ADOPTAREA, MODIFICAREA, SUSPENDAREA ŞI ABROGAREA

CONSTITUŢIEI. CONSTITUŢIILE ROMÂNE.

1. Adoptarea, modificarea, suspendarea şi abrogarea constituției

1. Adoptarea constituţiei
În considerarea conţinutului şi scopurilor constituţiei din totdeauna s-a pus problema unor
forme speciale de adoptare care să pună în valoare supremaţia acesteia şi deosebirile faţă de
legile ordinare (adoptate în exercitarea atribuţiilor constituţionale curente de către autoritatea
legiuitoare).
Adoptarea constituţiei reprezintă un proces complex în care identificăm 3 elemente
esenţiale: iniţiativa adoptării, autoritatea competentă, modurile de adoptare.
a. Iniţiativa adoptării constituţiei, autoritatea competentă și adoptarea constituției –
aparţine acelui organism statal, politic sau social care, ocupând în sistemul politic al societăţii
locul cel mai înalt, este cel mai în măsură să cunoască evoluţia societăţii. De asemenea, un rol
aparte îl poate avea iniţiativa populară.
Actuala Constituţie a României nu prevede expres cine are iniţiativa adoptării existând
două soluţii: iniţiativa aparţine puterii constituante sau iniţiativa aparţine celor care au
posibilitatea revizuirii.
La întrebarea cine are dreptul de a adopta o constituţie s-a răspuns adesea prin teoria
puterii constituante care este organul care beneficiază de o autoritate politică specială.
Aceasta se prezintă sub două forme:
- puterea constituantă originară – care intervine când nu există sau nu mai există
constituţie în vigoare;
- puterea constituantă instituită – este prevăzută de constituţia în vigoare şi este în măsură
a modifica sau adopta o constituţie.

b. Moduri de adoptare a constituţiei

Adoptarea constituţiilor a cunoscut şi cunoaşte moduri diferite de la stat la stat,
determinate de stadiul de dezvoltare, de ideologia dominantă şi de raporturile sociale existente la
un moment dat.
Adoptarea constituţiilor a cunoscut în general următoarele moduri:
1. constituţia acordată – adoptată de monarh ca stăpân absolut – considerată cea mai
rudimentară formă de adoptare a unei constituţii, poporul neavând niciun cuvând de spus cu

1
privire la conţinutul acesteia. Spre exemplu: Charta regală din 1814 a regelui Ludovic al XVIII-
lea, în Franţa, sau Constituţia Rusiei din 1906, sau Constituţia Statului Monaco din 1911.
2. statutul (constituţia plebiscitară) – este o variantă mai dezvoltată a constituţiei
acordate. Aceasta este iniţiată de şeful statului, de regulă fiind vorba tot despre un monarh, dar
este ratificată prin plebicist – corpul electoral poate spune “da” sau “nu” cu privire la propunerea
făcută, dar nu poate propune amendamente. Spre exemplu: Statutul dezvoltător al Convenţiei de
la Paris din 1864 sau Constituţia română din 1938.
3. pactul – considerat a fi un contract între rege şi popor. S-a folosit atunci când s-au
putut impune şefului statului, de regulă fiind vorba despre un monarh, anumite condiţii pentru
menţinerea şi exercitarea puterii. În unele situaţii a fost chiar rezultatul unor mişcări
revendicative sau a fost folosit ca un mod de acces al unui principe străin la tronul unui stat. Spre
exemplu: Constituţia română de la 1866, sau Constituţia română cea de la 1923, sau Magna
Charta Libertatum de la 1215 – pact încheiat în Anglia între Regele Ioan fără Ţară şi nobilime.
4. constituţia convenţie – este opera unei adunări denumite convenţie, special aleasă
pentru a adopta constituţia, adunare considerată a se poziţiona deasupra Parlamentului. A fost
considerată un mijloc potrivit pentru manifestarea suveranităţii naţionale. Forma cea mai
democratică a acestui mod de adoptare a unei constituţii este constituţia referendară, care
ulterior aprobării de către acea convenţie, este supusă şi referendumului naţional. Spre exemplu:
Constituţia Statelor Unite ale Americii, de la 1787, chiar şi Constituţia României din 1991,
despre aceasta din urma putându-se afirma că este chiar o constituţie convenţie referendară.
5. constituţia parlamentară – este cel mai des întâlnit mod de adoptare al constituţiilor
după al II-lea război mondial şi s-a realizat de regulă de către parlament cu respectarea, în esenţă,
a următorilor paşi procedurali: iniţiativa; elaborarea proiectului; discutarea publică a proiectului;
adoptarea proiectului de către parlament cu majoritate calificată (cel puţin 2/3 din numărul total
al membrilor acestuia). Însă, extinderea referendumului ca participare directă a cetăţenilor la
guvernare a făcut ca acest mod de adoptare – constituţia convenţie refendară să fie considerat cel
mai democratic. Spre exemplu: Constituţia Republicii Italiene.

