Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
O abordare a acestui curent artistic împarte arta romanică în două perioade: monastică
și feudală. Cele mai des întâlnite tipuri de construcții au fost bisericile, locuințele, clădirile și
orașele fortificate. O altă perspectivă împarte arta romanică în trei perioade. Prima este
perioada romanică timpurie, numită și preromanică. A doua este perioada romanică matură,
urmată fiind de cea romanică târzie. Stilul romanic a primit denumiri diferite, în funcție de
dezvoltarea sa regională. Astfel, întâlnim stilul provensal, normand, lombard și renan.
Caracteristici
Stilul romanic a preluat bagajul de cunoștințe al stilului bizantin și l-a adaptat în funcție
de necesitățile locale. Principiul s-a aplicat atât construcțiilor civile, cât și celor religioase.
Imaginea generală a stilului romanic a prezentat edificii dezvoltate pe plan orizontal, cu ziduri
și pereți groși, spații interioare restrânse și deschideri mici prin care să intre lumina.
Aspectul clădirilor de factură romanică a fost aproape identic indiferent de regiune.
Însă, materialul de construcții folosit a diferit în funcție de tehnica de construcție deprinsă de
meșteri și de piatra disponibilă în regiune. Cărămida a fost utilizată în Europa Centrală și
Sudică, pe când în restul continentului s-au folosit calcarul, granitul și silexul. Casele
construite din lemn și cele pe jumătate din cherestea nu au supraviețuit, cu excepția unor
cazuri extrem de rare din Germania. Din perioada artei romanice, clădirile din piatră sunt cele
care se găsesc și azi. Au suferit modificări și restaurări repetate, în Germania, Franța și Marea
Britanie.
Bisericile mici și mari, catedralele și abațiile prezintă pereți masivi, uși, ferestre și
arcade boltite, turnuri, capiteluri variate și planimetrii diverse. Contraforții și arcele butante
timpurii întâlnite la basilicile romane au devenit nota proprie a stilului gotic. Aceste elemente
s-au comportat diferit în funcție de zonă. De exemplu, turnurile sunt separate de biserică în
spațiul italian, iar în Normandia sunt așezate deasupra careului. În Germania apuseană, două
turnuri încadrează fațada vestică a bisericilor.
Asemenea sculpturii, pictura romanică s-a inspirat din creațiile bizantine până la
imitație. Scopul a fost de a acoperi suprafețele arhitecturale: reliefuri, capiteluri, portaluri.
Pictura romanică a avut un caracter didactic. Sinodul de la Arras din secolul al XI-lea a
prevăzut în canoanele adoptate că neștiutorii de carte „citesc” în picturi ceea ce nu pot citi în
Scriptură.
S-a pierdut o parte din știința bizantină, iar stilul romanic a încercat să refacă
sistemele de boltire cunoscute în trecut. Șarpanta a fost înlocuită treptat de bolta care permitea
acoperirea suprafețelor mai mari. Bolta cilindrică exercita presiuni laterale. Din acest motiv a
fost înlocuită cu bolta în cruce, care descărca presiunile în cele patru unghiuri. Bolta era
sprijinită de nervuri numite arcuri dublou, care formau travee. Cupola pe trompe sau pe
pandantivi, care acoperă spații centrale formate la întretăierea navei centrale cu transeptul, se
folosește în continuare.
S-a dezvoltat un stil liniar, narativ, vioi cu mișcări exagerate. Acest stil este o expresie
a efortului fizic și spiritual în ceea ce privește miniaturile ce însoțesc paginile manuscriselor
din spațiul englez. Cele mai complexe miniaturi au fost moștenite din perioada carolingiană.
De la școala din Reichenau au derivat scriptoriile de la Regensburg, Slazburg și Trier. Din
secolul al XII-lea, manuscrisele adaugă conținutului religios și o parte profană. Un exemplu
de mănăstire unde s-a practicat acest gen de activitate a fost la Scheiern, Bavaria.
Structura clădirilor religioase este cu atât mai interesantă cu cât fiecare element este
analizat individual. Deasupra navelor laterale s-au construit tribune a căror utilizare nu a fost
frecventă. Deseori, tribunele au fost transformate în simple arcade oarbe. Delimitarea navei
centrale de colaterali s-a făcut la nivel superior. S-au folosit fie tribune numite și empore, fie
triforii, tribune înguste, susținute de coloane mici și zvelte. Ferestrele au fost adesea grupate
câte două sau trei, purtând denumirea de geminate.
