accent pe un focus extern larg (numit zanshin), care permite luptătorului să detecteze
un atac din orice direcție.
33
IV.5. ABORDAREA SITUAȚIONALĂ ȘI INTERACȚIONALĂ ÎN

SPORT
Ideea conform căreia comportamentul nostru, în orice moment, este produsul

interacțiunii dintre situație și personalitate este denumită perspectiva
interacțională, așa cum a propus pentru prima dată Bowers (1973).
Putem înțelege mai bine comportamentul oamenilor dacă privim modul în
care situația interacționează cu personalitatea lor. Cunoaștem probabil o persoană
care este prietenoasă, bine dispusă care în viața socială nu ar face rău nici unei muște
și totuși, pe terenul de sport pare incontrolabil de agresivă. Știm că nu este pur și
simplu agresivă deoarece comportamentul său nu este agresiv în alte situații. De
asemenea, știm că a ne întrece pe terenul de sport nu ne face în restul situațiilor să
fim incontrolabil de agresivi. Astfel, agresivitatea din sport trebuie să rezulte dintr-
o interacțiune complexă între personalitate și situația sportivă.
Cox (2001) a estimat importanța diverșilor factori în performanța sportivă.
Personalitatea, situația și interacțiunea dintre cele două acoperă mai puțin de
jumătate din varianța performanței sportive, așa cum este ilustrat în Figura 5.
Figura 5. Importanța relativă a personalității, situației și a altor factori în

performanța sportivă (Cox, 2011)
Modelul interacțional oferă un alt unghi asupra profilelor. În loc să măsoare

trăsăturile de personalitate, se poate măsura dispoziția la momentul performanței.
Dispoziția unui sportiv la un anumit moment este produsul personalității și situației,
deci este o măsură mai validă a stării lor psihologice din timpul performanței.
34
McNair și colaboratorii (1972) au dezvoltat Profilul stărilor de dispoziție

(Profile of Mood States - POMS), un chestionar de 65 de itemi care evaluează
individul pe șase scale: tensiune, depresie, furie, vigoare, oboseală și confuzie.
POMS a fost prima dată elaborat pentru evaluarea stărilor pacienților din psihiatrie,
dar s-a bucurat de succes în domeniul psihologiei sportive.
Morgan (1979) a elaborat profile ale dispoziției pentru sportivii de elită, cu
ajutorul fiecărei scale din POMS. Figura 6 arată clasicul profil de tip iceberg al unui
sportiv de elită. Este, de asemenea, exemplificat profilul mai puțin proeminent al
unui sportiv cu un succes mai slab. Sportivii de elită au scoruri mai mici pe
majoritatea scalelor de dispoziție, în special pe tensiune și depresie, dar au scoruri
mai mari pe scala vigoare. Numeroase studii au arătat că sportivii de elită dintr-o
multitudine de sporturi au profile iceberg.
Figura 6. Profilele dispozițiilor sportivilor de elită și a celor medioci
Deoarece abordarea interacțională privește modul în care persoana răspunde

la situații specifice legate de sport, este mai utilă decât abordarea trăsăturilor pentru
predicția performanței sportive. Desigur, în practică cele două abordări pot fi
utilizate împreună. Atunci când profilele individuale ale sportivilor sunt realizate
pentru scopuri ce țin de antrenament, cele mai bune profile includ informații atât
despre personalitate cât și despre stările de dispoziție.
V. MOTIVAȚIA ÎN SPORT
Motivația este principalul resort al performanțelor sportive. Un sportiv sau o

echipă motivată, atinge succesul mult mai ușor, trăiește competiția cu un grad ridicat
de satisfacție și trece mult mai ușor peste eventualele eșecuri. Psihologul, alături de
35
antrenor și ceilalți membri ai staff-ului tehnic, contribuie decisiv la motivarea

sportivului sau a echipei și la menținerea unui climat de performanță.
Din perpectivă psihologică, motivația reprezintă „un ansamblu de factori sau
imbolduri care declanșează, energizează, mențin (sau întrerup) și direcționează
acțiunile sau comportamentele unei persoane” (Zamfir și Vlăsceanu, 1993).
O definiție cuprinzătoare a fost dată de Al. Roșca: „Motivația este totalitatea
mobilurilor interne ale conduitei, fie că sunt înnăscute sau dobândite,
conștientizate sau neconștientizate, simple trebuințe fiziologice sau idealuri
abstracte”.
Un aspect particular, în procesul pregătirii mentale, îl reprezintă interesul și
susținerea pe care psihologul trebuie să le‐o acorde jucătorilor care nu intră direct în
competiție (jucători de rezervă). O pregătire mentală adecvată implică menținerea
unui optim motivațional din partea sportivilor netitulari, implicarea acestora în
activități care să le mențină treaz interesul față de activitatea pentru care se pregătesc.
În viziunea teoriei autodeterminării (Self-Determination Theory - SDT),
activitatea fizică poate fi, în sine, recompensatoare prin faptul de a contribui atât la
fericire cât și la vitalitate. Atunci când sunt activi, oamenii se simt mai energici și își
satisfac nevoi psihologice profunde care contribuie la starea de bine generală.
Autodeterminarea este un construct psihologic propus de Deci și Ryan (1985,
1991) care completează noțiunea de motivație. Teoria autodeterminării postulează
că relaționarea competența și autonomia sunt nevoi universale care asigură
dezvoltarea optimă a individului. Atunci când aceste nevoi nu sunt satisfăcute,
sănătatea psihologică a unei ființe este periclitată.
Cel mai de bază principiu al SDT, atunci când se aplică activităților fizice,
este că acestea pot fi motivate intrinsec și extrinsec.
V.1. MOTIVAȚIA INTRINSECĂ ȘI EXTRINSECĂ ÎN

ACTIVITĂȚILE SPORTIVE
Atunci când participarea la activități sportive se face din plăcere și efortul se

bazează pe bucuria competiției sau pe dorința de a învăța sau de a se dezvolta,
spunem că sportivii sunt motivați intrinsec. Atunci când implicarea în sport este
stimulată prin trofee, distincții, salariu sau chiar și burse sportive, comportamentul
este motivat extrinsec.
Motivația intrinsecă constă în angajarea într-o activitate datorită plăcerii și
satisfacției interne ce o oferă. Multe activități fizice sunt plăcute în sine și nu necesită
recompense externe sau stimulente pentru a fi performate.
36
Motivația intrinsecă pentru activitățile fizice este facilitată de suportul

autonomiei și competenței. Antrenorii, părinții și practicienii din domeniul sănătății
pot submina activitatea fizică exercitând presiune sau control; ei pot promova
motivația intrinsecă prin sprijinul autonomiei și a feedback-ului pozitiv relevant.
În schimb, motivația extrinsecă caracterizează activitățile ce sunt realizate
pentru a obține un rezultat separat, fie că este vorba de o recompensă tangibilă,
evitarea unei pedepse, obținerea recunoașterii sau a aprobării.
Activitățile fizice pot fi adesea motivate extrinsec, dar motivațiile extrinseci
diferă în funcție de autonomia lor relativă. Cu cât motivele extrinseci sunt mai
internalizate și integrate, cu atât mai mult sunt autonome și acest fapt prezice atât o
experiență pozitivă cât și o mai bună menținere de-a lungul timpului. Internalizarea
și integrarea motivației pentru activitățile fizice sunt sprijinite de îndeplinirea celor
trei nevoi de bază – relație, competență și autonomie.
Deoarece determinanții și consecințele motivației intrinseci și extrinseci
diferă, le discutăm pe fiecare separat înainte de a încerca să înțelegem diferite
comportamente active.
V.1.1. MOTIVAȚIA INTRINSECĂ

Motivația unui individ vine din plăcerea de care acesta se bucură atunci când
duce o sarcină la bun sfârșit sau vine dintr-un sentiment de satisfacție când lucrează
într-un proiect, reușește prin propriile puteri, ajută o persoană dragă și multe altele.
Este important de notat că principalul „motiv” pentru care oamenii fac
activități sportive este că li se par interesante, provocatoare și plăcute. Ei sunt
motivați intrinsec.
Motivația intrinsecă există în relația dintre indivizi și activități. Fiecare
persoană este motivată intrinsec pentru unele activități și nu pentru altele și la
anumite momente, și nu altele. Astfel, o înțelegere a motivației intrinseci trebuie să
ia în considerare modul în care caracteristicile unei activități sunt percepute și
accesate de o persoană și cum aceste experiențe sunt afectate de factorii situaționali
și contextuali.
Indivizii motivați intrinsec se angajează benevol, într-un mod care implică
voință și control personal, în activități care îi interesează. Acest tip de angajare nu
este influențat de recompense materiale sau alte forme de recompense externe.
Într-o activitate sportivă foarte interesantă pentru o persoană, un antrenor care
presează și ordonează jucătorilor, poate diminua cu ușurință interesul și plăcerea. În
mod similar, condițiile pe care le înfruntăm, provocările copleșitoare pot duce la
sentimentul incompetenței și la renunțare.
Teoriile actuale susțin natura multidimensională a motivației intrinseci,
vorbindu-se despre mai multe forme ale acesteia:
37
 Motivația intrinsecă spre cunoaștere: reflectă dorința sportivului de a învăța

noi deprinderi și căi de a îndeplini sarcina.
 Motivația intrinsecă pentru realizare: se referă la dorința sportivului de a
obține perfecțiunea în executarea unei deprinderi și la satisfacția care rezultă
din realizarea unui obiectiv personal de perfecționare.
 Motivația intrinsecă pentru experiențierea stimulării: reprezintă trăirea pe
care un sportiv o obține din experiența fizică determinată de o sarcină
specifică.
Combinația contextelor sociale este în special aplicabilă pentru activitățile de
sport amator. Principalul motiv pentru care amatorii, fie că sunt tineri sau adulți,
practică sport este deoarece îl consideră plăcut. Atunci când antrenorii, părinții sau
coechipierii devin autoritari sau critici (declanșat, de obicei, de implicarea ego-ului
pentru a câștiga), pot submina sentimente de competență și autonomie care sunt
fundația motivației susținute. Jucătorii vor susține că jocul nu mai este distractiv ca
o scuză pentru a renunța, dar acest lucru poate fi explicat de absența sentimentelor
de autonomie și competență.
V.1.2. MOTIVAȚIA EXTRINSECĂ

Motivația extrinsecă este definită ca fiind angajarea într-un comportament sau
activitate cu scopul de a obține rezultate separate de activitatea în sine. Multe
sporturi și exerciții fizice sunt motivate extrinsec, deși, în medie, exercițiile tind să
fie mai mult motivate extrinsec decât sportul. Adică, majoritatea oamenilor fac
exerciții fizice nu din cauză că acestea sunt interesante și plăcute pentru ei, ci pentru
că au ceva de câștigat din asta. Acest lucru se poate datora faptului că oamenii vor
să își îmbunătățească sănătatea sau aspectul fizic sau pentru că vor să se mențină în
formă pentru alte activități. De fapt, majoritatea activităților fizice au o combinație
de motive intrinseci și extrinseci și chiar cele mai plăcute activități sportive necesită
perioade de practică motivată extrinsec și caută să dezvolte anumite abilități. Astfel,
motivația extrinsecă este extrem de importantă în sfera activităților fizice.
Motivaţia extrinsecă, generată de mediul ambiant, este resimţită în mai mică
măsură de sportivul de mare valoare competitivă. Ea se caracterizează prin
următoarele elemente :
- recunoaştere publică;
- obligativitatea participării la pregătire şi concursuri;
- sarcina rezultatului sportiv angajat;
- evitarea dezaprobării publice ;
- evitarea pierderilor materiale ;
- asigurarea independenţei individuale.
38
Motivaţia extrinsecă apare în diferite forme, exemplele comune fiind premiile,

trofeele, banii, medaliile, aprobarea socială, dar și frica sau pedeapsa.
Deci și Ryan (1991, apud Crăciun, 2008) au identificat patru tipuri de
motivație extrinsecă, fiind denumite: reglare externă, reglare prin introiecție,
reglare prin identificare și reglare prin integrare.
Reglarea externă definește un comportament inițiat doar pentru a obține o
recompensă externă sau pentru a evita pedeapsa, implicând cel mai redus nivel de
autodeterminare specific motivației extrinseci. De exemplu, un atlet cu reglare
externă va participa la un cros de 10 km. pentru că ar putea obține un trofeu sau o
sumă de bani, iar un jucător de baschet are grijă să nu greșească la antrenament doar
din dorința de a evita efectuarea de sprinturi drept pedeapsă sau pentru a fi introdus
în primii cinci jucători.
Reglarea prin introiecție definește situația în care motivația extrinsecă este
parțial internalizată. Acest tip de motivație extrinsecă nu este în întregime
autodeterminat pentru că individul încă resimte presiune, chiar dacă aceasta este
autoimpusă (prin vinovăție sau anxietate). Un exemplu de reglare prin introiecție
este sportivul care merge la antrenament pentru că nu vrea să se simtă vinovat dacă
lipsește. În activitatea fizică, un exemplu ar fi participarea la activități de aerobic
doar pentru motivul că persoana trebuie să arate bine, să facă o bună impresie celor
din jur.
Reglarea prin identificare este prezentă atunci când un sportiv se angajează
într-o activitate pe care nu o consideră foarte interesantă, dar o execută pentru că o
vede utilă pentru atingerea unui obiectiv de care este interesat. Ca exemplu în acest
sens, ar fi un jucător de fotbal care se antrenează la sala de forță în extrasezon pentru
a-și îmbunătăți forța șutului. El joacă fotbal pentru că o percepe ca o activitate foarte
plăcută, dar datorită faptului că își dorește să exceleză în fotbal (obiectivul) este
dispus să facă și lucruri pe care nu le percepe ca fiind interesante (antrenament de
forță).
Reglarea prin integrare. Cea mai internalizată formă de motivație extrinsecă
este reglarea integrată. Atunci când mecanismele de reglare sunt bine integrate, ele
devin valori personale și sunt executate fără constrângeri. La acest nivel de integrare,
un comportament considerat anterior ca fiind controlat extern, devine în întregime
asimilat și controlat intern. Din perspectiva autodeterminismului, motivația
extrinsecă complet integrată poate fi cu greu distinsă de motivația intrinsecă. La
acest nivel, sportivul percepe comportamentul de control al antrenorului ca fiind
congruent cu propriile aspirații și obiective, nu ca un control extern.
39
V.1.3. AMOTIVAȚIA
Prin definiție, toate acțiunile intenționale sunt motivate, fie intrinsec fie
extrinsec. Totuși în câmpul activității fizice (chiar și în toate domeniile) există cazuri
frecvente în care persoana nu are deloc intenția de a acționa, ceea ce poartă numele
de amotivație.
La fel ca și categoria motivației extrinseci, categoria amotivării este complexă,
și pot exista diferite motive pentru care o persoană este amotivată:
 persoana nu beneficiază de un sentimente de competență în urma activității.
Acest lucru se poate datora faptului că persoanei îi lipsesc anumite abilități
sau cunoștințe pentru a acționa.
 persoana nu vede nici o conexiune între acțiune și rezultatele dorite.
 o persoană poate să nu-și dorească să acționeze.
Amotivația este forma cea mai lipsită de autodeterminare a motivației, o
persoană amotivată nu vede nici o legătură între propriile acțiuni și rezultate. În
realitate, amotivația este o formă de motivație rar întâlnită în practică, deoarece e
puțin probabil ca indivizii amotivați să se implice vreodată în sport.
Fgura 7. Continuum-ul autodeterminării și diferitele tipuri de motivație
Raportat la autodeterminare, motivația poate fi cel mai bine conceptualizată

ca un continuum. În figura 7, formele cele mai puțin autodeterminate de motivație
sunt prezentate în partea stângă a continuumului, în timp ce formele cele mai
autodeterminate sunt poziționate în patea dreaptă. La mijlocul acestui continuum se
află diferitele forme de motivație extrinsecă.
V.2. MOTIVAȚIA ȘI ÎNCREDEREA ÎN SINE
Încrederea în sine reprezintă motorul care susține efortul de cursă lungă a unui
sportiv de performanță.
Preocuparea față de aspectul exterior și față de starea sănătății reprezintă o
caracteristică care trimite către sfera motivațională a unui sportiv de performanță, de
la care se așteaptă să fie permanent în stare funcțională, optim din punct de vedere
40
fizic și să evite toate comportamentele sau acțiunile care cresc riscul de incapacitare
pentru antrenament și competiție.
Încrederea în sine și motivația nu sunt sinonime, dar se află în relație directă.
Astfel, sportivii puternic motivați tind să devină foarte încrezători în abilitățile lor.
Dar, trebuie făcută distincția între încrederea în sine globală și încrederea în sine
raportată la situații specifice.
Încrederea în sine globală este mai mult o trăsătură de personalitate. De
pildă, un individ poate da dovadă de încredere în sine globală, dar cu toate acestea
să nu se poată angaja cu succes într-o activitate sportivă sau de exercițiu fizic.
Încrederea în sine globală poate fi folosită pentru a încuraja o persoană să facă lucruri
noi, dar nu înseamnă că ea se va simți capabilă de succes într-o sarcină specifică.
Un exemplu de încredere în sine în situații specifice îl reprezintă jucătorul
de fotbal ferm convins că va transforma în gol o lovitură de la 11 metri de care
depinde soarta meciului.
Încrederea în sine globală este o trăsătură de personalitate sau predispoziția
de a fi o persoană încrezătoare în sine.
Încrederea în sine în situații specifice reprezintă certitudinea pe care o
persoană o are că va reuși într-o sarcină concretă din sport.
O teorie privind încrederea în sine aplicată în mediul sportiv este modelul lui
Vealey (1986, 1988) care conceptualizează motivația și încrederea în sine în mediul
sportiv, abordând situații specifice psihologiei sportului.
În modelul ilustat în figura 8, Vealey definește încrederea sportivă ca fiind
„credința sau gradul de certitudine pe care indivizii îl posedă privind abilitatea lor
de a avea succes în sport”.
Figura 8. Modelul lui Vealey privind încrederea sportivă

41
Într-o situație competițională obiectivă se manifestă o trăsătură de

personalitate numită încredere sportivă (ÎS - trăsătură) și o anumită orientare în
competiție. Acești doi factori sunt predictivi pentru încrederea sportivă situațională
concretă (ÎS - stare) pe care sportivul o manifestă în timpul competiției. Încrederea
sportivă situațională (ÎS - stare) este un predictor al performanței și provoacă
răspunsuri comportamentale care amplifică percepțiile subiective ale rezultatului.
Exemple ale acestor percepții subiective includ satisfacția, percepția succesului
(independen de victorie sau înfrângere) sau atribuirea rezultatului unor diverse
cauze. Rezultatele subiective influențează și sunt influențate de orientarea
competițională a sportivului și de trăsăturile de personalitate privind încrederea
sportivă.
Modelul lui Vealey este util în explicarea relației dintre încrederea sportivă
generală și încrederea sportivă manifestată în situații specifice. Astfel, un sportiv
care obține performanțe în sportul pe care îl practică la un moment dat, poate
transfera din încrederea dobândită ca urmare a succesului obținut și în alte sporturi.
V.3. CLIMATUL MOTIVAȚIONAL
Comportamentul antrenorilor, părinților și al prietenilor are un puternic efect

asupra percepției sportivilor asupra a ceea ce înseamnă realizarea. Persoanele
enumerate mai sus creează un mediu în jurul sportivului, cunoscut sub numele de
climat motivațional.
Un climat care promovează perfecționarea este cel în care sportivul primește
întăriri pozitive de la antrenor atunci când:
• lucrează din greu;
• înregistrează progrese;
• îi ajută pe alții să evolueze prin cooperare;
• consideră că fiecare sportiv are o contribuție importantă la reușita echipei.
Un climat de competiție, înțelegând adesea un „climat de performanță”, este
unul în care sportivii percep următoarele lucruri:
a. contraperformanța și greșelile trebuie pedepsite;
b. sportivii mai dotați trebuie să primească cea mai mare atenție și recunoaștere;
c. competiția dintre membrii echipei este încurajată de antrenor.
Epstein (1989) se referă la condițiile pe care un antrenor e bine să le aibă în
vedere pentru a crea un climat orientat spre perfecționare ce poate susține
dezvoltarea motivației intrinseci. Aceste condiții vizează următoarele aspecte:
42
1. Sarcinile – varietatea și diversitatea acestora facilitează interesul pentru

învățare și implicare în sarcină;
2. Moderarea autorității antrenorilor – aceștia trebuie să le ofere sportivilor
oportunitata de a participa activ în procesul de învățare, prin implicarea în
procesul decizional și prin stimularea responsabilității și prin stimularea
responsabilității în monitorizarea propriilor progrese;
3. Recompense – recompensarea participării trebuie centrată pe asimilările și
progresele personale, și nu pe comparații sociale;
4. Stimularea interacțiunilor – sportivii trebuie plasați în grupuri, astfel încât
ei să-și exerseze abilitățile într-un climat de învățare colaborativă;
5. Evaluarea – trebuie să implice numeroase autoevaluări focalizate pe efort și
perfecționare personală;
6. Sincronizarea – reprezintă variabila esențială pentru interacțiunea sinergică
a acestor condiții.
Climatul motivațional poate fi orientat spre sine sau spre sarcină. Un climat
de mentorat (orientat spre sarcină sau perfecționare) este unul în care efortul,
cooperarea și asistența pozitivă sunt accentuate. Un climat de competiție (orientat
spre sine) este unul în care se încurajează comparația socială. Cercetările confirmă
eficiența climatului de mentorat pentru dezvoltarea învățării, încrederii în sine și a
abilităților autopercepute.
V.4. OPTIMUL MOTIVAȚIONAL
Eficiența activităților depinde și de relația dintre intensitatea motivației și

gradul de dificultate al sarcinii cu care se confruntă individul.
Cu cât între mărimea intensității motivației și gradul de dificultate al sarcinii
există o mai mare corespondență și adecvare, cu atât eficiența activității va fi mai
bine asigurată.
În acest context a apărut în psihologie ideea optimului motivațional și
necesitatea stabilirii unei intensități optime a motivației care să permită obținerea
unor performanțe înalte, cât mai apropiate de cele așteptate.
Aceasta este exprimată de către Legea Yerkes-Dodson stabilită la începutul
secolului XX.
În obținerea optimului motivațional se pot întâlni două situații:
a) când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) corect de către subiect.
În acest caz optimul motivațional înseamnă relația de corespondență, chiar de
echivalență între mărimile celor două variabile. Dacă dificultatea sarcinii este mare,
înseamnă că este nevoie de o intensitate mare a motivației pentru îndeplinirea ei;
43
dacă mărimea sarcinii este medie, o motivație de intensitate medie este suficientă
pentru soluționarea ei etc.
b) când dificultatea sarcinii este percepută (apreciată) incorect de către
subiect. În acest caz, ne confruntăm cu două situații tipice: fie cu subaprecierea
semnificației sau dificultății sarcinii, fie cu supraaprecierea ei.
În nici una dintre situații subiectul nu va fi capabil să-și mobilizeze energiile
și eforturile corespunzătoare îndeplinirii sarcinii.
În primul caz, el va fi submotivat și va acționa în condițiile unui deficit
energetic, ceea ce va duce, în final, la nerealizarea sarcinii. În al doilea caz, el va fi
supramotivat și va acționa în condițiile unui surplus de energie, care l-ar putea
dezorganiza, stresa, sau i-ar putea cheltui energia chiar înainte de a se confrunta cu
sarcina.
Optimul motivațional se poate obține prin acțiunea asupra celor două variabile
care sunt în relație: obișnuirea indivizilor să aprecieze cât mai corect dificultatea
sarcinii (prin atragerea atenției asupra importanței ei, prin sublinierea momentelor ei
mai dificile, etc.), sau prin manipularea intensității motivației, în sensul creșterii sau
a scăderii ei. Aceasta presupune o ușoară reechilibrare între intensitatea motivației
și dificultatea sarcinii.
De exemplu, dacă dificultatea este medie, dar este apreciată (incorect) ca fiind
mare, atunci o intensitate medie a motivației este suficientă pentru realizarea ei (deci
o ușoară submotivare). Dacă dificultatea sarcinii este medie, dar este considerată (tot
incorect) ca fiind mică, o intensitate medie a motivației se obține printr-o ușoară
supramotivare.
VI. AGRESIVITATEA ÎN SPORT
Există o anumită ambivalență cu privire la agresivitatea în sport. Pe de o parte,

așa cum a susținut Russell (1993), sportul este probabil singurul context de pace în
care nu numai că tolerăm, dar încurajăm activ și ne place comportamentul agresiv.
În sportul violent de hochei, violența vinde, prezența la meci corelează cu frecvența
actelor de violență. Pe de altă parte, există panică cu privire la huliganismul din
fotbal, iar în ultimii ani a existat o creștere a proceselor intentate de sportivi
împotriva altora care i-au rănit intenționat. Un motiv pentru această aparentă
ambivalență este că avem tendința de a privi agresivitatea într-un mod diferit în
diferite situații. Sportul este probabil singura activitate umană (cu excepția
războaielor), în care actele de agresivitate interpersonală au ajuns să fie tolerate și
chiar aclamate entuziast de o anumită categorie a populației. Anul 1985 este o dată
44
des menționată atunci când se discută despre subiectul violenței în sport. Incidentele
de pe stadionul Heysel din Bruxelles s-au soldat cu 39 de morți și peste 600 de răniți.
Înainte de a trece mai departe, este posibil util să privim mai atent modul în care ar
trebui să definim agresivitatea.
VI.1. DEFINIREA AGRESIVITĂȚII ÎN SPORT
Este poate cel mai ușor să începem spunând ceea ce nu este agresivitatea. Ea
nu este competivitate și nici furie. Competivitatea este o atitudine, furia este o
emoție.
În timp ce ambele pot contribui la agresivitate, agresivitatea în sine este un
comportament. Agresivitatea prin definiție implică a face ceva neplăcut cuiva în
mod activ. Comportamentul agresiv poate lua multe forme, de la abuz verbal - care
duce la daune psihologice - la violență fizică. Există un acord general că agresivitatea
implică intenția de a cauza daune într-o anumită formă; astfel comportamentul care
cauzează accidental rău cuiva nu este agresivitate. Punând alături acești factori
împreună, o simplă definiție de lucru a agresivității ar suna cam așa „orice fel de
comportament care are intenția de a face rău unei alte persoane”.
Baron și Richardson (1994 apud Crăciun, 2008) definesc agresivitatea umană
ca: „orice formă de comportament care are ca obiectiv vătămarea sau rănirea
unei ființe umane care are toate motivele să evite un astfel de tratament”. Din
această definiție pot fi extrase următoarele elemente definitorii:
1) agresivitatea este mai mult un comportament decât o emoție;
2) acțiunea de vătămare este intenționată;
3) încercările nereușite de a răni sunt tot acte de agresiune;
4) vătămarea include și acte non-fizice, cum ar fi umilirea intențională;
5) victima are toate motivele să evite agresiunea.
Agresivitatea și violența sunt termeni care adesea sunt folosiți ca și sinonime,
când în realitate sunt noțiuni distincte, violența referindu-se mai mult la componenta
fizică a agresivității.
Termenul de agresivitate este utilizat în mod tradițional pentru a caracteriza o
paletă largă de comportamente. Sunt câteva întrebări la care trebuie să încercăm să
dăm un răspuns: „Poate fi agresivitatea doar verbală?”, „Faulturile tactice pot fi
considerate agresivitate?”, „Dar gândurile negative cu privire la adversar?”, „Gestul
de a arunca racheta de pământ în cazul unei nereușite la tenis este un gest agresiv?”.
Cu siguranță nu vom ajunge la unanimitate în ceea ce privește răspunsurile la aceste
întrebări. Această constatare întărește convingerea privind dificultatea definirii
agresivității în sport.
45
În psihologia sportului, în ciuda acestor dificultăți, s-a ajuns la un consens

