Facultatea de Teologie Ortodoxa “ Justinian Patriarhul ”

Studiul Vechiului Testament

Sectia de Asistenta Sociala An I
Student Tanislav (Ragaciovschi) Aura

Raiul pierdut de om. Redobândirea Împărăția lui Dumnezeu ca rai.

Starea primordială a omului reprezintă un reper fundamental pentru teologia ortodoxă

fără de care nu putem pătrunde taina cauzei şi scopului existenţei vieţii umane. Învăţătura
creştină susţine faptul că lumea a fost creată de Dumnezeu pentru om, iar omul a fost creat de
Dumnezeu pentru Dumnezeu, pentru unirea cu El. Atât cauza cât şi scopul vieţii noastre se
întâlnesc în Dumnezeu. Numai o astfel de perspectivă ne poate oferi o plinătate de lumină şi
de sens, care poate transgresa orice nelinişte şi angoasă existenţială.
Ce este raiul? O întrebare care a preocupat și preocupă omenirea încă de la crearea
omului de către Dumnezeu, de-a lungul istoriei omenirii mulți nu au găsit răspuns la această
întrebare, alții nu au căutat, iar alții caută în continuare înțelegerea despre ,,grădina” parasidiacă
pierdută de Adam și Eva, fie din nescultare sau poate pentru nepocăință1.
Astfel, pornind de la textul scripturistic din cartea Facerii în care ne sunt descrise
temeiurile existenței, prin care descoperim cum era aceea viață de rai ca să știm ce-am avut și
ce am pierdut2, în referatul de față doresc să fac o prezentare succintă a Raiului ca loc spațial
și stare primordială așa cum este oglindită această problematică în lumina învățăturii unor Sfinți
Părinți care s-au ocupat de subiect ca: Sfântul Sfrem Sirul, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul
Ambrozie al Milanului, Sfântul Simeon Noul Teolog, etc.
După crearea sa, omul este aşezat de Dumnezeu cu dragoste părintească în Raiul
Desfătării, un spaţiu bidimensional şi unitar în acelaşi timp, material şi spiritual, întocmai ca şi
constituţia sa: „Şi a sădit Dumnezeu rai în Eden, către răsărit; şi l-a pus acolo pe omul pe care
l-a făcut” (Facerea 2,8)3. Acest loc depăşea în bogăţie, frumuseţe şi varietate orice ţinut
pământesc și era dublat de bolta cerească strălucitoare a harului dumnezeiesc. Sfântul Ioan
Damaschin surprinde foarte bine această realitate tainică pătrunsă de sfinţenia energiilor
necreate: „Dar pentru că Dumnezeu a voit să facă pe om din o fire văzută şi nevăzută, după
chipul şi asemănarea sa, ca pe un împărat şi stăpân al întregului pământ şi al celor ce sunt în el,
ia zidit înainte un fel de palat împărătesc, în care trăind va avea o viaţă fericită şi norocită. Şi
acesta este paradisul dumnezeiesc, plantat în Eden cu mâinile lui Dumnezeu, cămara întregii
bucurii şi veselii. Căci Eden înseamnă desfătare. Este situat în partea de răsărit, mai sus decât
tot pământul. Are o climă temperată şi este luminat de un aer foarte fin şi foarte curat, acoperit
cu plante veşnic înflorite, plin de miros cu bună mireasmă, umplut de lumină, depăşind
noţiunea oricărei frumuseţi şi podoabe sensibile: un ţinut cu adevărat dumnezeiesc şi o locuinţă
vrednică de cel făcut după chipul lui Dumnezeu. În el nu locuia nicio fiinţă iraţională, ci numai
omul, plăsmuirea mâinilor dumnezeieşti. [...] Unii şi-au închipuit că paradisul este sensibil, iar
alţii că este spiritual. Dar mie mi se pare că după cum omul a fost creat în acelaşi timp corporal

