Poezia face parte din volumul cu acelaşi titlu, din 1931, pe care îl prefaţează.

Titlul volumului trimite la alte celebre Flori..., anume la Florile răului ale poetului

francez Charles Baudelaire (1821-1867), publicat în 1857, şi la Florile Bosforului,
volumul poetului paşoptist Dimitrie Bolintineanu. Apropiat de volumul lui Baudelaire,
fiind o ilustrare a esteticii urâtului inaugurată de precursorul francez al simbolismului
(modernismului), volumul arghezian poate fi - şi a fost, într-un mod
îndrăzneţ - considerat şi ca o replică peste timp la Florile Bosforului (care exprima
suavitatea şi parfumul exotic al Orientului), prin exotism - înţeles de data aceasta nu ca
evocare a unei lumi depărtate în timp şi spaţiu, ci a unei lumi inaccesibile, până atunci,
în orizontul poeziei. Ca şi Bolintineanu, Arghezi caută suavitatea şi gingăşia, dar nu
departe, ci aici, în lumea cea mai anostă şi mai degradată, cu convingerea că acestea nu
pot dispărea niciodată, ci pot fi doar acoperite cu un strat gros de mizerie.
Poezia este, ca specie literară, o artă poetică, expresie a convingerii că
frumuseţea, lumina, gingăşia, suavitatea nu pot dispărea din lume şi că „sămânţa lui
Dumnezeu” - adică lumina, n.n. - poate fi găsită şi în noroiul greu al uliţelor călcate de
vite.
Ideea fusese enunţată şi în primul său volum (1927), tot într-o artă poetică care
îl prefaţa, anume în Testament, în care anunţa noua estetică, a urâtului, în versuri
precum: Făcui din zdrenţe muguri şi coroane şi: Am luat ocara, şi torcând uşure/ Am
pus-o când să-mbie, când să-njure. ... sau: Din bube, mucegaiuri şi noroi / Iscat-am
frumuseţi şi preţuri, noi.
Titlul poeziei este un oximoron, sugerând apropierea dintre lumină şi întuneric,
frumos şi urât, dar şi întunericul şi umezeala, un mediu propice fermentării, macerării,
degradării, putrezirii: întregul volum evocă lumea interlopă a închisorii: o lume a
borfaşilor, hoţilor şi criminalilor, a marginalilor, o umanitate (de)căzută grav din
„funcţia divină”, lume condamnabilă şi condamnată aparent fără scăpare. Poetul a fost
el însuşi deţinut pentru delicte de presă, dar aceasta nu a constituit decât un pretext
pentru poezie, volumul nefiind nici pe departe o ilustrare lirico-narativă,
naturalist-realistă, în ciuda impresiei puternice de realitate vie. Poemele de aici sunt
expresia unei priviri vizionare, scrutând şi întrezărind o prelungire mitică sau
religioasă a suferinţei.
Poemul previne cititorul despre ceea ce urmează să citească în volum, (aşa va
proceda, de exemplu, şi cu poeziile pentru copii, în cunoscuta Prefaţă la Ţara piticilor),
aparent scuzându-se pentru absenţa măştii frumuseţii poetizante a unei realităţi crude şi
urâte.
Astfel, la nivelul de suprafaţă, ni se spune că versurile din volum sunt scrise
„Cu unghia pe tencuială/ Pe un părete de firidă goală” (într-o scobitură a unui zid, deci
într-o ascunzătoare, pentru a fi ferite de privirile indiscrete ale păzitorilor şi
veghetorilor igienei imaculate a zidului, a „mediului”) în care el însuşi este „ascuns”;
că versurile au fost scrise „în singurătate”, fără ajutoare misterioase, că a scris cu
unghia, anume cu cea „de la mâna stângă”, în întuneric şi frig. Pare a fi vorba de o
scuză îndreptăţită pentru cel ce a scris în aceste „condiţii”, textul sugerând
suprapunerea şi substituirea metaforică a „conţinutului urât” cu lipsa de caligrafie, cu
mâzgălirea chinuită, „scrisul urât” fiind echivalentul simbolic şi metaforic al urâtului
lumii evocate.