rezonabil în privința agresivității. Acest lucru a fost posibil prin delimitarea a trei
termeni care au legătură cu problematica agresivității, și anume:
1. Agresivitatea ostilă – scopul primordial al acesteia este accidentarea
adversarului. Acest tip de agresivitate este întotdeauna însoțită de furie din
partea agresorului și de intenția de a cauza suferință adversarului.
2. Agresivitatea instrumentală – intenția de a face rău adversarului este încă
prezentă, dar scopul este de a primi o recompensă externă, cum ar fi victoria
echipei. Agresorul privește comportamentul său ca un mijloc prin care își
obține scopul primar, acela de a obține victoria. Agresivitatea instrumentală
este un mijloc prin care se ajunge la un rezultat dorit și nu un scop în sine.
3. Comportamentul asertiv – este deseori confundat cu termenul de
agresivitate. De multe ori antrenorii își încurajează sportivii să joace „mai
agresiv”, doar că antrenorii cer din partea lor un joc cu mai mult angajament
sau mai multă asertivitate. Comportamentul asertiv în sport presupune un
efort crescut și mai multă energie, corespunzător acțiunii adversarului. Acest
lucru nu presupune furie și nici nu există intenția de a provoca suferință
adversarului. Asertivitatea în sport presupune folosirea forței verbale și fizice
în măsura permisă de regulament și în funcție de intensitatea opoziției
adversarului.
Singura ambiguitate care persistă în clarificarea agresivității sportive se referă
la conceptul de intenție. În realitate, doar jucătorul implicat știe cu siguranță dacă a
existat intenția de a lovi. Oricum, fiecare sport are regulamente precise care permit
arbitrilor să intepreteze intenționalitatea.
VI.2. CAUZELE AGRESIVITĂȚII ÎN SPORT
Cercetările au descoperit o multitudine de factori care pot fi responsabili de

apariția agresiunii în sport. Bull (2011) aduce în discuție cele mai populare teorii
care caută să explice agresivitatea în sport, plecând de la următorii factori:
1. Competiția
Una dintre primele teorii psihologice care explicau agresivitatea este teoria
frustrare-agresivitate. Această teorie sugerează faptul că frustrarea crește
probabilitatea apariției comportamentelor agresive. Frustrarea, în acest caz, este
definită ca reacție la împiedicarea în îndeplinirea unui obiectiv. Având în vedere
această definiție, este evident că sporturile competitive implică un număr mare de
obiective „blocate”. Învinsul este evident frustrat de pierdere, dar, până la urmă, atât
învinsul, cât și câștigătorul sunt frustrați prin concurs de numeroasele reacții
frustrante aflate la îndemâna adversarului. Plecând de la teoria frustrare-agresivitate,
46
pe baza a ceea ce tocmai am explicat, este rezonabil să presupunem că întrecerea

poate genera un comportament agresiv.
2. Rezultatul concursului
Cercetările au demonstrat că cei care pierd se comportă mai agresiv decât cei
care câștigă. Pentru explicarea acestei ipoteze a fost folosită tot teoria frustrare-
agresivitate. Din moment ce acela care pierde trăiește mai multe reacții la „blocarea”
atingerii obiectivelor sale, sportivul devine tot mi frustrat și acționează mai agresiv.
De-a lungul timpului, s-a observat că și poziția echipei în clasament este
legată de gradul de agresivitate în sport. Echipele aflate pe poziții inferioare în
clasament tind să se manifeste mai agresiv decât cele mai sus clasate, fiind mai
frustrate. O explicație alternativă poate fi aceea că acești indivizi au mai puțin de
pierdut. Pentru că nu au șansa de a câștiga campionatul, recurg la comportamente
agresive pentru a-și descărca frustrările.
3. Diferența de puncte
Acest factor este strâns legat de cel anterior, deoarece s-a observat că avansul
de puncte/goluri câștigat de echipa adversă corelează cu agresivitatea. Atunci când
scorul este strâns sau egal, de obicei, există mai puțină agresivitate. Probabil pentru
că atunci când scorul este strâns, un fault poate determina rezultatul meciului.
Dimpotrivă, atunci când este o discrepanță foarte mare între scoruri, pot să apară mai
multe gesturi violente. Acest lucru se întâmplă deseori deoarece jocul scapă de sub
control.
4. A juca acasă versus în deplasare și reacția fanilor
Studiile care vin din domeniul fotbalului au scos în evidență faptul că
echipele oaspete comit mai multe faulturi și joacă mai agresiv decât echipele gazdă.
Acest fapt ar putea fi rezultatul mai multor factori, incluzând provocările echipei
gazdă și ale fanilor față de oaspeți. Dacă sportivii percep reacțiile ostile ale fanilor,
nivelul activării lor poate crește și duce la comportamente agresive.
5. Contactul fizic
Există anumite sporturi (hocheiul pe gheață, rugby și într-o anumită măsură
chiar baschetul), care prin natura lor necesită un grad mare de contact fizic. Deseori
acest contact fizic duce la dispute și, în anumite cazuri, agresiunea escaladează până
aproape de bătaie. Unii oameni cred că, din moment ce contactul fizic este o reacție
la „blocarea” obiectivului, teoria frustrare-agresivitate ar explica incidența crescută
a agresivității rezultate din contactul jucătorilor. Cum contactul nu duce întotdeauna
la agresiune, probabil că există și alți factori implicați. Unul dintre aceștia este
percepția intenției sau atribuirea.
6. Atribuirea făcută de sportiv
Atribuirea se referă la percepția noastră asupra cauzelor unui eveniment.
Reacția la contactul fizic va diferi în funcție de modul cum percepem acel act. Astfel,
47
o deposedare puternică în rugby sau fotbalul american va fi interpretată diferit în

funcție de cum percepem situația – dacă noi credem că adversarul încearcă în mod
deliberat să ne loveascăsau doar vrea să preia controlul asupra mingii. Anumite
indicii precum reputația sportivului, limbajul corpului și comportamentul verbal care
urmează gestul, vor duce la o interpretare specifică. Cu alte cuvinte, nu este vorba
doar despre contactul fizic, ci și despre interpretarea asupra contactului, care ne
determină să răspundem sau nu în mod agresiv.
7. Arbitrii
Și arbitrii sunt menționați ca posibile cauze ale comportamentului agresiv în
sport. Dacă arbitrul nu conduce meciul în mod ferm, competitorii învață foarte
repede că jocul agresiv este tolerat. Acest fapt duce la creșterea agresivității, sportivii
răspunzând cu o agresivitate tot mai mare.
8. Antrenorii și părinții
Atât antrenorii, cât și părinții sunt responsabili pentru manifestarea unui
comportament agresiv în sport. Este oricând posibil să găsești un caz izolat de
antrenor sau părinte care sfătuiește intenționat sportivul să fie agresiv, dar situațiile
de acest gen sunt rare. Cea mai bună cale de a explica ce se întâmplă este prin a face
trimitere la termenul psihologic „factor de întărire”.
În general, o „întărire” este orice se întâmplă după un comportament specific
și care schimbă probabilitatea de reapariție a acelui comportament. Întăririle pot fi
atât pozitive, cât și negative. Factorii pozitivi de întărire ne fac să repetăm același
comportament în viitor, în timp ce factorii negativi au un efect opus. Cu alte cuvinte,
dacă un sportiv se comportă agresiv și primește o întărire pozitivă (încurajări din
partea coechipierilor), atunci acest fapt crește mult șansele ca sportivul să se
comporte agresiv când se va ivi o situație similară. Din contră, dacă gestul agresiv
este urmat de o întărire negativă (critici din partea antrenorului), atunci este mai
puțin probabilsă se repete comportamentul agresiv.
9. Observarea comportamentului agresiv
Au fost realizate multe cercetări care arată că observarea unor modele
agresive poate duce la un comportament agresiv crescut din partea observatorului.
Psihologii sugerează trei posibile motive pentru această cauză:
a. a vedea agresiuni poate duce la învățarea unor noi răspunsuri agresive;
b. observarea agresiunii poate duce la o antipatie față de comportamentele
agresive;
c. a vedea agresiuni poate facilita gesturi agresive învățate anterior.
Problema observării agresiunii este legată de larga difuzare a sportului la TV.
Dacă luăm în considerare cât timp petrece un copil uitându-se la televizor și faptul
că sportul începe să ocupe tot mai mult timp din programe, apar implicații deosebit
de serioase.
48
VI.3. ANTRENAMENTUL DE PREVENIRE A REACȚIEI

AGRESIVE
Autocontrolul agresivității implică dezvoltarea unui plan de a face față

situațiilor-problemă. Tehnicile cunoscute sub numele de antrenament de prevenire a
reacției agresive implică:
 identificarea acelor situații care au dus deseori în trecut la agresivitate;
 dezvoltarea unor strategii specifice alternative care îl vor ajuta pe sportiv să
evite comportamentul agresiv.
Folosind această tehnică, există trei intervale de timp specific care trebuie
luate în considerare:
1. Faza de pregătire – înainte de competiție, sportivul încearcă să-și reducă
tendința agresivă prin două moduri: (a) accentuarea mai degrabă a dimensiunii
interpersonale a competiției, decât a celei personale; (b) a substitui gândurile
negative cu afirmații pozitive: „Mulțimea nu este împotriva mea, ci ea doar
își dorește să câștige echipa favorită”, „Știu că pot juca mai bine dacă îmi
păstrez calmul”. Aceste afirmații, dar și altele, ajută sportivul să se
pregătească pentru provocările inevitabile.
2. Faza de impact – începe când sportivul aude reacțiile negative ale mulțimii
și ripostează prin afirmații pozitive repetate precum: „Sunt calm și nu voi lăsa
mulțimea să mă disturbe” și „Mă voi descurca bine dacă îmi păstrez
controlul”.
3. Faza de reflecție – după ce a evitat cu succes o confruntare agresivă, sportivul
trebuie să își acorde o recompensă mentală, precum: „Bravo, de data asta nu
ai lăsat mulțimea să te scoată din minți!” și „Ai văzut că joci mai bine atunci
când îți păstrezi controlul”.
Cu o planificare adecvată din partea antrenorului și cu implicare din partea
sportivului, aceste tehnici îl pot ajuta foarte bine să își controleze anumite tendințe
agresive.
VI.4. STRATEGII DE INTERVENȚIE PENTRU CONTROLUL

AGRESIVITĂȚII
În cazul comportamentelor agresive, emoția cea mai frecventă este furia. De

aceea, cele mai eficiente tehnici de control al agresivității, la nivel individual, sunt
tehnicile de management al furiei.
Un prim pas în managementul furiei este învățarea sportivilor să-și
recunoască corect emoțiile. Ne-am aștepta ca sportivii să fie foarte abili în a-și
49
recunoaște emoțiile, în special datorită gradului crescut de conștientizare

chinestezică, dar studiile nu sprijină deloc această idee. În realitate, valorile
promovate de cultura sportului de performanță împiedică sportivii să recunoască
existența unor emoții negative, cum ar fi anxietatea.
O modalitate uzuală de intervenție care sprijină sportivii să-și recunoască
stările emoționale este un jurnal de monitorizare a furiei. În acest jurnal, sportivii
își notează detaliat situațiile care induc furia, evenimentele precipitatoare, factorii
care contribuie la dezvoltarea emoției, gândurile și emoțiile provocate de acestea,
consecințele alegerii pe care o fac și o autoevaluare a emoției sau a capacității sale
de a se controla. Jurnalul permite sportivului să-și monitorizeze modalitățile de
răspuns în situații generatoare de furie și să-și urmărească progresul realizat în
temperarea emoțiilor agresive.
Un loc central în trăirea unei emoții îl constituie activarea la nivel fiziologic.
Principalele semne fiziologice ale furiei sunt: creșterea frecvenței cardiace, a ratei
respiratorii, transpirația, tensiunea musculară etc.
Intervențiile cele mai comune pentru scăderea activării asociate cu furia
includ:
• Exercițiile de relaxare (respirația diafragmatică, relaxarea musculară
progresivă, trainingul autogen);
• Imageria.
Respirația diafragmatică – individul se concentrează pe reducerea
conștientă a ratei respiratorii, realizându-se prin focalizarea pe procesul respirației.
Pentru început, sportivul este rugat să-și pună palma dreaptă pe abdomen la nivelul
diafragmei, mai jos de baza sternului. În timpul inspirației, sportivul își imaginează
că abdomenul se umflă asemenea unui balon. Expirația trebuie să fie înceată, dar
fermă, abdomenul se golește de aer, sportivul își imaginează că peretele abdominal
se apropie de șira spinării. O secvență a instrucțiunilor pentru respirația
diafragmatică include următorii pași: „Plasați palma pe abdomen, inspirați adânc,
ușor. Rețineți respirația până numărați la 3, apoi ușor expirați. Repetați tot procesul”.
Respirația adâncă încetinește rata respiratorie și cea cardiacă.
Relaxarea – relaxarea musculară progresivă permite sportivilor să-și
îmbunătățească controlul muscular prin contractarea și apoi relaxarea sistematică a
anumitor grupe musculare. Sportivul este învățat să-și contracte fiecare grupă
musculară până aproape de punctul în care simte disconfort și apoi să relaxeze
musculatura. Ei sunt instruiți să fie atenți la diferența dintre tensiune și relaxare și să
conștientizeze faptul că ei pot avea controlul asupra modului în care se simte corpul
lor. Cu timpul, după multe exerciții, sportivii vor putea să se relaxeze atunci când se
vor simți prea tensionați. Dacă vor sesiza că apare o tensiune în ceafă și umeri,
50
generată de furie, ei vor învăța să o disperseze prin utilizarea strategiilor de relaxare

musculară.
Imageria – este o tehnică care poate induce relaxarea eficientă. O abordare
simplă ar fi instruirea sportivilor să se imagineze într-un loc plăcut și liniștit. A te
imagina în locuri liniștite poate contribui la dezactivarea rapidă a răspunsului
activator ca urmare a furiei.
Odată ce sportivii deprind unele abilități de control al activării, ei le pot
practica chiar în timp ce sunt expuși unor stresori specifici activității sportive.
Programele de management al furiei în sport nu au o tradiție prea îndelungată,
iar cercetarea trebuie să evalueze gradul lor de eficiență. Multe dintre aceste
programe sunt adaptate din alte domenii, cum ar fi violența domestică, violența la
tineri sau probleme de abuz. Programele de intervenție de grup trebuie să implice
atât sportivii, cât și antrenorii. Programele de consiliere individuală cele mai
eficiente se bazează pe tehnici cognitiv-comportamentale care și-au dovedit
eficacitatea și în alte domenii aplicative.
VII. ATITUDINEA ÎN SPORT
Psihologul social Elliot Aronson a definit atitudinea „o evaluare de durată –

pozitivă sau negativă – a oamenilor, obiectelor sau ideilor” (Aronson, 1994, p. 287).
Putem observa două trăsături importante ale atitudinilor din această definiție. Prima,
atitudinile sunt de durată. Odată ce am stabilit o atitudine fermă față de sport, cel
mai probabil o vom păstra. A doua, atitudinile implică judecățile.
Atitudinea se exprimă atât prin idei, opinii, păreri, convingeri, cât şi prin
aderenţa la un anumit comportament şi la un anumit mod de a reacţiona faţă de
evenimentele din antrenament şi concursuri. Atitudinea se sprijină pe factorii
psihologici asociaţi succesului sportiv, se formează treptat şi reglează conduita
sportivului de elită.
Atitudinile noastre față de sport, fie sunt în mod distinct pozitive, fie în mod
distinct negative. Înțelegerea atitudinilor este importantă pentru psihologii sportivi
dintr-anumite motive. Dacă părinții și profesorii pot înțelege modul în care copiii lor
dobândesc atitudini, pot folosi înțelegerea aceasta pentru a se asigura că mai mulți
tineri dezvoltă atitudini pozitive față de sport. Prin înțelegerea legăturii dintre
atitudini și comportament, putem încerca să ajutăm mai mulți oameni să se bucure
de beneficiile medicale și psihologice atât de pe urma practicării sporturilor, dar și
vizionării acestora.
51
VII.1. NATURA ATITUDINILOR
Pennington și colaboratorii săi (1999) au distins între două abordări pentru a

înțelege atitudinile:
 Abordarea funcțională - se întreabă „de ce?” avem atitudini și cum anume
adoptarea unei atitudini particulare poate fi de ajutor pentru noi.
 Abordarea structurală privește factorii diferiți care alcătuiesc atitudinile.
VII.1.1. Funcțiile atitudinilor

Smith și colaboratorii săi (1964) au sugerat că atitudinile deservesc trei mari
scopuri psihologice: funcția adaptativă, funcția de cunoaștere și funcția de apărare
a Eului.
Funcția adaptativă a atitudinilor implică utilitatea anumitor atitudini în a ne
ajuta să ne atingem obiectivele. De exemplu, o modalitate prin care ne putem integra
într-o mulțime dezirabilă este de a le împărtăși interesul sportiv, în general, sau într-
un anumit sport. Dar, oamenii nu își schimbă în mod cinic și regulat atitudinile
pentru a câștiga favoruri (deși unii oameni este posibil să o facă uneori). Mai bine
spus, fără a fi conștienți de asta, suntem influențați în ceea ce privește atitudinile
noastre de conștiința că anumite atitudini ne pot face rău sau bine.
Funcția de cunoaștere a atitudinilor se referă la faptul că a avea atitudini face
lumea mai simplă și mai predictibilă. Înseamnă, de asemenea, că putem economisi
„energie mentală” pe care, de altfel, am fi consumat-o analizând fiecare persoană
sau situație cu care ne întâlnim. De exemplu, putem avea o perspectivă pozitivă
universală despre sport, indiferent de natura sau contextul în care are loc sportul. O
astfel de atitudine ne eliberează de corvoada complexă de a emite judecăți morale
cu privire la detalii cum ar fi siguranță sau politici.
Funcția de apărare a Eului se referă la faptul că putem adopta atitudini
pentru a ne proteja de sentimente dificile sau dureroase. De exemplu, o modalitate
prin care copiii se pot apăra de sentimentele de umilire pe care le au la orele de
educație fizică este să adopte o atitudine negativă față de toate sporturile. Oamenii a
căror mândrie a avut de suferit din cauza sportului pot adopta o atitudine defensivă
similară „Nu mă deranjeză – mi-e silă de baschet oricum”.
Desigur, funcția defensivă a atitudinilor nu duce întotdeauna la atitudini
negative față de sport și psihologia sportivă. Într-un studiu denumit amuzant
„Moartea face bine sănătății”, Arndt (2003) a examinat relația dintre stimulii care
amintesc de propria mortalitate și atitudinile față de exercițiile fizice. Indiferent de
practicarea vreunui sport, participanții care primeau stimuli legați de propria
mortalitate experimentau o schimbare a atitudinilor în favoarea exercițiilor regulate.
Presupunem că era o atitudine defensivă, pro-sportivă de a nega realitatea morții.
52
VII.1.2. Structura atitudinilor

Abordarea structurală a atitudinilor ia în considerare diferitele componente
care alcătuiesc atitudinile. Există un consens general că există trei aspecte ale
atitudinilor: dimensiunea cognitivă, dimensiunea afectivă și dimensiunea
comportamentală:
- Dimensiunea cognitivă are legătură cu credințele.
- Dimensiunea afectivă are legătură cu sentimentele.
- Dimensiunea comportamentală are legătură cu acțiunile noastre.
Credințele noastre sunt adesea stereotipe. Putem să avem, de exemplu, o
viziune stereotipă despre oamenii care preferă un anumit sport. Stereotipurile sunt
credințe care exagerează similaritățile dintre toți membrii unui grup și minimizează
diferențele dintre aceștia. Astfel, noi credem că toți jucătorii de rugby beau prea mult
sau că toți suporterii de fotbal sunt violenți. Avem, de asemenea, credințe care au un
efect puternic asupra sportului pe care îl practicăm sau asupra comportamentului
sportiv.
Se pare că sentimentele noastre cu privire la sport rezultă cel puțin parțial din
credințele noastre. De exemplu, dacă noi credem că jucătorii de rugby sunt mereu
beți sau că toți suporterii de fotbal sunt toți violenți, cel mai probabil vom simți
repulsie sau teamă față de ei. Cel mai probabil vom avea sentimente puternice față
de sport, în general, și față de un sport în special. Cercetările au arătat că cantitatea
și tipul de informație despre un sport care sunt oferite elevilor, le pot afecta
sentimentele față de acel sport. În general, cu cât știm mai mult despre un sport, cu
atât mai pozitiv îl vom privi. Theodorakis (1992) a descoperit că prin creșterea
informației tehnice dată elevilor la cursul de ski, ei priveau pozitiv acest sport.
VII.2. FORMAREA ATITUDINILOR FAȚĂ DE SPORT
Cum ne formăm atitudinile față de sport? Gândiți-vă la propriile atitudini față

de sport acum. Vă puteți aminti experiențe timpurii pozitive sau negative care v-au
șlefuit atitudinile. Ați putea indica membri ai familiei sau profesori care au avut o
influență puternică. Ați practicat vreun sport pentru a impresiona pe cineva atrăgător
sau ați urmat turma și apoi să descoperiți că vă plăcea acel sport? Puteți descoperi
că sunteți tipul de persoană atrasă în mod natural față de sport, sau că nu sunteți.
Cercetările au corelat toți acești factori în dezvoltarea atitudinilor.
VII.2.1. Personalitatea, genele și atitudinile

Eysenck (1982) a susținut că oamenii cu scorurile la extraversie și
psihoticism ridicate tind să aibă o atitudine pro-sport. Pentru teoreticienii
trăsăturilor precum Eysenck, personalitatea este, în principal, determinată de factorii
53
genetici. Ne putem imagina că genele pot influența atitudinile sportive. Nu spunem

că există o genă pentru sport, dar dacă unele aspecte ale personalității sunt moștenite,
este posibil să moștenim o predispoziție pentru dezvoltarea anumitor atitudini.
Este nevoie de dovezi pentru predispoziția materialului genetic spre atitudini
pozitive sau negative față de sport. Waller și colaboratorii săi (1990) au descoperit
că gemeni monozigoți separați (care sunt din punct de vedere genetic identici) au
mai multe perspective similare asupra a diferite subiecte decât gemenii dizigoți
separați (care au 50% gene similare). Acest studiu implică faptul că genele joacă un
rol în influențarea atitudinilor. Totuși ar trebui să ne amintim că există serioase
dificultăți în efectuarea studiilor pe gemenii sperați – nu vom ști niciodată dacă
similaritățile dintre gemenii separați se datorează geneticii sau mediului. De fapt,
este probabil ca mediul copilăriei să fie mai important decât genetica în influențarea
dezvoltării atitudinilor noastre.
VII.2.2. Învățarea socială a atitudinilor

Copiii au tendința de a observa și imita comportamentul modelelor lor. Astfel,
cel mai probabil, copiii adoptă atitudini față de sport pe care le observă la părinții
lor. Copiii primesc întăriri puternice ca răspuns la atitudinile pe care le manifestă de
la o vârstă timpurie. Învățarea socială poate explica atitudinile actorilor și
spectatorilor. Ne putem imagina cu ușurință un scenariu în care copilul își observă
tatăl care urmărește un meci de fotbal și se bucură când o echipă înscrie. Băiatul va
copia comportamentul tatălui. Cel mai probabil tatăl va răspunde la acest lucru
lăudându-și fiul și explicându-i regulile jocului – astfel întărind comportamentul. În
figura 9 am reprezentat modelul lui Bandura al acestui proces.
Figura 9. Învățarea socială a atitudinii copilului față de fotbal

54
Cum rămâne cu atitudinea fetelor față de sport? Imaginați-vă că în scenariul

de mai sus, în loc de fiu, fiica aclamă la meciul de fotbal. Este improbabil ca aceasta
să primească aceleași întăriri pozitive ca un copil de sex masculin. Ar putea fi
ignorată la fel de bine – sau mai rău, pedepsită. În cultura noastră, există mai puține
oprtunități pentru fete decât pentru băieți să învețe despre plăcerea privitului unui
meci de fotbal. Problema cu diferențele de gen în atitudinile sportive a fost subliniată
în timpul Cupei Mondiale din 1998, unde disproporția între atitudinile bărbaților și
a femeilor de a urmări meciurile de fotbal a fost atât de polarizată încât a apărut
termenul de „văduve ale Cupei Mondiale” și au apărut sfaturi pentru a menține
relația dintre partenerii cu atitudini diferite față de meciurile de fotbal.
VII.2.3. Implicarea parentală

Gradul în care părinții implică activ copiii în activitățile sportive le poate
afecta atitudinea față de sport. La o extremă, părinții care nu recunosc realizările
copiilor lor, nu le oferă o întărire pozitivă adecvată. La cealaltă extremă, este posibil
ca părinții să devină supraimplicați. Acest lucru a fost confirmat de un studiu al lui
Stein (1999) care a evaluat 42 de copii, de 13-14 ani, care practicau fotbal, volei sau
fotbal american. Majoritatea subiecților au răspuns că părinții lor se implicau
moderat iar acest lucru era adecvat. Implicarea prea scăzută sau prea ridicată corela
cu o satisfacție scăzută în sport și nivele ridicate de stres.
VII.2.4. Dorința pentru îmbunătățirea sănătății și a condiției fizice