1
Arhim. SIMEON KRAIOPOULOS, Adame unde ești?, Ed. Bizantină, București, 2008, p. 20
2
Sf. VASILE cel MARE, Omilii la Facerea omului. Omilie despre rai, trad. din limba greacă de Ierom. Lavrentie
Carp, Ed.Doxologia, Iași, 2010, p. 7
3
Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, 2015

1
şi spiritual, tot astfel şi locaşul preasfinţit al acestuia a fost creat în acelaşi timp şi corporal şi
spiritual şi avea o înfăţişare dublă”4.
De altfel, înțelegerea dublului aspect al Raiului şi al creaţiei până la urmă, poate fi
perceput cu mai multă uşurinţă astăzi o dată cu progresul major al ştiinţei moderne: „Faptul că
fizica ne arată că materia este energie şi că ea posedă o constituţie duală, undă şi corpuscul,
este semnificativ, din perspectivă teologică. Aceasta ne arată că materia are caracteristici ce
dezvăluie potenţialul ei spre a fi penetrată de energiile necreate ale lui Dumnezeu […] „Fondul
ei energetic, aşa cum l-a descoperit fizica modernă” ne arată că ea nu este nici pe departe
impenetrabilă, cum ne-ar sugera simţurile, ci străvezie, ceea ce ne-ar putea ajuta să credem că
ea poate primi în sânul ei o altă energie, o altă lucrare sfinţitoare, cea a Duhului Sfânt”5.
Pentru a evita idealismul filosofic ori spiritualist Sfântul Efrem Sirul menţionează
explicit că Raiul a fost sădit în a treia zi odată cu restul creaţiei vegetale 6. În plus el concepe
chiar că experierea desăvârşită a Raiului nu s-a putut şi nu se va putea face decât în
integralitatea fiinţei umane, ceea ce implică participarea reală a trupului: „Când Adam a fost
desăvârşit întru toate, Domnul l-a luat şi l-a aşezat în Rai. Prin el însuşi şi pentru el însuşi,
sufletul n-ar fi putut intra aici, dar împreună trup şi suflet au intrat curate în locul desăvârşirii
de unde împreună au şi ieşit întinate. De aici să învăţăm că la înviere vor intra din nou tot
împreună”7.
Sfântul Teofil al Antiohiei mizând şi el pe o legătură între vegetaţia din Rai şi cea din
afara Raiului creată în a treia zi, evidenţiază latura materială a acestuia: „Aşadar „a făcut
Dumnezeu să răsară încă din pământ tot pomul frumos la vedere şi bun la mâncare”. La început,
în ziua a treia, a fost făcută vegetaţia: plantele, seminţele şi ierburile; vegetaţia din rai, însă, a
fost făcută cu înfăţişare şi frumuseţe deosebită, pentru că, după cum spune Scriptura, în rai au
fost şi plante plantate de Dumnezeu. Toate celelalte plante din rai erau la fel cu cele din întreaga
lume; dar cei doi pomi, pomul vieţii şi pomul cunoştinţei, nu erau în alt pământ decât în rai.
Raiul era pe pământ şi sădit în pământ. Că spune Scriptura: „Şi a sădit Dumnezeu raiul în Eden
spre răsărit şi l-a pus acolo pe om; şi a făcut Dumnezeu să răsară încă din pământ tot pomul,
frumos la vedere şi bun la mâncare”. Când Scripturia spune: „din pământ” şi „spre răsărit”, ne
învaţă lămurit că raiul era sub cerul acesta al nostru, sub care se află răsăritul şi pământul”8.
Sfântul Epifanie al Salaminei nu acceptă un Eden eminamente ceresc, deoarece relatarea
biblică este foarte precisă, iar dacă se face abstracţie de ea totul se transformă într-o poveste
alegorică: „un izvor se înălţa din Eden, şi nu a spus „cobora”, ca să nu considerăm că în cer
este Edenul. Căci dacă ar fi fost în cer, ar fi spus că de sus „coboară” un izvor. Dar mai spune:
un râu iese din Eden, şi nu a spus „coboară” […] dacă nu există rai perceptibil, atunci nu există
nici izvor; dacă nu există izvor, nu există nici râu; dacă nu există râu, nu există nici cele patru
braţe ale lui […] dacă nu există Eufratul, nu există nici smochin, nu există nici frunze, nu există

