Sunteți pe pagina 1din 6

EDUCABILITATEA

Cuprins:

1. Conceptul de educabilitate
2. Puterea educaţiei
3. Noţiunea de dezvoltare şi factorii dezvoltării psihice
4. Relaţia ereditate – mediu – educaţie

1. Conceptul de educabilitate

Educabilitatea este particularitatea specifică omului de a se modela şi dezvolta sub influenţa


factorilor de mediu şi educaţie, bazându-se pe potenţialul ereditar.
Educabilitatea se manifestă în relaţia educator – educat. Educatorul vine în această relaţie cu
competenţe general umane (echilibru biopsihic, însuşiri de personalitate, experienţă de cunoaştere şi de
viaţă, disponibilitate de a relaţiona) şi cu competenţe profesionale (cultură generală, cultură de specialitate)
şi didactice (tact pedagogic, stil de predare). Educatul vine în relaţie cu competenţe general umane (echilibru
biopsihic, capacităţi de cunoaştere, de raportare afectivă şi volitivă), cu o experienţă de cunoaştere în curs de
constituire, cu o receptivitate nativă şi dobândită pentru cunoaştere, cu motivaţii interne şi externe, cu
disponibilitate de a comunica şi de a răspunde solicitărilor, cu capacitatea de a recepţiona, prelucra şi integra
experienţa transmisă, cu particularităţi de sănătate fizică şi mentală.
Educabilitatea este un ansamblu de şanse de a fi eficient ca educator şi de a profita de relaţia
educaţională cu cel educat, în sensul stimulării dezvoltării personalităţii acestuia. Şansele de a fi eficient
depind de o serie de condiţii: acceptarea reciprocă, compatibilitatea psihologică, tipul de autoritate pe care o
impune educatorul, capacităţile individuale ale educatului. Prin urmare, reuşitele educaţionale depind atât de
capacităţile biologice şi de personalitate ale celor doi factori umani implicaţi, cât şi de existenţa unui mediu
stimulativ.

2. Puterea educaţiei

Încrederea în şanse şi în rezultatele educaţiei se exprimă prin optimismul sau scepticismul pedagogic,
acestea manifestându-se la nivel de concepţie, de atitudine, de stare de spirit. De-a lungul timpului, diverşi
teoreticieni şi practicieni ai educaţiei s-au situat pe poziţiile optimismului sau ale scepticismului pedagogic,
în funcţie de modul de interpretare a unor descoperiri ale geneticii, în funcţie de speculaţiile filosofice ale
momentului, de contextul social-istoric în care au trăit şi în funcţie de nevoia de a stimula dezvoltarea
sistemului educativ în atmosfera spirituală a epocii respective.
Reprezentanţii burgheziei în ascensiune, luptând împotriva dominaţiei nobilimii şi a clerului, au
promovat şi susţinut ideea că soarta omului nu e predestinată. Adepţi ai optimismului pedagogic, deci
încrezători în puterea nelimitată e educaţiei, au fost:
• Umaniştii Renaşterii: Vittorino da Feltre, Francois Rabelais, Michel de Montaigne, Erasmus din
Rotterdam - idealul educaţiei era “homo universale”;
• Socialiştii utopici: Thomas Morus, Tommaso Campanella – educaţie egală pentru toţi, în conformitate cu
natura, instruire sistematică în toate domeniile literelor, ştiinţelor, artelor;
• Jan Amos Comenius – „fiecare om se naşte capabil să dobândească cunoaşterea lucrurilor”; necesitatea
educaţiei pentru toţi oamenii, educaţia este calea pentru bunăstarea umanităţii, „omul devine Om numai
prin educaţie” (erudiţie, moralitate, pietate);
• John Locke – la naştere intelectul omului este tabula rasa; „educaţia este cea care determină deosebirile
dintre oameni”, „nouă zecimi din oamenii pe care îi cunoaştem sunt buni sau răi, utili sau inutili, datorită
educaţiei pe care au primit-o”;
• Helvetius – oamenii sunt egali de la natură, deosebirile dintre ei sunt date de faptul că unii au primit o
educaţie bună iar alţii una mai puţin bună sau chiar au fost privaţi de educaţie;

1
• Jean Jacques Rousseau – de la natură omul este bun, dar societatea îl viciază, de aceea copilul trebuie
scos din societate, din mediul urban şi educat la ţară, în conformitate cu natura ;
• Johann Heinrich Pestalozzi – educaţia îl pregăteşte pe om pentru o viaţă plină de demnitate, de dragoste
pentru oameni, dragoste pentru mamă în primul rând.