 Dar tocmai această simplă echivalare deschide textul spre semnificaţiile
conotative, metaforice şi simbolice. De aici încolo, devine evident că singurătatea din
închisoare, „puterile neajutate”, sentimentul morţii („stihuri de groapă”), foamea şi
setea, „unghia îngerească şi dispariţia ei, întunericul, ploaia, toate acestea ascund şi
sugerează (semnifică) altceva, un altceva care îndeamnă la o anume, o altfel de lectură
a tuturor poemelor din volum, care nu poate fi decât lectura simbolică.
Încă ceva se mai poate remarca imediat şi uşor: prezenţa termenilor din sfera
religiosului: firida nu se găseşte decât în chiliile de mănăstire, nicidecum în celula
închisorii; apoi urmează cei trei evanghelişti, Luca, Marcu şi Ioan, împreună cu
animalele lor emblematice (taurul, leul şi vulturul), şi îngerul („unghia îngerească).
Toate acestea orientează sensul poemului spre căutarea unei spiritualităţi absente sau
ascunse. De data aceasta scrisul scrijelit pe un „părete”, în noapte, capătă sensul unei
încercări de a străpunge o barieră, o limită, dincolo de care este posibil să se ascundă
sensul. „Puterile neajutate” sunt semnul părăsirii de către Dumnezeu a celui care caută.
Poetul pare a spune că poezia este şi ea un alt Testament, o mărturisire a aflării lui
Dumnezeu, de unul singur, nu precum evangheliştii, lângă care au stat virtutea
preoţească (taurul), tăria şi puterea împărătească a lui Cristos-Dumnezeu (leul),
sau Sfântul Duh (vulturul).
La acestea se mai adaugă: epitetul din „stihuri fără an”, care sugerează
indeterminarea, chiar şi în ceea ce priveşte datarea, deci atribuirea lor unei experienţe
strict databile, şi, prin urmare, asumarea experienţei şi orientarea ei spre aceeaşi
problematică a căutării metafizice. Determinantul „de groapă” sugerează prăbuşirea şi
aminteşte de celebrul psalm al lui David, De profundis clamavi.. (Strigat-am din
adânc...), iar antitezele conţinute în versurile următoare vorbesc despre dramatismul
căutării, orientate deopotrivă spre viaţă („sete de apă”) şi spre transcendent, spre
lumina ascunsă, evocată metonimic prin „scrum” („foame de scrum”), şi despre
distanţa tragică dintre om şi înger, pe care poetul nu îl mai poate recunoaşte, de care se
simte părăsit (ca în Psalmi !).
În cele din urmă, putem spune, apropriind o expresie poetică a lui Nichita
Stănescu despre acest fel de a scrie, că şi Arghezi vorbeşte, aici, tot de o „scriere cu el
însuşi”. Aceasta este semnificaţia cea mai surprinzătoare a poemului Flori de
mucigai: scrierea cu tine însuţi !
Sub aspectul realizării artistice, se remarcă aspectul de confesiune, directă,
cutremurătoare, în versuri inegale ca lungime, apropiind comunicarea de prozaism, în
consonanţă cu semnificaţiile, atât cu cele de suprafaţă, cât şi cu cele de adâncime, şi cu
mersul abrupt al ideilor. Poemul are aspectul monolitic al unui discurs rostit linear,
fără întreruperile formal poetice ale unor strofe egale, cu excepţia ultimelor patru
versuri care reiau începutul. Formal, poetul nu abandonează rima, iar ritmul este
variabil, mai apropiat astfel de al vorbirii obişnuite. Însă, cum s-a văzut, poemul nu
este în niciun fel prozaic, prin densitatea metaforică şi simbolică, fiind echivalentul
unei viziuni. În mod particular, subliniem inovaţia sintactică, prezentă în versul Sau
nu o mai am cunoscut, în care dislocarea sintactică a complementului „o” de lângă
verbul determinat, este adevărat, se justifică şi prin necesitatea rimei (crescut/
cunoscut), dar ea contribuie automat la creşterea expresivităţii, ceea ce înseamnă că
poetizează comunicarea, îndepărtând-o astfel de vorbirea banală, obişnuită