Libertatea, dar divin

În general, termenul de libertate este identificat cu absenţa constrângerii exterioare. Din această perspectivă, libertatea este
facultatea sau puterea omului de a se mişca şi acţiona într-un anumit spaţiu exterior, conform tendinţelor sale şi ţine de
libertatea fizică. Putem vorbi şi de o libertate civilă, care se referă la dreptul fiecărui cetăţean de a face în cadrul societăţii tot
ceea ce nu contravine dreptului altuia. Deci, libertatea presupune şi respectarea dreptului altuia, pe care trebuie fiecare să nu-l
lezeze, ci, după posibilitate, să-l ocrotească. Libertatea individuală începe cu respectarea îndatoririlor faţă de semeni,
prelungite cu cele faţă de comunitate, pentru îndeplinirea binelui comun. Faţă de semeni datoriile se exprimă prin iubire şi
dreptate, iar cele colective - prin dreptate şi respectarea legilor. Nerespectarea acestora poate atrage sancţiuni sau privarea de
libertate.

Superioară libertăţilor fizice şi civile este libertatea morală. Din punct de vedere fizic, omul poate fi liber, însă din punct de
vedere moral să fie sclav, şi invers. Confuzia dintre acestea poate aduce multă nefericire celor care nu înţeleg că cerând doar
drepturi, fără a te îngriji de datorii morale, nu devii liber. Şi noi, la rândul nostru, suntem „aproape“ pentru alţii şi, de aceea, e
bine să începem noi să respectăm drepturile celorlalţi. Pentru a înţelege acest lucru trebuie să plecăm de la liberul arbitru.
Fiinţa umană, înzestrată cu liberul arbitru, trebuie să fie liberă pentru a acţiona fără constrângere sau împotriva oricărui
motiv; să fie liberă pentru a alege binele sau răul şi propria fericire sau nefericire. În acest caz, cel care alege este responsabil
de alegerea făcută.

Nerespectarea poruncii omului paradisiac nu este un progres în cunoaştere, ci un act al responsabilităţii omului care s-a lăsat
sedus de diavol; un act care nu trebuia să fie, contrar binelui. Vechiul Testament ne prezintă pe om ca fiind liber să decidă
între două realităţi contrare, fără o predeterminare divină, pentru că atunci s-ar interveni asupra libertăţii. Deci omul este liber
să acţioneze după buna sa plăcere, dar să fie responsabil. Nu se poate găsi libertatea decât în ascultarea voii lui Dumnezeu,
ascultare care vine din interiorul fiinţei umane, fără vreo obligaţie. Îndepărtându-se de această voie, se face rob. Dacă este rob
al binelui, nu-l poate sancţiona nimeni şi devine liber atunci când binele este făcut cu toată convingerea, pentru că aceasta
este firea lui, neputând săvârşi răul. Cel căzut în păcat se consideră liber pentru că face ce vrea, dar este „rob al păcatului“.
Făcând alegerea, omul acceptă dinainte, conştient şi voluntar, responsabilitatea, nu doar a actului său individual, ci şi toate
consecinţele. Păcatul creează o stare de sclavie: „Oricine săvârşeşte păcatul este rob păcatului“ (Ioan 8, 34).

Consecinţa firească a libertăţii omului este responsabilitatea. Nimeni nu este responsabil de actele şi acţiunile sale dacă nu
este liber. De aceea, şi Dumnezeu dă omului libertate în toate. Însă, responsabilitatea este strâns legată de conştiinţa morală,
căci, înainte de toate, ea ne poate declara responsabili. Putem spune deci că libertatea, în strânsă legătură cu responsabilitatea
şi conştiinţa morală a individului, ne plasează pe două direcţii de „robie“: robia binelui, care nu poate fi sancţionată de
nimeni, pentru că se respectă dreptul fiecăruia şi nu se lezează libertatea nimănui, fiind în slujba binelui - ajungem liberi abia
atunci când binele este făcut din interiorul fiinţei umane, fără nici un fel de constrângere sau frică de Dumnezeu sau de om, ci
doar din iubire; şi robia răului, care ne face „robi ai păcatului“, îndepărtându-ne de voia divină şi nerespectând omul. Când
facem păcatul, automat ne constrângem propria libertate, lezăm drepturile unora de lângă noi şi ne împotrivim voii lui
Dumnezeu. Ne considerăm liberi atâta vreme cât considerăm că nu vom fi „prinşi“ şi suntem prinşi într-un continuu lanţ de
păcate care să acopere pe cele dinainte. Indiferent, însă, de voinţa unui astfel de individ, responsabilitatea îl poate duce la
sancţiuni sau privare de libertate. Nu este liber câtă vreme se luptă cu ascunderea păcatului sau negarea lui. Calea acestuia
spre libertate începe atunci când propria conştiinţă îl face responsabil. Se apropie de libertate atunci când devine rob al
binelui şi e liber abia atunci când face binele fără constrângere.