Biserica hală are trei nave, una principală și două laterale, de aceeași înălțime.
Această planimetrie a fost folosită mai ales la Auvergne și Poitou. La Limoges se găsește o
biserică hală, Abația Saint Martial. Astăzi a mai rămas doar o criptă, deoarece biserica a fost
demolată la sfârșitul secolului al XVIII-lea.
Tipul basilical este utilizat în continuare. Acesta prezintă o navă principală
supraînălțată și despărțită de navele laterale prin coloane și un altar. Altarul, de regulă are
formă circulară în spațiul italian, cum apare la San Miniato al Monte din Florența. În sudul
Germaniei, Moravia, Boemia și Ungaria coloanele au fost înlocuite de stâlpi, iar fațada vestică
a fost încadrată de două turnuri. Basilica cu un singur transept se menține în Italia, pe când în
mediul francez există cazuri de basilici cu două transepte și cinci nave. Un exemplu este
biserica de la Cluny.
Tipul central pune la dispoziție o singură sală pentru credincioși sau o sală cu
deambulatoriu, cor și absidă pe latura estică. Modelul acesta a fost adoptat în Veneția și s-a
răspândit în Franța în secolul al XII-lea. Biserica Saint Martin de Londres din sudul Franței
este un exemplu de plan treflat. Uneori, se întâlnește și planul în cruce greacă simplă, în
spațiul italian.
Sculptura
Sculptura romanică se subordonează arhitecturii și respectă legea cadrului. Întreaga
compoziție romanică este redată într-un cadru arhitectural, ornamentarea fiind realizată la
punctele de articulație. Decorul combină temele religioase copiate din mediul bizantin cu
temele profane ale Evului Mediu. Subiectele preferate sunt soarta finală a lumii, a omului și
bestiarele vremii.
Primele sculpturi în piatră din faza preromanică, în special din secolul al XI-lea, s-au
pierdut. A urmat, apoi, reluarea activității sculpturale. În Anglia și în nordul Europei, primele
sculpturi sunt legate de perioada păgână. Lintelul portalului transeptului de nord al Bisericii
din Southwell prezintă pe un relief plat detaliile incizate ale unui erou mitic, scene de luptă cu
forțele întunericului și capete de balaur. Fațada de vest a catedralei din Modena prezintă un
basorelief din marmură de dimensiuni mari, cu scene din Geneza. Acestea au fost realizate de
sculptorul italian Wiligelmo, în primul deceniu al secolului al XII-lea.
Alte teme preferate de sculptorii perioadei romane au fost inspirate din literatura
apocrifă profană. Aceste teme constituie scene de vânătoare sau producții ale meseriașilor. În
biserica abațială din Saint Benoît sur Loire, capitelurile prezintă momente din viața de zi cu zi
sau scene rurale. Un exemplu este măgarul care cântă acompaniindu-se din liră. În abația din
Airvaux, capitelurile înfățișează ființe fantastice și sirene, alături de altele care prezintă
izgonirea din Rai și fuga în Egipt a lui Iosif cu Pruncul Isus și Maria.
Spre sfârșitul secolului al XI-lea din zona Veneției, relieful a început să respecte
proporțiile clasice ale figurii umane. Tendința aceasta s-a răspândit în orașele din nordul și
centrul Italiei, în secolul al XII-lea. Au devenit frecvente capitelurile figurative și în nordul
Spaniei, în Anglia și în restul Italiei. Se remarcă și o plastică funerară, pe capacul sarcofagelor
fiind redate statui ale defuncților în mărime naturală. Abia din secolul al XIII-lea aceste
gisante au căpătat volum și au sugerat mișcare.
Pictura
Pictura din perioada romanică a fost complementară sculpturii, ambele constituind
un pandant al arhitecturii. Punctele de articulație din interior și elementele constructive
exterioare, împodobite prin diverse sculpturi, erau pictate pentru a le evidenția. Rolul picturii
a fost unul didactic, narând neștiutorilor de carte șiruri de evenimente și invitându-i în sânul
bisericii. Și în cazul picturii, influența primordială a revenit stilului bizantin, în special, în
spațiul italian.