4
Sf. IOAN DAMASCHIN, Dogmatica, trad. Pr. D. Fecioru, Ed. Scripta, Bucureşti, 1993, pp. 67-68
5
ADRIAN LEMENI, Coordonator, Repere patristice în dialogul dintre teologie şi ştiinţă, Ed. BASILICA a
Patriarhiei Romane, Bucureşti, 2009, pp. 145-146
6
Sf. EFREM SIRUL la Ierom. Seraphim ROSE, Cartea Facerii, Crearea Lumii şi Omul Începuturilor, trad. C.
Făgeţean, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, p. 111
7
Sf. EFREM SIRUL, Imnele despre Paradis, trad. diac Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu, 1998, p. 229
8
Sf. TEOFIL AL ANTIOHIEI, Trei Cărţi către Autolic, în Apologeţi de limbă greacă, trad., note şi indice, de Pr. D.
Fecioru, PSB, vol. 2, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1980, pp. 312-313

2
nici Adam, nu există nici mâncarea [fructului], nu există nici Eva; dacă nu există Eva, nici din
pom nu a mâncat; dacă nu a mâncat din pom, nici Adam nu există. Dacă nu există Adam, nu
există nici oameni, iar din adevăr nu a mai rămas decât o poveste, iar toate sunt înfăţişate
alegoric. Şi totuşi Adam există; căci noi de la el ne tragem, neam al lui fiind cu toţii, prin
descendenţă, iar pe Adam îl vedem în mulţimea urmaşilor lui”9.
Ideea că Raiul a fost şi este cu siguranţă un loc şi nu numai o stare este demonstrată şi
de Sfântul Ambrozie: „Cât despre locul lui, locul în care a fost sădit se numeşte „desfătare”.
De aceea şi dreptul David zice: „Din izvoarele desfătării Tale îi vei adăpa pe ei”. De fapt, stă
scris că „din Eden ieşea un râu care uda raiul”. Aşadar pomii sădiţi în rai sunt udaţi de un fel
de revărsare năvalnică a Duhului. [...] în raiul acesta l-a aşezat Dumnezeu pe omul pe care l-a
plămădit. Dar să iei bine seama că Dumnezeu nu l-a aşezat acolo pe omul care este „după chipul
lui Dumnezeu”, ci pe omul cu trup, căci ceea ce este imaterial nu poate fi aşezat într-un anumit
loc. Or pe om l-a sălăşluit în rai cam aşa cum a pus soarele pe cer, ca să nădăjduiască la
Împărăţia cerurilor, precum făptura aşteaptă descoperirea fiilor lui Dumnezeu10.
Sfântul Simeon Noul Teolog credea, „ca mulţi dintre contemporanii săi, în
supravieţuirea acestui rai sensibil, dar nu ca reşedinţă a sfinţilor răposaţi. […] se pare că raiul
din care a fost scos Adam s-a păstrat nu numai în sensul acesta, ci şi în înţelesul Împărăţiei lui
Dumnezeu, care poate penetra din nou întreaga creaţie. De aceea raiul sensibil special nu mai
are o importanţă practică”11.
Existenţa secţiunii terestre a Paradisului este confirmată şi de conştiinţa comună a
popoarelor învecinate cu seminţiile lui Israel, din bazinul Asiei Mici, reflectată în stilul
arhitectural al grădinilor din jurul locuinţelor: „Mai întâi de toate, paradisul este un concept
cultural extraiudaic, care reflectă un grad înalt de civilizaţie şi exprimă ideea de împlinire, de
linişte şi de echilibru într-o atmosferă de recluziune interioară. La apariţia evreilor pe harta
istorică, în aria mesopotamiană exista deja termenul prdyz (format din rădăcina prd –
şes/câmp), de origine sumeriană, desemnând noţiunea de parc. Construit de om spre a-i servi
drept refugiu şi loc de elevare spirituală, „paradisul” există din timpuri străvechi şi până astăzi
în întreaga civilizaţie orientală, sub formă eminamente artizanală a unei grădini private.
Arhitectura acesteia prezintă o formă rectangulară, în general pătrată, închisă pe toate cele patru
laturi, însă deschisă complet către cer. În mijloc se află în mod obligatoriu un bazin cu apă
proaspătă, curgătoare, din care ies patru canale orientate în formă de cruce. Apa curgătoare
fiind asimilată în mod traditional apei vii, canalele irigă precum nişte artere vitale spaţiul acesta
cu caracter strict personal, retras, secret aproape, în care sunt cultivate în mod preferenţial pomi
roditori purtători de sămânţă – în general citrice şi rodii”12.
Localizarea Raiului suscită interes şi stârneşte ample controverse. Departe de a putea
alcătui o hartă geografică bine definită în termenii acriviei academice şi ai cercetării ştiinţifice
de ultimă oră, Sf. Efrem Sirul propune o cartografiere ontologică de excepţie: „Înălţimea