Există o presiune socială pentru oamenii de toate vârstele și de ambele sexe
de a menține un anumit tip de corp, caracterizat de puțină grăsime și multă masă
musculară. Aceasta este o situație paradoxală pentru psihologi. Pe de o parte, există
o îngrijorare autentică cu privire la creșterea numărului de copii și adulți obezi, urmat
de problemele de sănătate. Astfel, putem îndreptăți societatea când presează oamenii
să practice sport și să facă exerciții fizice pentru a-și menține greutatea. Pe de altă
parte, dovezile numeroase ale problemelor de alimentație sugerează un accent prea
mare pe importanța sportului și a controlului greutății, sugerează că pot exista
consecințe psihologice serioase și negative. Acest lucru a fost subliniat de un studiu
(Burak, Burckes-Miller, 2000) în care au fost evaluați 371 de copii cu vârste între
10-15 ani în ceea ce privește activitatea lor sportivă, atitudinile față de greutatea lor
corporală și strategiile de control a greutății. Aproape jumătate dintre aceștia
considerau că erau grași. O minoritate semnificativă utiliza strategii extreme de
control a greutății, cum ar fi înfometarea, vomitatul și administrarea de pastile de
slăbit, precum și exerciții fizice.
55
VII.3. ATITUDINI FAȚĂ DE COMPETIȚIE
Teoria învățării sociale este utilă pentru a înțelege cum dobândim atitudinile
față de competiție. Au existat multe discuții în ultimii ani asupra atitudinilor
britanicilor față de competiție (Jarvis, 2006). Pe de o parte, s-a arătat că britanicii
pot fi mai puțin motivați să câștige decât alte culturi datorită filosofiei „nu contează
să câștigi, contează să participi”. Pe de altă parte, s-a exprimat îngrijorarea că prea
mult accent pe competiție îi împiedică pe copii să se bucure de sport.
Unul dintre cele mai comprehensive studii ale atitudinii față de sport, raportul
Miller Lite (1983) a descoperit că 86% dintre părinții americani puneau prea mare
accent pe competiție.
Gervis (1991) a arătat că pot apărea probleme atunci când se pune accent
timpuriu pe importanța câștigului. Acest lucru poate fi înțeles parțial în termenii
teoriei învățării sociale. Dacă recompensa este oferită doar celor care câștigă atunci,
prin definiție, este oferită doar pentru jumătate dintre participanții jocului în jocurile
de echipă și pentru mult mai puțini jucători în sporturile individuale. Dacă
majoritatea participanților nu obțin întărire pozitivă, cel mai probabil nu își vor
menține interesul pentru sport.
Căsuța 1 oferă exemple de moduri prin care întărirea pozitivă poate fi utilizată
de profesori și antrenori pentru a încuraja atitudinile pozitive față de sport la toți
copiii.
Căsuța 1 – Utilizarea întăririi pozitive pentru conturarea atitudinii copiilor față de

sport:
1. Cantitatea de atenție pe care o oferi copiilor le poate afecta atitudinea de a practica
un sport. Atunci când antrenezi, oferă tuturor copiilor atenția ta, și nu doar câtorva.
2. Evită separarea elevilor slabi și separarea lor pentru a practica de unii singuri.
Această lipsă de atenție și încurajare îi va pedepsi și va împiedica să aibă atitudini
pozitive față de sport.
3. Oferă încurajări ori de câte ori este posibil. Oamenii se vor simți recompensați de
atenție.
4. Recompensează efortul și realizările personale precum și succesele mai evidente.
A remarca și recunoaște atunci când un sportiv mai slab stăpânește o abilitate, poate
afecta pe viață atitudinea acelei persoane.
5. Pedepsește lipsa de atenție și efort, dar nu pedepsi dinadins pe aceia care încearcă
din răsputeri pentru lipsa lor de abilitate. Nu uita că ceea ce pentru tine pare ca un
antrenament de copil poate fi perceput ca fiind o pedeapsă; de exemplu a da exerciții
în plus celor mai puțin capabili.
56
Există diferențe între sportivi și non-sportivi în ceea ce privește atitudinile lor

competiționale. Finkenberg și Moode (1996) au intervievat 164 de studenți cu
privire la atitudinile lor față de sport, jumătate dintre aceștia practicând sport în
cadrul universității. Sportivii puneau mai mult preț pe importanța competiției în
sport decât cei din grupul de control. De asemenea, puneau accent pe oportunitățile
de statut social și îmbunătățirea carierei. Non-participanții la sport erau pozitivi cu
privire la acesta, dar scopul pe care îl percepeau ținea de îmbunătățirea stimei de
sine și dezvoltarea caracterului.
VII.4. ATITUDINILE FAȚĂ DE SPORT ȘI

COMPORTAMENTUL SPORTIV
Așa cum susținea Gill (2000), suntem interesați de atitudinile față de

psihologia sportivă, pentru influența acestora față de comportamentul sportiv. O
problemă foarte importantă privește gradul în care atitudinile pot fi utilizate pentru
a prezice comportamentul. Cercetările psihologice timpurii au arătat că există o slabă
relație între atitudini și comportament, dar noi gândim la ora actuală că atitudinile
pot prezice în mod eficient comportamentul, dar numai dacă avem acces la anumite
alte informații.
VII.4.1. Teoria acțiunii motivate

Ajzen și Fishbein (1980) a produs un model al legăturii dintre atitudini și
comportament ce s-a dovedit popular în rândul psihologiei sportive. Acesta este
denumit teoria acțiunii motivate (Theory of Reasoned Action - TRA). O versiune
simplă a TRA este ilustrată în Figura 10, așa cum este utilizată pentru explicarea
practicării sporturilor.
Figura 10. Aplicarea teoriei acțiunii motivate pentru explicarea practicării

sporturilor
În TRA, doi factori determină intenția persoanei de a practica un sport:

 atitudinea lor generală față de sport;
57
 cât de dezirabil consideră ei că este sportul.

Astfel, chiar înainte de a avea intenția de a practica un sport, trebuie să avem
sentimente și credințe pozitive față de sport și avem nevoie să privim sportul ca pe
o activitate dezirabilă social. Desigur, intenția de a participa nu duce neapărat la
comportament. Pot interveni și alte circumstanțe. De exemplu, putem fi ocupați sau
să ne refacem după o accidentare.
VII.4.2. Teoria comportamentului planificat

Ajzen (1985) a introdus modificarea teoriei acțiunii motivate, creând
ramificația denumită teoria comportamentului planificat (Theory of Planned
Behavior-TPB). Ideea a fost că deși TRA este eficientă în prezicerea modului în care
oamenii s-ar comporta în situații în care au control total asupra acțiunilor lor și se
pot comporta în totalitate voluntar, este mai puțin util în situații în care
comportamentul este constrâns de circumstanțe. Teoria comportamentului planificat
introduce încă o variabilă, controlul comportamental perceput, care influențează
intențiile. Ca și în TRA există o legătură puternică între intenție și acțiune, totuși,
formulăm intenția de a acționa într-un anumit mod doar atunci când percepem că
avem control asupra comportamentului nostru.
Psihologii sportivi susțin TRA și TPB ca și explicații pentru relația dintre
atitudinile față de sport și comportamentul sportiv. Gill (1986) a investigat
atitudinile a 68 de oameni cu privire la sport. A întrebat participanții de câte ori pe
săptămână practicau jogging (ca o evaluare a comportamentului). A fost descoperită
o relație moderată (r = 0.44) între atitudinea față de jogging și frecvența acestuia.
Totuși, așa cum ar fi prezis TRA, a apărut o corelație mult mai puternică între
intenția de a practica jogging și frecvența acestuia (r = 0.81).
Un studiu al lui Wankel (1994) sugera că TPB prezice practicarea sportului
mai mult decât TRA. Au fost analizate datele a 3000 de canadieni, căutând evaluarea
exercițiului fizic, controlul comportamental perceput și normele sociale. Atitudinile
față de sport și controlul comportamental perceput erau mai predictive pentru sport
decât dezirabilitatea socială. Într-un alt studiu al aceluiași grup de cercetare,
Mummery și Wankel (1999) au descoperit că atât controlul comportamental
perceput cât și dezirabilitatea socială afectau atitudinile la înotătorii adolescenți.
O meta-analiză mai recentă (Hagger, 2002) și o revizuire calitativă (Culos-
Reed, 2001) a studiilor TRA și TPB au confirmat că TPB oferă explicații superioare.
Există lecții importante de învățat din cercetările asupra legăturii dintre
atitudinile și comportamentul sportiv. Pentru a înțelege ce factori afectează decizia
de a practica sport, avem nevoie să cunoaștem percepțiile subiecților asupra
dezirabilității sociale a sportului și credințele cu privire la oportunitatea de a practica
sport. Ambele percepții pot fi inexacte, iar o modalitate de a persuada mai mulți
58
oameni să facă mai mult sport poate fi de a aborda aceste credințe inexacte.
VII.4.3. Modelul transteoretic (TTM)

TTM a fost emis prima dată de Prochaska și DiClemente (1983) pentru a
înțelege mai bine de ce unii fumători renunțau la tutun fără ajutor profesionist.
Marcus și Simkin (1993) a aplicat modelul pentru a înțelege procesul prin care
oamenii începeau și mențineau practicarea sportului. Termenul „transteoretic” se
referă la faptul că modelul aduce împreună elemente din câteva teorii psihologice.
Conform TTM, oamenii trec prin cinci etape înainte de a practica un sport în mod
regulat. Acestea sunt exemplificate în Căsuța 2.
Căsuța 2 – Etape în practicarea unui sport

1. Precontemplarea: oamenii nu au nici o intenție de a practica.
2. Contemplarea: oamenii au intenția de a face o activitate fizică.
3. Pregătirea: ei încep să practice exerciții fizice cu frecvență neregulată.
4. Acțiune: ei au o participare totală pe termen scurt.
5. Menținere: ei își mențin participarea în mod regulat.
Fiecare etapă este definită de o relație diferită între intenție și comportament.

Acest lucru face modelul dinamic și oferă avantaje față de TRA și TPB, care
presupun o relație statică între intenție și acțiune. Desigur, oamenii nu trec pur și
simplu prin cele cinci etape și ajung la menținere. Ei pot recădea de un anumit număr
de ori la diferite etape dintr-un anumit număr de motive, de la accidentare, la natura
sezonieră a sportului ales. Un exemplu simplu este persoana care face jogging vara
și are o recădere la pregătire sau chiar contemplare atunci când ziua se scurtează iar
joggingul devine o experiență friguroasă și umedă. Modelul explică de ce unii
oameni trec prin astfel de recăderi în termeni de auto-eficiență. Pe scurt, auto-
eficiența este percepția noastră asupra propriei capacități într-o activitate. Cu cât mai
mult ne percepem a fi mai competenți, cu atât mai mult ne menținem în activitatea
fizică. Acest lucru are o aplicație practică importantă; putem încuraja oamenii care
au început recent practicarea unui sport să se mențină stabili în fața noilor bariere,
cum ar fi accidentările, vremea, sau schimbarea patternurilor familiale sau
profesionale care fac antrenamentul un inconvenient.
În timpul progresului prin cele cinci etape, o persoană poate apela la o
varietate de strategii pentru a încuraja progresul. Acestea includ:
 utilizarea suportului social, adică stabilirea prieteniilor cu sportivi care
socializează în mediile sportive.
 controlul stimulilor – aceasta implică ieșirea din situațiile care încurajează
inactivitatea și, în schimb, planificarea evenimentelor precum vacanțele de
59
schi sau ciclism care, inevitabil, vor însemna practicarea sportului.

Persoanele se pot expune în mod deliberat la informații asupra beneficiilor
practicării unui sport (creșterea conștientizării) sau la riscurile inactivității (alinare
dramatică).
În orice situație, influențați de credințele cu privire la propria eficacitate și
strategiile de activitate, persoanele sunt puse în fața unei alegeri de a începe să
practice un sport. Acest fapt implică o analiză cost-beneficiu prin care ei cântăresc
avantajele de a se antrena seara („O să-mi văd prietenii, o să mă simt mai bine sau o
să mă simt mai bine după ce fac exerciții”) și dezavantajele („Va trebui să merg până
acolo prin frig, o să pierd ultimul episod din Buffy sau e pizza și bere în frigider”).
Influența argumentelor pro ar trebui să crească pe măsură ce persoana progresează
prin cele cinci etape.
VIII. ANXIETATEA, NIVELUL DE ACTIVARE ȘI

STRESUL ÎN SPORT
Se cunoaște faptul că, în sport, emoțiile foarte puternice influențează negativ

capacitatea de performanță a individului. Dintotdeauna s-a pus problema nu de a
înlătura emoțiile, ci de a le cunoaște și stăpâni, de a le aduce la acel nivel al
intensității care este cel mai potrivit pentru performanța optimă.
Sportivul s-a antrenat intens în ultimele săptămâni și competiția se apropie.
În urma pregătirii asidue, un sentiment de încredere și entuziasm apare tot mai
pregnant... Deodată, chiar înainte de meci, sportivul se confruntă cu dificultăți de
respirație, tensiune musculară, „fluturi în stomac” și un sentiment de incertitudine.
Ce se întâmplă?
VIII.1. DEFINIREA ANXIETĂȚII ȘI ACTIVĂRII ÎN SPORT
Problema evidentă care se ridică este legată de faptul că termenul de

„anxietate” este relaționat cu cel de „activare” și „stres”.
Una dintre cele mai studiate și frecvent citate arii din domeniul psihologiei
sportive aplicate este cea a stresului și anxietății de competiție, având legătură, cu
siguranță, cu natura stresantă a sportului de performanță și cu cerințele mediilor
competitive în care se învârte sportivul modern de performanță.
De regulă, anxietatea este definită de cei mai mulți autori ca „teama fără
obiect”, ceea ce o diferențiază de frică, stare care este orientată spre ceva precis. Ea
60
constă în neliniște, nesiguranță, teamă, îngrijorare; este sentimentul difuz al

aprehensiunii (neliniștii) sau amenințării. De regulă, subiectul nu își dă seama de
cauza temerii sau amenințării și nici de modul cum ar putea să o elimine.
În ultimii ani, tendințele intepretării cognitive a vieții psihice nu puteau să
ignore fenomenul anxietății, conștientizarea unui pericol iminent fiind urmată de
căutarea eliminării stării de tensiune; psihosociologic se consideră că anxietatea nu
numai că îl avertizează pe individ de un posibil pericol, dar acesta este extins și
asupra unor insuccese în relațiile sociale, datorită faptului că el nu cunoaște cauzele
reale ale insecurității.
R. Martens (1982 apud Epura, Holdevici și Tonița, 2008) caracterizează astfel
principalele concepte din sfera anxietății:
 Anxietatea-stare este nivelul concret sau obișnuit emoțional, caracterizat prin
sentimentul aprehensiunii și tensiunii, asociat cu activarea organismului.
Anxietatea-stare are efect negativ asupra comportamentului.
 Anxietatea-trăsătură este predispoziția de a percepe anumiți stimuli de
ambianță ca amenințători sau neamenințători și de a răspunde la ei cu niveluri
diferite de anxietate-stare.
 Activarea („trezirea”) descrie starea organismului care variază pe un
continuum, de la somn profund la excitare intensă.
 Amenințarea este perceperea unui pericol fizic sau psihologic. Este percepția
dezechilibrului dintre cerințele ambientale și capacitatea de răspuns.
 Stresul este procesul care implică percepția unui dezechilibru accentuat între
cerințele ambianței și capacitatea de răspuns, în condițiile în care eșecul în
fața cerințelor este perceput ca având consecințe importante, fiind însoțit de
niveluri crescute de anxietate-stare.
Anxietatea este definită ca o trăire de teamă și conștientizare a unei
activări puternice care se asociază adesea cu frica, îngrijorarea și neîncrederea.
Anxietatea poate fi cauzată de situații care sunt percepute ca fiind amenințătoare în
condițiile în care ne îndoim de capacitatea noastră de a face față situației.
Distincția dintre anxietatea somatică și anxietatea cognitivă permite o mai
bună înțelegere a relației dintre anxietatea precompetițională și performanță:
• Anxietatea somatică reprezintă componenta fizică a anxietății și se manifestă
prin tensiune musculară, creșterea ratei pulsului sau respirație mai accentuată.
• Anxietatea cognitivă reprezintă componenta mintală a anxietății și este
cauzată de frica de eșec sau frica de evaluare socială negativă.
Cele două forme de anxietate au efecte diferite asupra performanței. Creșterea
activității sistemului nervos simpatic asociată cu anxietatea somatică este normală și
este privită ca și un indiciu al pregătirii pentru competiție. Îngrijorarea asociată cu
anxietatea cognitivă reprezintă cea mai mare problemă pentru sportivi pentru că
61
poate cauza o scădere serioasă a performanței. Un anumit nivel al anxietății somatice

este necesar, dar creșterea exagerată a acesteia duce, de asemenea, la scăderea
performanței. Din această cauză trebuie alese stategii pentru a reduce sau elimina
anxietatea cognitivă sau anxietatea somatică în exces.
Activarea (arousal) este definită ca fiind o stare fiziologică de alertă și
anticipare care pregătește corpul pentru acțiune. Această stare este generată de
sistemul nervos autonom asupra căruia avem puțin control voluntar. Sistemul
nervos autonom are două componente: sistemul nervos simpatic și sistemul nervos
parasimpatic.
Sistemul nervos simpatic este responsabil de simptomele corporale asociate
cu activarea, cum ar fi rata cardiacă, respirația sau transpirația palmelor. El
generează răspunsul „luptă sau fugi”. Sistemul nervos parasimpatic reduce selectiv
efectele sistemului simpatic, aducând corpul într-un echilibru homeostatic.
Răspunsurile sistemului nervos simpatic la stimulii din mediu sau la stimulii
imaginați sunt foarte rapide, în timp ce răspunsurile sistemului parasimpatic sunt
destul de lente. Un simplu gând despre perspectiva unei înfrângeri, o nereușită pe
teren sunt suficiente pentru a provoca răspunsuri ale sistemului nervos simpatic.
Dimpotrivă, este nevoie de ore pentru ca sportivul să revină la o stare relaxată după
o competiție nereușită sau o experiență emoțională negativă.
Fiecare sportiv funcționează optim la un anumit nivel de activare și orice
tratare generalizată nu este conformă cu nevoia de creștere a performanței sportive.
Se naște întrebarea, cum am putea determina nivelul optimal de activare al fiecărui
sportiv? Cel mai bine ar fi ca sportivului să-i fie adresate întrebări cu privire la
nivelul activării. Sportivii ar putea mai bine conștientiza diferite trăiri pe care le au
înainte sau în timpul competiției.
Exemplu de câteva întrebări specifice care ar putea fi puse:
 „La ce te-ai gândit în acel moment?”;
 „În ce situații te simți relaxat sau tensionat?”;
 „Din ce cauză crezi că te simți în acest fel?”;
 „La ce te concentrezi în acele momente?”
Scopul acestor întrebări este de a spori gradul de conștientizare asupra
emoțiilor, gândurilor, trăirilor care însoțesc performanțele bune și mai puțin bune.
Acest grad sporit de conștientizare permite sportivilor să compare gândurile,
emoțiile și trăirile care însoțesc o performanță bună cu cele care apar în cazul unei
performanțe slabe.
Pentru a determina nivelul optimal de intensitate, sportivii ar trebui să-și
reamintească competiții trecute în care au evoluat bine sau slab examinând situația
de competiție, gândurile avute, emoțiile și experiențele fiziologice.
62
VIII.2. RELAȚIA DINTRE ACTIVARE ȘI PERFORMANȚA

SPORTIVĂ
Există numeroase teorii psihologice care încearcă să clarifice modul în care

activarea și anxietatea afectează performanța sportivă.
VII.2.1. Teoria impulsului (Drive Theory)

Elementul de bază al acestei teorii constă în postularea unei relații liniare între
performanța sportivă și activare. Cu alte cuvinte, cu cât nivelul de activare este mai
ridicat, cu atât performanțele vor fi mai bune. Dar, în această relație, pot interveni o
serie de variabile.
O primă variabilă se referă la nivelul de expertiză a sportivului. Astfel, efectul
activării asupra unui începător ar putea fi diferit de cel asupra unui sportiv
experimentat, nivelele ridicate de activare favorizându-i pe sportivii experimentați,
defavorizându-i pe cei începători. Experiențierea succesului ar trebui să consolideze
încrederea în sine, astfel încât la un nivel de expertiză mai ridicat, sportivii vor fi
favorizați de nivele mai ridicate de activare (arousal).
Un al doilea factor ține de natura sarcinii. Un nivel mai ridicat de activare va
favoriza o sarcină simplă, în timp ce sarcinile complexe vor fi executate optim în
condițiile unei activări mai reduse.
Această teorie a demonstrat în timp că are multe lacune explicative deoarece
nu întotdeauna, în relația liniară dintre nivelul de activare și performanță, efectele
sunt direct proporționale. Există o serie de variabile care pot să intervină în această
relație și care nu sunt incluse în acest model liniar.
VII.2.2. Teoria „U” inversat

Această teorie susține că relația dintre activare și performanță este curbilinie
și, reprezentată grafic, ia forma unui „U” inversat (figura 11).
Figura 11. Teoria „U” inversat

63
Bazele teoriei „U” inversat se regăsesc în lucrările fundamentale ale lui

Yerkes și Dodson (1908) ale căror rezultate au dus la formularea legii Yerkes-
Dodson, care susține că relația dintre performanță și activare este moderată de
dificultatea sarcinii sau, și mai simplu, se consideră că există un nivel optim al
activării pentru fiecare tip de sarcină. Înainte și după acest punct optim, performanța
este mai redusă.
Figura 12. Relația dintre performanță și activare în funcție de dificultatea sarcinii
Un nivel ridicat de activare este necesar pentru atingerea performanței optime

în cazul activităților motorii grosiere, foarte simple, cum ar fi ridicarea greutăților.
În mod contrar, un nivel mai scăzut de activare este optim în cazul unor sarcini
motorii fine, cum ar fi loviturile din golf. Fiecare deprindere sportivă are, teoretic,
un nivel de activare optim pentru performanță. Indiferent de tipul deprinderii
sportive executate, toate sunt supuse principiului teoriei „U” inversat. Mai specific,
performanța este redusă atunci când activarea este foarte ridicată sau foarte scăzută,
și este foarte bună atunci când nivelul activării este moderat sau optim.
Figura 13. Legea Yerkes-Dodson în cazul jucătorilor de tenis aflați la nivele de

performanță diferite (sursa Crăciun, 2008)
64
În ceea ce privește nivelul expertizei sportive, în figura 13 este prezentată

legea Yerkes-Dodson, încercând să explice de ce jucătorii experimentați se comportă
mult mai bine decât începătorii în majoritatea situațiilor competiționale.
La nivele mai ridicate de activare are loc îngustarea câmpului atențional, care
duce la eliminarea anumitor stimuli. Mai întâi sunt eliminați stimuli irelevanți, iar
apoi, pe măsură ce nivelul de activare crește, pot fi eliminați și stimuli relevanți.
Acest fapt duce la apariția relației de tip curbiliniar.
La un nivel scăzut de activare, în câmpul atențional persistă atât stimuli
relevanți, cât și stimuli irelevanți, aceștia din urmă acționând ca distractori care
împiedică performanța.
La un nivel moderat sau optim al activării se elimină doar stimulii irelevanți,
ca urmare performanța este optimă.
Figura 14. Relația dintre volumul de muncă și performanță
Dacă luăm în considerare și nivelul de dificultate al sarcinii, în cazul unei

deprinderi motorii complexe, neînvățate, există un număr mai mare de stimuli
relevanți care trebuie procesați. În cazul unei activări ridicate, probabilitatea erorilor
pentru sarcini complexe crește cu o rată mai mare decât în cazul unor sarcini motorii
simple. Datorită faptului că există un număr mare de stimuli relevanți care trebuie
procesați, atât stimulii relevanți, cât și cei irelevanți pot fi eliminați pe măsură ce
crește activarea și câmpul atențional se îngustează.
Un rol determinant în relația dintre activare și performanța sportivă nu o are
doar nivelul de activare, ci mai degrabă interpretarea pe care sportivul o acordă
acestei activări. Din această perspectivă poate fi explicat și faptul că efectele activării
asupra performanței nu sunt cu necesitate negative.
65
VIII.3. STRATEGII PENTRU SCĂDEREA ACTIVĂRII
Supra-activarea este cea mai comună formă de intensitate nepotrivită prin care
sportivii simt disconfort fizic și psihologic și obțin rezultate nesatisfăcătoare în
competiții. Pentru a prelua controlul asupra activării, sportivii ar trebui să parcurgă
următorii pași: (a) să-i înțeleagă cauzele; (b) să-i recunoască simptomele și (c) să
aplice cele mai eficiente strategii de reducere a activării pentru menținerea
intensității optime.
VIII.3.1. Cauzele supra-activării

Unii sportivi consideră competiția un lucru amenințător, declanșând o activare
crescută la nivel fizic și psihologic, ceea ce afectează performanța. Cauzele care duc
la o supra-activare pot fi:
 Încrederea în sine redusă – o evaluare cognitivă negativă, extremă și
ambiguitatea unei situații competiționale generează încredere redusă chiar
dacă sportivii sunt bine pregătiți fizic și tehnico-tactic.
 Focusarea internă – distractorii interni, cum ar fi gândurile negative,
emoțiile dezagreabile, amintirile unor înfrângeri din trecut, preocupările cu
privire la aspecte tehnice, pot genera frică și supra-activare. Un alt distractor
intern este focusarea excesivă pe rezultatul competiției în loc să se acorde
toată atenția sarcinilor de joc. Preocuparea de a obține rezultatul dorit
generează presiune și distrage sportivul de la preocuparea de a performa cât
se poate de bine.
 Focusarea externă – presiunea pe care sportivul o resimte din partea
persoanelor semnificative, cum ar fi părinții, antrenorii, prietenii sau din
partea presei, crezândă că dacă nu îndeplinește așteptările sociale va
dezamăgi oamenii importanți din viața lui, nemaifiind iubit, respectat sau
sprijinit. Focalizarea pe factorii ambientali, cum ar fi stadionul, condițiile de
competiție, zgomotul, evenimente neașteptate sau neliniștea cu privire la
aspectele incontrolabile ale situației competiționale pot cauza sportivilor
simptome de supra-activare.
VIII.3.2. Simptome ale supra-activării

Cele mai evidente simptome fizice includ tensiune musculară exagerată,
„fluturi în stomac”, crampe musculare, dificultăți în respirație și transpirație
abundentă. Mai există și alte simptome, cum ar fi: creșterea frecvenței cardiace,
oboseala și scăderea coordonării motrice.
66
Indicatorii comportamentali includ: precipitarea în timpul competiției,

agitație generalizată, o creștere a comportamentelor superstițioase sau nerelevante,
un limbaj corporal încordat, mai multe greșeli și o descreștere a performanței în
competiție.
Simptomele psihologice ale supra-activării includ: dialog interior negativ,
gânduri irelevante în raport cu performanța, un declin al motivației, o îngustare
excesivă a atenției și emoții cum ar fi frustrarea, mânia și frica.
VIII.3.3. Strategii cognitive pentru scăderea activării