În decorul parietal, s-au dovedit trainice mozaicurile care au sintetizat formele aspre
și hieratice tipice mediului monastic și înclinațiilor școlii palatine. Mozaicurile realizate în
secolul al XIII-lea în Basilica San Marco din Veneția prezintă scene din Geneză, din copilăria
lui Isus și din Faptele Apostolilor. Comparativ cu mozaicurile secolelor XI-XII din aceeași
basilică, de factură bizantină, cele de factură romanică au devenit animate, suprafețele
consistente, iar stilul liniar s-a simplificat. Tehnicile utilizate de pictorii perioadei romanice au
fost „al fresco”. Culorile dizolvate cu apă au fost aplicate pe tencuiala de var umed, cu
adăugiri în „al secco”. În cel de-al doilea caz s-a lucrat pe un perete uscat. Au supraviețuit
foarte puține din realizările perioadei romanice, în materie de decor mural. Cauzele au fost
neglijarea acestora și războaiele. În plus, tendințele schimbătoare în materie de artă au adus
apusul stilului romanic. Absența frescelor se explică și prin înlocuirea acestora cu sculpturile
în lumea apuseană, spre deosebire de cea răsăriteană, în care au fost frecvent utilizate.
Cea de-a doua direcție abordată de școala franceză prezintă picturi luminoase pe
fonduri întunecate. În Burgundia și Languedoc abațiile cluniene au propagat acest tip de
abordare. Fiind și un centru de cultură, ordinul clunian a avut diverse preocupări, teologia,
literatura, arta, fiind un ordin deosebit de bogat. Nu s-au păstrat multe evidențe asupra
decorațiilor, punctele importante remarcate au fost Isus în slavă și Judecător. În întreg ținutul
spaniol, cromatica vie și luminoasă s-a afirmat la mănăstiri. La San Pedro din Arlanza temele
religioase se îmbină cu cele profane, înfățișând grifoni, dragoni, sirene. La biserica Santa
Maria din Catalonia au fost pictate absidele, pereții și coloanele. Influența bizantină este
evidentă prin înfățișarea într-o mandorlă mistică a Fecioarei cu Pruncul pe tron, care
binecuvântează cu mâna dreaptă, în timp ce în cealaltă mână ține un pergament, primind
omagiul magilor. Despărțiți de un rând de zigzaguri, în josul mandorlei, apar apostolii. În
registrul inferior, au fost pictați în tehnica frescei animale din bestiare.
În spațiul german sudic, pictura romanică a derivat din cunoașterea bizantină. S-a
restrâns numărul episoadelor narative, însă cele prezentate au fost largi, sobre și grandioase.
Tehnica frescei a fost experimentată din secolul al X-lea la Fulda, Oberzell și Goldbach. Sub
raporturile politico-sociale aduse de cruciade, influențele bizantine preluate de artiștii
ottonieni au pătruns în Austria de Sus. În acest sens, în abația benedictină din Lambach,
frescele de secol al XI-lea înfățișează apostolii, Fecioara cu Isus-copil pe tron, îngeri, patriarhi
cu pergament, pe Ioan Botezătorul, scribi și doctori.
Manuscrise și tapiserii
Bisericile au fost adesea împodobite cu broderii și tapiserii, pe lângă multe statui,
icoane, fresce sau vitralii. În cadrul mănăstirilor, s-au produs manuscrise anluminate și alte
obiecte liturgice. Foarte puține dintre acestea s-au păstrat de-a lungul timpului.
Biblia engleză de la Winchester reprezintă un manuscris cu anluminuri. Acestea
sunt inscripții colorate ce însoțesc pasajele unei pagini scrise de mână. Manuscrisul a fost
datat în jurul anilor 1160-1175 și îi este atribuit unui preot latin. Realizarea anluminurilor
aparține unui grup de șase persoane. Inițiale bogate realizate din aur și lapislazuli au deschis
fiecare capitol în parte. Decorațiunile au inclus animale, plante, scene tipice artei romanice. În
contrast, detaliile personajelor și veșmintelor trimit spre stilul gotic. Numeroase anluminuri au
fost șterse intenționat, iar altele au rămas nefinalizate. Tapiseria de la Bayeux trebuie privită
ca o bandă narativă ce structurează în episoade evenimentele care au condus la încoronarea,
respectiv la moartea lui Harold, cumnatul lui Eduard I Confesorul. Inscripțiile în latină descriu
diverse scene: „ISTI MIRANT(ur) STELLA(m)”, adică „Aceștia privesc la steaua”. S-a făcut
referire la cometa Halley, apărută pentru prima dată în anul 1066 pe cerul Angliei. Culorile
folosite - brun, ocru, verde-arămiu, albastru, galben - nu sunt în concordanță cu elementele
animaliere tipice artei romanice din nordul Europei. Acestea prezintă paleta de culori
disponibilă la acea vreme.