9
Sf. EPIFANIE AL SALAMINEI, Ancoratus, trad. şi note Oana Coman, Ed. Polirom, Iaşi, 2007, pp. 185-187
10
Sf. AMBROZIE AL MILANULUI, Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, trad. Pr. Prof. Teodor Bodogae, Pr. Prof. Nicolae
Neaga şi Prof. Maria Hetco, PSB, vol. 52, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2007, pp. 62-63
11
Pr. Prof. DUMITRU STĂNILOAE, nota 11 la Sf. Simeon Noul Teolog, Cuvântări Morale, în FR. vol. 6, Ed.
Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 122
12
Victor GODEANU, „Nivelurile realităţii şi problematica teologică”, în: Magda Stavinschi (ed.), Perspective
româneşti asupra ştiinţei şi teologiei, Ed. Curtea Veche, Bucureşti, 2006, p. 321

3
Raiului nu poate fi urcată de cei din afară, dar înăuntru el se pleacă cu totul spre toţi cei care îl
urcă; cu toate cele dinăuntru priveşte spre cei drepţi cu bucurie. Raiul încinge rărunchii lumii,
încercuind marea cea mare; vecin cu cei de sus, prieten cu cei dinăuntru, potrivnic cu cei din
afară”13.
Sfântul Efrem vede Paradisul „ca un munte în formă conică a cărui circumferinţă de
bază încercuieşte „marea cea mare” sau oceanul, despre care se credea că, la rândul lui,
înconjoară pământul. Cerul nostru apare astfel alcătuit de interiorul muntelui conic al
Paradisului, astfel Paradisul deopotrivă transcede şi învăluie lumea”14. El este compartimentat
în trei încăperi, întocmai ca şi Arca lui Noe, Tempul din Ierusalim ori Biserica creştină. Tot în
număr de trei sunt şi cerurile Universului creat, deopotrivă sensibil şi inteligibil. De altfel,
Sfântul Apostol Pavel a experiat prin răpire dumnezeiască cel de-al treilea cer sau Raiul (2
Corinteni 12, 2-4), îndulcindu-se de cuvinte nespuse, de care s-ar fi putut bucura şi primii
oameni.
Pe lângă topografia excepţională a Raiului, meteorologia, geologia şi hidrologia lui se
înscriu pe o planşă nemaiîntâlnită astăzi. Clima lui este temperată, fără excese şi extreme ale
vremii, fără ploi şi ninsori, dar cu o vegetaţie luxuriantă şi o umiditate ridicată: „Aşadar acolo,
a sădit Dumnezeu paradisul, acolo unde nu este vânt puternic, nici neorânduială a
anotimpurilor, nici grindină, nici incendii, nici furtuni, nici fulgere, nici îngheţuri de iarnă, nici