Pentru a obține o activare optimală, tehnicile ar trebui utilizate mai întâi în
antrenamente și doar apoi în timpul competițiilor.
1. Dezvoltarea încrederii – tehnicile pentru dezvoltarea încrederii în sine se
referă la auto-dialogul pozitiv, oprirea gândurilor negative sau discursul pozitiv.
Încrederea ar trebui să se bazeze pe o pregătire de calitate, utilizarea constantă a
abilităților mintale, răspuns pozitiv în fața dificultăților, ajutor din partea celorlalți
(antrenori, colegi de echipă, familie și părinți), succese frecvente în antrenamente.
2. Redirecționarea concentrării atenționale – dacă sportivii nu se focalizează
pe lucrurile care generează supra-activare, cum ar fi gândurile negative, emoții,
îngrijorări cu privire la rezultat, așteptările celorlalți, este mai puțin probabil ca
activarea să crească la nivele nocive pentru performanță. Prin concentrarea pe
elementele semnificative ale performanței, sportivii devin mai încrezători și au un
sentiment mai mare de control asupra efortului, ceea ce poate reduce activarea.
3. A pune victoria într-o perspectivă adecvată – trebuie făcută separația dintre
persoană și comportament. Simpla conștientizare că efortul propriu este cel mai bun
lucru pe care sportivul îl poate oferi, poate în mod paradoxal să îl pună în cea mai
bună poziție pentru a câștiga. Sportivii trebuie să învețe că înfrângerile sunt lucruri
normale, fac parte din sporturile în care au decis să evolueze. Dacă copiii devin
anxioși în competiții și nu se mai bucură de participarea lor în sport, există o mare
probabilitate ca ei să renunțe la activitate înainte de a atinge anii maturității.
4. Controlează doar ce poți controla – pentru a maximiza probabilitatea
succesului, sportivii ar trebui învățați să se focalizeze pe lucruri care se află sub
controlul lor. De mare importanță este ca sportivii să reușească să se adapteze
lucrurilor neprevăzute și dificile pe care sportul le furnizează. Adversitatea este, de
fapt, o regulă în sport și o găsim în diferite forme: condiții de vreme potrivnice,
arbitraj părtinitor, probleme cu echipamentul, valoarea adversarului sau chiar și
ghinionul. Unii sportivi chiar urăsc adversitatea și abandonează lupta când lucrurile
nu funcționează cum vor ei.
5. Detașare de presiunea competiției – dacă stresul se prelungește, sportivii
riscă să clacheze mintal și fizic. În aceste situații, sunt bine venite tehnicile prin care
67
se realizează o detașare de situația competițională, vorbind despre el însuși la

persoana a treia singular. Prin această tehnică se încearcă în mod deliberat ca
sportivul să facă o disociere care să-i permită să facă un pas înapoi, necesar pentru
a reduce stresul evenimentului.
VIII.3.4. Tehnici fizice pentru scăderea activării

Cele mai uzuale intervenții pentru scăderea activării se fac la nivelul
respirației și la nivelul musculaturii.
Respirația – inabilitatea de a respira corect stă la baza oboselii premature,
blocajului, recuperării incomplete și chiar la instalarea unei stări de frustrare și frică.
O respirație corectă este necesară pentru a menține o sănătate optimă, în particular,
la nivelul sistemului cardio-respirator.
Mușchiul diafragmei este cel care controlează cel mai eficient atât inspirația,
cât și expirația. Indicații pentru respirația diafragmatică:
 Zona abdominală se bombează atunci când sportivul inspiră;
 Umerii rămân căzuți;
 Timpul pentru expirație este egal sau mai lung decât timpul pentru inspirație.
Folosirea mușchilor pieptului și cei din partea superioară a spatelui cauzează
tensiune musculară inutilă care se asociază cu senzațiile de greutate în umeri și ceafă.
Acest lucru reduce flexibilitatea, reduce viteza de deplasare, creează oboseală
musculară, dureri musculare și chiar senzații de anxietate.
Exercițiu de respirație pentru relaxare - un ciclu de respirație durează 10
secunde: 4 secunde inspirația, o pauză naturală de 1 secundă și apoi expirația în 4-5
secunde. Pauza de la sfârșitul înspirației este una naturală, în timp ce pauza de la
sfârșitul expirației va fi una mai lungă.
Musculatura – tensiunea musculară excesivă conduce la:
 Oboseală prematură;
 Dureri musculare, crampe;
 Scăderea flexibilității sau pierderea coordonării;
 Deprinderi motrice deficitare;
 Creșterea incidenței accidentărilor;
 Dureri de cap, scrâșnet din dinți, bâlbâială etc.
Prin contractare musculară și apoi prin relaxare se poate face diferența între
diferitele grade de tensiune și relaxare din mușchi.
Antrenamentul de conștientizare musculară (ACM) este o tehnică de relaxare
care se bazează pe Antrenamentul Muscular Progresiv Jacobson. Relaxarea se
produce printr-un șir de tensionări și relaxări musculare voluntare a diferitelor grupe
musculare. Scopul programului este de a învăța abilități de relaxare care permit
sportivilor să detecteze tensiunile corporale. Procedura începe prin a se concentra
68
asupra mâinilor și brațelor, apoi spre picioare, stomac și piept, mușchii spatelui,
ceafă și mandibulă, mușchii feței și ai scalpului.
VIII.4. STRATEGII PENTRU CREȘTEREA ACTIVĂRII
De regulă, din cauza presiunii inerente din competiții, apare frecvent supra-
activarea, dar poate apărea și activarea redusă atunci când sportivii sunt convinși de
posibilitatea de a câștiga și cred că sunt favoriți. Ei pot fi ajutați să-și identifice
situațiile de scădere a activării și pot fi sfătuiți cum să mențină intensitatea la nivele
optimale. Se vorbește, de fapt, de energizare care implică activarea corpului pentru
a fi pregătit de performanță.
VIII.4.1. Cauzele activării reduse

Activarea redusă este cauzată de interacțiunea unor factori psihologici și
situaționali, relație ce se bazează mult pe modul cum sportivii se percep pe ei înșiși
vis-a-vis de situația competițională și față de competitori:
 Încrederea exagerată – sportivii exagerat de încrezători cred că ei vor câștiga
competiția foarte ușor, crezându-se mult superiori adversarilor. Acest lucru îi
face să nu se pregătească în totalitate pentru confruntare și nu își arată în
totalitate capacitățile fizice și psihologice atunci când evoluează.
 Importanța scăzută acordată competiției – sportivii tind să aibă o activare
precompetițională scăzută înaintea competițiilor considerate de antrenori sau
părinți ca fiind de importanță redusă. Ei nu consideră competiția provocatoare
și consideră că nu necesită mobilizarea totală a abilităților lor sportive.
 Motivația scăzută – sportivii cu interes scăzut pentru participare nu consideră
necesar să se activeze prea mult. Sportivii care consideră că abilitățile lor
depășesc cerințele competiției, vor fi plictisiți, ceea ce se reflectă în activarea
redusă.
 Cauze fizice – oboseala generată de antrenamente sau competiții, dificultăți
de somn și stresul competițional, pot cauza activare redusă. Alte cauze fizice
ar fi deficiențele nutriționale și accidentările. În toate aceste situații, sportivii
pur și simplu nu au resursele fiziologice pentru a-și activa corpul în vederea
performanței.
Există competiții în care adversarii sunt mai slab pregătiți și este important ca
sportivii valoroși să rămână motivați și interesați de competiție. Este un moment bun
pentru a se încerca scheme tactice noi sau procedee tehnice care nu sunt destul de
bine consolidate.
69
VIII.4.2. Simptomele activării reduse

Ca și supra-activarea, activarea redusă se poate manifesta la nivel fizic,
comportanental și psihologic.
Simptomele psihologice cuprind scăderea motivației și a interesului de
participare, dificultăți în reglarea câmpului atențional, preocupare crescută pentru
stimulii distractori externi și un sentiment acut de a „nu fi pe de a-ntregul prezent”.
Semnele fizice includ nivele scăzute ale ratei cardiace, respirației și
adrenalinei. Aceste modificări sunt trăite ca și energizare scăzută și trăiri de letargie.
Comportamental, activarea scăzută este percepută ca o scădere a ritmului în
timpul competiției, reducerea limbajului corporal, o diminuare a comportamentelor
relevante în competiție (de pildă, rutinele), creșterea numărului de greșeli și un
declin în performanță.
VIII.4.3. Strategii cognitive pentru creșterea activării

Aceste tehnici urmăresc creșterea intensității prin modificarea gândurilor care
sunt la originea scăderii activării. Strategiile modifică credințele și percepțiile care
îi fac pe sportivi să își piardă activarea înainte și în timpul competițiilor.
1. Creșterea importanței acordată competiției – intensitatea activării este
afectată de modul în care sportivul percepe importanța competiției și valoarea
adversarului. Sportivul ar trebui să crească importanța personală a competiției prin
valoare nou adăugată și resetarea scopurilor de competiție adaptate acestor noi
percepții. Dacă competiția nu este percepută ca fiind atât de importantă sau
adversarii nu sunt văzuți ca fiind de valoare, sportivii ar trebui să-și comute motivația
și atenția de la rezultat la alte aspecte ale competiției, cum ar fi exersarea unor tehnici
și tactici noi.
2. Reducerea încrederii la un nivel realist – sportivul încrezător în sine crede
că poate avea succes dacă muncește mult și joacă cât poate el mai bine. Sportivul cu
încredere exagerată crede că victoria este asigurată indiferent de evoluția lui pe teren.
Demersul de a aduce un sportiv cu picioarele pe pământ sub aspectul încrederii
constă în a-l face să înțeleagă de ce are nevoie pentru a avea succes, menținând un
respect cuvenit adversarului.
3. Un discurs interior energetic – dialoguri autosuficiente, cum ar fi: „Am
câștigat meciul” sau „Îmi păstrez efortul pentru alt meci” produc un declin fiziologic
al intensității care interferează negativ cu performanța, sportivul transmițând
corpului său că nu mai este nevoie să se mobilizeze, astfel că acesta intră în stand by
și își scade activarea. Aceste dialoguri ar trebui înlocuite cu afirmații care
energizează și care cresc activarea fiziologică la un nivel optimal: „Mărește ritmul”
sau „Continuă într-un ritm mai susținut”.
70
4. Alegerea scopurilor – mulți sportivi au dificultăți să se mobilizeze atunci

când întâlnesc un adversar mai slab, de aceea ei ar trebui să-și stabilească scopuri
personale de performanță pentru astfel de confruntări (de exemplu, un fotbalist să
alerge 6 Km într-un meci, un baschetbalist să dea 7 pase decisive, un tenismen să
alerge după fiecare minge etc.). Secretul acestei strategii este că ajută sportivul să se
concentreze asupra unei performanțe bune.
5. Utilizarea unor cuvinte „energetice” – sportivii au puțin timp pentru a
realiza ajustări ale activării în timpul competițiilor, de aceea este important ca fiecare
sportiv să aibă un bagaj de cuvinte „cheie” energetice care se asociază cu activarea,
de exemplu: „tare”, „țâșnește”, „presiune”, „puternic” etc. pentru a fi eficiente,
cuvintele cheie trebuie să fie personalizate și trebuie experimentate în situații de
antrenament pentru a le determina eficiența.
6. Dezvoltarea unei strategii personalizate de activare – majoritatea
sportivilor de performanță folosesc o strategie personalizată în care combină un
ritual fizic cu un autodialog pozitiv. Pentru că fiecare strategie trebuie să fie
individualizată, ea trebuie identificată și practicată în cadrul antrenamentelor.
7. Energizarea prin imagerie – sportivul se imaginează retrăind o experiență
competițională în care a demonstrat multă vitalitate, energie. Concentrarea se va face
mai mult pe trăirea care inspiră energie decât pe calitatea performanței sportive.
Dacă evenimentul este destul de clar imaginat în minte va avea capacitatea de a
energiza sportivul pentru ce are de făcut în prezent.
8. Discursul motivațional – această tehnică este folosită, de regulă, de antrenor
sau de un membru marcant al echipei. Cel mai important element al discursului
motivațional este accentuarea elementelor care lipsesc unei echipe. Dacă o echipă
tinde să-și trateze adversarii cu ușurință, se va accentua faptul că orice echipă poate
provoca o surpriză. Unele dintre elementele unui discurs motivațional eficient includ
provocări personale, pilde, judecăți de valoare și inflexiuni ale vocii.
VIII.4.4. Tehnici fizice pentru creșterea activării

Aceste tehnici au un efect instantaneu asupra performanței pentru că
acționează direct asupra activării, înainte de competiție și/sau chiar în timpul
competiției.
➢ Activitatea fizică – tipul de activitate fizică efectuată depinde de fiecare
sport, dar alergările, săriturile și orice mișcare energică sunt benefice. Scopul
este de a crește rata cardiacă și tensiunea arterială.
➢ Limbaj corporal puternic, energetic – foarte important este să se combine
acțiuni fizice energetice (mișcări energice ale picioarelor și mâinilor, atingeri
de palme cu coechipierii, lovirea cu putere a suprafeței de joc etc.) cu gândire
pozitivă și emoții puternice și benefice. Pe lângă creșterea activării, limbajul
71
corporal energetic are rolul de a direcționa focalizarea atențională în prezent,

creșterea conștientizării asupra scopurilor, creșterea motivației sportivilor și a
bucuriei competiției.
➢ Creșterea ritmului respirator – se realizează prin creșterea conștientă a
ritmului respirator în timp ce individul își imaginează cum energia și activarea
cresc odată cu fiecare respirație. Ritmul respirator rapid permite sportivului
să introducă mai mult aer în plămâni și astfel mai mult oxigen este dirijat spre
mușchi. Mulți sportivi susțin că cele mai bune rezultate apar atunci când se
repetă în gând cuvintele: „energia crește” atunci când inspiră și „oboseala
scade” atunci când expiră.
Nivelul optimal al activării este o variabilă personală, sportivii ar trebui să-și
cunoască cât mai bine corpul, cu alte cuvinte, la ce nivel de activare funcționează
cel mai eficient.
Pentru a determina nivelul optimal de intensitate, sportivii ar trebui să-și
reamintească competiții trecute în care au evoluat bine sau slab examinând situația
de competiție, gândurile avute, emoțiile și experiențele fiziologice.
VIII.5. STRESUL ÎN ACTIVITATEA SPORTIVĂ
Stresul reprezintă răspunsul fiziologic și psihologic al organismului în fața

solicitărilor mediului intern și extern, solicitări cunoscute sub numele de factori
stresori.
În sens și mai larg, Selye (1980) definește stresul drept „răspunsul nespecific
al organismului la orice tip de solicitare exercitată asupra lui”. Când organismul este
supus la un anumit stres, activarea crește, indiferent de faptul că la origine se află o
cauză negativă, precum furia, sau una pozitivă, cum ar fi bucuria. Pentru a putea lua
în considerare acești factori, Selye susține existența a două tipuri diferite de stres:
„stresul pozitiv”, numit eustres și „stresul negativ”, numit distres.
Stresul este conceptualizat ca o tranzacție între o persoană și mediu, fiind
generat de discrepanța existentă între solicitările presupuse de o anumită situație în
care se află persoana și abilitățile acesteia de a răspunde.
Cea mai bună cale pentru înțelegerea stresului este conceptualizarea acestuia
ca proces, nu ca rezultat. Acest lucru are o valoare practică foarte mare, deoarece
prin înțelegerea procesului de declanșare a stresului se poate interveni în oricare
dintre cele patru etape ale sale.
Putem observa în figura 15 că stresul nu reprezintă un răspuns universal și
necondiționat la solicitările mediului, ci depinde în mare măsură de modul în care
fiecare persoană interpretează aceste solicitări, de gradul în care solicitările mediului
sunt percepute de indivizi ca fiind amenințătoare sau nu. Cogniția sau interpretarea
72
pe care sportivul o dă stimulului este cea care determină modul în care acesta va
răspunde la stimul.
Figura 15. Procesul de declanșare a răspunsului de stres
Gândirea contemporană vede stresul ca pe o relație dinamică între sportivi,

activitatea lor și mediul de competiție. Mai specific, sportivii evaluează cerințele
situației și apoi încearcă să facă față acestor cerințe. Inerentă în această abordare este
perspectiva că sportivii se vor confrunta cu diferite cerințe care le vor solicita
resursele, iar abilitatea sportivilor de a face față acestora, formează procesul
stresului. Dacă sportivii consideră că nu pot face față cerințelor atunci ei vor trăi
diverse nivele ale anxietății de competiție.
IX. CONTROLUL EMOȚIONAL ÎN SPORTUL DE

PERFORMANȚĂ
Emoțiile, împreună cu gândurile și motivația au cel mai mare efect asupra

răspunsurilor comportamentale ale sportivilor. În timpul antrenamentelor și
competițiilor, sportivii pot trăi o gamă largă de emoții care pornesc de la cele
negative, cum ar fi frustrarea și dezamăgirea, până la stări pozitive, cum ar fi
exaltarea și satisfacția. Emoția este o reacție la un eveniment prezent sau imaginat.
Această reacție depinde de modul în care sportivul interpretează situația. Emoțiile
73
presupun modificări viscerale și musculare care se exprimă subiectiv în acțiuni și

comportamente.
Emoția este o stare subiectivă care întrerupe pe moment funcționarea stabilă
a organismului, modificările înregistrate fiind de natură fiziologică, experiențială și
comportamentală (Predoiu, 2016). Dar, când vorbim despre emoții, nu putem să nu
ne referim la anxietate. Aceasta este un portret în miniatură al unei stări de șoc (ce
apare ca urmare a creșterii accentuate a nivelului de stres sub presiunea percepută a
situației) sau „o emoție ce implică îngrijorare și tensiune” (Karageorghis și Terry,
2011 apud Predoiu 2016).
Ce modificări produc stările emoționale?
Cele mai importante modificări produse de emoții:
➔ Emoțiile produc modificări fizice care au rol important în experiența
emoțională (când suntem bucuroși apare relaxarea fizică, când suntem
stingheriți, roșim și când suntem triști putem plânge). Aceste modificări sunt
legate de răspunsul „luptă sau fugi” și se asociază cu percepția de pericol pe
care o simte sportivul. Emoțiile care se asociază frecvent cu această reacție
sunt furia și frica și modificările fiziologice pe care sportivii le prezintă sunt
senzația de gură uscată, creșterea tensiunii arteriale, contracție musculară și
frecvența cardiacă crescută. Aceste modificări fiziologice sunt părți
importante ale experienței emoționale, astfel că intensificarea răspunsurilor
fiziologice pot crește nivelul de furie al sportivului. Alte răspunsuri
emoționale, cum ar fi mândria sau vinovăția, sunt mai subtil și au un grad mai
redus de manifestare fiziologică.
➔ Emoțiile au o funcție motivațională, mobilizând sportivii să-și canalizeze
resursele mintale și fizice în activitatea sportivă. Emoțiile optime motivează
pe sportivi să-și mențină efortul pentru a obține performanța, în timp ce
emoțiile disfuncționale scad motivația și efortul cheltuit în activitate
(entuziasmul conduce pe sportivi spre realizarea scopurilor, în timp ce frica
poate să scadă șansele de realizare a acestora). În funcție de situație și sportiv,
emoțiile pot avea efecte diferite (un fotbalist frustrat de faptul că nu a putut să
marcheze dintr-o situație favorabilă va sta departe de minge și va evita să mai
tragă la poartă, iar alt fotbalist, dimpotrivă, va răspunde la această emoție
printr-o motivație mai mare de a reuși).
➔ Stările emoționale pot influența nivelul de încredere al sportivului. Dacă un
sportiv va trăi o emoție pe care o va percepe ca fiind contraproductivă pentru
performanță, cum ar fi frustrarea sau frica, el va putea să-și piardă încrederea
în abilitățile sale și performanța lui va avea de suferit prin scăderea efortului
și a persistenței în sarcină. Dimpotrivă, considerarea unei emoții percepute ca
74
fiind benefică performanței poate crește această performanță, prin creșterea

motivației și a efortului.
➔ Emoțiile afectează procesele atenționale în timpul competiției. Creșterea
activării fiziologice cauzate de frică sau mânie poate îngusta focusarea
atențională, ceea ce duce la creșterea performanței prin ajutorul dat sportivului
în a se concentra asupra elementelor relevante și evitarea distractorilor.
Totuși, dacă activarea este prea puternică, focusarea se îngustează, iar
sportivul se confruntă cu probleme în a se concentra pe elementele
semnificative ale sarcinii. Sportivii care experiențiază emoții optimale evită
stimulii distractori și se pot concentra mai ușor asupra stimulilor relevanți.
Îngrijorarea poate facilita performanța pentru că un sportiv care este îngrijorat
poate aloca resurse mentale suplimentare pentru rezolvarea sarcinii. În
general, emoțiile disfuncționale pot conduce la folosirea nepotrivită a
resurselor. De exemplu, un jucător de tenis joacă bine până când o minge
discutabilă îl face să piardă un game sau doar un punct. Jucătorul devine furios
și se concentrează pe decizia incorectă, mai degrabă decât să fie atent la
următorul punct și pierde meciul. Unii jucători preferă să trăiască cât mai
puține emoții, considerându-le ca fiind distractoare, încercând să rămână
calmi și detașați emoțional în timpul competiției.
IX.1. Emoțiile și performanța sportivă
Emoțiile privesc toate aspectele performanței sportive, afectând modul în care

sportivii gândesc, simt și se comportă în timpul competiției. Unele emoții
influențează pozitiv performanța, altele o inhibă.
Afectivitatea este prezentă în toată activitatea psihică, stimulează sau
dimpotrivă inhibă procesele de cunoaştere, se află într-o strânsă relaţie cu motivaţia,
participând la declanşarea acţiunii, este definitorie pentru om diferenţiindu-1 astfel
de robot; unele sentimente se transformă în atitudini, consolidând astfel legătura
dintre afectivitate şi personalitate şi, la rându-i, persoana trăind afectiv anumite
împrejurări de viaţă, se ajustează la acestea şi îşi ajustează împrejurările. „Procesele
afective reflectă relaţia dintre factorii subiectivi interni ai fiinţei umane şi factorii
obiectivi situaţionali, sub forma specifică a atitudinii” (Epuran și Holdevici, 1980).
Distingem, astfel, principalele funcţii ale proceselor afective, şi anume:
➔ funcţia reflectorie, care constă în faptul că aceste procese nu reflectă relaţia
în sine obiect-subiect, ci relaţia integrată în situaţii de viaţă diferenţiate între ele;
➔ funcţia de adaptare şi reglare – aceste procese au un rol important în
susţinerea energetică a activităţii, în potenţarea şi condiţionarea acţiunii.
75
Putem afirma faptul că afectivitatea ocupă un loc important în Sistemul

personalităţii umane, trăirile afective depinzând de semnificaţia pe care sportivul o
dă diferitelor situaţii în care el este prins.
Astfel, stările afective pot fi pozitive (când între factorii subiectivi
motivaţionali şi factorii situaţionali există o relaţie de concordanţă) şi negative (când
între factorii subiectivi şi cei obiectivi există relaţii de neconcordanţă). De asemenea,
există emoții care ajută și emoții dăunătoare (ex: furia poate crește performanța
sportivă, însă consecințele de a fi furios pot fi foarte neplăcute pentru sportiv și
pentru echipa lui).
Cercetătorii au studiat rolul emoțiilor în sport și au subliniat semnificația
acestora și au constatat că reglarea emoțională poate duce la stări de performanță
optime. Emoțiile pot fluctua în timpul performanței și sportivii pot experimenta atât
emoții pozitive, cât și negative (Jones, 2003).
În activitatea sportivă, se consideră că emoţiile prea intense (ce
dezorganizează comportamentul jucătorilor) sau prea puţin intense (organismul nu
este suficient de mobilizat) sunt experimentate situaţional sau în mod repetat, în
principal în lumina interpretării imaginilor/sunetelor care apar, de multe ori
involuntar, în mintea persoanei.
Hanin (2000) vorbeşte despre patru categorii de emoţii:
 plăcute (pozitive) şi funcţionale (P+);
 plăcute şi disfuncţionale (P-);
 neplăcute (negative) şi funcţionale (N+);
 neplăcute şi disfuncţionale (N-).
Experienţele emoţionale plăcute şi neplăcute funcţionale (P+ şi N+)
acompaniază performanţe crescute, în timp ce experienţele emoţionale plăcute şi
neplăcute disfuncţionale (P- şi N-) se leagă, de regulă, de performanţe sportive
scăzute.
Întrucât în sport nu există emoţii pure, ci o constelaţie de emoţii, Hanin (2000)
prezintă experienţele emoţionale ale unui jucător de tenis junior înainte şi în timpul
unui meci foarte bun, dar şi foarte slab.
Înainte de cel mai bun meci al său, sportivul a simţit emoţii plăcute intense
(P+): s-a simţit entuziasmat, încrezător, determinat, dinamic şi confortabil. A
simţit, de asemenea, la un nivel moderat de intensitate, agresivitate, alarmare şi o
oarecare incertitudine (N+), iar experienţele sale emoţionale negative
disfuncţionale (N-: teamă, griji, nervozitate) au avut o intensitate mică. Acest
pattern s-a menţinut şi pe parcursul meciului, cu excepţia faptului că s-a simţit alert,
nu foarte entuziasmat şi nu a resimţit prea devreme satisfacţii (o satisfacţie prea mare
resimţită în acest moment se traduce printr-o experienţă emoţională plăcută, dar
76
disfuncţională – P-; sportivul subestimează adversarul sau îşi supraestimează

potenţialul).
Prin contrast, înaintea celui mai slab meci al său, sportivul a simţit la un nivel
ridicat de intensitate nervozitate şi îngrijorare (N-), aceste experienţe fiind resimţite
chiar mai puternic pe parcursul disputei. În acelaşi timp, experienţele sale
emoţionale plăcute (P+) au avut o intensitate moderată sau scăzută.
Aşadar, este bine ca specialiştii ce activează în domeniul sportului să fie atenţi
la întregul profil al experienţelor emoţionale ale sportivilor şi la impactul acestora
asupra performanţei.
IX.1.1. Lanțul emoțional negativ

