ISTORICUL JOCULUI DE VOLEI

Apariţie şi dezvoltare
Voleiul este un joc sportiv inventat în 1895 de către William Morgan, director pentru
educaţie fizică la colegiul din Holyoke Massachusetts.
Acesta, observând că studenţii se plictiseau pe timpul orelor de iarnă, a avut ideea de a
ridica fileul de tenis, a împărţit colectivul în două şi a le cere să paseze mingea de baschet de la
unul la altul şi mai departe peste fileu.
După ce numărul de lovituri într-o echipă a fost limitat iar mingea a fost schimbată, au
fost create condiţiile desfăşurării unui joc agreat de practicanţi, joc care a primit numele de
“mintonette”.
Denumirea actuală a jocului a fost dată de directorul colegiului, A.T. Halsted, care a
propus numele volleyball, de la expresia “to volley the ball over the net”.
Din primele reguli, puse în aplicare în anul 1897, se cunosc câteva şi ele se referă la dimensiunile
terenului, ale plasei şi mingii, cum se serveşte şi cum se calculează punctele, numărul de
jucători , jucatorii aveau posturi fixe,etc.
În anul 1913 are loc prima competiţie internaţională de volei, desfăşurată în cadrul
“Jocurilor Estului Îndepărtat” (actualele Jocuri Panasiatice) la Manilla (Filipine). Pentru
organizare acestei competiţii a fost nevoie de o întrunire a reprezentanţilor ţărilor participante
pentru uniformizarea regulilor de joc.
În Europa jocul este adus de militarii S.U.A. şi începe să se practice în Anglia (1914) şi
Franţa (1917). Între 1920-1921 se joacă şi în U.R.S.S., Cehia, Slovacia, Polonia, România şi în
ţările baltice.
Voleiul în România
În ţara noastră voleiul a început prin a fi practicat de către elevii şi studenţii din Bucureşti
şi alte câteva centre din ţară: Ploieşti, Iaşi, Braşov, Timişoara.
Primul meci internaţional s-a desfăşurat în anul 1927 pe plaja de la Eforie, unde o echipă
a studenţilor O.N.E.F. (astăzi A.N.E.F.S.) a câştigat meciul desfăşurat împotriva unei echipe de
turişti turci (Fântâneanu, 1981).
Disputele asupra datei înfiinţării federaţiei de specialitate implica anii 1928 şi 1931. Se
pare că în primul an s-a înfiinţat o uniune a cluburilor de volei iar în al doilea s-a decis crearea
“Federaţiei Române de Basket şi Volley-Ball”.
Activitatea competiţională oficială a început în anul 1931 cu primul campionat pentru
echipele masculine, urmat în anul 1933 de cel organizat pentru echipele feminine.
Primul campionat naţional a avut loc în anul 1943, chiar dacă la acesta au participat
puţine echipe.
In anul 1948 se produce separarea organizatorică dintre baschet şi volei şi crearea
Comisiei Centrale de Volei, care, ulterior, şi-a schimbat denumirea în Federaţia Română de Volei
(1958).
Primul Campionat republican pentru echipele masculine are loc în anul 1949 iar pentru
cele feminine în 1950. Alte date importante ar fi:
- 1954 – organizarea campionatului în sistem divizionar;
- 1955 – primele campionate pentru juniori;
- 1958 – înfiinţarea diviziei B.

1
 Timp de mai multe decenii, România s-a situat permanent în elita voleiului mondial cu
următoarele rezultate
1. Jocurile Olimpice:
- locurile 4 masculin şi feminin, Tokio 1964;
- locul III masculin, Moscova 1980;
2. Campionatele Mondiale:
- locul III masculin, Rio de Janeiro, 1960;
- locul III masculin, Moscova, 1962;
- locul II masculin, Praga, 1966;
- locul III masculin, Helsinki, 1977;
3. Campionatele Europene:
- locul II masculin, Praga, 1958;
- locul I masculin, Bucureşti, 1963;
- locul III feminin, Bucureşti, 1963;
- locul III masculin, Milano, 1971;
4. Campionatele Universitare:
- locul I masculin, 1961 si 1981;
- locul I feminin, 1954 si 1993;
- locul II feminin 1965 şi 1991.
Trebuiesc menţionate şi alte rezultate obţinute de către echipele româneşti:
- Rapid Bucureşti câştigă C.C.E în 1961, 1963 şi 1965 şi se clasează pe locul II în 1960, 1962,
1966, şi 1967;
- Dinamo Bucureşti câştigă C.C.E. în 1966, 1967 şi 1981 şi se clasează pe locul II în 1968,
1974 şi 1977; caştigă locul I în C.C. – 1979;
- Steaua Bucureşti se clasează pe locul II în 1969 şi 1979; se clasează a doua în C.C. – 1977.

Voleiul de plajă - repere istorice

Anul 1920 devine pentru plaja de la Santa Monica din California de Sud gazda unde se
joacă voleiul, cu echipe de 6 jucători, de fapt “leagănul” jocului de Beach-Volleiball (voleiul pe
plaje). Spre sfârşitul anului 1930 plaja “State Beach” impune voleiul pe nisip cu echipe de 2
jucători, după ce a trecut prin cel de 4 la 4.
Primul turneu oficial se organizează la State Beach în anul 1947, fără premii în bani şi în
1948, cu premii în bani. Se înregistrează jocuri maraton, cuprinse între 1-7 ore, întrucât nu se
folosea atacul în forţă din săritură, acţiune folosită pentru prima dată de jucătorul Gene Selznik.
Anul 1950 înregistrează primul circuit în California pe plajele din Santa Barbara, State
Beach, Corona del Mar, Laguna şi San Diego. Tot în acest an se înregistrează primul turneu, care
nu se mai joacă pe teritoriul SUA, fiind organizat şi sponsorizat de companiile de publicitate din
Brazilia.
Din anul 1960 apar marile turnee, în frunte cu “Manhattan Beach Open” din Los
Angeles, iar primii câştigători sunt Mike Ohara şi Mike Bright. Turneul de la Sorrento Beach
oficializează voleiul de plajă prin prezenţa preşedintelui Kenedy, care şi dă lovitura de începere.
California Beach Volleyball Asociation (CBVA), 1965, este prima asociaţie de volei pe
plaje, care coordonează activitatea specifică, organizează turnee şi stabileşte reguli şi
regulamente.
În 1986 femeile şi-au creat propria organizaţie - ”Womens Professional Volleyball
Association (WPVA).

2
 După anul 1980 voleiul de plajă se răspândeşte vertiginos pe toate continentele, apărând
competiţii în pieţe şi săli, indiferent de anotimp şi de aceea acest joc sportiv îl vom numi şi
voleiul pe nisip. Marea arenă tradiţionala din SUA, Madison Square Garden din New York, a
delectat 7000 de spectatori, în anul 1993 cu unul din cele mai populare jocuri din ultimul deceniu,
voleiul pe nisip.
Din 1991 Federaţia Internaţională de Volei (FIVB) aduce acest joc în organismul ei şi-l
promovează în anul 1996 la Jocurile Olimpice din Atlanta. Numărul actual al jucătorilor care
participă la competiţii, pe toate continentele, se numără cu sutele de milioane.

NOŢIUNI DE REGULAMENT
Instalaţii şi echipament
1. Spaţiul de joc cuprinde terenul de joc şi zona liberă. Terenul de joc are forma unui dreptunghi
cu laturile de 9 x 18 m, înconjurat de o zonă liberă de cel puţin 3 m, dispunând de un spaţiu liber
de orice obstacol de 7 m înălţime de la sol.
2. Liniile ternului – lăţime liniilor este de 5 cm. Ele sunt de culoare deschisă şi diferită de a altor
marcaje. Terenul de joc este delimitat de două linii laterale şi două linii de fund. Ele sunt trasate
în interiorul terenului. Axa liniei de centru împarte ternul în două suprafeţe egale cu
dimensiunile de 9X9m, este trasată pe sub fileu şi se întinde până la liniile laterale.
3. Zonele terenului de joc: zona de atac, zona de serviciu (are 9 m lăţime şi se află în spatele
liniei de fund – aceasta fiind exclusă), zona de înlocuire, zona de încălzire.

Fileul şi stâlpii
1. Fileul măsoară 1 m lăţime, 9,5 m lungime şi este întins vertical deasupra liniei
de centru. Este de culoare neagră, fiind alcătuit din ochiuri pătrate cu latura de 10
cm. La partea superioară are o bandă albă, de 7 cm. lăţime prin interiorul căreia
trece un cablu flexibil care menţine fileul întins şi legat de cei doi stâlpi.
2. Benzile laterale au 5 cm. lăţime, 1 m lungime şi sunt prinse de fileu, vertical deasupra fiecărei
linii laterale.
3. Antenele sunt tije flexibile de 1,80 m lungime, 10 mm. diametru şi sunt fixate la marginile
exterioare ale benzilor laterale. Partea superioară (0,80 m) este vopsită în culori contrastante roşu
şi alb. Ele sunt considerate ca făcând parte din fileu şi delimitează spaţiul de trecere.
4. Înălţimea fileului este de 2,24 m pentru femei şi 2,43 m pentru bărbaţi. Se măsoară la centrul
terenului iar în lateral nu trebuie să depăşească cu mai mult de 2 cm. înălţimea regulamentară.
5. Stâlpii sunt rotunzi, netezi, de 2,55 m înălţime, fixaţi în sol la o distanţă între 0,5 – 1m de
fiecare parte a liniilor laterale. Fixarea cu ajutorul cablurilor este interzisă.