Scepticismul / pesimismul pedagogic se explică parţial din punct de vedere social şi istoric, datorită
conflictelor sociale, războaielor, perioadelor de refacere de după dezastre naturale şi sociale, care au generat
stări puternice de tensiuni şi dezamăgiri, influenţând şi modul de gândire asupra perspectivelor vieţii, a
speranţelor omului şi asupra educaţiei lui.
Adepţii acestor teorii au susţinut:
• Predestinarea biologică, genetică a omului şi imposibilitatea influenţării din exterior a formării şi
dezvoltării sale (o parte din aceste teorii constituie baza modului de organizare şi desfăşurare a educaţiei
deficienţilor). Lombroso a susţinut teoria „criminalului înnăscut”, Szondi a creat teoria „impulsurilor”
(manifestările vieţii psihice sunt expresii ale unor impulsuri ce se regăsesc în codul genetic, sub formă
dominantă sau latentă), iar Szigmund Freud a promovat teoria „instinctelor” (manifestările personalităţii
sunt rezultatul instinctelor moştenite, care aparER în primii ani de viaţă). Forma cea mai reacţionară a
determinismului biologic a fost teoria „rasistă”, care a împărţit omenirea în rase superioare şi inferioare,
diferenţele dintre oameni fiind atribuite factoruluiED genetic.
• Predestinarea socială a indivizilor, potrivit căreia, mediul social „prielnic”, specific elitelor, face ca
M celor din păturile de jos ale societăţii.
potenţialul ereditar al acestor indivizi să fie superior
• Neotomiştii susţin că procesul cunoaşterii se realizează prin raţiune şi revelaţie, graţia divină fiind
factorul de dezvoltare a fiinţei umane, de aceea educaţia are un rol extrem de limitat
• Personaliştii susţin că omul are dreptul să trăiască într-un univers marcat de iubire şi de caritate, deschis
spre divinitate, acestea fiind cele mai importante elemente pentru devenirea individului
• Martin Heidegger – „fiinţa umană nu există efectiv, ci devine ceea ce trebuie să fie”, iar educaţia îl
pregăteşte pe om pentru o viaţă inautentică, cotidiană (cu obligaţii şi griji) şi atunci omul are
„sentimentul aruncării în lume”, al absurdului, al neantului, trăieşte frica de moarte, disperarea că s-a
pierdut de sine
• Jean Paul Sartre – esenţa omului este libertatea de a alege, omul este „condamnat să fie liber”, îşi alege
libertatea, esenţa, iar în aceasta constă măreţia, disperarea, neliniştea lui. Educaţia este cea care îi
îngrădeşte omului libertatea, prin impunerea de modele.
Toate aceste teorii îi reproşează educaţiei nivelarea existenţelor prin influenţe uniformizante în
societate, în şcoală, care duc la înstrăinarea individului de sine.