Această secvență începe printr-o perioadă de performanțe negative. Apare
frustarea, care este o reacție emoțională născută când eforturile sportivilor pentru
realizarea scopurilor sunt zădărnicite. La început frustrarea motivează sportivii să
depășească obstacolele cu care se confruntă (dificultăți tehnice, tactică inadecvată
etc.). dacă sportivii nu sunt capabili să rezolve cauza frustrării, intensitatea acesteia
va crește și emoția va deveni dăunătoare pentru că va interfera cu abilitatea de a
gândi lucid, de a se concentra eficient. Ca urmare, performanța se va deteriora peste
măsură.
Dacă frustrarea nu va dispărea, următorul stadiu al lanțului emoțional negativ
va fi furia. La început, furia, ca emoție negativă și folositoare, va motiva sportivii
să-și rezolve dificultățile legate de performanță. Oricum, acest beneficiu este de
scurtă durată pentru că furia copleșește sportivul în timpul competiției. Cu toate că
eforturile fizice și psihice sunt mai mari, ele nu sunt bine orientate și nici eficiente
pentru că furia are efecte negative asupra gândirii, concentrării și activării.
În unele cazuri, sportivii pot trăi o stare de panică ce va susține eforturile lor
în mod dezorganizat, frenetic, fără a putea schimba cursul competiției. În timpul
acestei stări, sportivul încearcă orice pentru a-și îmbunătăți performanțele, dar
eforturile sale sunt sortite eșecului. În aceste cazuri, furia se dovedește a fi
ineficientă, sportivii ajung să creadă că nu pot face nimic să schimbe cursul
competiției. Ei ajung la disperare și pot sfârși într-o neajutorare învățată, apreciind
că situația nu mai poate fi schimbată. Sportivii cu neajutorare învățată se
resemnează, acceptând înfrângerea, abandonează orice efort și trăiesc o dezamăgire
și tristețe profundă.
IX.2. Cauzele răspunsului emoțional
Sportivii trăiesc anumite emoții datorită interpretării pe care o dau situațiilor

de competiție.
77
Această interpretare este influențată de: relația cu sportul respectiv, atitudinea

față de participarea la antrenemante și competiții, percepția asupra propriilor abilități
și raportul lor cu cerințele competiției.
Există două tipare de evaluare ca declanșatori ai răspunsurilor emoționale,
respectiv:
➔ evaluarea primară – se referă la cât de importantă crede sportivul că este
situația raportată la scopurile sale (ex: un jucător de baschet care este blocat
în aruncare și împiedicat să înscrie, se poate simți rușinat pentru că nu a reușit
să fie jucătorul puternic care i-ar fi plăcut să fie, în schimb colegul său, care
consideră că blocajul este un lucru normal în baschet, nu se simte rușinat într-
o astfel de situație);
➔ evaluarea secundară – se referă la percepția sportivului cu privire la
abilitățile pe care le posedă pentru a face față situației. Sportivii care sunt
încrezători că vor putea produce schimbări benefice în situația de competiție
vor experienția emoții plăcute și folositoare. Credința că situația nu se poate
modifica în bine conduce la emoții neplăcute și dăunătoare.
Conținutul evaluărilor primare și secundare determină emoțiile pe care le
încearcă sportivii și influențează în mare măsură performanța lor sportivă. Contează
mai mult modul în care situația este percepută, amenințătoare sau benefică. Cu cât
sportivii sunt mai încrezători în abilitățile lor de a depăși obstacolele, cu atât se vor
simți mai provocați, mai degrabă decât înfricoșați de competiție.
În competițiile sportive, evaluarea pericolului provine din percepția după care
victoria este totul, înfrângerea este inacceptabilă, iar rezultatul unei competiții este
o reflectare a valorii sportive și personale. Presiunea pentru a învinge exercitată de
antrenori, părinți, media și colegi contribuie, de asemenea, la perceperea situației
sportive ca fiind ceva amenințător.
Pericolul perceput generează emoții „defensive” care pot fi folositoare pentru
început, cum ar fi o mobilizare bună pentru a evita frica de eșec, dar în timp,
permanentizarea amenințării conduce la emoții neplăcute, cum ar fi panica sau
disperarea.
Evaluarea pericolului poate declanșa un cerc vicios, astfel încât performanța
să fie afectată datorită unor cauze psihologice. Evaluarea unui pericol poate reduce
motivația de participare și de performanță din cauza nevoii de a reduce pericolul mai
ales dacă este perceput ca fiind iminent (înfrângerea). Evaluarea pericolului poate
indica sportivului că nu este capabil să depășească situația care provoacă pericolul,
astfel că încrederea este lezată și se trăiesc emoții neplăcute și dăunătoare, cum ar fi
frica, disperarea, panica sau tristețea. Pericolul resimțit cauzează, de asemenea,
anxietate și alte simptome fizice negative asociate cu supra-activarea.aceste
schimbări negative cauzate de evaluarea pericolului influențează negativ și
78
concentrarea astfel că sportivul va evolua mai slab și va obține mai puțină satisfacție
din implicarea sa în activitate.
IX.3. Controlul reacțiilor emoționale
Controlul reacțiilor emoționale se realizează prin antrenament și

conștientizare. Sportivii își pot dezvolta tipare emoționale productive și sănătoase.
Ei trebuie să:
 rămână motivați și constanți în fața frustrărilor,
 să-și controleze impulsurile și nevoia imediată de a primi întăriri,
 să fie capabili să-și ajusteze dispozițiile afective,
 să nu lase emoțiile negative să interfereze cu capacitatea de a gândi clar și a
acționa potrivit.
Sportivii care au aceste abilități își canalizează energia pentru a progresa în
atingerea scopurilor propuse.
La baza controlului emoțional stă abilitatea sportivului de a-și evalua obiectiv
emoțiile și reacțiile în timpul competițiilor. Emoțiile nu sunt niște o alegere ușoară
(între a se simți rău și a juca slab și a se simți bine și a juca în consecință) pentru că
experiențele emoționale trecute și pattern-urile emoționale disfuncționale pot genera
răspunsuri emoționale nepotrivite și performanțe slabe. Alegerile cele mai potrivite
se fac atunci când sportivii sunt conștienți de obiceiurile lor emoționale vechi și vor
opta pentru un răspuns emoțional pozitiv care va duce la trăiri adecvate și
performanțe de succes.
Controlul emoțional se realizează în două moduri:
 prevenție,
 intervenție.
Prevenția presupune recunoașterea din timp a situațiilor în care emoțiile
dăunătoare pot apărea și schimbarea situației sau a percepției asupra situației, astfel
încât emoțiile disfuncționale să nu apară. Cu alte cuvinte, percepția este forma ideală
de control și presupune capacitatea de a stopa declanșarea emoțiilor.
Pentru că este imposibil ca sportivii să evite emoțiile disfuncționale,
intervențiile se axează pe dezvoltarea unor abilități prin care să stopeze evoluția
emoțiilor prea intense și aplicarea unor strategii învățate în antrenamente prin care
să blocheze formarea unor emoții dăunătoare în timpul competițiilor.
Primul pas spre controlul emoțional este conștientizarea. Sportivii trebuie să
devină familiari cu emoțiile lor din timpul competiției. Pot să-și pună întrebarea
„Care este trăirea pe care o încerc?” și pot să țină un jurnal al reacțiilor emoționale
din timpul competițiilor.
79
Sportivii fac ușor diferența între emoțiile pozitive și negative, însă doar cu o
anumită experiență pot face diferența între emoțiile folositoare și cele dăunătoare,
mai cu seamă în focul competiției. Atunci când sportivii se simt rău și performează
slab, ei trebuie să fie conștienți de cum se simt (furioși, frustrați, temători sau
dezamăgiți) și dacă aceste emoții îi ajută sau le dăunează. Ei trebuie să înceapă acest
proces de conștientizare în timpul antrenamentelor, prin identificarea situațiilor care
declanșează emoțiile.
Conștientizarea le va semnala sportivilor că trebuie să facă ceva diferit pentru
a inversa tendința negativă și să devină motivați pentru acțiune. Înțelegerea
motivelor pentru care sportivii reacționează într-un anumit mod în timpul
competiției le furnizează informații privind experiența emoțională și le conferă mai
multă înțelegere și control asupra trăirilor. Acest proces încurajează sportivii să se
sepae de propriile lor emoții ceea ce duce la o nouă perspectivă, scăzând intensitatea
și impactul dispozițiilor afective.
Scopul final al controlului emoțional este ca sportivii să fie capabili să aleagă
o alternativă emoțională care să-i ajute să-și realizeze scopurile de competiție.
IX.4. Strategii de control emoțional
Stăpânirea emoțională se obține prin conștientizare, control și antrenament.

Dezvoltarea unor abilități de control emoțional presupune folosirea unor strategii
care se concentrează pe modul în care gândesc sportivii despre situația
competițională. Cu timpul și cu mult antrenament, aceste abilități de control
emoțional se pot internaliza și sportivii le pot utiliza în avantajul lor în situații de
realizare din timpul competițiilor.
În general, orice strategie de control emoțional cuprinde trei pași:
1. Faza de pregătire – sportivul completează un chestionar privind dispozițiile
afective, iar rezultatele sunt comparate cu normele obținute de la populația
generală. Dacă nu aveți la dispoziție un astfel de chestionar, se pot utiliza
întrebări de felul: „Care sunt trăirile cele mai frecvente din timpul
competițiilor?”. Datele obținute sunt folosite ca și bază de discuție pentru
psihologul sportiv sau pentru antrenor, care fixează scopuri clare privind
creșterea capacității de control emoțional.
2. Faza de antrenament – se implementează intervențiile stabilite în vederea
creșterii competențelor emoționale. Sportivii sunt încurajați, de exemplu, să
depună efort pentru a-și conștientiza trăirile emoționale și a le înțelege. Mai
mult, ei sunt consiliați să se exprime emoțional în fața colegilor și să înțeleagă
mai bine cauzele care stau la baza acestor trăiri,
80
3. Faza de transfer și de menținere a abilităților învățate – psihologul sportiv

și antrenorii încurajează jucătorii să facă o analiză a activităților în care au
fost implicați și în care au utilizat abilitățile de reglare emoțională. Astfel, ei
pot identifica bariere și factori facilitatori pentru dezvoltarea viitoare.
Tehnicile de modificare a activării trebuie folosite cu prudență pentru că o
creștere sau o descreștere a intensității poate avea un efect de mascare a emoțiilor
trăite de sportivi. Ei ar trebui să identifice momentul când frustrarea se declanșează
și să recunoască situațiile care o generează. Sportivul va căuta o soluție, cum ar fi o
corecție tehnică sau tactică.
X. IMAGERIA MINTALĂ ÎN SPORTUL DE

PERFORMANȚĂ
Una dintre cele mai remarcabile trăsături ale minții umane este capacitatea de
a „reprezenta” (la propriu „re-prezenta”) stimulii care nu sunt prezenți fizic în acel
moment. De exemplu, dacă închizi ochii, ai putea să îți imaginezi priveliștea și
sunetul unui avion cu reacție care lasă o dâră albă pe un cer albastru.
Abilitatea de a folosi imaginația este crucială pentru succesul în sport. Pentru
a explica acest lucru, dovezile descriptive sugerează că imageria mintală (cunoscută
și ca „vizualizare”), sau abilitatea de a reprezenta în minte informația care nu mai
este percepută cu ajutorul organelor de simț, este adesea utilizată de sportivi cu
scopul de a-și îmbunătăți performanța.
Studiile indică faptul că sportivii de elită (de exemplu, sportivii olimpici
americani) folosesc intens imageria mintală în timpul antrenamentului pentru
competiție. În mod interesant, sportivii nu sunt singurii care folosesc „vizualizarea”
în sport. Intervențiile bazate pe imagerie sunt printre cele mai populare strategii
recomandate de psihologii sportivi practicanți pentru o varietate de probleme
sportive (de exemplu, lipsa încrederii în sine, revenirea după o accidentare). Din
acest motiv, imageria a fost aclamată ca fiind „pilonul central al psihologiei sportive
aplicate” (Perry, Morris, 1995, p. 339).
Dar ce este mai exact „imageria mintală”? Cum poate fi evaluată? Chiar
îmbunătățește abilitățile de învățare și performanța în sport? Dacă da, de ce?
Imageria mintală este definită ca un proces de repetiție internalizată a
unei experiențe sportive care implică reprezentări multi-senzoriale.
Este mai mult decât a crea imagini în minte (ceea ce este de fapt vizualizarea);
imageria mintală solicită auzul, văzul, pipăitul, chinestezia, mirosul, gustul, dar și
emoțiile, gândurile și acțiunile. Scopul imageriei mintale este reproducerea atât de
81
fidelă a experienței sportive, încât sportivii să simtă că ar executa în realitate o

anumită deprindere.
Definirea imageriei în mediul sportiv presupune câteva caracteristici:
• Fiecare om diferă în abilitatea lui de a utiliza imageria mintală.
• Această abilitate se poate învăța. Cu cât depui mai mult efort, cu atât câștigul
este mai mare.
• Studiile științifice au demonstrat că o combinație între antrenamentul fizic și
pregătirea mintală este mai eficientă decât antrenamentul fizic.
• Imageria mintală este una din cele mai eficiente tehnici pentru dezvoltarea
auto-controlului, încrederii și tăriei mintale.
• Prin utilizarea imageriei se realizează o conexiune eficientă între minte și
corp, un sistem de comunicare între dorințele individului și performanța
fizică.
Închide ochii timp de 10 secunde, imaginează-ți că stai în fața casei în care
locuiești și încearcă să numeri ferestrele pe care le „vezi” cu „ochii minții”. Ca
răspuns la această cerință, majoritatea oamenilor își folosesc imaginația pentru a crea
o imagine mentală a casei lor și apoi dau „zoom in” asupra ferestrelor în timp ce le
numără.
Exemplul simplu ilustrează faptul că imageria implică percepția în afara
senzațiilor. Pentru a explica, tu de fapt nu priveai casa ta atunci când numărai
ferestrele ce erau „vizibile”. Dar mintea ta era capabilă să simuleze experiența
„vederii” casei și a ferestrelor deoarece te-ai bazat pe amintirea casei tale. Astfel
spre deosebire de percepție (unde informația este transmisă de la simțuri către
creier), formarea unei imagini mentale a unui obiect este ca și cum ai derula
percepția invers în minte (deoarece mergi de la memorie la senzație).
X.1. CUM FUNCȚIONEAZĂ IMAGERIA?
Atunci când se învață sau se perfecționează o deprindere motrică, se activează

circuite electrice în sistemul nervos și în mușchii responsabili cu efectuarea
mișcărilor. Cu alte cuvinte, atunci când sportivii se angajează în activitatea lor
specifică, creierul transmite în mod constant impulsuri către mușchi pentru a genera
acțiunile solicitate. Atunci când sportivul își imaginează mișcările, fără a efectua
propriu-zis activitatea, apar impulsuri în creier și mușchi, similare cu situația când
mișcările sunt executate. Înregistrările electrice din creier și mușchi sugerează că
apare o activitate electrică de slabă intensitate care creează un fel de „hartă mintală”
ajutând sportivul să execute mișcarea mai târziu. Fenomenul se mai numește
„memorie musculară”. Cu alte cuvinte, dacă sportivii execută mișcările sau doar
82
își imaginează acest lucru, circuitele din creier și mușchi sunt activate și întărite prin
repetiție. Imageria poate aduce beneficii în special în consolidarea acestei „hărți
mintale” a performanței.
Se știe că imageria este eficientă la sportivii experimentați, dar ea este
eficientă și la tineri și copii? Există suficiente motive să credem că imageria este
chiar mai eficientă la această grupă de vârstă. Copiii au o gândire mult mai orientată
de către imagine decât adulții a căror procese cognitive sunt dominate de verbalizare.
Studiile asupra hipnotizabilității au demonstrat că tinerii au o sugestibilitate mai
bună decât adulții. Tehnicile folosite în contextul sportiv vor putea fi aplicate și în
alte domenii de activitate.
Tinerii au o imaginație mai activă și mai fidelă, ceea ce poate fi un avantaj în
utilizarea imageriei la această grupă de vârstă.
X.2. CARACTERISTICI ALE IMAGERIEI EFICIENTE
Abilitățile imaginative se dezvoltă prin antrenament. Cele mai importante

caracteristici ale unei imagerii eficiente sunt:
CLARITATEA – presupune crearea de imagini cât mai apropiate de
experiența reală.
Pot fi practicate exerciții pentru dezvoltarea clarității imageriei. De exemplu,
imaginarea execuției corecte a unei deprinderi: „Se alege o anumită deprindere și
solicitați sportivului să se vadă pe el executând-o perfect. Se repetă de mai multe
ori această execuție, simțind mișcările în mușchi. De exemplu, la execuția unei
aruncări libere, imageria are ca și conținut poziția cea mai corectă, privirea în
direcția coșului, executarea unei respirații ample. Apoi sportivul se vede la
începutul mișcării și până la momentul în care mingea îi părăsește mâna. Se simte
mișcarea brațului, poziția cotului sau textura mingii atinsă de degetele mâinii.
Mingea merge exact unde vrea sportivul”.
CONTROLABILITATEA – presupune a învăța să manipulezi imaginile
astfel încât ele să asculte de ceea ce-ți dorești. Mulți sportivi au dificultăți în a-și
controla imaginile și sunt în situația de a repeta în imagerie greșelile pe care le fac
pe teren. A controla imaginile înseamnă să îți imaginezi ceea ce vrei să se întâmple.
La fel ca în cazul clarității, pot fi practicate exerciții pentru creșterea gradului
de control:
 Controlul execuției: „Sportivul se imaginează lucrând la o deprindere motrică
pe care nu o stăpânește prea bine. Se caută să se identifice ceea ce nu
funcționează prea bine, după care se încearcă executarea corectă pe plan
imaginativ. Ulterior, se încearcă imaginarea unei situații de competiție în care
în trecut au existat ezitări. De exemplu, executarea unui serviciu în situația
83
unei mingi de meci în tenis. Sportivul se va imagina rămânând calm în timp

ce execută cu succes procedeul”.
 Controlul evoluției sportive împotriva unui competitor foarte bun:
„Sportivul se imaginează pe el evoluând împotriva unui adversar puternic care
i-a pus multe probleme în trecut. El va încerca să elaboreze o strategie
eficientă împotriva lui, iar acțiunile imaginate să fie reușite. De exemplu, un
baschetbalist își va imagina diferite tactici de apărare împotriva unui adversar
mai înalt, incluzând blocajul defensiv sau apărarea din față. Sportivul ar trebui
să-și controleze toate mișcările și deciziile pe care le va lua”.
 Controlul emoțional: „Sportivul se imaginează în situații în care devine
furios, își pierde concentrarea sau devine mai puțin încrezător (ratează din
poziție favorabilă, arbitrul greșeșete o decizie etc.). se imaginează situația și
se pune accent îndeosebi pe trăirile care se declanșează. Se încearcă, de
exemplu, ca sportivul să simtă anxietatea de la începutul unei competiții
importante. Apoi se utilizează strategii de management al anxietății simțind
cum neliniștea se scurge din corp și se încearcă ca sportivul să obțină controlul
asupra ceea ce vede, simte, aude, în imagerie”.
Sportivii pot folosi, în general, două tipuri distincte de imagerie, perspectiva
aleasă depinzând de sportiv și de situație:
Imageria internă – presupune că sportivul simte ce se întâmplă în corpul lui
în timp ce el execută mișcarea. Presupune o perspectivă mai mult chinestezică și se
mai numește și imagerie asociativă.
Imageria externă – este ca și când te-ai privi pe tine executând un procedeu
din perspectiva unui observator din afară. Se mai numește și imagerie disociativă și
este mai bună atunci când se învață deprinderi noi.
Din perspectiva lui Jarvis (2006), constructul imageriei are trei caracteristici
importante. Prima este un construct multisenzorial, care ne permite să ne imaginăm
obiectele, evenimentele și/sau experiențele în lipsa lor. A doua, imaginile mentale
diferă în vivacitate și controlabilitate – două măsurători care le facilitează
evaluarea: „vivacitate”, adică numărul de simțuri implicate în generarea experienței
și „controlabilitate”, adică cât de ușor pot fi manipulate imaginile mentale de către
persoana care le creează. A treia, imageria este considerată a fi din punct de vedere
funcțional echivalentă cu percepția, în sensul că împarte cu aceasta aceleași
substraturi neuronale ale activității cognitive.
X.3. PRACTICA MINTALĂ ÎN SPORT
Oamenii utilizează imageria pentru diferite scopuri în viața de zi cu zi. Pentru

a ilustra acest fapt, Kosslyn (1990) le-a cerut studenților să țină un jurnal al
84
experiențelor lor de imagerie de-a lungul unei săptămâni. Rezultatele au arătat că

imageria era utilizată pentru rezolvarea problemelor (de exemplu, a încerca mental
să-și dea seama dacă o nouă piesă de mobilier ar încăpea în cameră), pentru a oferi
și a primi indicații (de exemplu, utilizarea hărților mentale pentru a se orienta într-
un mediu nefamiliar), pentru a-și aminti (de exemplu, a încerca să-și amintească
unde au lăsat un obiect), practică mentală (de exemplu, să re,ete ceea ce vor spune
la un interviu important) și motivație (de exemplu, să utilizeze imagini dezirabile
pentru a-și îmbunătăți dispoziția). Acest tip de cercetare ridică câteva întrebări
interesante. De exemplu, cât de răspândită este imageria în rândul sportivilor?
Sportivii de elită o utilizează mai des decât cei mai puțin de succes? Pentru ce scop
specific utilizează sportivii imageria?
Multe testimoniale cu privire la valoarea imageriei au apărut în urma
interviurilor și profilelor sportivilor din diferite sporturi. De exemplu, Michael
Jordan (baschet), Tiger Woods și Jack Nicklaus (golf), John McEnroe și Andre
Agassi (tenis), George Best și David James (fotbal) susțin că „s-au văzut” sau „s-au
simțit” realizând acțiuni cu succes în imaginația lor înainte sau în timpul
competițiilor (Begley, 2000). Ca și gânditori critici, ar trebui să fim atenți să nu fim
influențați cu ușurință de testimoniale. Oricât de evocative sunt aceste exemple, ele
nu constituie dovezi empirice. Psihologii sunt precauți în a acorda prea multă
importanță analizelor oamenilor a propriilor procese mentale, doar pentru că sunt
adesea influențate de distorsiuni ale memoriei și evocării acestora. De exemplu,
sportivii își pot aminti mai multe cazuri de experiențe „pozitive” de imagerie (adică
situații în care vizualizarea coincidea cu performanța ridicată) decât experiențe
negative (unde vizualizarea nu avea vreun efect).
Cu ce scop utilizează sportivii imageria? Mulți psihologi sportivi au întocmit
liste ale posibilelor scopuri ale sportivilor. De exemplu Vealey și Greenleaf (1998)
au propus următoarele activități:
• Învățarea și practicarea abilităților sportive (repetarea servirii mingii în tenis
înainte de a merge pe teren și a pune în practică.
• Învățarea strategiei (formarea unui plan de joc înainte de meci).
• Controlul activării (vizualizarea comportării cu calm într-o situație stresantă).
• Încredere în sine („a se vedea” pe sine încrezător și de succes).
• Concentrare/reconcentrare (concentrarea pe felul în care „se simte” un
exercițiu de gimastică).
• Corectarea greșelilor (derularea lentă a unei lovituri în gol pentru a rectifica
eventualele erori).
• Îmbunătățirea abilităților interpersonale (imaginarea celui mai bun mod de a
confrunta antrenorul cu privire la un subiect).
85
• Facilitarea recuperării în urma unui accident/controlul durerii (vizualizarea

procesului de vindecare).
În mod ideal, fiecare dintre utilizările ipotetice ale imageriei în sport ar trebui
coroborate cu dovezile empirice. Dar, deși există dovezi că imageria poate fi utilizată
pentru învățarea abilităților, planificarea strategică, controlul activării, dezvoltarea
încrederii, îmbunătățirea concentrării și recuperarea în urma accidentării există
dovezi puține sau lipsă că sportivii folosesc imageria fără training sau ajutor. De
asemenea, puține studii au descoperit dovezi că sportivii utilizează imageria
sistematic fie pentru „corectarea erorilor” fie pentru îmbunătățirea „abilităților
interpersonale”. Astfel, este prematur să alcătuim liste cu scopurile utilizării
imageriei. Utilizarea imageriei de către sportivi a fost analizată prin studii
descriptive și derivate din teorie pentru a detalia analiza sportivilor în ceea ce
privește utilizarea imageriei. Pentru a explica diferențele între aceste abordări,
strategia descriptivă încearcă să stabilească incidența utilizării imageriei de către
sportivi, în timp ce abordarea teoretică investighează categoriile specifice de funcții
ale imageriei la acești sportivi.
Hall (2001) susține că sportivii au tendința de a utiliza imageria pozitivă (de
exemplu „a se vedea” pe sine cum câștigă competițiile”) și „rareori se imaginează
că pierd”. Dar este adevărat? Experiența de zi cu zi ar sugera că mulți jucători de
golf sunt invadați de imagini mintale „negative” în care ratează lovitura sau dau
mingea în afara terenului. Această observație duce la o întrebare interesantă. Dacă
sportivii vizualizează țintele sau experiențele „greșite”, este posibil ca imageria să
le afecteze performanța? Această posibilitate a fost luată în calcul de Greg Louganis
(un fost campion olimpic la scufundări) care s-a lovit la cap în timpul unei runde de
calificare la jocurile din 1988. El nu a urmărit reluarea după aceea deoarece „Nu
voiam să rămân cu acea imagine în minte când intram în competiție” (Bartlett, 1994).
Subiectul a fost examinat de Murphy și Martin (2002), care au identificat patru
situații în care pot avea loc efecte negative ale imageriei:
1. Anxietate excesivă: dacă sportivii au o anxietate de trăsătură ridicată, utilizarea
imageriei înainte de competiție poate fi contraproductivă deoarece poate încuraja
ruminația cu privire la ceea ce ar putea merge prost.
2. Distractibilitate: sportivii care sunt distrați pot vizualiza țintele „greșite” înainte
de competiție și pot avea performanțe slabe, în consecință.
3. Lipsa controlului imaginii: sportivii ale căror abilități de control ale imageriei
sunt deficiente pot deveni vulnerabili în fața imaginilor nedorite.
4. Supraîncredere: sportivii care au tendința de a deveni supraîncrezători înainte
de competiție ar trebui să evite utilizarea imageriei deoarece le poate exacerba
problema.
În ciuda posibilității ca imageria să aibă un impact advers asupra proceselor
86
psihologice ale sportivilor în anumite circumstanțe, Hall (2001) a concluzionat că,

per total, imageria sportivilor este de obicei precisă, vie, pozitivă ca și conținut și
de ajutor pentru performanța lor sportivă.
Există patru pași cheie în procesul practicii mintale. Înainte de a începe trebuie
să fie clar ce abilitate sportivă sau situație dorim să îmbunătățim. Acordăm un
moment pentru a ne gândi ce abilitate specifică sau situație am dori să practicăm
mental. În mod ideal ar trebui să fie ceva care poate fi făcut la nivel individual și în
ritm propriu (de exemplu, servirea mingii de tennis, lovitura în golf, lovitura de
penalty).
Cei patru pași sunt următorii:
• Primul: ne pregătim adecvat prin relaxarea minții și a corpului.
• Al doilea: ne creăm o imagine mentală a ceea ce dorim să practicăm.
• Al treilea: trebuie să exersăm o performanță de succes a acelei abilități,
reluând-o iar și iar până devine automată.
• Ultimul pas: ar trebui s-o programăm prin combinarea cu o rutină anterioară
performanței.
1. Oamenii vizualizează mai bine atunci când sunt relaxați (de exemplu visele de
peste zi sunt generate atunci când mintea este relaxată). Cea mai ușoară cale de
a-ți relaxa corpul este să te așezi într-un loc liniștit și să închizi ochii. Te
„centrezi” pe corp, lăsându-ți ușor umerii să cadă. Apoi „elimini” tensiunea
din brațe și picioare. Respiri adânc de 5-10 ori și te asiguri că îți împingi
stomacul în afară atunci când inspiri și își tragi stomacul în interior când expiri.
Îți poți antrena corpul și mai bine spunând cuvântul „Relaxare” pe măsură ce
respiri ușor. Spune „Rela” când inspiri și „xare” când expiri.
2. Acum că te simți relaxat, îți va fi mai ușor să creezi situația sau abilitatea pe
care dorești s-o vizualizezi. Concentrează-te pe abilitatea sau situația posibilă.
Închide ochii și imaginează-ți locul în care vei folosi această abilitate. Acum
încearcă să te vezi pe tine folosind abilitatea. Ia-ți timp 2 minute pentru a-ți
imagina scena cât mai viu posibil – observă detaliile, sunetele și senzațiile
corporale pe care le experimentezi.
3. Vezi și simte cu încetul cum folosești abilitatea, ușor și corect. Observă cât de
calm și de încrezător ești pe măsură ce faci mișcările. La început te-ar putea
ajuta dacă ai încetini mișcările – de parcă ai privi cu încetinitorul o înregistrare
cu tine în care folosești perfect abilitatea. Pe măsură ce devii mai bun la a
vizualiza, ar trebui să formezi imagini „în timp real” (adică la aceeași viteză
din viața reală). Privește-te cum folosești abilitatea iar și iar timp de 1-2 minute.
4. Combinarea vizualizării cu o rutină pre-performanță te poate ajuta să îți
îmbunătățești concentrarea. O rutină pre-performanță constă într-o serie de
acțiuni pe care le faci, de la a te gândi la o abilitate până la a o realiza. Este ca
87
și cum ai păși pe o scară, care te duce de unde ești acum într-o zonă liniștită din
casa ta unde nu există distrageri. Zona liniștită este starea ta ideală de
performanță.
Un program de antrenament prin imagerie cuprinde trei faze principale: faza
educațională, faza de achiziție și faza de implementare. Pentru ca sportivii să
beneficieze din plin de imagerie, ei trebuie să practice metoda în mod regulat și să o
integreze în antrenamentul lor zilnic.
X.4. ANTRENAMENT MINTAL
Mulți dintre sportivi folosesc vizualizarea ca parte integrantă din antrenament.