Sistem de marcare a punctelor

1. Un joc este câştigat de echipa care câştigă prima trei seturi. Toate seturile se
desfăşoară în sistem tie-break.
2. Un set este câştigat de echipa care câştigă 25 de puncte cu o diferenţă de minimum 2 puncte.
3. De fiecare dată când o echipă comite o greşeală regulamentară sau nu poate ţine mingea în
joc, echipa adversă câştigă faza de joc cu una din consecinţele următoare:
- dacă echipa a servit, marchează un punct şi continuă să servească;

3
 - dacă echipa a primit serviciul, marchează un punct câştigând şi dreptul de a servi.
Mingea
Trebuie să fie sferică, cu o anvelopă din piele elastică, având in interior o cameră de
cauciuc sau alt material asemănător. Circumferinţa 65-67 cm., greutatea 260-280 grame,
presiunea interioară 392-441 mbar.
Echipele
1. O echipă poate fi compusă din:
- maximum 12 jucători;
- un antrenor;
- un antrenor secund;
- un medic;
- un maseur;
Înlocuirea jucătorilor
1. Unei echipe îi sunt permise într-un set maximum 6 înlocuiri de jucători. Înlocuirile pot fi
făcute separat sau toate odată.
2. Un jucător al formaţiei iniţiale poate ieşi din joc numai o singură dată într-un set, şi nu poate
reintra decât pe locul ocupat anterior

Jucarea mingii
1. Numărul de lovituri permise unei echipe pentru a retrimite mingea în terenul adversarului
peste fileu este de 3, plus blocajul.
2. Loviturile permise unei echipe cuprind nu numai atingerile intenţionate ale jucătorilor ci şi
cele accidentale;
Un jucător nu poate atinge mingea de două ori consecutiv

Caracteristicile lovirii mingii

1. Mingea poate fi lovită cu orice parte a corpului.
2. Restricţiile privind lovirea mingii clar, să nu fie ţinută (ridicată, purtată, împinsă sau aruncată)
se aplică numai la a doua şi la a treia lovitură; mingea poate să atingă mai multe părţi ale corpului
cu condiţia ca aceste contacte să aibă loc în cadrul aceleiaşi acţiuni.
Serviciul
1. Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc prin lovire cu palma sau cu braţul de către
jucătorul zonei 1, aflat în zona de serviciu.
2. Autorizarea serviciului este făcută de către arbitrul principal după ce acesta a verificat dacă
jucătorul se află în posesia mingii în zona de serviciu şi dacă echipele sunt pregătite să joace.
3. În momentul lovirii mingii sau a desprinderii de la sol (în cazul serviciului din săritură)
jucătorul nu trebuie să atingă terenul de joc (inclusiv linia de fund) şi nici solul în afara zonei de
serviciu.
4. După fluierul arbitrului, jucătorului nu îi este permis să bată mingea iar tentativa de serviciu
nu este permisă.
5. Greşeli la serviciu:
- nu se respectă ordinea la serviciu;
- nu se efectuează serviciul din spaţiul regulamentar, cu mâna sau cu braţul;
- se execută o tentativă de serviciu;

4
 - înainte de trecerea fileului mingea atinge un jucător sau nu depăşeşte planul vertical al
fileului;
- cade în afara terenului de joc;
- trece pe deasupra unui ecran individual sau colectiv.

Lovitura de atac
1. Orice acţiune prin care mingea este trimisă la echipa adversă, cu excepţia serviciului şi a
mingii din blocaj, este considerată lovitură de atac.
2. Lovitura de atac a jucătorilor din linia I: un jucător poate să efectueze o lovitură de atac
indiferent de înălţimea la care se află mingea, cu condiţia ca lovirea să aibă loc în spaţiul propriu
de joc.
3. Restricţii pentru jucătorii din linia a II-a: un jucător poate efectua o lovitură de atac indiferent
de înălţimea la care se află mingea, cu condiţia ca el să se afle înapoia zonei de atac: în
momentul desprinderii de pe sol piciorul(le) său(sale) nu au voie să atingă sau să depăşească
linia de atac. Un jucător din linia a II-a poate să efectueze o lovitură din zona de atac dacă în
momentul contactului cu mingea aceasta se găseşte, în parte, sub marginea superioară a fileului.
4. Greşeli în executarea loviturii de atac:
– un jucător loveşte mingea în spaţiul de joc al adversarului;
– un jucător trimite mingea în afara terenului;
– un jucător component al liniei a II-a efectuează un atac în condiţii neregulamentare;
– un jucător efectuează lovitură de atac asupra serviciului adversarului atunci când
mingea se află în zona de atac şi în totalitatea deasupra benzii superioare a fileului.

Blocajul
1. Blocajul este acţiunea jucătorilor plasaţi în apropierea fileului pentru a intercepta mingea care
vine din terenul advers, depăşind pentru aceasta marginea superioară a fileului.
2. Blocaj efectiv: ori de câte ori mingea este atinsă de unul din jucătorii de blocaj;
3. Blocajul şi numărul loviturilor permise unei echipe: atingerea mingii de către blocaj nu se
consideră ca o lovitură a unei echipe. După atingerea mingii la blocaj echipa are dreptul la 3
lovituri. Prima lovitură după blocaj poate fi făcută de oricare jucător.
4. În timpul efectuării blocajului jucătorul poate trece pe desupra fileului cu palmele şi cu
braţele, cu condiţia ca această acţiune să nu împiedice acţiunea adversarului.
5. Greşeli la blocaj:
- jucătorul la blocaj atinge mingea în spaţiul de joc al adversarului înainte sau în
momentul lovirii mingii de către acesta;
- un component al liniei a II- efectuează sau ia parte la un blocaj;
- se blochează mingea în spaţiul de joc al adversarului prin afara antenelor;
- blocajul trimite mingea “afară”.
Întreruperi de joc regulamentare
1. Întreruperile de joc regulamentare sunt “timpii de odihnă” şi “înlocuirea jucătorilor”.
2. Fiecare echipă are dreptul într-un set la doi timpi de odihnă şi şase înlocuiri de jucători.
3. Întreruperile de joc pot fi cerute numai de antrenor sau căpitanul din teren, când mingea este
“moartă” şi înaintea fluierului arbitrului principal care marchează punerea mingii în joc.
4. Unul sau doi timpi de odihnă şi o cerere de înlocuire de către una sau cealaltă echipe se pot
succede fără o reluare prealabilă a jocului.
5. Durata unui timp de odihnă este de 30 secunde iar celui tehnic de 60 de secunde.

5
Arbitrii
a. Compoziţia corpului de arbitrii:
- arbitru principal;
- arbitru secund;
- arbitru scorer;
- patru (doi) asistenţi de linie.
b. Arbitrul principal îşi îndeplineşte funcţiile în picioare pe un scaun-platformă situat la una din
extremităţile fileului; privirea sa trebuie să fie situată la aproximativ 50 cm. deasupra fileului;

Voleiul de plajă
Numai regulile care diferă faţă de voleiul clasic.
Teren, accesorii şi echipament:
- terenul de joc este dreptunghiular şi măsoară 16 x 8 m, cu un spaţiu liber de orice obstacol de
3 m în jurul terenului şi de 7 m în înălţime;
- suprafaţa de joc nu trebuie să prezinte posibilităţi de rănire pentru jucători şi este compusă
din nisip, nivelat şi fin, fără pietre, scoici etc.;
- liniile terenului fac parte din terenul de joc, au o lăţime de 5-8 cm., cu o culoare distinctă şi
confecţionate din benzi rezistente;
- fileul are o lungime de 8,50 m şi lăţime de 1 m, confecţionat din pătrate de 10 cm., iar în
partea superioară şi inferioară se află câte o bandă strălucitoare, prin care trec cablul şi frânghia
de întindere pe cei 2 stâlpi plasaţi lateral, la centrul terenului;
- mingea este sferică, confecţionată din piele sau materiale care nu absorb apa, fiind colorată
strălucitor şi având o circumferinţă de 65-67 cm., greutate de 260-280 grame şi o presiune
interioară de 175-225 mbari.

Jucătorii:
- echipa este formată din 2 jucători, dintre care unul este căpitanul de echipă;
- echipamentul este simplu, constând din şorturi sau costume de baie, maieurile fiind opţionale,
jucătorii putând purta şepci şi ochelari, fără încălţăminte (se pot încălţa numai cu aprobarea
arbitrului) şi cu numerele 1 şi 2 plasate vizibil pe echipament având 10 cm. în înălţime şi 1,5 cm.
în lăţime.

Marcarea punctelor, setului şi meciului:

- fiecare meci va fi jucat – cel mai bun în 2 seturi din 3;
- primele 2 seturi se vor juca până la punctul 21, cu diferenţă de 2 puncte, fără punct limită,
- eventual al treilea set se va juca până la punctul 15, fără punct limită.