umezeală primăvăratică, nici arşiţă de vară ori secetă de toamnă; ci otemperatură plăcută şi o
armonie a anotimpurilor, fiecare fiind împodobit cu propria frumuseţe şi fără [ a avea vreo
teamă] de uneltirile vecinilor […] Acel pământ este moale şi gras şi izvorăşte de peste tot miere
şi lapte, rodind toate fructele bune de mâncat şi fiind adăpat de râuri aducătoare de rod. Apele
sunt desfătătoare şi dulci, scânteietoare şi străvezii, aducând multă încântare privirii, însă
dăruind mai mult folos decât desfătare”15.
Cele patru râuri edenice Fison, Gheon, Tigru şi Eufrat, care provin din aceeaşi unică
apă curgătoare a Raiului, sunt pe lângă realităţi fizice şi însemnate repere duhovniceşti. Ele
prefigurează cele patru evanghelii creştine, care au aceeaşi sursă dumnezeiască de Apă Vie.
Prin ele curg cuvintele lui Hristos şi puterile transfiguratoare ale Duhului Sfânt. Acestea sunt
de fapt şi elementele preţioase (aur, bdeliu, onix), simboluri ale luminii, dragostei, curăţiei,
veşniciei, dulceţii, bucuriei şi rodniciei, pe care Fiul lui Dumnezeu le imprimă în ţările sau
sufletele oamenilor binevoitori de pretutindeni şi din totdeauna, începând cu Adam şi Eva.
Credinţa lui Avraam este centrul poporului ales al lui Israel, Rai al legii vechi16 preînchipuire
a Trupului Universal al Logosului Întrupat plin de Slavă şi Adevăr.
Starea materială spiritualizată a grădinii Eden se poate percepe în măsura în care
simţurile noastre se înduhovnicesc, devenind înţelegătoare. De aceea Sfântul Grigorie Sinaitul
descrie Raiul astfel: „Raiul este de două feluri: sensibil şi inteligibil (cunoscut cu simţurile şi
cu gândirea), sau cel din Eden şi cel al harului. Cel din Eden este un loc foarte înalt, încât
ajunge până la al treilea cer, cum zic cei ce au istorisit despre el, sădit de Dumnezeu cu tot felul

13
Sf. EFREM SIRUL, Imnele despre Paradis..., p. 201
14
Ibidem, p. 187
15
Sf. VASILE CEL MARE, Despre Rai, în Scrieri dogmatice şi exegetice, trad. Ierom. Policarp Pîrvuloiu şi Pr.
Dumitru Fecioru, Ed. Basilica a Patriarhiei Române, Bucureşti, 2011, p. 340
16
Sf. SIMEON NOUL TEOLOG, Discursuri teologice şi etice, Scrieri I, studiu introd. şi trad. diac. Ioan I. Ică jr, Ed.
Deisis, Sibiu, 2001, p. 166