ER ER

ED ED

M M

atitudinea optimistă atitudinea sceptică atitudinea realistă

3. Noţiunea de dezvoltare şi factorii dezvoltării psihice

2
În contextul vieţii şcolare, problema personalităţii copilului apare sub aspectul dezvoltării şi al
educaţiei, cu scopul de a identifica cele mai eficace căi , mijloace şi procedee de orientare şi formare a
personalităţii.
Dezvoltarea este un proces complex, de trecere de la inferior la superior, de la simplu la complex,
care se realizează printr-o succesiune de etape, de stadii, fiecare etapă reprezentând o unitate funcţională cu
un specific calitativ propriu. Trecerea de la o etapă la alta implică atât acumulări cantitative, cât şi salturi
calitative, acestea aflându-se într-o condiţionare reciprocă. Dezvoltarea personalităţii se manifestă prin
încorporarea şi constituirea de noi conduite şi atitudini, care permit adaptarea activă la cerinţele mediului
natural şi socio-cultural. Dezvoltarea permite şi facilitează constituirea unor relaţii din ce în ce mai
diferenţiate şi mai subtile ale fiinţei umane cu mediul în care trăieşte şi se formează.
Dezvoltarea are un caracter ascendent, de spirală, cu stagnări şi reveniri aparente, cu reînnoiri
continue. Ca proces ascendent, dezvoltarea este rezultatul acţiunii contradicţiilor ce se constituie mereu între
capacităţile pe care le are la un moment dat copilul, pe de o parte, şi cerinţele din ce în ce mai complexe pe
care le relevă mediul, pe de altă parte. Copilul acţionează pentru satisfacerea trebuinţelor şi năzuinţelor sale,
şi astfel posibilităţile de care dispunea anterior sporesc. Pe această cale, contradicţiile dintre cerinţe şi
posibilităţi se lichidează, oferind loc altora care, la rândul lor, aşteaptă o nouă rezolvare. Conduita esenţială a
rezolvării şirului ascendent de contradicţii este activitatea, efortul depus de individ în mod sistematic şi
mereu adecvat etapei dezvoltării sale.
Dezvoltarea psihică se realizează în stadii care înglobează totalitatea modificărilor ce se produc în
cadrul diferitelor componente psihice şi a relaţiilor dintre ele. Complexitatea şi specificul dezvoltării umane
sunt determinate de două grupe de factori:
• factori interni, care pot fi de natură biologică, ereditară şi
• factori externi, cum sunt mediul şi educaţia.
Factorii interni sunt: ereditatea, trăsăturile psihosociale ale personalităţii ( calităţi ale proceselor
psihice, trebuinţe, motive interne de acţiune), experienţa personală nemijlocită, concretă , dobândită de fiinţa
umană în cursul evoluţiei sale. Factorii externi sunt alcătuiţi din ansamblul condiţiilor, ai elementelor şi
forţelor tuturor influenţelor care se exercită din exterior în scopul formării şi dezvoltării personalităţii
umane.
În procesul dezvoltării, cele două categorii de factori se intercondiţionează, creează o anumită
fuziune, care sporeşte potenţialul existent al individului şi determină o permanentă restructurare a formelor
de reacţie. Toate influenţele externe sunt filtrate prin prisma condiţiilor interne, acţionează prin intermediul
acestora din urmă.
Pe parcursul existenţei sale omul trece printr-o multitudine de transformări la nivel fizic, psihic şi
social. Se înregistrează astfel o dezvoltare fizică ( concretizată în schimbări fizice, morfologice şi biochimice
la nivelul organismului), o dezvoltare psihică (concretizată în apariţia şi dezvoltarea proceselor şi însuşirilor
psihice) şi o dezvoltare socială ( exprimată prin reglarea conduitelor individului conform cerinţelor impuse
de mediul social).
Dezvoltarea psihică reprezintă un proces dinamic de formare şi reconstrucţie continuă, prin învăţare,
a structurilor cognitive, psiho-motrice, dinamico-energetice, afectiv-motivaţionale şi atitudinale, manifestate
în comportament.
În determinarea dezvoltării psihice, rolul esenţial îl are interacţiunea dintre cei trei factori:
a) Ereditatea – ca premisă naturală a dezvoltării,
b) Mediul – condiţia socială a dezvoltării,
c) Educaţia – condiţie determinantă a dezvoltării, datorită valorificării depline a premiselor
ereditare şi a condiţiilor sociale.

Ereditatea

Este fenomenul transmiterii informaţiei genetice de la ascendenţi la descendenţi, însuşirea


fundamentală a materiei vii de a transmite de la o generaţie la alta mesajele de specificitate (ale speciei, ale
grupului, ale individului) sub forma codului genetic.
Substratul material al eredităţii este format de genele situate la om pe cele 23 de perechi de
cromozomi ai speciei. Patrimoniul ereditar al fiecărui individ rezultă din combinarea unităţilor genetice
materne şi paterne. Deoarece există posibilităţi infinite de combinare a acestora, probabilitatea apariţiei unor