Întreruperile jocului:
- timpii de odihnă sunt în număr de maximum 2 pentru o echipă pe set, cu o durată de cel mult
30 de secunde pentru fiecare;
- accidentarea unui jucător într-o fază de joc duce la oprirea jocului pentru cel mult 5 minute,
după care faza respectivă se reia sau se întrerupe jocul deoarece o echipă este declarată
incompletă;
- incidentele exterioare duc la oprirea jocului şi repetarea fazei;
- schimbarea terenului se face: la 10 puncte jucate în primele 2 seturi şi la 5 puncte în setul 3.

6
Caracteristicile voleiului
Voleiul este un joc sportiv care se desfăşoară pe un teren restrâns, între două echipe care
nu sunt în contact direct. Acţiunile de joc se desfăşoară într-o formă specifică, de lovire sau
respingere a mingii.
Ca în toate jocurile sportive, în volei victoria este dată de depăşirea adversarului direct. În
volei nu există limită de timp pentru câştigarea partidei. Durata jocului variază (cu aproximaţie)
între 40 şi 140 de minute.
O partidă se încheie când una din echipe acumulează 3 seturi din 5, regulamentele interne
permiţând câştigarea meciului şi cu 2 din 3 seturi. O menţiune aparte trebuie făcută pentru voleiul
de plaja unde se disputa 2 seturi din 3.
Principalele caracteristici ale voleiului sunt:
1. Accesibilitatea – datorată:
- numărului mic de reguli şi elemente;
- faptului că se poate practica la orice vârstă şi indiferent de sex;
- echipamentul este sumar şi puţin costisitor;
- se poate practica cu scop recreativ şi de performanţă;
- necesită instalaţii puţine;
- poate fi însuşit relativ repede;
2. Variabilitate la solicitările de efort; (max. cu minim, alternarea fazelor de atac şi apărare)
3. Obligativitatea rotaţiei ce impune multilateralitate în pregătire; - prin trecerea jucătorilor prin
toate zonele terenului.
4. Jucătorii nu sunt în luptă directă, fiind despărţiţi de fileu;
5. Mingea nu trebuie să cadă şi trebuie trimisă peste fileu prin maximum 4 lovituri (inclusiv
blocajul).

Noţiuni de terminologie şi sistematizare

Componentele jocului de volei se întrepătrund într-un tot unitar care poate fi denumit
sistemul de joc.
Sistemul de joc cuprinde acţiuni de atac şi de apărare care determină structurile de joc cu
care operăm în procesul specific de instruire.
Structurile de joc sunt următoarele:
- structura I de joc – nerepetabilă şi cu caracter dominant de atac;
- structura II de joc – repetabilă şi cu caracter dominant de apărare;
- structura III de joc – S I + S II.
Structura I de joc cuprinde acţiunile: serviciul (S), preluare din serviciu (Ps), ridicare
după preluarea serviciului (Rps) şi atac după preluarea serviciului (Aps) şi este nerepetabilă. În
principal are un caracter de atac şi se realizează în condiţii tactice colective uşurate.
Structura II de joc cuprinde acţiunile: blocaj (B), preluare din atac (Pa), ridicare după
preluare din atac (Rpa) şi atac după preluare din atac (Apa). Se regăseşte în fazele prelungite de
joc, este repetabilă şi se efectuează în condiţii tactice colective îngreuiate.
Structura III de joc este dată de îmbinarea celor două structuri menţionate şi este determinată
de eficienţa acţiunilor individuale în contextul celor colective.
Fazele de joc sunt:
- faza iniţială care este formată numai din serviciu, ca acţiune de punere a mingii în joc şi are
un caracter de atac .
- faza 1 de joc, specifica structurii 1 de joc, în care construcţia atacului este favorizată;
- fazele 2, 3, 4,.. de joc, specifice structurii II de joc, în care construcţia atacului este îngreuiată.
7
Sistematizarea acţiunilor motrice individuale de joc

Având în vedere aportul acţiunilor în desfăşurarea jocului, în structurile de joc, putem

sistematiza conţinutul acestora în:
a. acţiuni individuale de atac, în care eficienţa execuţiei este data de modalitatea de rezolvare
aleasă de executant, de decizia acestuia:
- serviciul;
- ridicarea;
- atacul (lovitura de atac);
b. acţiuni individuale de apărare, în care eficienţa execuţiei este dată de anticiparea acţiunii
adversarului:
- preluarea din serviciu;
- blocajul;
- preluarea din atac.
Modul de execuţie a unei acţiuni de joc se defineşte ca acţiune motrică de joc, iar
sistematizarea acestora se vor prezenta în continuare.

Serviciul

Serviciul este acţiunea de punere a mingii în joc, singura acţiune în care execuţia este
determinată în exclusivitate de calităţile individuale ale jucătorului.
Serviciul poate fi clasificat astfel:
a. după locul unde este plasat punctul de lovire al mingii:
- serviciu de sus;
- serviciu de jos;
b. după orientarea liniei umerilor faţă de fileu:
- serviciu din faţă;
- serviciu din lateral;
c. după zborul mingii:
- serviciu plasat;
- serviciu planat;
- serviciu în forţă;
d. după poziţia executantului:
- de pe sol;
- din săritură;
a) după distanţa de la care se execută:
- din apropierea liniei de fund a terenului;
- de la distanţă mare faţă de linia de fund a terenului.
Aspectele elementare tehnico-tactice individuale ale serviciului includ:
- direcţionarea serviciului spre zonele vulnerabile ale terenului advers (ultimul metru al
terenului, imediat în apropierea fileului sau chiar atingerea acestuia);
- trimiterea mingii spre un jucător deficitar la preluare;
- trimiterea serviciului spre jucătorul care a greşit în faza anterioara sau spre un jucător nou
intrat în teren.

8
Preluarea din serviciu
În desfăşurarea jocului de volei preluarea din serviciu este a doua acţiune din structura I
de joc şi prin aceasta echipa intră în posesia mingii. Efectuarea acesteia este de dorit să fie
corectă, bine direcţionată şi cu o traiectorie care să permită toate posibilităţile de ridicare.
Sistematizarea preluării din serviciu cuprinde:
- preluare de jos cu două mâini;
- preluarea de sus cu două mâini.
Din preluările amintite, cea din serviciu este încă efectuată, în cea mai mare proporţie, cu
două mâini de jos, chiar dacă regulamentul actual de joc nu mai penalizează atât de strict, ca în
trecut, greşelile în jucarea mingii la prima lovitură.

Ridicarea
Ridicarea este acţiunea de joc prin care se urmăreşte punerea atacantului în situaţii cât mai
favorabile pentru finalizarea combinaţiilor în atac ale echipei proprii, atât în structura I de joc cât
şi în structura II.
Sistematizarea ridicării poate fi făcută astfel:
a. după direcţia de zbor:
- înainte;
- peste cap;
- lateral;
b. după traiectoria ridicării:
- înaltă;
- semiânaltă;
- întinsă;
- în urcare;
c. după modul de lovire a mingii:
- de sus cu două mâini; de pe sol; fără plonjon;
cu plonjon;
din săritură;
cu o mână din săritură;
- de jos cu două mâini;
d. după distanţa dintre ridicător şi trăgător:
- scurtă;
- medie;
- lungă.;
e. după distanţa faţă de fileu:
- aproape de fileu (0-1m.);
- depărtare medie (1-2 m.);
- departe de fileu (peste 2 m.).
Dacă putem compara o echipă cu o orchestră atunci ridicătorului îi revine rolul de dirijor. El
este cel care decide cine şi de unde va finaliza, în funcţie de apărarea adversă şi de posibilităţile şi
caracteristicile coechipierilor.
Aspectele tactice individuale ale ridicării implică alegerea acţiunii motrice, a traiectoriei şi
locului ridicării în funcţie de situaţia concretă de joc. Trebuie să menţionăm şi fentele de pasare
care apar în execuţia ridicătorilor şi care au menirea să deruteze apărarea adversă, în principal
blocajul.

9
 Într-o proporţie foarte mare ridicarea se efectuează prin pasa de sus cu două mâini şi, ea
devine specifică jucătorilor ridicători.. După însuşirea acestei singure acţiuni, jocul de volei se
poate juca într-un mod apropiat de cel regulamentar, cu pasare în loc de serviciu şi de atac.