4
de verdeaţă bine mirositoare. El nu este nici cu desăvârşire nestricăcios, nici cu totul stricăcios,
ci aşezat între stricăciune şi nestricăciune, încât este pururea încărcat cu roade şi împodobit cu
flori, având neîncetat şi poame crude şi poame coapte. Căci pomii putregăiţi şi roadele
răscoapte căzute la pământ se fac humă bine mirositoare şi nu împrăştie miros de stricăciune
ca plantele lumii. Iar aceasta se întâmplă din marea bogăţie şi sfinţenie a harului, care
covârşeşte acolo pururea”17.
Este de subliniat faptul că Edenul dăruit primilor oameni era un loc „vertical” situat
între statornicie şi efemeritate. De aceştia depindea de fapt permanenta transfigurare a lui prin
apropierea interminabilă de Fântâna harului. Ei nu au ales însă această actualizare a
capacităţilor şi potenţelor cu care au fost înzestraţi şi spre care au fost chemaţi. Refuzul
îndumnezeirii primilor oameni a atras după sine dizarmonia şi coruptibilitatea elementelor
naturale. O icoană a relativei nestricăciuni sau incoruptibilităţi specifice materiei primordiale,
din care era alcătuit şi trupul omului, şi totodată o anticipare a materiei eshatologice, este
zugrăvită de moaştele sfântului, pline de har şi izvoditoare de mir: „Aceasta se datoreşte
faptului că puterile sufletului şi harul dumnezeiesc din el îşi prelungesc lucrarea şi în trup,
înfăptuind şi în acesta o stare de sfinţenie, cât timp sfântul trăieşte pe pământ, şi un fel de stare
de incoruptibilitate după trecerea sufletului sfântului, prin moarte, la starea accentuată de
îndumnezeire. Moaştele sunt astfel o anticipare a trupului pnevmatizat de după înviere” 18.
Raiul sădit de Dumnezeu la facerea lumii trebuia să fie dezvoltat în Împaraţie a lui
Dumnezeu. Încalcarea poruncii dumnezeieşti a stopat însă acest proces evolutiv. Întărind
această idee Sfântul Simeon Noul Teolog, care a văzut în lumea întreagă un Rai, spune:
„Dumnezeu n-a dat dintru început oamenilor întâi-plăsmuiţi numai raiul, cum socotesc unii,
nici nu l-a zidit numai pe acesta nestricăcios, ci a făcut mult mai mult: aducând la existenţă
înainteaaceluia întreg pământul acesta pe care îl locuim şi toate cele de pe pământ, precum şi
cerul şi cele din el, în ziua a şasea l-a plăsmuit pe Adam şi l-a aşezat domn şi împărat al întregii
creaţii văzute. Nici Eva nu era făcută atunci, nici raiul, ci fusese făcută de Dumnezeu doar
această lume singură, fiind creată nestricăcioasă, chiar dacă materială şi sensibilă; şi pe aceasta,
precum se spune, a dat-o spre desfătare lui Adam şi celor ce aveau să se nască din el”19.
În loc de concluzie înțelegerea Raiului în lumina celor expuse cred că trebuie să
pornească din interiorul omului după cum afirmă așa cum afirmă Mântuitorul Iisus Hristos
când ne mărturiseşte că „Împărăţia lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17, 21).
Cum putem şti şi înţelege acest lucru? Ştim şi înţelegem acest lucru atunci când trăim
adevărata bucurie şi nu doar fericire, ci un sentiment care e mai presus de sentimentul de
fericire. Este un sentiment care vine din inimă doar atunci când Îl ai pe Dumnezeu în inima ta.
Această bucurie, personal încerc să o descopăr în frumusețea textelor scripturistice și
patristice, în textele liturgice, în Sfânta Liturghie, în cântarea de la strană, în semenii mei, în
cei dragi mie, având totodată convingerea că răspunsul la întrebarea: ce reprezintă raiul pentru
mine? constiuie reconsiderarea întregului mod de viață ca, dor după Dumnezeu.

17
Sf. GRIGORIE SINAITUL, Capete foarte folositoare în acrostih, trad. introd. şi note Pr. Prof. Dumitru Stăniloae,
în FR. vol. 7, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1977, p. 93
18
Pr. Prof. DUMITRU STĂNILOAE, Teologia Dogmatică…, vol. III, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 2003, p. 366
19
Sf. SIMEON NOUL TEOLOG, Discusuri teologice..., p. 104

5
 Totodată, cred că subiectul poate constituii un anumit interes și din perspectiva
dialogului dintre teologie și știință purtat în prezent, în care, oameni de știință dialoghează cu
teologi pe teme cosmologice, ajungând la puncte convergente.