Vizualizarea este numită și reprezentare mintală ghidată, antrenament mintal,
imagerie mintală, etc. – însă oricum s-ar numi, conceptele fundamentale și tehnicile
sunt aceleași. În general, vizualizarea este procesul de creare a unei imagini mintale
sau a unei intenții legate de ce vrei să se întâmple sau ce vrei să simți.
Un sportiv poate folosi această tehnică când plănuiește o revenire într-o cursă
sau sesiune de antrenament, sau pur și simplu să se relaxeze, să simtă calmul și starea
de bine.
Scenariile unei vizualizări pot fi :
• vizuale – imagini și poze;
• kinetice – cum se simte corpul;
• auditive – zgomotul mulțimii.
În timpul unei vizualizări simți mușchii pe care vrei să îi antrenezi, cum se va
încorda fiecare și câtă forță va fi necesară pentru mișcare. Vizualizează o temă
specifică – efortul execuției, entuziasmul. Este nevoie să te gândești profund asupra
evenimentelor imaginate, la fiecare detaliu ce te înconjoară.
Cum sunt folosite reprezentările mintale :
• Pentru a imagina succesul – vizualizezi atingerea obiectivelor, performarea
la un nivel înalt, obținerea rezultatelor dorite;
• Pentru motivare – înainte sau în timpul sesiunilor de antrenament, imagini
ale obiectivului din acea sesiune, sau dintr-un concurs trecut sau viitor;
• Pentru perfecționarea abilităților – să te vezi și să te simti cum faci mișcări
foarte bune, cum îți pui în aplicare strategiile, să te concentrezi pe o anumită
aptitudine, pe care vrei să o înveți sau să o dezvolți. Acest lucru se poate desfășura
atât în cadrul antrenamentului cât și în afara lui;
• Pentru a te familiariza – cu locul competiției, cu pista, cu planurile,
strategiile de competiție;
88
• Pentru a crea cadrul de performanță – reprezentările mintale sunt deseori o

parte a planului de pre-competiție, care ajută la crearea cadrului mintal pentru o bună
performanță. Sportivii trec în revistă elementele cheie ale performanței lor. Asta ajută
la scoaterea în evidență a obiectivelor și sentimentelor înainte de competiție.
• Pentru a recăpăta concentrarea – dacă la încălzire te simți leneș,
vizualizarea unei performanțe anterioare bune sau a unui eveniment satisfăcător poate
susține creșterea motivației. În timpul unui eveniment vizualizează mișcările pe care
ți-ai plănuit să le faci;
• Pentru dezvoltarea încrederii în sine.
1. Așează-te într-un loc confortabil, unde nu vei fi deranjat.

2. Relaxează-ți corpul și respiră adânc și lung de 10 ori.
3. Închide-ți ochii și concentrează-te asupra respirației. Creează-ți o imagine
vie și convingătoare. Această imagine poate fi o imagine deja experimentată, sau
una creată.
4. Daca îți pierzi concentrarea sau te gândești la altceva, recunoaște asta și
lasă gândurile să plece.
5.Concentrează-te asupra respirației dacă pierzi imaginea.
6 Menține o atitudine pozitivă.
7. Imaginează-ți privelistea, scena, sunetele, gustul, sentimentele și mirosurile
experienței.
8. Conștientizează cât mai multe detalii posibil, cu ce ești îmbrăcat, cine mai
este acolo, ce auzi, cum te simți.
9. Dacă ședința nu merge încotro vrei, deschide ochii și reia procesul
începând cu respirația.
10. Întotdeauna încheie sesiunea cu o imagine pozitivă.
Avantajul acestei tehnici este că te ajută să experimentezi sentimentul de avea

deja ceea ce ți-ai propus la început să obții. Știind că ai ce îți dorești, dezvolți o
stare mintală diferită și receptivă. De asemenea, poți antrena abilități motrice
complexe, poți repeta strategii de urmat într-un concurs și pentru a dezvolta simțul
conștiinței de sine.
Ca și în cazul antrenamentului fizic, antrenamentul mintal este nevoie să fie
făcut în mod obișnuit, să fie o parte permanentă din programul de antrenament. Este
nevoie să îți iei un angajament și să îți faci timp pentru a folosi această abilitate.
89
XI. COPIII, ADOLESCENȚII ȘI SPORTUL
Procesele de dezvoltare psihologică, socială și fizică au influențe puternice

asupra praticării, definită în sens general ca participare, angajare, învățare și
performanță în sport. Înțelegerea acestor procese și a traiectoriilor de dezvoltare ale
copiilor și adolescenților ajută antrenorii să lucreze mai eficient cu tinerii sportivi.
Atât factorii de maturizare cât și cei de mediu influențează dezvoltarea progresivă a
copiilor și tinerilor. Factorii de maturizare biologică și experiențială au nevoie de
adaptare ca parte a unei instruiri a abilităților sportive, iar influențele fizice și ale
mediului socio-cultural pot fi structurate avantajos pentru a maximixa posibilele
câștiguri fizice, mentale și sociale în urma practicării sporturilor.
XI.1. MODELE GLOBALE ALE PRACTICĂRII

SPORTULUI
În sens larg, o perspectivă de dezvoltare macro-sistemică văzută prin lupa

competițiilor de elită precum Jocurile Olimpice și competiții sportive de echipă de-
a lungul globului, oferă o reamintire a faptului că există multiple căi de dezvoltare
pentru practicarea și excelența în sport. Cel puțin din punct de vedere istoric, modul
în care talentul sportiv a fost identificat și dezvoltat în multe părți ale lumii, a fost
influențat de ideologia țărilor în care există aceste programe. Trei modele de
dezvoltare a talentului sportiv sunt descrise în timpul ordinii geopolitice ale erei
războiului rece.
Modelul Primei Lumi de dezvoltare al talentului sportiv, comun în țări
precum SUA și Australia, este caracterizat de participare ridicată la vârste timpurii,
din toate clasele sociale, urmată de o participare în continuă descreștere pe măsură
ce sportivii înaintează în vârstă și progresează către nivele mai elitiste ale
competiției. În modelul Primei Lumi, sportul tinerilor este utilizat pentru a oferi o
formă de recreere și oportunități de învățare pentru mulți copii și pentru câteva
persoane, oportunitatea de a primi o diplomă universitară și un contract profesionist.
La fiecare nivel al competiției, modelul Primei Lumi implică un nivel relativ înalt
de organizare și voluntariat din partea părinților și al altor adulți. Deși mulți lideri
sportivi ai tinerilor își câștigă veniturile ca oficiali, administratori sau antrenori,
modelul „părinte antrenor” predomină la nivelele de vârstă mai scăzute.
Comparativ cu modelul Primei Lumi, Modelul Lumii a Doua a dezvoltării
talentului sportiv este un mijloc mai intențional de a dezvolta sportivii de elită.
Modelul Lumii a Doua a fost prezent în Rusia și în China, iar istoria acestuia poate
fi urmărită până cel puțin în 1919 atunci când V. I. Lenin a înființat primul Institut
90
pentru Studiul Sportului și Culturii Fizice, în St. Petersburg, Rusia. Aici au fost
antrenați copii de către antrenori profesioniști – mulți dintre ei fuseseră sportivi care
participaseră la competiții și apoi au obținut diplome în științele exercițiilor fizice –
pentru a participa la competiții internaționale, cu scopul de a demonstra forța
sistemului comunist. Parțial, datorită practicii de a identifica potențialul sportiv la
vârste mici, mai puțini copii urmează un antrenament de competiție dar, în
consecință, procentul la care sportivii sunt eliminați din sport este mai mic decât în
Modelul Primei Lumi, unde vârful vârstei de participare este 13 ani. Modelul Lumii
a Doua implică un grad ridicat de organizare și control din partea adulților, mulți
dintre aceștia câștigându-și veniturile primare prin antrenament și care antrenează în
sisteme de leadership autocrate.
Modelul Lumii a Treia a dezvoltării talentului în sport este mai puțin
proactiv, dar poate cea mai naturală metodă de dezvoltare a sportivilor talentați și
este des întâlnit în țări precum Uganda și Republica Dominicană. Comparativ cu
primele două modele, Modelul Lumii a Treia implică mult mai puțină organizare și
control al adulților, în special la vârstele mici. Copii practică sport din plăcere și
pentru a face ceva, iar adesea, băieții cel puțin, speră că într-o zi îți vor câștiga
existența din sport. Ei găsesc în mod liber și pe baza imaginației modalități de a
practica sportul în spațiile disponibile și adesea cu echipamente puține, dar cu un
nivel ridicat de motivație intrinsecă.
Deși există diferențe mari între fiecare model în ceea ce privește accesul,
oportunități, structură, leadership și antrenament, punctul cheie dintr-o perspectivă
a dezvoltării este că fiecare model are și continuă să genereze interes la copii și tineri,
dar și să ofere sportivi de clasă mondială dintre cei care urmează aceste modele.
Succesul acestor modele diferite demonstrează că există căi multiple și variate
pentru cultivarea angajamentului în sport și dezvoltarea talentului, iar calea care este
cea mai „bună” este aceea care corespunde fiecărui copil unic și sistemului în care
acesta crește.
Figura 16 oferă o viziune sumarizată a aspectelor dezvoltării care influențează
practicarea sportului la copii și adolescenți. Înțelegerea dezvoltării sportivilor ca
fiind pregătire pentru, proces în timpul, și rezultat al practicării sportului, este cheia
antrenamentului eficient și învățării tinerilor sportivi.
91
Figura 16. Influențele de dezvoltare în cazul practicării sporturilor

de către copii și adolescenți
XI.2. DEZVOLTAREA COGNITIVĂ ȘI PRACTICAREA

SPORTULUI
La un nivel micro-sistemic al dezvoltării, originea și dezvoltarea capacităților

sportive ale atleților sunt influențate de interacțiunea factorilor genetici, climatului
social și mediului fizic. Dezvoltarea cognitivă se concentrează pe maturitate și
dezvoltare a capacităților și funcționării mintale interne, cum ar fi procesele gândirii,
memoriei, motivației și percepțiilor. Aceste capacități sunt esențiale pentru
angajamentul în sport și îmbunătățirea abilităților, iar înțelegerea modului de
schimbare a acestora odată cu maturizarea și expunerea ecologică poate ajuta
antrenorii să-și structureze mai eficient programele la un nivel optim corespunzător
pentru vârsta și capacitatea sportivului.
XI.2.1. Cognițiile
Piaget (1968) a sugerat că dezvoltarea este influențată de procesele cognitive
de bază, inclusiv asimilarea și echilibrarea.
Asimilarea este procesul prin care noua informație este adaptată la gândirea
existentă. O formă de asimilare – asimilarea funcțională – este, în special, relevantă
92
pentru sport, deoarece aceasta are loc atunci când copiii manifestă comportamente
doar de dragul stăpânirii unei noi abilități. Copiii sunt în mod natural motivați să
învețe și rareori sunt plictisiți sau „nemotivați” atunci când li se oferă posibilitatea
să învețe ceva nou într-o modalitate provocatoare și interesantă pentru ei.
Echilibrarea este procesul prin care copiii integrează piese disparate de
informație într-un întreg integrat. Echilibrarea poate fi rezumată în trei pași:
1. copilul este inițial satisfăcut de modalitățile existente de gândire (de exemplu,
un jucător tânăr de tenis care crede că ar trebui să-și înceapă mișcarea de
servire cu corpul orientat către țintă).
2. copilul recunoaște limitele și devine nemulțumit de modalitățile existente de
gândire (de exemplu, după ce observă mai mulți sportivi experimentați,
tânărul jucător de tenis realizează că servirea mingii devine imposibilă dacă
nu schimbă mișcarea).
3. copilul redobândește echilibrare după ce înlocuiește vechile modalități de
gândire cu modalități mai complexe (de exemplu, tânărul jucător practică și
devine expert în noua mișcare de servire a mingii).
Împreună, procesele de asimilare și echilibrare le permit copiilor să
progreseze prin perioadele tipice de dezvoltare ce se întind de la vâsta sugarului la
adolescență. Deși dezvoltarea nu este atât de structurată pe etape cum a descris-o
Piaget inițial, patru etape descrise de el oferă un punct de început pentru a înțelege
dezvoltarea intelectuală a copiilor.
În perioada senzoriomotorie (0-2 ani), reflexele copiilor servesc drept
fundație pe care capacități mentale mai complexe se construiesc. În perioada
senzoriomotorie, copiii încep să imite acțiunile motorii ale părinților, să descopere
că anumite acțiuni au consecințe predictibile, să experimenteze diferite moduri de a
manipula obiectele și să înceapă să formeze reprezentări mentale ale obiectelor și
evenimentelor. Abilitatea de a imita comportamentul este fundamentală pentru
învățarea abilităților motorii, deoarece abilitățile motorii se învață prin urmărirea
demonstrației antrenorilor sau a altor sportivi.
Abilitatea de reprezentare, o componentă cheie a celei de-a doua perioade de
dezvoltare, cunoscută sub numele de perioada preoperațională (2-7 ani), este
evidențiată prin „imitarea târzie”, când copiii repetă comportamentul observat la o
altă persoană la câteva ore după ce a avut loc acesta. Pentru ca aceștia să învețe de
la colegi sau antrenori, trebuie să aibă abilitatea de a forma o reprezentare mentală a
secvenței comportamentale. În perioada preoperațională, copiii sunt limitați de
gândirea egocentrică, astfel că nu pot avea pe deplin o perspectivă spațială a altora
până la finalul perioadei preoperaționale. Majoritatea copiilor mici nu sunt capabili
să-și imagineze că cineva care stă într-un loc diferit pe terenul de fotbal, vede diferit
față de ei un obiect (de exemplu, un gol). Această limită explică parțial de ce micii
93
fotbaliști nu observă atunci când un coechipier este liber și au o poziție mai bună
pentru a da un gol.
În timpul celei de-a treia perioade de dezvoltare, stadiul operațiilor concrete
(7-11 ani), copiii dezvoltă abilitatea de a reprezenta transformarea. Abilitatea de a
reprezenta transformările este o capacitate necesară pentru copii, de a avea succes în
sporturi de echipă precum baschet, care necesită ca jucătorii să observe și să
reacționeze pe măsură ce jocul se desfășoară.
În a patra perioadă de dezvoltare, cunoscută și sub numele de stadiul
operațiilor formale (de la 11 ani în sus), copiii și adolescenții dezvoltă abilitatea de
a lucra cu concepte abstracte și de a-și imagina realități diferite de a lor. Abilitatea
de a lua în considerare concepte precum înțelesul și adevărul, de asemenea, apar în
această perioadă, permițând adolescenților să gândească precum adulții. Progresele
din timpul acestei perioade sunt o precondiție pentru sarcini sportive precum
învățarea ofensivei complexe sau raționamentul moral de la vârsta adolescenței sau
vârsta adultă.
XI.2.2. Memoria
Comparativ cu adulții, procesarea informației la copii este limitată de
cantitatea de informație pe care o pot prelua simultan și viteza la care este procesată
informația. Diferite tipuri de informație sunt stocate în diferite sisteme de memorie.
Atât adulții cât și copiii sunt capabili să stocheze cantități mari de informații din
mediu pentru o scurtă perioadă de timp. Memoria senzorială pentru informația
auditivă și vizuală crește odată cu vârsta astfel că la vârsta de 6 ani își amintesc mai
puțină informație senzorială decât la 9 ani sau adulții. Datorită acestor limitări, este
important să fim conciși atunci când vorbim cu sportivii tineri.
Memoria de lucru are capacitate limitată – cantitatea de informație care poate
fi simultan procesată și durata de timp își au locul aici. Copiii mai mari pot procesa
mai multă informație prin memoria de lucru decât copiii mai mici și pot face asta
perioade mai mari de timp. Limitele memoriei senzoriale și de lucru explică de ce
majoritatea copiilor între 3-5 ani au „atenție scurtă”. Deși memoria senzorială și cea
de lucru a copiilor sunt limitate comparativ cu cele ale adulților, atât adulții cât și
copiii au memorie de lungă durată care este nelimitată în capacitate și durată.
Memoria de lungă durată include informații despre experiențe specifice
(copilul primește primul trofeu), reguli (o minge de tenis lovește linia albă din teren
și se consideră „înăuntru”) și proceduri (secvența de mișcări necesare pentru a lovi
mingea în tenis).
XI.2.3. Motivația
Teoria motivației competenței sugerează că expertiza în activități precum
94
sportul este prezisă de percepția persoanei asupra abilității și simțului controlului în

situații de performanță. Sportivii tineri au în mod tipic percepții mai ridicate ale
competenței și controlului decât cei care renunță. Teoria atingerii obiectivelor arată
că adesea comportamentul este predicționat de percepțiile copiilor asupra abilităților
lor și asupra obiectivelor, însemnând viziunea lor a ceea ce înseamnă „să ai succes”
în sport.
Copiii și tinerii cu orientare ridicată spre ego, adesea evită provocările din
teama de a nu fi priviți ca fiind incompetenți de către observatori și simt că au succes
doar atunci când sunt superiori altora. Copiii și tinerii orientați spre sarcină își
bazează percepțiile pe realizări, și astfel au eforturi mai persistente deoarece sunt
mai concentrați pe îmbunătățirea propriilor performanțe în comparație cu
performanțele și abilitățile anterioare, și sunt mai puțin preocupați să-și compare
succesul cu al altora.
Copiii își oferă singuri multe motive pentru care practică sport. Factorii legați
de plăcere sunt adesea enumerați ca fiind cele mai importante motive pentru care
practică sport. În plus, față de bucurie și distracție, ei practică sport pentru a-și
dezvolta competențele, pentru a petrece timp cu prietenii, a-și îmbunătăți condiția
fizică, să experimenteze provocări, să câștige noi oportunități, și să aducă onoare
familiilor și țărilor lor. Invers, nu este nici o surpriză când renunță la sport pentru că
„nu mai este distractiv” sau pentru că „nu mai sunt interesați” sau din cauza factorilor
precum „lipsa timpului de joacă”, „accentul competitiv al programului” sau „accent
mare pe a câștiga”. Alți copii și adolescenți întrerup sportul deoarece „au alte lucruri
de făcut”, cum ar fi teme și activități extracurriculare, probabil o reflecție a creșterii
dramatice a așteptărilor legate de angajamentul pentru timp a multor sportivi în
ultimii ani.
Uzura tinerilor sportivi este adesea influențată de stresul trăit în timpul
practicării. Posibile surse de stres includ auto-percepțiile, stima de sine, evaluarea
socială, percepții asupra atingerii obiectivelor și comportamentul părinților și al
antrenorilor la evenimentele sportive. Printre aceste surse sociale, comportamentul
părinților furioși (de exemplu, când țipă la persoanele oficiale) poate fi stresant
pentru copii, deoarece comportamentul poate fi o sursă de stres pentru copiii mici și
o sursă de stânjenire pentru copiii mai mari. De asemenea, comportamentul
antrenorilor poate fi o sursă de stres pentru copii și are un efect semnificativ asupra
uzurii. Antrenorii care creează un climat bazat pe pedeapsă, critică și favoritism
influențează renunțarea sportivilor, spre deosebire de antrenorii care se bazează pe
laude, încurajări, îmbunătățirea abilităților și egalitate.
Comportamentul sportiv este motivat de dorința de a maximiza experiențele
pozitive și de a le minimiza pe cele negative. Pentru a maximiza interesul pe termen
lung și motivația, persoanele responsabile de structurarea mediilor sportive o pot
95
face în moduri prin care să mențină copiii și tineri interesați de sport și să minimizeze
efectele stresului cronic și al experiențelor negative.
Motivația pentru sport a copiilor este influențată de auto-percepțiile lor asupra
abilităților în relație cu dificultatea percepută a sportului. Sportivii din copilăria mică
utilizează evaluări egocentrice ale dificultății sarcinilor, judecând dacă sarcinile
sportive sunt dificile sau nu, bazându-se pe faptul dacă sunt dificile pentru ei
personal. În timpul copilăriei mijlocii, copiii încep să adopte nivele mai obiective
sau perspective raportate la norme asupra dificultății sarcinilor, astfel că ei recunosc
sarcinile ce pot fi realizate de puțini copii și necesită abilități mai elevate. În copilăria
târzie și începutul adolescenței, copiii încep să considere că performanța poate fi
îmbunătățită prin efort, dar cred că efortul este cauza abilității. De la începutul
adolescenței, efortul și abilitatea sunt privite din perspectiva unei corelații negative,
însemnând că dacă un sportiv depune mai mult efort la o sarcină sportivă, nu trebuie
să aibă o abilitate elevată. Aceste credințe afectează percepțiile sportivilor asupra
propriei competențe și potențial pentru succes, și astfel le afectează motivația în
mediile sportive.
XI.3. DEZVOLTAREA SOCIALĂ ȘI PRACTICAREA

SPORTULUI
Dezvoltarea socială investighează natura și cauzele dezvoltării

comportamentului social uman, în funcție de dezvoltarea cognitivă și experiența
socială. Traiectoriile dezvoltării relațiilor interpersonale, reacțiile la climatul social
și eficacitatea proceselor de grup explică unele dintre diferențele angajamentului
sportiv, achiziția abilităților și performanța copiilor și tinerilor.
Sporturile sunt, în sine, medii sociale care intersectează alte medii sociale cum
ar fi familia, educația, comunitatea, cultura și sistemele economice. Cercetările în
dezvoltarea copilului demonstrează că aceștia se dezvoltă prin activități comune cu
alți copii, cum este sportul. Copiii cresc prin conexiuni cu alții, sprijinind importanța
fundamentală a relațiilor bazate pe căldură, relațiile de încredere, de sprijin și
apropiere interpersonală din sport.
Înțelegerea științifică a dezvoltării relațiilor sociale ajută practicienii să
înțeleagă modul în care contextul social al sportului și agenții sociali (de exemplu,
părinți, coechipieri, frați, antrenori, fani etc.) interacționează cu diferențele
individuale ale sportivului (de exemplu, motivații, obiective, încredere etc.) pentru
a influența cognițiile, emoțiile, dezvoltarea morală, dezvoltarea abilităților și
performanța sportivă.
96
XI.3.1. Dezvoltarea socială în copilăria mica

Geneza multor „cariere sportive” începe devreme în copilărie, adesea în jurul
vârstei de cinci sau șase ani atunci când copilul intră în mediul școlar formal. Copiii
ajung în mediul social sportiv cu active de dezvoltare a sănătății și competențe
derivate din experiențele relaționale din perioada sugarului, copilăria mică și în
perioada preșcolară. În aceste perioade, părinții și/sau persoanele semnificative sunt
agenți sociali importanți care influențează dezvoltarea copilului.
Forța atașamentului și securității dintre copii și părinți (de obicei, cu mama)
din primul an influențează dezvoltarea socială, emoțională și a personalității din
următorii ani. Relațiile timpurii cu părinți disponibili și responsivi hrănește valoarea
de sine și auto-eficiența, și aduc aportul în învățarea abilităților cum ar fi empatia și
reciprocitatea, necesare pentru interacțiunile cu alți oameni.
Puterea atașamentului și responsivitatea adulților au efecte puternice asupra
sugarului și copilului mic în ceea ce privește reacțiile sociale și emoționale și oferă
baza unui „model de funcționare internă” a copilului. Modelele de funcționare
internă ale copiilor se generalizează asupra altor relații, cum ar fi cele extra-familiale
(de exemplu, colegi, prieteni, antrenori, relații intime) și sunt puternic asociate cu
abilitatea copiilor de a forma și menține relații apropiate de-a lungul vieții. Odată ce
copiii încep să practice sport, relațiile cu agenții sociali cheie, așa cum le-am descris,
influențează dezvoltarea, practicarea sportului și realizările.
XI.3.2. Părinții și dezvoltarea socială