Atacul
Atacul reprezintă acţiunea care finalizează efortul întregii echipe, atât în structura I de joc
cât şi în structura II. Daca în structura I posibilităţile de finalizare printr-un atac decisiv sunt
favorizate de prima lovitură a echipei (preluarea din serviciu), care se execută în condiţii relativ
uşoare, nu acelaşi lucru se poate spune despre atacul din structura II, care este mult mai dificil de
realizat, din cauza dificultăţilor de construcţie a acestuia după apărare.
Luând în considerare numai aspectele cele mai importante, sistematizarea atacului poate fi
făcută:
a. în funcţie de direcţia elanului:
- atac pe direcţia elanului;
- atac pe alte direcţii;
b. în funcţie de direcţia loviturii:
- pe culoar (drept);
- pe diagonala lungă;
- pe diagonala scurtă;
- întors;
c. în funcţie de forţa loviturii:
- în forţă;
- plasat;
d. în funcţie de desprinderea de pe sol a atacantului:
- atac cu bătaie pe două picioare;
- atac cu bătaie pe un picior.
Blocajul
Blocajul este acţiunea prin care jucătorii liniei I, prin plasarea mâinilor peste nivelul
fileului ,se interpun pe traiectoria atacului advers, cu scopul de a împiedica trecerea mingii spre
propriul teren.
Deşi execuţia propriu-zisă a blocajului nu prezintă mari dificultăţi, această acţiune este
greu de executat cu eficienţă la nivelul marii performanţe. Acest lucru se datorează faptului că
timpul între acţiunea premergătoare (atacul) şi execuţia blocajului este foarte scurt, lipsa
anticipării intenţiilor adversarului ducând nu numai la ineficienţa cât şi la inutilitatea acţiunii.
Sistematizarea blocajului poate fi făcută:
a. după plasare palmelor faţă de planul vertical al fileului:
- blocaj ofensiv (cu palmele în flexie – se intenţionează ricoşarea mingii din blocaj în
terenul advers);
- blocaj defensiv (cu palmele în extensie – se intenţionează încetinirea mingii atacate);
b. după numărul jucătorilor care participă la blocaj
- individual;
- colectiv: în doi jucători;
în trei jucători;

c. după acţiunea apărătorilor:

- blocaj la minge (împiedicarea trecerii fileului de către minge);
- la zonă (împiedicarea atacului advers spre o anumită zonă a terenului).
10
Preluarea din atac
Preluarea din atac este o acţiune de apărare prin care un jucător păstrează în joc o minge

atacată de adversar şi direcţionează această minge către ridicătorul propriu.

Alături de blocaj, preluarea din atac este o acţiune cu un grad mare de dificultate, datorat
în primului rând vitezei foarte mari cu care soseşte mingea, uneori cu peste 130 km/h.
Anticiparea acţiunilor adversarului şi adaptarea foarte promptă a reacţiei de răspuns sunt
indispensabile pentru execuţia eficientă a preluării din atac.
Sistematizarea preluării din atac:
- de jos cu două mâini;
cu o mână;
- cu plonjon lateral;
înainte;
- de sus cu două mâini.
Deşi regulamentul de joc nu mai penalizează minge “dublă”, “ţinută” sau “condusă”, la
prima lovitura a unei echipe, preluarea din atac se execută (încă) în cea mai mare proporţie de jos
cu două mâini, cu sau fără plonjon.
Preluarea din atac se aseamănă cu preluarea din serviciu, având, totuşi, unele caracteristici
care o diferenţiază de aceasta. Poziţia iniţială este mai joasă, între trunchi şi coapse şi între
genunchi şi gambe formându-se unghiuri de aproximativ 900, uneori chiar mai puţin. Picioarele
sunt depărtate peste lăţimea umerilor, tălpile sunt paralele, greutatea repartizată spre vârfuri, un
picior este mai avansat.
De cele mai multe ori, în momentul contactului cu mingea, se produce o coborâre a
centrului de greutate, printr-o cedare în articulaţiile membrelor inferioare, menită să amortizeze
forţa loviturii.
Serviciul
Este prima acţiune a unei faze de joc şi totodată prima acţiune de atac prin care se poate
face punct. Este o acţiune individuală în care coechipierii nu-şi adu aportul.
Pentru echipele de începători şi pentru lecţiile de educaţie fizică din ciclul gimnazial se
recomandă serviciul de joc din faţă, executat din apropierea liniei de fund a terenului. Are drept
rol punerea mingii în joc. Pentru echipele de avansaţi şi pentru ciclul liceal, cel mai folosit este
serviciul de sus din faţă care de data aceasta are rolul de a pune în dificultate adversarul sau chiar
de a face punct.
Ca indicaţii metodice trebuie menţionat că la începători serviciul se învaţă după însuşirea
lovirii cu două mâini de sus(preluării cu două mâini de sus) şi se repetă la fiecare învăţare a unui
element nou. La performanţă se pune accent pe forţarea şi diversificarea lui în ideea de a face
punct. Apare execuţia cu scop tactic.

11
 SERVICIUL DE JOS DIN FAŢĂ

Jucătorul, aflat în spaţiul de serviciu, este orientat cu linia umerilor paralelă cu fileul.
Piciorul opus braţului îndemânatic este plasat mai în faţă, articulaţiile gleznelor şi genunchilor
fiind uşor flectate. Trunchiul este uşor înclinat, mingea este ţinută cu mana neîndemânatică la
nivelul centurii, antebraţul fiind aproape paralel cu solul. Greutatea este repartizată pe piciorul
din spate.
Mâna ce susţine mingea face o uşoară aruncare (circa 20 cm) sau o retragere de sub
aceasta în timp ce mâna îndemânatică printr-o mişcare dinapoi spre înainte loveşte mingea. Se
realizează astfel o pendulare postero-anterioară simultană cu trecere greutăţii pe piciorul din faţă,
eventual chiar cu o păşire spre înainte. Mingea se loveşte pe calota inferioară, într-un unghi de
aproximativ 450 faţă de linia solului, cu toată palma, uşor încordata şi cu degetele apropiate.
Elementul dominant din execuţie este blocarea articulaţiei pumnului în momentul lovirii mingii.
În continuare executantul intră în teren pentru acţiunile ulterioare ale jocului.
Cele mai întâlnite greşeli sunt:
a. în momentul iniţial:
- picioarele se află pe aceeaşi linie sau piciorul avansat este cel de pe partea braţului care
loveşte mingea;
- mingea este ţinută prea aproape, jos, departe sau lateral faţă de corp;
b. în momentul execuţiei acţiunii:
- aruncarea mingii se efectuează prea înalt, înainte sau lateral;
- mingea se loveşte din palmă, fără aruncare (greşeală penalizată de regulament);
- mingea se loveşte cu antebraţul sau degetele;
c. în finalul acţiunii:
- mâna care loveşte mingea se duce peste nivelul umerilor;
- pendularea în lateral a braţului mâinii care loveşte mingea.

SERVICIUL DE SUS DIN FAŢĂ

Serviciul de sus din faţă este la ora actuală cel mai răspândit, atât la nivel de începători cât
şi la nivelul marii performanţe.
Acest servici poate varia ca traiectorie, forţă şi viteza de zbor a mingii.
Cel care efectuează serviciul se găseşte în spaţiul regulamentar de servici, cu linia
umerilor paralelă cu fileul, cu picioarele uşor depărtate în plan anteroposterior, mai avansat fiind
piciorul opus mâinii îndemânatice. Mingea este ţinută în mâna neîndemânatică cu braţul uşor
flectat, la nivelul pieptului, greutatea este repartizată pe ambele picioare. Mâna îndemânatică fie
se sprijină pe minge fie braţul de lovire este ridicat, îndoit din cot, cu palma la nivelul capului şi
orientată către fileu.
Mingea este aruncată în sus, aproximativ 50 cm., în faţa braţului care loveşte, simultan cu
o uşoară extensie şi o răsucire a trunchiului cu ducerea spre înapoi a braţului de lovire şi trecerea
greutăţii pe piciorul din spate. Printr-un impuls treptat în articulaţiile gleznelor, genunchilor şi
şoldului greutatea este transferată pe piciorul anterior. De aici, odată cu flexia trunchiului şi
mişcarea de lovire a braţului spre înainte, se realizează contactul cu mingea în punctul maxim ce
poate fi atins de mâna îndemânatică, cu toată palma, în momentul când mingea începe să
coboare.
Lovirea se efectuează pe calota inferioară a mingii, imprimându-se o rotaţie spre înainte
pentru a dobândi o traiectorie ascendentă pe prima parte a zborului.
12
 Mişcarea braţului îndemânatic continuă spre coapsa piciorului opus însoţită de flexia
trunchiului. În continuare piciorul din spate păşeşte spre înainte şi jucătorul intră în teren.
Cele mai întâlnite greşeli sunt:
a. în momentul iniţial:
- poziţii incorecte ale picioarelor: la acelaşi nivel, cu piciorul de pe partea braţului de
lovire avansat, prea depărtate sau prea apropiate;
- linia umerilor neparalelă cu plasa sau neadecvată direcţiei spre care se intenţionează a
fi trimis serviciul;
b. în timpul execuţiei acţiunii:
- aruncare mingii prea sus sau prea joc, înainte înapoi sau lateral faţă de braţul de lovire;
- amplitudine prea mică a cursei braţului îndemânatic sau lipsa angrenării în acţiune a
trunchiului;
c. în finalul acţiunii:
- rămânerea greutăţii pe piciorul din spate;
- după lovire ducerea braţului în plan lateral;
- privirea nu urmăreşte mingea.

Aceste două tipuri de serviciu sun cel mai des folosite la iniţiere şi primii ani de juniorat.
La performanţă mai sunt şi alte tipuri de serviciu ca:
-serviciul din săritură în forţă – este foarte folosit pe plan internaţional datorită eficacităţii şi
spectaculozităţii lui. Este practic un atac de la linia de fund a terenului de volei.
-serviciu planat din săritură – este un servici relativ nou care combină săritura cu lovirea
mingii ca la serviciul planat de pe sol. Avantajul este că mingea chiar dacă este lovită de la linia
de fund a terenului depăşeşte nivelul fileului şi implicit dă o dificultate mai mare.
- mai există serviciul din lateral, rotativ, planat dar care este pe cale de dispariţie.