3
indivizi identici este practic imposibilă, excepţie făcând gemenii monozigoţi, a căror zestre genetică este
identică.
Organismele se diferenţiază prin genotip şi fenotip. Genotipul este totalitatea informaţiei genetice
aflată în stare latentă, înainte de intervenţia factorilor externi. Fenotipul reprezintă totalitatea caracteristicilor
dobândite ca rezultat al interacţiunii genotipului cu mediul.
Ereditatea reprezintă ansamblul predispoziţiilor cu valoare polivalentă ce condiţionează formele de
reacţie, nu caracterele indivizilor.
Ereditatea se manifestă din punct de vedere fizic în două planuri, prin care se transmit:
• Însuşiri general umane ( apartenenţa la specia umană, conformaţia somatică, structura internă,
tipul de sistem nervos, predispoziţii pentru boli, însuşiri ale analizatorilor etc.);
• Însuşiri particulare, ce se transmit în interiorul unei linii de descendenţi (grupa sanguină,
culoarea pielii, a ochilor, a părului, amprente digitale, trăsături fizice particulare).
Toate aceste caracteristici sunt destul de refractare la influenţele mediului, de aceea prezintă un
interes mai scăzut din punct de vedere pedagogic, fără a putea fi însă ignorate. Mult mai important este să
cunoaştem rolul factorilor ereditari în cadrul fenomenelor psihice.
Ideea de la care porneşte Ioan Nicola (1996, p.83) este aceea că nu se poate vorbi de o ereditate
psihică pură, pentru că toate fenomenele psihice se formează de-a lungul vieţii şi activităţii individuale, deci
se încadrează în fenotip. În relaţie cu fenomenele psihice, factorii genetici sunt consideraţi premise necesare,
dar nu suficiente. Din această categorie fac parte: particularităţi anatomo-fiziologice ale analizatorilor,
particularităţi ale sistemului nervos etc. Ponderea factorilor ereditari şi de mediu este diferită, nu numai de la
un individ la altul, ci şi de la o funcţie psihică la alta. Caracterul polivalent al eredităţii se exprimă prin
faptul că se pot forma trăsături diferite ale indivizilor, pe un fond ereditar asemănător, datorită intervenţiei
factorilor de mediu şi educaţie. Astfel, ereditatea nu predetermină în mod fatal anumite însuşiri ale
personalităţii umane.
Dacă factorii ereditari sunt premise ale dezvoltării, se ridică problema momentului intrării lor în
acţiune. În principiu, acţiunea lor nu se încheie în momentul naşterii, unele din aceste predispoziţii intrând în
acţiune pe parcursul dezvoltării, în diverse etape de vârstă. Astfel, toate modificările organice şi nervoase
care apar ca urmare a intrării în funcţiune a factorilor genetici, constituie procesul de maturizare. Cercetările
au constatat că exersarea şi stimularea exterioară, provocate de mediu şi de educaţie, pot accelera procesul
de maturizare, dar echilibrul dintre individ şi mediu este asigurat de ereditate, care direcţionează din interior,
în limite variabile, dezvoltarea indivizilor.
Deşi cercetările privind ereditatea umană au o istorie relativ scurtă, câteva aspecte se impun a fi
subliniate:
• Moştenirea ereditară apare ca un complex de predispoziţii şi potenţialităţi, nu ca o transmitere
fatală la descendenţi a trăsăturilor ascendenţilor;
• Diversitatea psihologică umană are cu siguranţă şi o rădăcină ereditară (constituţie, biotip,
baze comportamentale etc.) , dar nu se reduce la acestea;
• Ceea ce ţine de ereditate se poate manifesta în diverse etape de vârstă sau poate rămâne în
stare de latenţă pe tot parcursul vieţii, în absenţa unui factor activator ;
• Ereditatea conferă unicitatea biologică ca premisă a unicităţii psihologice;
• Prin programul proceselor de creştere şi maturizare, ereditatea creează premisele unor
momente de optimă intervenţie din partea mediului educativ, în perioadele sensibile. Anticiparea
sau pierderea acestor perioade se poate dovedi ineficientă (de exemplu achiziţia limbajului, a
mersului, a operaţiilor gândirii) ;
• Aceeaşi trăsătură psihică poate fi, la persoane diferite, rodul unor factori diferiţi, la unele
persoane ereditatea fiind esenţială, iar la altele mediul sau educaţia fiind decisive pentru formarea
acelei trăsături.
Rolul eredităţii în dezvoltarea individului este de premisă naturală. Această premisă, cu acţiune
probabilistă , poate oferi individului o şansă (un avantaj) sau o neşansă (o tară). Prima poate fi ulterior
valorificată sau nu, iar a doua, în funcţie de gravitate, poate fi compensată în diverse grade.