Părinții sunt agenții inițiali și cei mai influenți pentru socializarea sportivă a
copiilor. Mama și tatăl modelează propria practicare a sportului și acționează drept
furnizori de experiențe sportive, suporteri și interpreți ai experiențelor sportive. În
consecință, copiii dezvoltă credințe despre abilitățile lor, mențin anumite așteptări
de la participarea lor și dobândesc sisteme de valori sportive bazându-se pe influența
părinților. Încurajarea părinților, sprijinul și lauda îmbunătățesc percepțiile copiilor
asupra abilităților lor, bucuriei, interesului și implicării în sport. Invers, așteptările
nearealiste, presiunea excesivă și criticismul frecvent duc la o bucurie, interes,
credința în abilități, motivație intrinsecă mai mici și stres mai mare. Percepțiile
sportivilor cu privire la credințele parentale despre efort, învățare, bucurie și
rezultate oferă indicii situaționale despre succes și eșec, care influențează
comportamentul sportiv și realizările.
Deseori, părinții tinerilor au comportamente indezirabile la evenimentele
sportive cum ar fi să țipe la arbitru, să țipe la sportivi și antrenorii de pe tușă. Aceste
comportamente distrag atenția copiilor și tinerilor, sunt enervante și stânjenitoare.
Comportamentele parentale negative pot produce stres, anxietate, iar performanța
97
sportivilor scade, expunerea cronică la aceste comportamente ducând la consecințe

indezirabile, cum ar fi burnout psihologic sau uzură sportivă.
Vulnerabilitatea copiilor față de astfel de comportamente poate crește atunci
când părinții sunt antrenorii; astfel că părinții-antrenori pot să nu fie singura sursă a
comportamentelor furioase dar, de asemenea, și ținta lor. Procentajul acestui dublu
rol este cel mai ridicat în copilărie și la începutul adolescenței – atunci când influența
adulților și, în special, cea a părinților este cea mai mare.
Indiferent de natura rolului părintelui în sport, părinții rămân cele mai
importante influențe sociale în dezvoltarea copiilor lor. Totuși, pe măsură ce copiii
intră în adolescență, influența lor scade iar grupurile de prieteni devin din ce în ce
mai importante, la fel și comparația socială și conformarea în grup.
XI.3.3. Dezvoltarea socială și relațiile cu persoanele de aceeași vârstă

Deși influențele parentale asupra dezvoltării sunt importante, influența
prietenilor devine mai mare începând din copilăria mijlocie până la adolescență.
Stabilirea relațiilor cu alți copii are o poziție centrală în copilăria mică, iar dat fiind
faptul că sportul se practică într-un mediu de interacțiuni între prieteni și semeni,
sportul fiind un mediu puternic pentru dezvoltarea socială. Practicarea sportului
oferă oportunități pentru copii să-și facă prieteni, să interacționeze cu copii de
aceeași vârstă, să se joace în mod cooperant, să facă comparații prin care să-și
formeze credințe legate de competență, să-și regleze emoțiile și să managerieze
conflictele care pot apărea.
Copiii cu atașament interpersonal securizant, unde baza relației susține
reziliența la stres și flexibilitatea emoțională, au relații mai pozitive și adaptative. În
copilărie, începând cu vârsta de 6 ani, pe măsură ce abilitățile cognitive și de limbaj
se specializează, abilitățile sociale cresc și ele. Pe măsură ce patternurile de joacă ale
copiilor se dezvoltă de la o activitate non-socială la vârsta sugarului la jocuri
cooperante cu reguli de la copilărie la adolescență, abilitățile sociale sunt necesare
pentru succes, inclusiv pentru succesul în sport. Copiii respinși și cei populari nu
numai că au experiențe diferite cu ceilalți copii și experiențe sociale diferite, dar
manifestă patternuri de dezvoltare diferite. Patternurile disruptive și comportamentul
antisocial în copilărie sunt predictori ai agresivității și a respingerii din partea altora
și posibil declanșează comportamentul delincvent mai târziu pe traiectoria lor de
dezvoltare.
Copiii cărora le lipsesc abilitățile sociale necesare pentru a interacționa pozitiv
cu ceilalți, cum ar fi abilitatea de a privi din perspectiva altei persoane, atenția
concentrată, reglarea impulsurilor și managerierea conflictului au mai multe șanse
să fie respinși de ceilalți copii și să dezvolte de timpuriu probleme de conduită. Din
păcate, copiii cărora le lipsesc competența socială sau abilitățile de auto-reglare (de
98
exemplu copii care au probleme în a-și regla emoțiile sau comportamentul, care nu
se simt acceptați de alți copii sau că aparțin grupului) cel mai probabil nu se vor
angaja într-un sport și nu-l vor practica, sau vor fi selectați să plece (de exemplu,
dați afară dintr-o echipă din cauza comportamentului lor). În consecință, unii copii
nu vor avea acces la beneficiile din sport în ceea ce privește dezvoltarea lor din cauza
relațiilor defectuoase cu ceilalți copii.
XI.3.4. Influența antrenorului asupra dezvoltării sociale

Copiii ajung într-un mediu sportiv urmând calea dezvoltării trasată în primii
ani de viață de interacțiunile părinți-copii și de climatul social. Odată ce practică
sport, antrenorii au posibilitatea de a influența dezvoltarea sportivilor în două
moduri:
1) prin natura interdependentă a relației sportiv-antrenor;
2) prin climatul pe care îl creează.
Pentru copiii și tinerii cărora le lipsesc relațiile securizante de acasă, relațiile
antrenor-sportiv pot oferi resurse surogat sau complementare. Relațiile bazate pe
grijă, suportive și securizante cu adulții importanți, cum ar fi antrenorii, pot oferi
influențe protectoare în fața riscurilor și pot duce la rezultate psihologice pozitive,
cum ar fi reziliența emoțională, puterea personală, stima de sine și capacitatea de a
se ocupa de conflicte.
Strategiile folosite de antrenori pentru a îndeplini nevoile sportivilor, variază
în funcție de traiectoriile de dezvoltare. De exemplu, antrenorii nu pot oferi aceeași
autonomie în luarea deciziilor la copiii de 8 ani față de cei de 18 ani și să se aștepte
la rezultate de succes, datorită diferențelor de experiență și abilităților cognitive. În
mod similar, pentru a ajuta sportivii să simtă că sunt sprijiniți, trebuie utilizate
strategii conforme vârstei; pentru a le îndeplini cu succes nevoile de-a lungul
dezvoltării este necesară experiență tehnică și relațională din partea antrenorilor. De
exemplu, sportivii care au antrenori ce oferă întăriri pozitive și efort (grijă),
încurajează în caz de greșeli (sprijin) și oferă instruire tehnică (competență), se
bucură mai mult de sport, își plac coechipierii mai mult și renunță mai puțin decât
cei care nu au astfel de antrenori. Pe măsură ce sportivii se maturizează și avansează
în competiții, ei își doresc antrenori care sunt competenți atât tehnic, cât și relațional.
Acest lucru înseamnă să antrenorii trebuie să aibă cunoștințe despre sport și să fie
capabili să învețe și să dezvolte abilitățile sportive, în același timp făcând sportivii
să se simtă îngrijiți și sprijiniți, permițându-le să devină mai independenți.
99
XI.4. DEZVOLTAREA PSIHOMOTORIE ȘI PRACTICAREA

SPORTULUI
Învățarea abilităților sportive este un proces educațional iar înțelegerea

aspectelor psihologice ale predării și învățării eficiente ajută antrenorii să înțeleagă
cum să încurajeze cel mai bine practicarea sportului și dezvoltarea abilităților
sportive și motorii la sportivii lor.
Două dimensiuni importante ale dezvoltării psihomotorii includ:
1. modul în care copiii dezvoltă abilitățile motorii și abilitățile specifice sportului
datorită proceselor de maturizare și experiențiale;
2. strategiile educaționale eficiente pentru maximizarea dezvoltării talentului
sportiv.
Științele care stau la baza acestor două dimensiuni includ:
 învățarea motorie (modul în care sunt dobândite și perfecționate abilitățile
motorii);
 dezvoltarea motorie (procesele de maturizare și ecologice ce stau la baza
achiziției abilității motorii);
 controlul motor (controlul abilității motorii de către sistemul neurologic);
 psihologia sportivă (motivarea sportivilor care doresc să practice sport, să
învețe și să-și îmbunătățească abilitățile motorii);
 psihologia educațională (abordarea modalităților eficiente pentru facilitarea
achiziției abilităților motorii și cunoașterea modului de a optimiza învățarea
abilității motorii prin strategii educaționale).
XI.4.1. Abilitatea psihomotorie

Abilitățile sportive sunt un subset specializat ale abilităților motorii. La
vârstele mici, copiii beneficiază de o largă fundație a abilităților motorii generale,
iar pe măsură ce cresc ei aleg mai puține activități sportive în cadrul cărora să
dezvolte mai multe abilități. Mulți sportivi de elită evidențiază un pattern de
activități fizice diverse în timpul copilăriei ce oferă o fundație pentru mai târziu, și
nu o specializare sportivă intensă și exclusivă la vârste timpurii. În general este
avantajos angajamentul în acestă formă de antrenament încrucișată în copilărie, când
scopul este de a dezvolta o gamă largă de mișcări care să ofere o fundație pentru
specificitatea și specializarea motorie.
Acest pattern în copilărie este oarecum dependent de sport și de nivelul
abilității dorit. Studiile dintr-o varietate de sporturi arată cum variabilitatea
maturizării fizice a sportivilor are o influență în succesul sportiv, oferind avantaje în
unele sporturi, cum ar fi fotbal și hochei, și dezavantaje în alte sporturi, mai ales
100
pentru fete, cum ar fi gimnastica, patinajul sau scufundările, în care este necesar un
fizic pre-adolescentin. Totuși, faptul că succesul în sporturi cum ar fi gimnastica și
patinajul necesită antrenament intens de la vârste mici, iar vârful carierei se situează
la pubertate, este o funcție nu numai a cerințelor sportive și a capacităților psihice și
fizice ale sportivului la anumite vârste, dar și a influențelor sociale care pot forța
sportivii să exceleze înainte de maturizarea corporală datorită directivelor autoritare
a unor antrenori și părinți abuzivi în căutarea statutului elitist.
XI.4.2. Talentul sportiv

Antrenorii și alți adulți joacă un rol social critic în influențarea eforturilor
tinerilor sportivi pentru atingerea expertizei în performanța sportivă. Pentru a atinge
nivelele elitiste în sport, unii cercetători au estimat că sportivii trebuie să aibă 10.000
de ore de practică - alături de un antrenor - cu scopul îmbunătățirii performanțelor
de-a lungul unei perioade de 10 ani. Acest proces este caracterizat de mărirea duratei
de timp pe măsură ce sportivii trec la nivele mai înalte de competiție și de vârstă.
Totuși, angajamentul intens și pregătirea sunt necesare pentru a atinge performanțe
sportive de nivel mondial, cercetătorii din acest domeniu susțin că programele de
dezvoltare a tinerilor sportivi trebuie să ofere suficiente perioade de odihnă mentală
și fizică pentru a permite recuperarea fizică și mentală, regenerarea țesuturilor și
evitarea accidentării.
Motivația intrinsecă pentru îmbunățire este, de asemenea, importantă în
dezvoltarea nivelelor de expertiză a abilității sportive. Dovezile retrospective
demonstrează că, în carierele precoce ale multor sportivi de elită, aceștia au petrecut
mai mult timp în afara ședințelor organizate de practică a abilităților individuale
motorii decât alți sportivi cu succes mai slab. Cercetările în domeniul practicii
sportive susțin o estimare de 4-6 ore de practică pe săptămână în afara orelor de
practică organizată, de la 8 la 12 ani. În plus față de efectele practicii fizice, aceste
ore nestructurate sunt motivate intrinsec și bazate pe alegeri comportamentale, și
permit oportunitatea dezvoltării jocului creativ și abilităților de luare a deciziilor
necesare în multe activități sportive, dar adesea împiedicate de un antrenor rigid.
Teoreticienii susțin că identificarea timpurie a talentului sportiv nu poate fi
obținută exclusiv prin evaluări tradiționale sau singulare (cum ar fi selecții ale
antrenorilor), ci necesită mai degrabă o abordare dinamică care să ia în considerare
rolul proceselor de dezvoltare și diferitele căi ale excelenței în sport. În acest sistem,
accentul cade pe liderii sportivi care evaluează continuu potențialul de învățare în
schimbare al tinerilor sportivi, și nu se bazează pe indicatorii izolați, influențați
genetic, în funcție de maturizare și diferențe individuale. Sistemele actuale de
identificare precoce a talentului sportiv sunt limitate de accentul pe evaluările pe
termen scurt și așteptările adulților, cum ar fi selecții, eliminarea sportivilor din
101
echipe și accent pe practici care investesc mai mult timp cu tinerii sportivi foarte
talentați încă de la vârste precoce. Consecința este că mulți copii și tineri cu un mare
potențial sportiv sunt eliminați din sport, fie direct, nefiind selectați sau indirect prin
pierderea încrederii în propriile competențe sportive.
XI.4.3. Dificultățile și copingul la tinerii sportivi

Tinerii sportivi care sunt mai rezilienți și mai bine pregătiți să facă față
greutăților în sport, învățare și performanță, vor fi avantajați de-a lungul dezvoltării
lor în și prin sport. De exemplu, stresul excesiv are consecințe fizice și mintale cum
ar fi oboseala, accidentarea, bucurie scăzută și probleme de control emoțional.
Pentru a menține bucuria și practicarea continuă, sportivii trebuie să învețe să facă
față stresului.
Copingul constă în acele eforturi cognitive, emoționale și comportamentale
utilizate pentru a manageria situațiile de viață dificile. O varietate de astfel de situații
apar în timpul practicării sportului, cum ar fi accidentarea, antrenorii abuzivi, regres
și pierderi competiționale. Au fost identificate trei dimensiuni ale copingului în
sport:
• copingul de rezolvare a problemelor (încercarea de a schimba situația),
• copingul bazat pe emoții (managementul emoțiilor asociate cu situația),
• copingul de evitare (părăsirea situației).
Mecanismele importante prin care poate fi susținută practicarea continuă sunt
minimizarea percepțiilor stresului excesiv prin oferirea unui climat mai pozitiv și
dezvoltarea resurselor sociale și de coping la sportivi.
În plus față de aceste strategii, programele individualizate de training a
abilităților mintale, oferite de psihologii sportivi sunt un alt mod eficient de a pregăti
sportivii să facă față dificultăților din sport. Aceste programe includ strategii
cognitive și somatice pentru controlul stresului și dificultăților. De exemplu,
programele de training a abilităților psihologice adesea învață sportivii să utilizeze
abilități mintale precum imageria, setarea obiectivelor, relaxarea, dialogul cu
sinele, controlul emoțional pentru ameliorarea stresului și îmbunătățirea
performanței. Aceste abilități psihologice auto-reglatoare sunt esențiale pentru
performanța sportivă plăcută și eficientă, la fel cum sunt și pentru sportivii adulți.
O abordare pozitivă a tinerilor bazată pe dezvoltare poate întări o varietate de
abilități de viață legate de competența motorie și abilitățile sportive, practica sportivă
putând fi utilizată pentru susținerea competenței sociale, emoționale, cognitive,
comportamentale, fizice și morale; poate susține reziliența, auto-eficiența și
identitatea și poate dezvolta conexiunea și angajamentul social în moduri ce se
extind dincolo de angajamentul sportiv.
102
XII. PREGĂTIREA MINTALĂ PENTRU CONCURS
Un sportiv care vrea să concureze împotriva altui sportiv talentat trebuie să se

gândească cu atenție la pregătirea mintală. Nu e suficient să te aștepți să câștigi
pentru că tu vei alega mai mult decât sportivul de lângă tine sau vei ridica greutăți
mai mari. La o analiză finală este, de cele mai multe ori, mai important să-ți păstrezi
mintea limpede în mediul impregnat de presiune al competiției.
Cercetările din domeniul psihologiei sportive au arătat că performanța este
legată de ceea ce se cheamă ciclul succesului. Acest ciclu arată cum se raportează
sportivul la propria persoană și cum e cel mai probabil să se comporte în timpul
competiției.
Figura 17. Ciclul succesului în competiție
Dacă sportivul are o imagine de sine pozitivă, este mult mai probabil să sibă
o atitudine pozitivă, care la rândul ei este posibil să ducă la așteptări mai mari. De
regulă, acest lucru duce la un comportament îmbunătățit (culcatul mai devreme, mai
mult timp petrecut la antrenamente etc.) și cu aceste îmbunătățiri, nivelul
performanței crește. În consecință, imaginea de sine a sportivului se îmbunătățește
și lucrurile evoluează în bine.
Efectele unei imagini de sine negative pot fi la fel de puternice, așa că este
important ca sportivul să învețe cum să păstreze acest ciclul într-o mișcare
ascendentă și nu într-una descendentă. Cea mai sigură cale pentru a se asigura că
acest lucru se întâmplă este să fie sigur că profită la maximum din toate
103
antrenamentele și concursurile la care participă. Ca să fie sigur că acest lucru se

întâmplă, poate să-și stabilească propriile obiective și scopuri.
Nevoia de performanţă şi succes este pre-determinată de trei aspecte:
a) stabilirea cât mai exactă de către sportivi a nivelului la care vor să ajungă
într-o situaţie dată, nu în general;
b) identificarea sacrificiilor pe care trebuie să le facă, corelate obiectivelor
specifice dorite într-un anumit concurs;
c) auto-acceptarea sacrifiiciilor şi motivaţia intrinsecă puternică pentru
competiţia la care doreşte să participe.
Pregătirea pentru competiţie este corelată stabilirii obiectivelor specifice. În
stabilirea acestora, trebuie respectate câteva reguli:
 stabilirea obiectivelor zilnice, corelate principalelor activităţi dintr-o zi de
muncă pentru un sportiv de performanţă;
 obiectivele specifice să fie cuantificabile;
 performanţele obţinute să fie corelate cu analiza obiectivelor specifice
stabilite la început.
Succesul într-o confruntare este condiţionat şi de faptul dacă sportivul a
parcurs aşa-numitele tehnici de vizualizare, imagerie mentală sau antrenament
mental.
XII.1. DEFINIREA CONCURSULUI
Din punctul de vedere al sportivului, participarea la o întrecere este un

moment important al existenței sale ca ființă umană, trăind puternic situația de
confruntare cu „adversarul”, care poate fi un munte, o apă, un om, o echipă. Situația
emoțională, încordarea de voință, ambiția de a reuși un rezultat bun, eventual o
victorie, îl fac să-și imagineze evenimentul cu multe zile înainte, iar în ajun poate că
nu-l lasă să doarmă liniștit. Succesul sau eșecul vor rămâne imprimate în mintea lui
pentru mult timp, până ce un alt eveniment îl va „concura” pe precedentul.
Etimologic, cuvântul „concurs” provine din latinescul „concursus”, care
înseamnă faptul de a coopera, de a ajuta, dar și competiția dintre două persoane care
au aceleași drepturi. Cuvântul „competiție” provine din latinescul „competitio”, care
înseamnă căutare simultană de a obține, de către două sau mai multe persoane a
aceluiași post, titlu sau avantaj sau concurarea mai multor echipe sau sportivi într-o
probă specifică.
Martens (1976) consideră concursul sportiv drept „o situație de realizare
bazată pe comparare și evaluare socială”.
104
Din perspectiva lui Epuran (2008), concursul este în același timp și „o situație
de maximizare a capacității de performanță a individului sau grupului”.
Din punct de vedere psihologic, un concurs sportiv trebuie văzut simultan ca
o valorizare de sine cât şi situaţie de evaluare socială, confirmare socială a
performanţei, în acest context validarea unor performanţe sportive nu se poate face
decât într-un caz oficial, studiile au arătat că în concursuri dorinţa de câştig se face
prin raportarea la ceilalţi adversari şi nu prin raportare la ceea ce sportivul ar putea
să obţină. Concursul îi apare sportivului ca un prilej de manifestare a capacităților și
a pregătirii sale, ca un prilej de evidențiere sau cel puțin ca un moment de evaluare
a ceea ce poate. Mult mai târziu, după ani de efort, va vedea în concurs un mijloc de
câștig și de glorie recunoscută social.
Din punctul de vedere al psihosociologiei, concursul este o manifestare cu
caracter social, de comparare a valorilor individuale și de grup, dar și de evaluare a
eficienței pregătirii și a beneficiilor realizate de pe urma investițiilor. În același timp,
competția sportivă este un un spectacol emoționant și excitant, care adună în tribune
și în fața televizoarelor sute de mii și milioane de „fani” sau pur și simplu de oameni
care doresc să vadă ceva deosebit.
XII.1.1. Agonismul
Esența sportului este întrecerea, care în limba greacă veche se numea „agon”,
ceea ce înseamnă luptă. Cine spune sport, spune întrecere, luptă pentru victorie sau
pentru depășirea unei bariere externe sau chiar interne, cum este întrecerea cu sine
însuși.
Agonia – lupta – este o acțiune în care unul dintre cei angajați în ea trebuie să
învingă. Spiritul agonistic este prezent în toate concursurile sportive, dar se
manifestă intens, impetuos în marile confruntări internaționale cu caracter
continental, mondial sau olimpic. Tendința de întrecere și de luptă o întâlnim la om
încă din primii ani de viață, în încercarea de a-și manifesta calitățile, de a se
evidenția, de a se situa deasupra altora. Evident că întrecerea trebuie să aibă și
învinși, alături de câștgători, dar lupta se dă chiar dacă nu sunt șanse de victorie,
numai din dorința de a dovedi că victoria poate fi și simbolică, relativă: victoria
asupra propriei ființe, întrecerea de sine.
Agonismul sportiv este „comportamentul motivat, cu originea în nevoia de
afirmare și autorealizare a individului, și condiție fundamentală pentru dobândirea
identității și stabilității psihice”. Energia care determină agonismul este
agresivitatea.
Motivația agonistă a sportivului nu are ca obiectiv principal adversarul;
plasticitatea energiei instinctive, agresivitatea este controlată prin „psihismul
superior”, cenzurată de atitudinile sociale dominante, devenite consemne acceptate
105
de toți. Tendințele agresive-agonistice se îndreaptă contra naturii, sinelui și

adversarului.
Încercând surprinderea esenței sportului, Volkwein (1991) subliniază
caracteristica de „joc” a acestuia: „Sportul «în joacă» este liber, creativ, o activitate
umană care oferă satisfacții și care este diferită de realitatea cotidiană, prin regulile
la care apelează jucătorii”.
XII.2. FUNCȚIILE COMPETIȚIILOR
Din caracteristicile preponderent psihologice ale concursului se poate extrage

concluzia că întrecerea sportivă satisface câteva nevoi importante ale colectivității
umane, nevoi care sunt exprimate în termeni de funcții.
Pe primul plan se regăsesc funcțiile comune ale diferitelor activități
corporale, și anume:
• funcția auxologică (de dezvoltare a ființei);
• funcția conativă (de stimulare a activității);
• funcția integrativă-socială,
precum și funcțiile specifice activităților agonistice:
• funcția de optimizare a capacităților psiho-fizice;
• funcția de maximizare a acestor capacități;
• funcția de spectacol.
Pe al doilea plan se vor afla funcțiile generale ale competiției, așa cum au
fost gândite de Grupe (1993 apud Epuran, Holdevici și Tonița, 2008):
• funcția culturală,
• funcția comercială,
• funcția de politică sportivă și
funcțiile speciale, deduse din obiectivele legate de competiție:
• funcția de instruire sportivă,
• funcția educativă.
Dacă sportul de performanță urmărește optimizarea capacităților psiho-fizice
ale indivizilor, sportul de mare performanță va urmări maximizarea acestora, sub
influența presiunilor sociale și a motivației individuale de realizare.
Performanța sportivă este un rezultat al interrelației unui număr deosebit de
mare de factori, a căror pondere este diferită, atât din punct de vedere structural, cât
și din punct de vedere conjunctural. Un luru este însă permanent, personalitatea
performerului, cu determinarea ei complexă bio-psiho-socială.
106
XII.3. PREGĂTIREA PSIHICĂ GENERALĂ PENTRU

CONCURS
Pregătirea psihică generală pentru concurs poate fi exprimată în termeni de

obișnuințe, deprinderi și priceperi de a concura, în maturitate competițională. Ea este
o valorificare în situație competițională a pregătirii psihice generală și de ramură și
decurge dintr-un proces de pregătire judicios condus. Cunoștințele, deprinderile și
priceperile de a concura trebuie formate încă de la vârsta copilăriei și includ atât
conduitele operaționale, cât și pe cele generale (așa-numitele „ritualuri” sau
„rutine”) de întâmpinare a situațiilor prin atitudini adecvate.
Epuran, Holdevici și Tonița (2009) s-au limitat în enunțarea conținutului
aspectului pregătirii sportivului pentru concurs plecând de la domeniul (obiectivele)
pregătirii psihice generale pentru concurs:
 asigurarea unei motivații la nivel optim și formarea sentimentelor morale
superioare în tot timpul pregătirii și perioadei competiționale;
 conștiința clară a scopului propus („conștiința rolului”) și aspirația atingerii
și, eventual, a depășirii lui;
 capacitatea de autoreglare a stărilor psihice, menținerea acestora la nivelul
optim de eficiență, indiferent de etapă și condiții. De această capacitate de
autoreglare sunt legate:
• realizarea unui bun echilibru afectiv, a capacității de stăpânire a
emoțiilor, a capacității de adaptare la stres;
• însușirea și folosirea antrenamentului mental;
• realizarea lucidității percepțiilor și gândirii în situații critice sau
neașteptate;
• formarea capacității de adaptare a reacțiilor motrice și psihice în raport
de solicitări și situații neașteptate;
• menținerea nivelului de activare în condiții de oboseală și insucces;
• dezvoltarea capacității de a depune un mare efort voluntar, de a depăși
greutățile subiective sau obiective prin dârzenie, perseverență, curaj,
inițiativă;
• stimularea și menținerea încrederii în forțele proprii, în capacitatea de
a realiza performanța propusă;
• creșterea combativității și dorinței de succes;
• dezvoltarea spiritului de colectivitate, a legăturii morale cu colegii, a
spiritului de întrajutorare;
• dezvoltarea corectitudinii, a fair-play-ului în lupta cu adversarii și
respectul pentru arbitrii și spectatori;
107
• menținerea prospețimii psihice și fizice prin respectarea cerințelor