RIDICAREA

Ridicarea este acţiunea de joc prin care se urmăreşte punerea atacantului în situaţii cât mai
favorabile pentru finalizarea atacului sau a combinaţiilor în atac ale echipei proprii.
Ridicătorul este cel care decide cine şi de unde va finaliza, în funcţie de apărarea adversă şi
de posibilităţile şi caracteristicile coechipierilor.
Aspectele tactice individuale ale ridicării implică alegerea acţiunii motrice, a traiectoriei şi
locului ridicării în funcţie de situaţia concretă de joc. Trebuie să menţionăm şi fentele de pasare
care apar în execuţia ridicătorilor şi care au menirea să deruteze apărarea adversă, în principal
blocajul.
Într-o proporţie foarte mare ridicarea se efectuează prin pasa de sus cu două mâini şi, chiar
dacă la nivelul marii performanţe ea devine specifică jucătorilor ridicători, rămâne ABC-ul
jocului de volei. După însuşirea acestei singure acţiuni, jocul de volei se poate juca într-un mod
apropiat de cel regulamentar, cu pasare în loc de serviciu şi de atac.

PASA DE SUS ÎNAINTE

Pasa de sus spre înainte include în ansamblul acţiunii o deplasare rapidă spre locul de
unde va fi efectuată acţiunea, o oprire sub traiectoria descendentă a mingii, intervenţia la minge şi
intrarea în acţiunea următoare (de obicei dublarea atacului).

13
 Elementul dominant al pasei de sus este cupa, adâncă, elastică, înainte, în timpul şi după
lovirea mingii.
Poziţia iniţială este de înălţime medie, echilibrată, cu greutatea repartizată egal pe ambele
picioare ce sunt depărtate la nivelul umerilor, unul puţin mai avansat decât celălalt. Trunchiul
este drept, uşor aplecat înainte, braţele sunt îndoite din coate şi depărtate de trunchi oblic înainte.
Mâinile se ridică şi se apropie cu palmele orientate spre înainte sus, în flexie dorsală formând la
nivelul frunţii o “cupă”, coatele sunt în uşoară flexie, îndreptate spre înainte, la distanţă puţin mai
mare decât lăţime umerilor.
Contactul cu mingea se face cu o parte din falangele degetelor, în mod inegal, suprafaţa
de contact reducându-se spre degetele mici.
Execuţia propriu-zisă începe prin extensia articulaţiilor membrelor inferioare care se
continuă ca o undă, cu extensia coatelor pe direcţia oblic înainte sus încheindu-se cu o uşoară
flexie palmară a articulaţiei pumnului. Pe parcursul efectuării pasei corpul jucătorului acţionează
ca un resort care se strânge înainte de acţiune şi se întinde o dată cu efectuarea pasei.
După contactul cu mingea jucătorul ajunge cu trunchiul înclinat spre înainte, întins din
toate articulaţiile, pe vârfurile picioarelor, greutatea trecând pe piciorul din faţă. Braţele sunt
întinse pe direcţia pe care a plecat mingea, uneori jucătorul păşind pe această direcţie.
Cele mai întâlnite greşeli sunt:
a. în momentul iniţial:
- aprecierea inexactă a locului de contact cu mingea
- braţele şi/sau picioarele sunt întinse;
- lipsa flexiei dorsale a palmelor;
- coatele prea apropiate sau prea depărtate;
- degetele sunt prea apropiate sau policele este îndreptat spre înainte;
b. în timpul execuţiei acţiunii:
- lipsa unei cupe elastice ca urmare a contracţiei pronunţate a degetelor sau poziţiei
greşite a degetelor, a palmelor;
- punctul de lovire a mingii este prea coborât, în comparaţie cu planul frunţii;
- acţiune membrelor inferioare este “ruptă” de cea a membrelor superioare, mişcarea nu
se propagă în val;
- lovirea mingii se face inegal cu cele două mâini;
c. în finalul acţiunii:
- mâinile se încrucişează imediat după lovire sau se duc în lateral;
- flexia palmara este prea pronunţată sau lipseşte cu desăvârşire;
- corpul se deplasează în direcţie inversă traiectoriei mingii;
- privirea nu însoţeşte mingea.
-
PASA PESTE CAP (ÎNAPOI)
Execuţia nu se deosebeşte în mod radical de pas înainte. Deosebirile, deşi aparent minore,
intervin în momentul premergător lovirii şi în timpul contactului cu mingea.
Astfel, jucătorul se va apropia mai rapid de traiectoria descendentă a mingii, astfel încât
să poată plasa cupa deasupra nivelului frunţii, cu extensia articulaţiei pumnului mai accentuată
decât la pasa înainte, trunchiul în poziţie verticală.
Mişcarea de extensie a articulaţiilor trenului inferior se menţine, dirijarea mingii peste cap
fiind posibilă datorită unei extensii şi rertoducţii a braţelor însoţite de o extensie a trunchiului ce
porneşte din împingerea spre înainte a bazinului. Braţele se întind oblic spre înapoi, privirea
urmăreşte mingea pe prima parte a traiectoriei.
14
 După execuţie sportivul se va întoarce cu faţa la atacant pentru a participa eventual la
dublarea atacului.
Cela mai întâlnite greşeli sunt:
a. în momentul iniţial:
- nu se urmăreşte plasamentul jucătorilor proprii;
- plasarea cupei la nivelul frunţii sau mai jos;
- apreciere inexactă a locului de contact cu mingea;
b. în momentul acţiunii:
- lipsa extensiei accentuate în articulaţia pumnului;
- nu se împinge bazinul spre înainte, doar se accentuează exagerat extensia
trunchiului;
b. în finalul acţiunii:
- privirea nu urmăreşte mingea pe traiectoria ascendentă;
- corpul se deplasează pe direcţie inversă traiectoriei mingii.

ATACUL PE DIRECŢIA ELANULUI

Poziţia iniţială pentru executarea atacului este una înaltă, corpul fiind orientat pe direcţia pe
care se va face elanul. Elanul poate avea 1-3 paşi, ultimul pas fiind cel mai lung pentru a realiza o
înclinare a trunchiului uşor spre înapoi, a frâna energic deplasarea pe orizontală şi a o transforma
în săritură. La acest lucru contribuie şi bătaia care se realizează (de regulă) pe ambele picioare,
într-o succesiune drept-stâng, piciorul drept luând primul contact cu solul pe călcâi.
Prin extinderea energică a musculaturii triplei extensii a membrelor inferioare, conjugată cu
avântarea energică a membrelor superioare se urmăreşte realizarea unei sărituri cât mai înalte şi
pe verticală. Ritmul elanului este accelerat spre ultimul pas.
În timpul săriturii trunchiul trece în extensie, braţele se ridică prin înainte sus la nivelul
capului, fiind uşor flexate. Umărul braţului îndemânatic se duce spre înapoi pentru a mări
cursa braţului. Braţul îndemânatic depăşeşte înălţimea celuilalt şi se îndoaie spre spate cu
palma orientată în sus.
Lovirea mingii se realizează în punctul cel mai înalt posibil, printr-o biciuire puternică a
mingii pe calota postero-superioară. La lovirea cât mai puternică a mingii contribuie coborârea
braţului neîndemânatic premergătoare loviturii, flexia trunchiului şi flexia palmei spre antebraţ
care realizează “acoperirea” mingii. După lovitură braţul continuă mişcarea descendentă spre
coapsa piciorului opus, retrăgându-se pe lângă corp.
Aterizarea se realizează elastic, contactul cu solul luându-se iniţial cu vârfurile apoi cu toată
talpa, printr-un efort de cedare al articulaţiei triplei flexii.
Elementele dominante al atacului îl reprezintă: ultimul pas de elan lung însoţit de avântarea
braţelor şi punctul înalt de lovire a mingii.
Cele mai întâlnite greşeli sunt:
a. în momentele premergătoare săriturii:
- ritmul paşilor în timpul elanului este prea mic sau uniform;
- ultimul pas al elanului este scurt;
- braţele nu efectuează mişcarea de avântare dinapoi-jos-înainte-sus;
- bătaia se efectuează pe vârfuri;

15
b. în timpul zborului:
- coordonarea greşită a întâlnirii cu mingea;
- lovirea mingii de jos în sus;
- lovirea mingii fără flexia palmei spre antebraţ;
c. în finalul acţiunii:
- aterizare dezechilibrată sau lipsită de amortizare;
- braţul de lovire coboară rigid spre înainte;
- privirea nu urmăreşte mingea.