Mediul

4
Mediul reprezintă ansamblul condiţiilor fizice (naturale şi artificiale) şi socio-umane ce intervin în
dezvoltarea personalităţii unui individ, totalitatea elementelor cu care individul interacţionează, direct sau
indirect, pe parcursul existenţei sale.
Condiţiile fizice naturale sunt cele geografice: climă, sol, vegetaţie, faună, relief, care determină
modul de viaţă şi confortul material al indivizilor, influenţând sănătatea, alimentaţia ritmul creşterii şi al
maturizării fizice, modul de viaţă, trăsăturile de personalitate.
Condiţiile de mediu artificiale sunt cele oferite de domeniul economic (instituţii, administraţie,
mijloace de muncă, de transport, de comunicare), de domeniul politic (conducerea comunităţilor umane) şi
de domeniul cultural ( instituţii de învăţământ, de cultură ştiinţifică, tehnică, artistică, instituţii religioase).
Toate acestea au o influenţă puternică asupra modelului de personalitate al indivizilor, prin cerinţele
promovate şi exemplele oferite.
Condiţiile socio-umane se referă la ansamblul, structura şi calitatea relaţiilor interumane constituite
al nivelul grupurilor. Mediul social îşi exercită acţiunea pe două planuri fundamentale:
• Asigură păstrarea tuturor achiziţiilor istoriei umane, oferind astfel posibilitatea fiecărei
generaţii de a prelua experienţa umană în forma ei ultimă, concentrată şi perfecţionată, scutind-o
de repetări şi reluări succesive ale unor tipuri de activităţi ;
• Aceste produse ale culturii concentrează în ele şi capacităţile psihice care le-au generat,
facilitând astfel transmiterea acestora de la o generaţie la alta. Dacă în lumea animală noile
achiziţiile se fixează în tiparul ereditar , în cazul omului ele se fixează în rezultatele muncii sale,
iar transmiterea se realizează prin intermediul mediului social.
Caracteristic pentru specia umană este deci faptul că achiziţiile sale se fixează nu numai în modificări
organice, ci şi în fenomene de cultură. Mediul social este cel care păstrează aceste fenomene şi reprezintă o
potenţialitate virtuală pentru dezvoltarea tinerei generaţii. De aceea, o înţelegere adecvată a rolului mediului
rezultă numai din raportarea la celălalt factor, ereditatea. Mediul declanşează şi actualizează predispoziţiile
ereditare şi se consideră că rolul mediului este mai pregnant în ceea ce este individual şi personal în structura
personalităţii unui individ, iar ceea ce este tipic depinde mai mult de ereditate.
Principalele medii educaţionale sunt:
• Familia
• Şcoala
• Instituţiile de ocrotire socială
• Instituţiile extraşcolare
• Mediul profesional
• Comunitatea religioasă
• Comunitatea etnică
• Grupul de prieteni
Concomitent cu recunoaşterea influenţei mediului asupra omului, trebuie să admitem şi reciproca sa,
aceea că omul influenţează şi transformă mediul. Omul nu este deci un produs pasiv al mediului, ci este un
subiect activ care, transformând mediul, se transformă pe sine.

Educaţia

Societatea umană a perfecţionat în timp un mecanism de diminuare a imprevizibilului şi de creştere a


controlului asupra dezvoltării umane. Acest rol îl îndeplineşte educaţia.
Educaţia poate fi definită ca activitate specializată, specific umană, care mijloceşte şi diversifică
raportul dintre om şi mediul său, favorizând dezvoltarea omului prin intermediul societăţii şi a societăţii
prin intermediul omului.
Din această perspectivă, educaţia este liantul dintre potenţialitatea de dezvoltare (ereditară) a
individului şi oferta de oportunităţi oferite de mediu. O acţiune educativă reuşită armonizează ceea ce s-ar
putea cu ceea ce se oferă . Oferta trebuie să fie stimulativă, puţin peste posibilităţile de la un moment dat ale
individului, deci să se situeze în “zona proximei dezvoltări” (Vâgotski), aceasta pentru a determina
dezvoltarea individului, evoluţia sa.
Rolul educaţiei este de a acţiona asupra tuturor componentelor personalităţii, indiferent de măsura în
care au fost favorizate genetic, compensându-le pe acelea cu un substrat genetic mai slab şi stimulând
dezvoltarea armonioasă a personalităţii.
5
Evident dependentă de ceilalţi factori şi fără a avea puteri nelimitate (pentru că nu poate compensa o
ereditate profund defavorabilă şi nici nu poate schimba condiţiile unui mediu total dizarmonic), educaţia
acţionează programat, conştient, organizat în sensul dezvoltării individului.

4. Relaţia ereditate – mediu – educaţie

Sintetizând acţiunea factorilor dezvoltării personalităţii, ereditatea reprezintă condiţia biologică


primară datorită predispoziţiilor cu valoare polivalentă, mediul reprezintă ansamblul condiţiilor fizice şi
socio-umane care favorizează sau defavorizează evoluţia personalităţii, iar educaţia este acţiunea conştientă
de stimulare şi dirijare a procesului de formare a personalităţii.
Se consideră că în cadrul acestor factori educaţia deţine rolul conducător, datorită specificului
acţiunii sale ce se manifestă nu numai direct, ci şi indirect, prin intermediul celorlalţi factori.
Educaţia are rolul conducător întrucât:
• Activează şi dirijează potenţialul genetic, atenuează sau estompează efectele lui negative;
• Creează şi valorifică un mediu propice pentru educaţie şi autoeducaţie, contracarând
influenţele negative pe care le exercită uneori mediul.
Acţiunea educaţională se află într-un proces de continuă perfecţionare, fapt care se răsfrânge în mod
inevitabil asupra dezvoltării, prin amplificarea rolului educaţiei în direcţia constituirii unor structuri psihice
capabile să răspundă unor solicitări tot mai mari din partea societăţii.