„antrenamentului invizibil”, reducerea consumului energiei psihice
înaintea startului, refacere corectă;
• dezvoltarea rezistenței psihice, a „imunității” la frustrări, la situații
dificile, neplăcute, la factori perturbatori de orice fel.
Experiența directă de concurs devine foarte greu conduită eficientă de concurs
dacă nu este conștientizată, dacă nu este analizată sub toate aspectele, pentru a se
trage de fiecare dată concluziile cele mai valoroase.
XII.4. „STĂRILE DE PREPARAȚIE” CA ATITUDINI

SPECIFICE ÎN VEDEREA CONCURSULUI
Analiza conținutului etapelor sau verigilor pregătirii pentru concurs (aspectul

diacronic) conduce la constatarea că factorul comun de ordin psihic al acestora este
constituit din sistemul atitudinilor care se dezvoltă și se structurează progresiv,
formând în final starea psihică specifică pre- și competițională.
Termeni ca motivație, orientare spre scop, conștiința rolului, încredere în sine,
combativitate, corectitudine , plan de concurs, preferința pentru izolare, teamă etc.,
care se referă la psihismul sportivului, sunt atitudini, constituind nucleul de bază al
conținutului pregătirii pentru concurs.
Se știe că atitudinile sunt componente structurale ale personalității
caracterizate prin disponibilitatea relativ constantă a sistemului psihic de a percepe,
judeca și reacționa într-un anumit mod. Atitudinile sunt fie înnăscute, fie dobândite
(formate) prin experiență și educație, având funcții de orientare, anticipare,
dispunere, preferință față de realitatea lumii materiale, sociale sau ideale.
Într-o serie de lucrări de specialitate, M. Epuran (2009) a analizat psihismul
sportivului dinaintea concursului și a susținut că pregătirea specifică pentru
competiție constă în formarea unor atitudini specifice (cognitive, afective, volitive)
care îi asigură sportivului capacitatea maximă de adaptare la condițiile și solicitările
acesteia. El a numit aceste atitudini „stări de preparație”, realizarea lor intenționată
având rolul de a facilita adaptarea la situații prin amplificarea disponibilităților,
posibilităților și orientării prizei de informații, a prelucrării acestora, a organizării și
a evaluării execuției, precum și a echilibrării reactivității emoționale.
Există atitudini care se constituie spontan sau prin sugestie și care, de cele mai
multe ori, influențează negativ eficiența sistemului psihocomportamental. Amintim
dintre acestea „barierele psihice” în fața unui anumit adversar, neîncrederea,
superstițiile de tot felul (a nu se confunda cu ritualurile conduitelor care au rol
reglator mental).
108
Stările de preparație pentru concurs se vor constitui intenționat, prin

colaborarea psiholog-antrenor-sportiv-echipă, în condițiile unei depline
conștientizări și fundamentări științifice a întregului proces de pregătire sportivă.
Aceste stări active cu caracter reglator informațional, decizional și energic
sunt următoarele:
Dispunerea, ca atitudine cu caracter intelectual-afectiv, în care includem:
• stabilirea obiectivelor activității și de performanță;
• realizarea optimumului motivațional;
• angajamentul afectiv, dar și manifest, formal al sportivului.
Anticiparea, ca atitudine predominant intelectuală cognitivă, imaginativă,
care cuprinde:
• planificarea mentală și scrisă a activității din perioada dinaintea competiției,
din ajun și prestart;
• imaginarea situațiilor posibile- generale, de ambianță, de relații, de tactică;
• programarea conduitelor operatorii adecvate (ca aspect al operaționalizării
obiectivelor și sarcinilor concrete);
• experimentarea mentală a planului tactic propus;
• realizarea „montajului” combativ care va fi pus în valoare în concurs.
Angrenarea-modelarea, stări cu caracter operațional, practic constând din:
• experimentare în antrenament și în întreceri „de verificare” a planului tactic;
• experimentarea practică și mentală a acțiunilor tehnice și a conduitelor
(rutinelor, ritualurilor) selectate pentru a fi utilizate în concurs;
• utilizarea tehnicilor de activare și energizare, pentru realizarea unui nivel
crescut al combativității;
• utilizarea stimulatoarelor;
• încălzirea specifică pentru angrenarea neuro-psiho-motorie;
• crearea unor condiții de pregătire și a unor situații tehnico-tactice cât mai
asemănătoare celor anticipate din concursul următor (antrenamente pe terenul
și cu instalațiile concursului, adversari „modele” ale viitorilor adversari,
arbitraje etc.);
• antrenamentul mental.
Aplicarea și adaptarea reprezintă o continuare, în condițiile concrete ale
concursului, a montajelor intelectual-afective-motorii pregătite și realizate anterior.
Conduita sportivului nu este un simplu registru de răspunsuri la situațiile concursului
(ca stări emoționale, gânduri, conduite), ci mai mult, un complex
psihocomportamental în care anticipările și „acordările” din fazele anterioare
concursului structurează original răspunsurile la aceste situații (figura 18).
109
Figura 18. Stările de preparație pentru concurs
XIII. DINAMICA GRUPULUI ÎN SPORT
Grupul sportiv se constituie într-o instanţă critică pentru evoluţia fiecărui

membru, în acest cadru comparaţiile cu ceilalţi îl edifică pe individ asupra propriilor
capacităţi şi performanţe.
Aebischer şi Oberlé (2002) descriu următoarele funcții ale grupului:
 Funcţia de integrare socială a individului, a nevoilor şi aspiraţiilor sale.
Orice membru al grupului năzuieşte să se încadreze în viaţa de grup şi să se
articuleze normelor pe care acesta le propune.
 Funcţia de diferenţiere se manifestă prin oportunitatea ce o oferă grupul
membrilor de a beneficia de „imaginea sa de marcă”, dar şi de a se afirma
personal. Fiecare membru al grupului are tendinţa de a se compara cu ceilalţi,
de a pretinde recunoaştere.
Echipa este rezultatul dinamicii de grup, pe linia rezolvării sarcinilor
punctuale, precise. Bazându-se pe ideea de sarcină de lucru, echipa se caracterizează
prin spiritul de cooperare, coeziune, performanţă, prin fuziunea emoţională a
membrilor, prin gândire pozitivă şi motivaţie intrinsecă puternică în înlăturarea
tuturor blocajelor care ar putea apărea pe parcursul travaliului rezolvării sarcinii de
lucru.
Pentru Roger Mucchielli echipa, definită prin cuvintele cheie „solidaritate,
bune legături, unitate, comunitate de spirit, relaţii socio-afective bogate”, comportă
următoarele caracteristici:
110
a) un număr restrâns de membri, condiţie a creşterii eficienţei;

b) calitatea relaţiilor interpersonale, exprimată printr-o reţea de legături vii, ce
se formează în timpul acţiunilor echipei;
c) angajamentul personal este ridicat, în sensul în care echipa nu este doar o
colecţie, o adunare de indivizi, ci o totalitate, un grup psihosocial viu, o unitate de
acţiune;
d) echipa este o unitate particulară în desfăşurare, un organism în evoluţie;
e) echipa se prezintă ca o intenţionalitate către un scop comun, acceptat şi
dorit de către toţi membrii, în care cooperarea îmbracă forma co-responsabilităţii;
f) constrângerile din interiorul echipei sunt rezultatul orientării spre obiectivul
comun; co-echipierii convin să renunţe la unele scopuri şi libertăţi personale, în
vederea atingerii obiectivului comun;
g) structura organizatorică a echipei variază în funcţie de tipul de acţiune, de
obiectivele şi de contextul specific; organizarea internă a echipei are rolul de a
distribui sarcinile în funcţie de competenţe.
„Echipa sau grupul mic constituie o realitate psiho-socială de bază a activității
sportive, de coeziunea și capacitatea ei depinzând atât performanța, cât și satisfacția
sportivilor și suporterilor” (Epuran, 1990).
Viața sportivă cunoaște adesea situațiile caracteristice ale echipelor sudate,
dezbinate, dezorientate sau în curs de a-și dobândi personalitatea; cunoaște, de
asemenea, faptul că nu se poate forma o echipă în adevăratul sens al cuvântului decât
cu mult efort și într-un interval de timp îndelungat (aproximativ de 2-3 ani).
XIII.1. TEORII PRIVIND DEZVOLTAREA GRUPURILOR
Cercetătorii care au studiat grupurile mici au identificat o serie de stadii în

formarea şi evoluţia lor. Au fost formulate mai multe teorii, dar toate tind să propună
modele asemănătoare de dezvoltare a grupului. Una din aceste teorii aparţine lui
Tubbs şi cuprinde patru stadii:
1. Orientarea – în această fază membrii se cunosc între ei, încep să discute
despre sarcina pe care o au de îndeplinit şi îi examinează limitele şi oportunităţile.
2. Conflictul este apreciat ca necesar pentru dezvoltarea grupului, deoarece
permite acestuia să evalueze ideile şi să evite conformismul.
3. Consensul este etapa care pune capăt conflictului pentru că membrii
grupului ajung la un compromis, selectează ideile valoroase şi cad de acord asupra
alternativelor.
4. Concluzia – în această etapă se adoptă o soluţie, iar membrii grupului îşi
reafirmă sprijinul faţă de decizia luată.
Teoria lui Fisher cuprinde şi ea tot patru stadii şi pare a fi o variaţie a celei
111
deja enunţate:
1. Orientarea – membrii grupului se cunosc între ei şi experimentează
tensiunea primară, de dinainte de a-şi stabili regulile de comunicare şi de a şti care
sunt expectaţiile celor din jur în ceea ce-i priveşte. Grupul are nevoie de un timp
pentru a comunica confortabil şi a învăţa fiecare despre fiecare.
2. Conflictul este stadiul în care apare tensiunea secundară, cea legată de
sarcină. Membrii grupului vor fi în dezacord unii cu alţii şi vor dezbate idei.
Conflictul este constructiv pentru că ajută grupul să progreseze.
3. Apar rezultatele legate de sarcina pe care grupul o are de îndeplinit şi se
evidenţiază structura socială: lideri, oameni de echipă etc.
4. Întărirea – în această fază membrii grupului îşi susţin deciziile, folosind
ca sprijin atât codul verbal, cât şi cel neverbal al comunicării.
Cea mai des citată teorie despre evoluţia grupurilor este cea a lui Tuckman.
Iniţial (1965) şi această teorie cuprindea tot patru stadii, dar, în 1977, Tuckman
revine şi mai adaugă unul. Pe scurt aceste etape sunt:
1. Formarea – o perioadă de confuzie şi nesiguranţă în care fiecare învaţă
despre fiecare şi despre sarcina pe care o au de îndeplinit. Situaţia este adeseori
ambiguă şi membrii devin conştienţi de dependenţa unora faţă de alţii.
2. Izbucnirea (storming) sau conflictul – o perioadă de conflicte privind
sarcinile ce trebuie rezolvate şi competiţia dintre membrii grupului pentru obţinerea
unui statut în interiorul lui. Confruntarea şi critica apar adeseori în acest stadiu.
Organizarea pe bază de roluri şi responsabilităţi este una din problemele acestui
moment.
3. Normarea – se stabilesc reguli implicite sau explicite care ajută la creşterea
coeziunii grupului şi a consensului în legătură cu sarcina. Compromisul este adeseori
necesar. Se recunoaşte interdependenţa, iar informaţiile şi opiniile circulă liber între
membrii grupului.
4. Funcţionarea – având o structură socială definitivată, grupul îşi
canalizează energia îndeplinirii sarcinii. Împlinirea, creativitatea şi asistenţa mutuală
sunt temele importante în acest stadiu.
5. Destrămarea – o echipă de tenis sau o grupă de studenţi are o existenţă
finită în timp şi se destramă după ce scopul pentru care a fost creată este atins. În
această fază sunt obişnuite ritualurile care afirmă succesele anterioare ale grupului,
cum sunt ceremoniile de premiere sau petrecerile de absolvire.
XIII.2. TIPOLOGIA GRUPURILOR SPORTIVE
Activitatea sportivă este eminamente colectivă, chiar dacă sunt probe și

sporturi numite „individuale”. Raportarea la grupul de apartenență este nu numai
112
referențială, pentru identificare și diferențiere (sportivul X de la grupul Y), ci și de

ordin psihosocial, mai ales când se fac clasamente pe echipe, așa cum este situația
la atletism, gimnastică, lupte, box, scrimă, tenis etc. Diferitele secții la nivelul
sporturilor individuale sau cluburilor uni-sport sunt, din punctul de vedere
psihosociologic grupuri mici, cu organizare, structură și programe specifice. Există
și sporturi individuale care au probe de dublu sau de ștafetă, în care fenomenele
psihosociale se manifestă din plin.
Pentru o diferențiere de ordin metodologic a grupurilor sportive, Cratty (1966
apud Epuran, Holdevici și Tonița, 2009) propune clasificarea acestora în :
• Grupuri coacționale, în care fiecare sportiv îşi realizează performanța
fără să interacționeze cu ceilalți membri, dar urmărind şi succesul grupului
căruia îi aparțin;
• Grupuri interacționale, unde calitatea relațiilor pluripersonale determină
performanța dincolo de măiestria tehnică a indivizilor. În grupurile
interacționale sunt incluse și cuplurile, „dublurile” și echipele (tenis, canotaj)
precum și echipele de ștafetă, de ciclism. Probele atletice sau de înot sunt
individuale, dar și de echipă (ștafetă, de exemplu, grupul sau secția fiind în
același timp coacțional și interacțional.
Această clasificare orientează antrenorii şi tehnicienii în munca instructiv-
educativă cu sportivii din secțiile „individuale”, în care se resimte mai acut
nevoia de formare a spiritului de grup. În ceea ce priveşte echipele de jocuri, se
pune problema de a se realiza acel nivel de coeziune care să permită deplina
comunicare între coechipieri în toate momentele activității.
După nivelul coeziunii avem:
❖ Grupurile omogene – omogenitatea reprezintă rezultatul învăŃțrii sociale,
este şi rezultatul coordonării acțiunilor pentru urmărirea şi atingerea
scopului propus şi are ca aspect subiectiv înțelegerea şi sensibilitatea unora
față de alții;
❖ Grupurile „caracteriale”, numite astfel de Rioux și Chappuis pentru a
sublinia dependența omogenității lor de legăturile caracteriale dintre sportivi
(concepțiile fundamentale despre societate, viață şi sport);
❖ Grupurile gomfoterne, în care coeziunea are caracter ternar (constituită din
3 elemente), este dependentă în acelaşi timp de „potriveala” fizică, psihică şi
fiziologică dintre sportivi.
Eficiența activității grupului depinde de calitatea relațiilor dintre membrii săi.
Fiecare membru al grupului are față de fiecare dintre ceilalți membri o atitudine de
acceptare, indiferență sau respingere. De modul cum se manifestă în realitate aceste
atitudini depind gradul de coeziune a grupului, precum și organizarea internă a
acestuia (în jurul unuia sau a doi lideri, cu subgrupuri restrânse, cu indivizi izolați
113
etc.). Coeziunea grupului sportiv are o dinamică proprie, in bună măsură determinată
de caracteristicile acestuia - juniori, seniori, fete sau băieți, nivel performanțial etc.-
care poate fi decelată ușor prin ancheta sociometrică. Observația psihologică a
relevat de mult faptul că „cei care se aseamănă se adună” , se apropie mai firesc unii
de alții, găsind valente comune în atitudini, aptitudini și trăsături caracteriale
similare. Este vorba de afilierea spontană, prin empatie. Evident, si antrenorul poate
trage foloase din acest fenomen, constituind grupuri sau subgrupuri gomfoterne sau
caracteriale.
XIII.3. COEZIUNEA ȘI EFICIENȚA GRUPULUI SPORTIV
Afirmația potrivit căreia performanța depinde de coeziunea grupului pare un

adevăr unanim recunoscut. Se pare că în anumite cazuri, lipsa concurenței și a unor
păreri diferite între membrii grupului face ca acesta să se mobilizeze, mai puțin
pentru sarcină și să accepte eventualele eșecuri.
În secțiile cluburilor de performanță, formarea grupurilor are alte resorturi,
prin faptul că ei selecționează sau transferă spotivii dotați integrându-i în echipă, iar
acestia, uneori, devin pilonul principal în jurul căruia vor trebui să se regrupeze chiar
si cei mai vechi, respectându-i valoarea noului coleg. Uneori, aceste situații
generează chiar conflicte în interiorul grupului, care pot fi depășite prin măiestria
antrenorilor sau a conducătorilor sportivi de a gestiona conflictul.
Coeziunea grupului sau gradul său de afiliere este una din calitățile care
stimulează cooperarea strânsă între sportivi, dăruirea în munca din antrenamente și
lupta din concursuri, subordonarea unor interese individuale celor colective. Echipa
devine astfel, în mod colectiv, mai bună.
Coeziunea este dependentă și de modul cum este trăit succesul sau insuccesul
de către jucători. De regulă, tensiunea competițională întărește coeziunea. Succesul
sau insuccesul poate conduce la slăbirea coeziunii, a moralului echipei, în situații
dintre cele mai variate, dar dependent de motivația de bază a grupului. În anumite
situații, antrenorul sau conducătorul trebuie să facă eforturi pentru realizarea unei
intenționalități comune tuturor membrilor grupului în privința principalelor scopuri
și sarcini care conduc la eficiența acestora.
Mai mult, diferențele prea mari de vârstă din interiorul grupului se exprimă
prin deosebiri de atitudini și aspirații, iar caracterul sportivilor, împreună cu
trăsăturile temperamentale și orientarea ideologică sunt, de asemena, importante.
Observațiile sociologice au demonstrat de mult timp zicala potrivit căreia „cine se
aseamănă se adună”, aceștia găsindu-și valențe comune în atitudini, aptitudini,
trăsături caracteriale și se apropie mai firesc unii de alții. Este vorba de afiliere prin
empatie.
114
În concluzie, realizarea coeziunii grupului sportiv reprezintă un proces de

modelare socială, unde tendințele individuale se contopesc într-o atmosferă
colectivă afectivă. În anumite situații, antrenorul sau conducătorul sportiv trebuie să
facă eforturi pentru a menține realizarea intenției comune tuturor membrilor
grupului în privința scopului principal și a sarcinilor care conduc la eficientizarea
acestuia. Pentru ca sentimentul de echipă să ia naștere și să se dezvolte este absolut
necesară consolidarea raporturilor dintre sportivii aceluiași colectiv și dintre
sportivi-antrenori-conducător sportiv-psiholog. Calea rațională se bazează pe
înțelegerea unor principii și reguli care stau la baza formării unui colectiv sudat, la
care se adaugă și calea afectivă, a sensibilității fiecăruia.
XIII.4. CONDUCEREA GRUPULUI SPORTIV
Într-o echipă de lucru, liderul este persoana cea mai influentă exercitând
comportamentele de organizare, de control asupra membrilor echipei în vederea
atingerii scopului echipei.
Din perspectiva managementului echipei, au fost delimitate următoarele
dimensiuni psihologice specifice liderului de succes, în cadrul echipei:
a) are o inteligenţă situaţională ridicată, altfel spus capacitatea de a înţelege
situaţia şi de a interveni adecvat;
b) posedă abilităţi sociale ce descriu capacitatea personală de a organiza
intervenţia asupra grupului;
c) structura motivaţională a liderului se pretează unei psihologii a puterii;
d) optim motivaţional în activitatea de lider, o puternică nevoie de realizare,
de iniţiativă, energie şi un simţ al responsabilităţii;
e) capacitatea de a detecta şi a stimula la membrii echipei competenţele
specifice, simţul responsabilităţii, capacitatea de a accepta directivele.
Liderul echipelor de înaltă performanţă pune accentul de următoarele aspecte
structurale şi funcţionale:
a) construcţia, articularea părţilor într-o unitate, dezvoltarea competenţelor de
organizare;
b) filosofia ajutorului şi instituirea acestei practici ca sursă de dezvoltare
interpersonală;
c) construirea unor identităţi-forţe, capabile să traseze o axă din care nu lipsesc
viziunea, angajamentul şi provocările;
d) alegerea unui model de comunicare adaptată la cerinţele şi normele de bază
ale organizaţiei, identificarea piedicilor în comunicare;
e) identificarea şi gestionarea surselor de conflict care pot avea impact asupra
performanţei;
115
f) căutarea şi identificarea unor stiluri adaptate echipei.

În activitatea sportivă, căpitanul de echipă este un lider, un conducător sportiv
acceptat și desemnat de un grup ca să-l reprezinte. El poate fi și iubit, dar, mai
important este ca acesta să fie apreciat de colegii de echipă prin calitățile sale reale,
prin competență. Desigur, aceste calități, dublate de maturitate intelectuală, afectivă,
socială se formează de-a lungul anilor. De aceea, căpitanii sunt aleși dintre sportivii
mai vechi și mai experimentați.
Conducerea grupului este realizată de către antrenor, în mod deosebit, dar și „
de căpitanul de echipă, al cărui rol este mai mare în raport cu acela care se
/mobilizarea jucătorilor pentru realizarea obiectivelor propuse și reprezentantul
opiniei grupului în fața conducerii clubului. De exemplu, în fotbal, căpitanul de
echipă (liderul) este o persoană care se bucură de un anumit statut, drepturile si
obligațiile oficiale fiind consemnate de regulamentele specifice fiecărui club. Rolul
său se amplifică mai ales în timpul competiției sportive, unde conducerea de către
antrenor este indirectă sau chiar total absentă și unde sportivii colegi de echipă
trebuie să dea dovadă de inițiativă, creativitate, independență și pricepere tactică în
găsirea celor mai bune soluții pe terenul de sport.
Conducătorul constituie un factor activ în dinamica grupului, el impulsionând
activitatea acestuia și contribuind la realizarea coeziunii și eficienței în cadrul
grupului.
116

Curs Psihologia Sportului

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Psihologia Sportului

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „ANDREI ȘAGUNA”

FACULTATEA DE PSIHOLOGIE, ȘTIINȚE

Lect. univ. dr. DOINIȚA BENTU

Cursul 1. Domeniul Psihologiei sportului: Definirea sportului; Definirea și

Cursul 13. Dinamica grupului în sport: Teorii privind dezvoltarea

1. Bull, S. (2011), Psihologia sportului – ghid pentru optimizarea performanțelor,

I. DOMENIUL PSIHOLOGIEI SPORTULUI

Psihologia sportului este o disciplină relativ nou apărută, câștigându‐și un loc

I.1. DEFINIREA SPORTULUI

perfecționarea capacităților morfofuncționale și psihice, concretizate în

I.2. DEFINIREA ȘI ROLUL PSIHOLOGIEI SPORTULUI

Psihologia sportului este o disciplină relativ tânără, ea fiind recunoscută de

sportului ca fiind „o ramură aplicată a psihologiei, dezvoltată în ultimele decenii ca

cu psihologul și, eventual, cu medicul reprezintă o modalitate de utilizare profitabilă

I.3. ISTORICUL DEZVOLTĂRII PSIHOLOGIEI SPORTULUI

Cercetarea psihologică în dimensiunea sportivă a început să apară în jurul

o Irina Holdevici, cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu şi profesor

II. ROLUL PSIHOLOGULUI SPORTIV

Psihologia sportului și a exercițiilor fizice nu poate evita să fie definită ca o

− al doilea, de psiholog sportiv educațional (care utilizează experiența

II.1. SUPORTUL PSIHOLOGIC

Psihologul sportiv practician poate furniza diferite tipuri de sprijin. În acest

afectează programul de antrenament și obiectivele de progres. În colaborare

și agresivității, tulburări de alimentație și conflicte interpersonale. Deși lista este

II.2. CADRUL DE ILUSTRARE A ROLULUI PSIHOLOGULUI

Cadrul de ilustrare a rolului psihologului sportiv presupune șase stadii și

Figura 1. Cadrul de ilustrare a rolului psihologului sportiv

Acest cadru presupune următoarele stadii:

antrenamentul sportivuluiși în competițiile acestuia, în loc să acționeze dintr-un

II.3. ASISTENȚA ȘI CONSILIEREA PSIHOLOGICĂ

Referindu-se la asistența psihologică, M. Epuran și I. Holdevici (1980) au

În vederea realizării unei asistențe psihologice științifice și eficiente,

5. Psihoprofilaxia în perioadele de antrenament și psihoprofilaxia înainte,

III. PSIHOLOGIA PERFORMANȚEI SPORTIVE

Obținerea performanței, sportive poate constitui, atât pentru sportivi, cât și

Ca singura ființă capabilă de autocunoaștere, omul își poate propune și dori să

III.1. CONCEPTUL DE PERFORMANȚĂ SPORTIVĂ

Termenul performanță este folosit în sensul de rezultat măsurat al unei

III.2. FACTORI PSIHICI AI PERFORMANȚEI SPORTIVE

Factorul mental se integrează perfect printre ceilalți factori ai performanței

Aptitudinile pot fi deosebit de numeroase, întrucât toate însușirile care-i

− față de sine: de a risca sau nu propria persoană, de perfecțiune, de a se

ambianța federației și a sistemului specific competițional. Pe măsură ce devine

III.3. MODELE ALE PERFORMANȚEI SPORTIVE

Dezvoltarea abilităților psihologice pentru îmbunătățirea performanței a servit

abilități în training și competiție și dezvoltarea strategiilor de coping pentru a

Figura 2. Factori de performanță

În modelele teoretice ale performanței sportive sunt amintiți foarte frecvent

III.4. CAPACITATEA PSIHICĂ ȘI PERFORMANȚA SPORTIVĂ

În opinia lui A. Dragnea (1996) „capacitatea este o rezultantă plurifactorială,

Atât Pieron, cât și Popescu-Neveanu consideră capacitatea ca demonstrată sau

Figura 3. Caracterul evolutiv al capacității psihice

Sub raportul activității pedagogice desfășurată de antrenor cu sportivul, este

care se dezvoltă progresiv. Pe măsură ce sportivul este influențat educațional,

IV. PERSONALITATEA ȘI COMPORTAMENTUL

A fost consumată o cantitate considerabilă de energie în încercarea de a

Figura 4. Cele patru tipuri de personalitate după Eysenck

Eysenck a privit neuroticismul ca fiind un rezultat al răspunsului sistemului

IV.1. PERSONALITATEA ȘI ALEGEREA UNUI SPORT

Marea dificultate în studiul personalității sportivului constă în aceea că pe de

personalității și solicitările fiecărei ramuri de sport.

IV.2. TRĂSĂTURI DE PERSONALITATE ÎN FUNCȚIE DE

O încercare de a utiliza trăsăturile de personalitate pentru a identifica sportivii

IV.3. PUTEREA MENTALĂ