2. Modificarea constituţiei
Faţă de importanţa politică şi juridică a constituţiei, precum şi a locului pe care îl ocupă
în sistemul juridic, este de majoră importanţă problema de a şti cine are iniţiativa revizuirii sale,
cine are dreptul de a o revizui şi care este procedura de urmat.
În acest sens sunt de reţinut trei principii:
- dreptul de revizuire trebuie să aparţină aceluiaşi organism care a adoptat-o,
- autoritatea competentă diferă după felul constituţiei,

2
 - procedura de modificare este în principiu asemănătoare celei de adoptare în baza
principiului juridic fundamental al simetriei actelor juridice.
Ca o clasificare a modurilor de modificare ale constituţiei se pot identifica două categorii:
constituţii suple sau flexibile – care se pot modifica după procedura de modificare a celorlalte
legi, precum sunt la noi legilor organice, respectiv constituţii rigide care se modifică după alte
reguli decât cele obişnuite, unele mai rigide care ţin cont de valoarea juridică şi politică a
constituţiei în cadrul unui stat.
În ceea ce priveşte constituţiile rigide, legiuitorii constituţionali au folosit mai multe
metode pentru a le considera astfel:
a. imposibilitatea revizuirii Constituţiei după ce a fost adoptată. În prezent valoarea unor
astfel de prevederi este nulă, puterea constituantă de azi neavând puterea de a limita atributele
puterii constituante de mâine. Cu toate acestea orice legiuitor constituant va proteja sau cel puţin
va încerca, interzicând revizuirea, valorile fundamentale ale statului garantate prin constituţie,
precum pe această însăşi pentru a nu fi supusă unei modificări arbitrale în situaţii excepţionale.
Spre exemplu art. 152 din Constituţia României enumera domeniile care nu pot forma obiectul
revizuirii.
b. stabilirea unei perioade de timp în care Constituţia nu poate fi modificată. Constituţia
americană din 1787 prevedea o perioadă de 21 ani în care nu putea fi modificată.
c. stabilirea unei proceduri greoaie de modificare/revizuire. Astfel de constituţii au fost
Constitutiile romane de la 1866 şi 1923
d. alte reguli cu privire la revizuirea constituţiei, precum imposibilitatea revizuirii
constituţiei în anumite perioade identificate în mod expres. Constituţiile franceze din 1946 şi
1958 prevedeau ca nici o procedură de revizuire nu poate fi folosită în caz de ocupaţie de către
forţe străine.
Competenţa iniţiativei revizuirii constituţiei o regăsim înscrisă în unele legi
fundamentale, astfel prevăzându-se cine poate propune propune revizuirea constituţiei.
Cât privește revizuirea Constituției României, în vigoare, potrivit art. 150 din Constituție,
dreptul de inițiativă de revizuire a Constituţiei este recunoscut pentru Preşedintele României la
propunerea Guvernului, cel puţin o pătrime din numărul deputaţilor sau al senatorilor, precum și
pentru cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot, aceștia din urmă trebuind să provină din cel
puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti
trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative.
Pentru a putea fi considerat votat/ă, proiectul sau propunerea de revizuire trebuie:
- mai întâi să fie adoptată de Camera Deputaţilor şi de Senat, cu o majoritate de cel puţin două
treimi din numărul membrilor fiecărei Camere. În cazul în care fiecare dintre cele două Camere
adoptată un astfel de proiect sau de propunere într-un conținut diferit, se va apela de procedura
3
de mediere fiind organizată, pe criterii paritare, o comisie de mediere din membrii fiecărei
Camere. Dacă urmare a activității desfășurată de acestă comisie nu se ajunge la o soluție
comună, atunci cele două Camere ale Parlamentului se vor reuni în ședință comună și vor hotărî