BLOCAJUL
Blocajul este acţiunea prin care jucătorii liniei I, prin plasarea mâinilor peste nivelul
fileului (eventual şi a braţelor), se interpun pe traiectoria atacului advers, cu scopul de a
împiedica trecerea mingii spre propriul teren.
Deşi execuţia propriu-zisă a blocajului nu prezintă mari dificultăţi, această acţiune este
greu de executat cu eficienţă la nivelul marii performanţe. Acest lucru se datorează faptului că
timpul între acţiunea premergătoare (atacul) şi execuţia blocajului este foarte scurt, lipsa
anticipării intenţiilor adversarului ducând nu numai la ineficienţa cât şi la inutilitatea acţiunii.
Contracararea principalelor direcţii de atac ale adversarului îl poate determina pe acesta
să-şi schimbe maniera de joc, de multe ori prin acţiuni pentru care este mai puţin pregătit.
BLOCAJUL INDIVIDUAL
Acţiunea începe cu o apropiere a jucătorului apărător de locul ales pentru execuţia
blocajului. Deplasarea se va face cu paşi adăugaţi lateral sau oblic-lateral pentru distanţe mici iar
pentru distanţe mari prin alergare paralelă cu fileul. La încheierea deplasării jucătorul se găseşte
cu faţa la fileu, într-o uşoară flexie la nivelul trenului inferior, picioarele depărtate la nivelul
umerilor, braţele îndoite cu palmele ridicate aproximativ la nivelul bărbiei şi orientate spre
înainte.
Din această poziţie jucătorul execută o săritură pe verticală, braţele se întind, palmele
depăşind cât mai mult marginea superioară a fileului. Degetele sunt răsfirate, palmele depărtate
atât cât să nu treacă mingea printre ele şi blocajul să aibă o suprafaţă cât mai mare.
În cazul blocajului ofensiv palmele sunt în flexie, orientate oblic spre podea. Contactul cu
mingea se face cu palmele (eventual cu antebraţele) în terenul advers.
După lovirea mingii, palmele se retrag în terenul propriu iar aterizarea se efectuează
elastic, cu rulare vârf-talpă, pe ambele picioare, în poziţie echilibrată pentru ca jucătorul să
participe la acţiunea următoare.
Cele mai întâlnite greşeli:
a. în momentele iniţiale:
- apreciere incorectă a locului de unde se execută acţiunea;
- balans spre înainte al braţelor care duce la atingerea fileului sau aducerea lor deasupra
capului prin lateral;
b. în momentul execuţiei acţiunii:
- braţele nu se întind complet;
- între braţe şi fileu rămâne un spaţiu prea mare;
- între palme se lasă o distanţă prea mare;
c. în finalul acţiunii:
- retragere prea târzie a palmelor;
- aterizarea dezechilibrată şi neamortizată.

16
Poziţii şi deplasări. Sunt elemente indispensabile jocului de volei şi sunt întâlnite în toate fazele
de joc. Învăţarea şi perfecţionarea lor se fac aproape concomitent deoarece sunt strâns legate una
de alta.
Se găsesc trei poziţii fundamentale de joc şi anume:
- poziţia fundamentală înaltă
- poziţia fundamentală medie
- poziţia fundamentală joasă
Cele mai utilizate deplasări sunt:
- cu paşi normali (mers)
- cu paşi adăugaţi
- cu paşi încrucişaţi
- alergare
- fandare
- salt
- săritură
- sau combinaţii ale acestor tipuri de deplasări
Poziţiile
Jocul de volei este intr-o permanenta mişcare si o trecere succesiva de la o situaţie la alta.
Datorita acestor lucruri jucătorii sunt nevoiţi sa treacă prin cele trei poziţii.
Aceste poziţii sunt alese în funcţie situaţia de joc şi de procedeul de execuţie folosit şi este
determinată de înălţimea la care este situat centrul de greutate. Cea mai folosită poziţie este
cea medie, din aceasta făcându-se trecerea în celelalte două.

Poziţia înaltă – este specifică ridicării cu două mâini de sus(pasa de sus), poziţiei de
blocaj şi a serviciului de sus din faţă. Rar se foloseşte la primirea serviciului cu două mâini de
sus.
Jucătorul are picioarele depărtate la lăţimea umerilor, articulaţiile gleznelor şi ale
genunchilor sunt uşor îndoite iar trunchiul este puţin aplecat înainte.
Pentru pasa de sus jucătorul are unul din picioare puţin înainte, cam o jumătate de talpă, o
talpă, iar braţele sunt îndoite din articulaţia coatelor şi se află în apropierea trunchiului în aşa fel
încât palmele să fie la nivelul umerilor.
La serviciul de sus din faţă se respectă aceleaşi reguli în afara poziţiei braţelor.
Pentru blocaj apar unele modificări: tălpile picioarelor sunt pe aceeaşi linie iar braţele sunt
in aceeaşi poziţie ca la pasa de sus dar cu diferenţa că palmele sun orientate spre fileu.
Poziţia medie – .Este o poziţie foarte des întâlnită la preluarea din serviciu. De asemenea
este folosită la aceleaşi elemente ca şi la poziţia înaltă dar într-o măsură mai mică. Mai apare în
faza de apărare mai ales în voleiul modern când apărarea este mai avansată şi este permisă
lovirea cu două mâini de sus fără a se mai fluiera ”dublă”.
Este o poziţie asemănătoare cu cea înaltă cu diferenţa că centrul de greutate este mai
coborât prin îndoirea mai pronunţată a articulaţilor gleznelor şi a genunchilor.
.Este o poziţie foarte des întâlnită la preluarea din serviciu. Mai apare în faza de apărare
mai ales în voleiul modern când apărarea este mai avansată şi este permisă lovirea cu două mâini
de sus fără a se mai fluiera ”dublă”.

17
 Poziţia joasă – este specifică preluării din atac şi preluării din serviciu în special la cel
din săritură. Se mai foloseşte la dublajul atacului şi al blocajului.
De data aceasta centrul de greutate este foarte coborât şi se caracterizează prin îndoirea
foarte accentuată a genunchilor ajungându-se aproape în poziţia şezând. Centrul de greutate este
orientat spre înainte iar contactul cu solul se face pe vârful labelor picioarelor pentru a permite o
deplasare rapidă la minge. Nivelul articulaţiilor cocso-femurale este pe aceeaşi linie cu articulaţia
genunchilor iar uneori poate coborî şi mai mult. Trunchiul este aplecat înainte iar braţele sunt
uşor îndoite din articulaţiile coatelor orientate spre înainte pentru întâmpinarea mingii.
Trebuie menţionat faptul ca la situaţiilor de apărare din zonele 5 şi 1, jucătorii trebuie să
aibă picioarelor de lângă tuşe mai avansate precum şi umerii din exterior orientaţi spre teren.
Acest lucru se face pentru a recupera mingea spre teren unde se află coechipierii.
Cele mai întâlnite greşeli sunt:
- alegerea greşită a centrului de greutate
- nerepartizarea uniformă a greutăţii pe ambele picioare
- distanţa între picioare aleasă greşit
- poziţionarea greşită a picioarelor în funcţie de element de execuţie
lăsarea trunchiului prea în faţă sau prea în spate

Deplasările
În jocul de volei mişcarea este un element de baza. Acţiunile de joc sunt variate şi necesită
o diversitate mare de deplasări.
Aceste deplasări sunt folosite în funcţie de situaţia de joc, de procedeul tehnic ales şi de
poziţia coechipierilor. Rolul deplasării este de a pune jucătorul în situaţii de joc cât mai bune
pentru a acţiona eficient la minge. Se folosesc atât în faza de apărare cât şi în faza de atac.
Deplasările în teren trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- deplasarea trebuie efectuată rapid, indiferent de procedeu, pentru a ajunge la timp la
minge.
în timpul deplasării să se aleagă procedeul cel mai potrivit ţinând cont de situaţia de joc.
- să nu se facă eforturi în plus, adică deplasarea să fie economică.
Cele mai utilizate deplasări sunt:
- cu paşi normali (mers)
- cu paşi adăugaţi
- cu paşi încrucişaţi
- alergare
- fandare
- salt
- săritură
- sau combinaţii ale acestor tipuri de deplasări
Aceste deplasări sunt folosite în funcţie de situaţia de joc, de procedeul tehnic ales şi de
poziţia coechipierilor. Rolul deplasării este de a pune jucătorul în situaţii de joc cât mai bune
pentru a acţiona eficient la minge. Se folosesc atât în faza de apărare cât şi în faza de atac.
Deplasările în teren trebuie să îndeplinească următoarele cerinţe:
- deplasarea trebuie efectuată rapid, indiferent de procedeu, pentru a ajunge la timp la
minge.
- în timpul deplasării să se aleagă procedeul cel mai potrivit ţinând cont de situaţia de
joc.
- să nu se facă eforturi în plus, adică deplasarea să fie economică

18
 IMPLICAŢIILE CARACTERISTICILOR ŞI STRUCTURII JOCULUI ÎN INSTRUIRE

Caracteristicile voleiului au implicaţii asupra instruirii în toate stadiile, iniţiere,

fixare, consolidare perfecţionare, automatizare parţială.
Faptul ca este accesibil creează premize pentru însuşirea rapidă a modelului
de joc de la începutul instruirii. Obligativitatea rotaţiei impune o pregătire completă
a tuturor jucătorilor, mai ales în stadiile iniţiale. Însuşirea acţiunilor este favorizată
de faptul că jucătorii nu sunt în contact direct, fiind despărţiţi de către fileu. Faptul
că mingea nu trebuie să cadă impune acordarea unei atenţii sporite pregătirii primei
lovituri, preluarea, deşi aceasta este cea mai puţin atractivă din toate acţiunile
jocului.