definitiv asupra proiectului sau propunerii de revizuire a Constituției, cu votul a cel puţin trei
pătrimi din numărul deputaţilor şi senatorilor.
- apoi, pentru a fi definitivată procedura de revizuire a Constituției, având în vedere tipul de
constituție pe care-l avem în funcție modul de adoptare, anume constitutie convenție referendară,
este necesară organizarea unui referendum. Acesta va fi organizat în cel mult 30 de zile de la
data adoptării de către Parlament a proiectului sau a propunerii de revizuire a Constituției.
Data intrării în vigoare a revizuirii Constituției ar trebui să fie, respectându-se astfel
principiul simetriei, data referendumului cu condiția ca în favoarea legii constituționale de
revizuire, astfel precum prevede art. 5 alin. (3) din Legea nr. 3/2000 privind organizarea și
desfășurarea referendumului, cu modificările și completările ulterioare, să fie valabil exprimate
voturile care să reprezinte cel puţin 25% din cei înscrişi pe listele electorale permanente pe
întreaga țară, pe de o parte. Conform prevederilor art. 5 alin. (2) din Legea nr. 3/2000, cu
modificările și completările ulterioare, referendumul este valabil dacă la acesta participă cel
puţin 30% din numărul persoanelor înscrise în listele electorale permanente. Pe de altă parte
referendumul trebuie să fie validat de Curtea Constituțională. Conform prevederilor art. 146 lit. i)
din Constituție, Curtea Constituțională are recunoscute două atribuții anume: vegherea la
respectarea procedurii pentru organizarea și desfășurarea referendumului, respectiv confirmarea
rezultatelor referendumului.
Chiar dacă formal procedura de revizuire este respectată, este necesar a fi respectate așa
numitele limite ale revizuirii Constituției, limite prin care se asigură respectarea unor valori
esențiale ale societății noastre. Astfel de limite materiale sunt prevăzute de art. 152 din
Constituție și vizează protejarea unor valori fundamentale ale societății, anume: caracterul
naţional, independent, unitar şi indivizibil al statului român, forma republicană de guvernământ,
integritatea teritoriului, independenţa justiţiei, pluralismul politic şi limba oficială, precum și
protejarea constituțională a unor valori precum sunt drepturile și libertățile fundamentale ale
cetățenilor, precum și garanțiile acestora care nu pot fi suprimate prin vreo revizuire.
De asemenea pentru a evita revizuirea constituțională în situații execpționale când
mijloacele și pârghiile instituite constituționale pentru asigurarea unei corecte astfel de revizuiri
pot să nu funcționeze în condiții corecte, prin art. 152 alin. (3) se interzice, în mod expres,
revizuirea Constituţiei pe durata stării de asediu sau a stării de urgenţă sau în timp de război.

4
 3. Suspendarea constituţiei
Suspendarea constituţiei reprezintă scoaterea din vigoare, în total sau în parte, pe o
perioadă de timp determinată a dispoziţiilor constituţionale.
Unele constituţii interzic posibilitatea suspendării, în timp ce altele nu conţin nici o
reglementare în acest sens.
În practică, legile fundamentale au fost suspendate în perioadele de criză politică
profundă provocate prin declanşarea unor lovituri de stat sau prin proclamarea stării de asediu
sau de urgenţă.
Suspendarea totală a constituţiei este, de principiu, o înlăturare a ideii de constituţionale
şi de legalitate.

4. Abrogarea constituţiei

Abrogarea constituţiei se produce, de regulă, atunci când se adoptă o nouă constituţie.

Pentru a se evita orice fel de interpretări contradictorii, legiuitorul apelează, de regulă, la
abrogarea expresă directă. În Constituţia României în vigoare, în art. 153, se arată că este şi
rămâne în întregime abrogată Constituţia din 21 august 1965.