STADIILE INSTRUIRII

Traseul metodic al oricărui joc sportiv poate fi împărţit (teoretic) în mai

multe etape – stadii.
Acest lucru poate focaliza caracteristicile şi priorităţile, poate uşura alegerea
mijloacelor şi a formelor de instruire . Schematic, stadiile instruirii sunt:

Iniţiere Fixare Consolidare Perfecţionare Valorificare

Învăţare – Automatizare parţială

Putem remarca ca învăţarea este prezentă în toate stadiile instruirii, jucătorii

având permanent ceva nou de însuşit, fie că este o nouă acţiune (cum ar fi astăzi
lovirea cu piciorul) fie că este o nouă combinaţie tactică. De asemenea, pe tot
parcursul instruirii vor fi automatizate părţi ale acţiunilor, deprinderile motrice
specifice voleiului (perceptiv-motrice, heteroconduse, complexe, tehnico-tactice
sau deschise, seriale, cognitiv-motrice).
CERINŢE SPECIFICE STADIILOR ÎNVĂŢĂRII
ACŢIUNILOR DE JOC ÎN VOLEI

Metodologia voleiului reclamă o serie de cerinţe specifice stadiilor instruirii.

Astfel:
a. în stadiile de iniţiere-fixare:
 accentul se va pune pe exersarea globală;
execuţia va fi încadrată în condiţii de variabilitate spaţio-temporală, chiar dacă
aceste condiţii vor fi uşurate faţă de solicitările reale ale jocului;

19
 exersarea va respecta condiţiile regulamentului;
se va urmări formarea deprinderii fără detaliile neesenţiale;
 deprinderea se va efectua de la început cu viteza specifică;
 se va urmări stabilirea de legături între acţiunea ce trebuie învăţată şi unele
aspecte deja cunoscute;
 vor fi abordate succesiv aspectul tehnic apoi cel tactic la care se vor adăuga
solicitările psihice care apar pe parcursul jocului.
Vor fi evitate elementele de întrecere introduse înainte de fixarea aspectului
dominant al execuţiei acţiunilor de joc, folosirea prea mult a exerciţiilor fără minge
sau cu imitare si exersarea fără aspect tactic.

b. În stadiile de consolidare, perfecţionare, valorificare:

 se va urmări dezvoltarea capacităţii de concurs;
accentul va fi pus pe constanţă, precizie, eficacitate în acţiuni;
 exerciţiile vor fi încadrate în situaţia tactică;
 vor spori solicitărilor acţiunilor până la situaţii care depăşesc condiţiile
reale ale jocului.

SCHEMA ALGORITMICĂ A TRASEULUI INSTRUIRII

1. Exersarea ansamblului în condiţii uşoare;

2. Ansamblul acţiunii cu accent pe consolidarea aspectului dominant;
3. Repetarea acţiunii în condiţii apropiate de joc;
4. Ansamblul acţiunii cu accent pe automatizarea unor aspecte dominante
tehnice, tactice, fizice;
5. Exersarea acţiunii în condiţiile cerinţelor calităţilor motrice dominante;
6. Ansamblul acţiunii cu accent pe constanţă şi eficacitate;
7. Exersarea acţiunii în condiţii de joc şi care-l depăşesc.
Operaţiile 1, 2 şi 3 au menirea să realizeze stadiile de iniţiere-fixare iar 4, 5, 6
şi 7 doresc să rezolve perfecţionarea şi valorificare instruirii.
Pentru acţiunile tehnico-tactice abordate pe parcursul acestei lucrări vom
prezenta numai structurile de exerciţii specifice primelor trei operaţii care sunt cele
implicate în special în activitatea la nivelul lecţiilor de educaţie fizică şcolară şi a
grupelor de începători.

20
 POTENŢIALULUI BIOLOGIC ŞI SPORTIV AL ELEVILOR

Realizarea unui proces de instruire la nivel superior necesită cunoaşterea

colectivului de elevi cu care se lucrează, mai ales când aceştia sunt foarte tineri, în
plină dezvoltare psihofizică şi fiziologică. Iată de ce considerăm utilă prezentarea
succintă a principalelor caracteristici ale elevilor din punct de vedere medico-
sportiv. Pe parcursul procesului de instruire elevii manifestă o serie de trăsături
determinate în special de specificul vârstei. În procesul de instruire este necesar să
se ţină seama de toate aceste caracteristici pentru stabilirea şi respectarea
indicaţiilor şi contraindicaţiilor privind folosirea anumitor metode şi mijloace de
pregătire.
În vederea evaluării principalelor trăsături ale elevilor este necesară analiza
următoarelor aspecte:

1. dezvoltarea fizică generală;

2. funcţiile organismului;
3. particularităţile psihopedagogice;
4. indicaţii şi contraindicaţii în procesul de educaţie fizică şi sport.

Aceste aspecte se referă la caracteristicile generale ale elevilor cuprinşi în

limitele vârstei de 11-18 ani, perioadă în care sunt cuprinşi în procesul de
învăţământ. Dezvoltarea fizică generală şi caracteristicile fiziologice sunt tratate
succint, întrucât ele se desprind din consultarea tabelelor 1 şi 2.

Caracterizarea perioadei de vârstă 11 – 12 ani, clasele V - VI

a) Dezvoltarea fizică generală la această vârstă este redusă, masa musculară fiind
puţin dezvoltată. Indicii ei se îmbunătăţesc progresiv, pe măsură ce elevul intră în
perioada pubertară.
b) Funcţiile organismului prezintă valori cu multiple modificări într-un timp
relativ scurt. Pulsul şi frecvenţa respiratorie înregistrează valori mari, spre
deosebire de tensiunea arterială şi capacitatea vitală, ai căror indici sunt mai
scăzuţi.
c) Particularităţile psihopedagogice prezintă o mare importanţă în cadrul instruirii
şi se caracterizează prin:

- se îmbunătăţesc procesele de reglare ale excitaţiei şi inhibiţiei, cu predominanţa

procesului excitativ;
- se conturează trăsăturile individuale ale personalităţii;
- capacitatea de concentrare a atenţiei este încă redusă;

21
- se înregistrează progrese evidente ale capacităţii senzoriale;
- se dezvoltă spiritul de observaţie concomitent cu capacitatea de orientare
spaţială şi percepţia spaţial-temporală;
- memoria începe să folosească tot mai larg repere intelectuale;
- pe plan afectiv se produc transformări complexe şi se manifestă prin atitudini de
bravadă, inhibarea afectelor şi tendinţa de a fi atent, ocrotitor;
- datorită creşterii spiritului critic şi a disponibilităţii afective copilul devine
receptiv la particularităţile de ansamblu ale persoanelor care se ocupă de el şi apare
posibilitatea de simulare a dispoziţiei; adesea acţiunile voluntare nu au un caracter
explicit, nici o motivaţie clară iar momentul deliberării este, de multe ori, impus de
autoritatea pe care o exercită persoanele din jur;
- creşte considerabil interesul pentru petrecerea timpului liber într-un cadru
organizat; caracterul acesta este orientat în contextul cerinţelor şi al regulilor vieţii
şcolare.

d) Indicaţii şi contraindicaţii în procesul pregătirii sportive se pot rezuma la:

- realizarea unei instruiri în concordanţă cu dezvoltarea armonioasă a elevului şi

în corelaţie directă cu funcţionarea optimă a organismului;
- realizarea unei pregătiri corespunzătoare, cu accent pe dezvoltarea calităţilor
motrice în condiţii de viteză şi îndemânare;
- diminuarea volumului de exerciţii specifice cu mişcări analitice repetate timp
îndelungat şi se accentuează pe învăţarea globală în condiţii de joc;
- se pune accent pe jocuri specifice şi nespecifice, concursuri şi exerciţii atractive,
în special cu mingea;
- organizarea eficientă a lecţiilor axate pe dezvoltarea spiritului de observaţie şi a
orientării spaţiale;
- nerespectarea particularităţilor actului volitiv la această vârstă poate determina
apariţia unor forme negativă de conduită: lipsă de perseverenţă, susceptibilitate,
nervozitate, negativism, grosolănie s.a.

Caracterizarea perioadei de vârstă 13 – 14 ani, clasele VII - VIII

a) Dezvoltarea fizică generală în această etapă este puternic influenţată de

perioada pubertară şi se caracterizează astfel:

- copilul creşte vertiginos în înălţime, în unele perioade chiar câte un cm pe lună;

- creşterea se produce, în principal, la nivelul membrelor şi al extremităţilor,
aspectul exterior al sportivului fiind adesea inestetic;
- există posibilitatea instalării unor atitudini vicioase (cifoze, lordoze, scolioze);
22
- în cadrul acestui puseu, cu durata de 6-8 luni, creşterea în greutate este redusă;
- masa musculară se dezvoltă, valorile ei fiind mult mai mari decât în etapa
precedentă;
- perimetrul toracic creşte, adaptându-se la noile cerinţe fiziologice determinate
de dezvoltarea viitorului tânăr în ansamblu.

b) Funcţiile organismului prezintă numeroase modificări datorită faptului că

organele interne sunt handicapate de dezvoltarea vertiginoasă a taliei şi masei
musculare; în această perioadă se produc o serie de dereglări ale aparatului
circulator, legătura cu medicul este obligatorie şi permanentă pentru
preîntâmpinarea unor maladii care pot frâna dezvoltarea sportivului.

c) Particularităţile psihopedagogice sunt profund influenţate de perioada

pubertară şi distingem următoarele aspecte:

- se dezvoltă capacitatea de control a excitaţiei şi ihibiţiei, dominant rămânând tot

procesul excitaţiei;
- creşte capacitatea de înţelegere a materialului predat, ceea ce determină unele
modificări în comportamentul sportivului;
- capacitatea de concentrare a atenţiei este încă mică deoarece odată cu apariţia
puseului perioadei pubertare se evidenţiază o mare labilitate emoţională şi este
necesar ca sportivii să fie trataţi cu mult tact şi discernământ pedagogic;
- adesea pubertatea precoce se manifestă printr-o conduită stângace, poziţii
inestetice, o atenţie neliniştitoare şi exagerată faţă de unele aspecte caricaturale ale
dezvoltării somatice; a
- atitudinea generală poate exprima jenă, orgoliu rănit, inadaptare, izolare
(autism);
- se adaugă unele tulburări psihice legate de longilitatea în exces, dintre care mai
frecvente sunt reacţiile obsesive, stările de anxietate sau cele depresivo-
melancolice;
- se remarcă tendinţa de dezvoltare a spiritului de independenţă şi de iniţiativă;
- conduita este dominant irascibilă, relativ conflictuală, cu stări de oboseală şi
epuizare mai frecvente.

a) Indicaţii şi contraindicaţii în procesul de pregătire sportivă se pot concretiza

prin:

- îmbunătăţirea calităţilor motrice, în special a îndemânării şi vitezei;

23
- punerea accentului pe o dezvoltare armonioasă a sportivului şi o bună
funcţionare a organismului. În caz contrar în această perioadă apar foarte frecvent
deficienţe atitudinale şi dereglări funcţionale;
- folosirea exerciţiilor de dezvoltare a forţei şi rezistenţei ,dar în condiţii uşurate şi
fără îngreuieri mari;
- formarea noilor stereotipuri dinamice precum şi a unei game variate de
deprinderi motrice;
- utilizarea unor exerciţii specifice pentru creşterea ritmului de însuşire corectă a
tehnicii şi tacticii în condiţii de joc, precum şi formarea şi consolidarea unor
deprinderi şi stereotipuri dinamice corespunzătoare;
- însuşirea principalelor procedee tehnico-tactice, dat fiind că sportivul învaţă
repede şi corect mişcările;
- realizarea unor legături permanente cu medicul în scopul prevenirii unor
anomalii funcţionale, ce pot apărea în perioada pubertăţii;
- menajarea fragilităţii şi labilităţii neuropsihice;
- respectarea pauzelor de refacere a potenţialului, în funcţie de fiecare
individualitate;
- atenuarea încrederii în sine şi adaptarea la relaţiile extragrup sportiv pentru cei
care prezintă tulburări legate de aspectul somatic.

Notă. Instalarea perioadei pubertare, cu toate implicaţiile ei, la copiii

selecţionaţi pentru volei, cu o talie foarte înaltă, se poate produce şi la 12 ani
(cazurile sunt destul de frecvente). În această situaţie toate caracteristicile
prezentate mai sus sunt valabile şi pentru vârsta de 12 ani.

Caracterizarea perioadei de vârstă 15-16 ani, clasele IX - X

a) Dezvoltarea fizică generală determină schimbări esenţiale în organismul

sportivului datorită faptului că acum începe perioada postpubertară (începutul
stabilizării individuale). Masa musculară se dezvoltă rapid, însă creşterea în
înălţime înregistrează indici mai scăzuţi. Perimetrul toracic se măreşte şi datorită
dezvoltării cutiei toracice precum şi a musculaturii toracale şi scapulo-humerale.

b) Funcţiile organismului prezintă tendinţe de îmbunătăţire, corelându-se tot mai

mult cu dezvoltarea fizică generală. Stabilitatea indicilor fiziologici se accentuează
pe măsura apropierii de sfârşitul etapei. Apare bradicardia şi bradipneea de
antrenament precum şi creşterea tensiunii diferenţiale. Toate acestea reprezintă
consecinţa efortului raţional impus de antrenamentele organizate. Ca urmare a
creşterii elasticităţii toracice capacitatea vitală înregistrează indici superiori.

24
c) Particularităţile psihopedagogice se manifestă prin modificări mai accentuate
ale caracterului sportivilor şi conturarea tot mai pregnantă a personalităţii lor. În
această perioadă apar trăsăturile individuale, se accentuează motivaţia în pregătire
precum şi capacitatea de concentrare a atenţiei. De asemenea, creşte considerabil
puterea de asimilare a materialelor predate la lecţiile de antrenament.
Caracteristic acestei perioade este modificarea în planul dezvoltării
sensibilităţii. Astfel se înregistrează creşterea sensibilităţii cutanate şi a simţului
muscular. Dezvoltarea percepţiei permite o orientare spaţio-temporală mai largă.
Expresia feţei devine mai precisă şi mai nuanţată. Se pune în evidenţă o mare
sensibilitate afectivă, legată de unele dificultăţi privind adaptarea socială.
De asemenea se produc transformări profunde ale afectivităţii. Apare
preocuparea pentru formarea propriului caracter şi încercarea de autoeducare a
voinţei, dârzeniei, rezistenţei la efort. Pe parcursul dezvoltării există momente în
care sportivul poate fi receptiv la unele manifestări de indisciplină sau alte abateri
comportamentale.
Această perioadă corespunde procesului complex de relativă stabilizare a
trăsăturilor personalităţii. Apar posibilităţi multiple de educare a caracterului
dependente de voinţă, iniţiativă, perseverenţă, principialitate, spirit de
responsabilitate.
Conduita se temperează treptat, devenind mai egală, reglată deliberat şi
intelectualizată. Este o fază de mare dinamism şi entuziasm, de complexă
introspecţie care îl poate opune pe adolescent generaţiilor mai vârstnice
Se modifică vederea la distanţă, accentuându-se unele miopii pubertare. În
legătură cu sensibilitatea auditivă se pot manifesta fenomene temporare de pseudo-
surditate.
Spiritul de observaţie se dezvoltă foarte mult. Apare “criza originalităţii
juvenile”, care constă în reorganizarea capacităţii intelectuale şi dezvoltarea la
maxim a spiritului critic. Se manifestă tendinţa de armonizare a relaţiei dintre
tempoul şi ritmul execuţiei unei mişcări. Sub aspectul afectivităţii se remarcă o
creştere considerabilă a sensibilităţii.
Dezvoltarea calităţilor motrice este axată în principal pe perfecţionarea
îndemânării, sportivul fiind capabil să execute acţiuni complicate, care solicită
precizia şi fineţea. Viteza nu se mai dezvoltă în aceeaşi măsură, dar se echilibrează
tot mai bine cu forţa, care creşte substanţial datorită sporirii considerabile a masei
musculare. De asemenea, şi rezistenţa se îmbunătăţeşte simţitor. Se remarcă că
toate calităţile motrice tind să se echilibreze la valori superioare.

d) Indicaţii şi contraindicaţii în procesul de pregătire sportivă se concentrează pe:

25
- împletirea dezvoltării armonioase a sportivului, a bunei funcţionalităţi a
organismului acestuia cu dezvoltarea multiplă a calităţilor motrice;
- folosirea unor exerciţii de dificultate mare, chiar cu îngreuieri, pentru
dezvoltarea forţei şi rezistenţei;
- utilizarea unei game variate de exerciţii tehnico-tactice;
- respectarea strictă a particularităţilor psihopedagogice în scopul creării unor
relaţii armonioase;
- acordarea unei atenţii deosebite modelului comportamental oferit de antrenorul
sportivilor;
- folosirea judicioasă a metodelor de stimulare, reprobare şi pedeapsă.

Caracterizarea perioadei de vârstă 17-18 ani, clasele XI - XII

a) Dezvoltarea fizică generală conferă sportivilor caracteristici apropiate de cele

ale adulţilor. La marea lor majoritate perioada de creştere se încheie, dar masa
musculară se dezvoltă în continuare. Creşterea considerabilă a perimetrului toracic
înregistrată în această perioadă se datorează în bună măsură şi efortului specific
depus de sportivi.

b) Funcţiile organismului îmbracă trăsături specifice sportivilor de performanţă,

indicii funcţionali fiind adaptaţi marilor eforturi. Bradicardia şi bradipneea de
antrenament sunt pregnante, iar capacitatea vitală atinge uneori valori foarte mari.
Tensiunea diferenţială creşte mult şi se manifestă în efort, ceea ce denotă o bună
adaptare a organismului la condiţiile efortului specific.

c) Particularităţile psihopedagogice se conturează pe fondul echilibrării

proceselor de excitaţie şi inhibiţie, sportivii fiind capabili de autocontrol
comportamental. Ei dispun de:

- capacitate de lucru sporită şi manifestă o dorinţă vie de afirmare, ceea ce le

permite atingerea unor rezultate sportive remarcabile;
- atitudinea critică este deosebit de frecventă;
- se înregistrează o dezvoltare evidentă a sensibilităţii cutanate şi a simţului
muscular;
- informaţiile senzoriale câştigă mult în profunzime şi stabilitate;
- eficienţa observaţiei creşte considerabil, concomitent cu durata concentrării
atenţiei;
- este perioada de maximă organizare a activităţii intelectuale, însă randamentul
este oscilant datorită intereselor fluctuante şi particularităţilor de instalare a
oboselii;
26