Contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române

În Europa se dezvoltă, între secolele al XIV-lea şi al XVI-lea, o amplă mişcare

culturală, cunoscută sub numele de Renaştere. Bazele sale sunt puse în Italia, apoi se
propagă în Franţa, Germania şi Ţările de Jos, continuând până la începutul secolului al
XVII-lea în Anglia şi Spania.
Umanismul este curentul de gândire şi creaţie al Renaşterii, adică acel
ansamblu de idei şi de concepţii care puneau în centrul lor omul ca expresie a libertăţii, a
demnităţii şi raţiunii. Adepţii acestui curent cultural au redescoperit valorile Antichităţii
şi astfel omul a început să fie privit într-o cu totul altă luminiă. Raţiunea devine forţa
călăuzitoare. Se invocă precepte clasice:” omul este măsura tuturor lucrurilor”-
Protagoras sau” Sunt om, socot că nimic din ce e omenesc nu mi-e străin”-Terenţiu.
Idealul către care fiinţa se orientează nu mai este acel “ dincolo” trancendent, ci “aici şi
acum”, omul spiritual lasă locul celui natural. O neobosită sete de cunoaştere îl mistuie pe
omul Renaşterii. Erudiţia umanistă îşi fixează un model-uomo universale- către care
ţintesc toţi artiştii şi cărturarii. Principii precum raţiunea, libertatea şi demnitatea umană
au un vizibil caracter polemic faţă de Biserică, de sub a cărei tutelă umanismul se dorea
eliberat.
În timp ce Europa se pregătea pentru Renaştere, statele medievale
româneşti abia se formau. Acest fapt explică decalajul dintre cultura europeană şi
cea română, decalaj păstrat o lungă perioadă în istoria noastră.
Istoricii literari vorbesc de cristalizarea unui umanism românesc abia în sec. al XVII-
lea, prin scrierile şi activitatea unor cărturari precum: Udrişte Năsturel, Nicolae Milescu,
Mitropoliţii Simion Ştefan, Varlaam şi Dosoftei. Umaniştii de seamă rămân cronicarii
moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin şi Ion Neculce ca şi Stolnicul Constantin
Cantacuzino din Muntenia. Dimitrie Cantemir este expresia cea mai deplină a
umanismului românesc. Prin cronicari, limba română se laicizează împrumutând, pe de o
parte, elemente clasice din cultura străină şi cultivând, pe de altă parte, limba populară.
Cronicile au avut ca scop consemnarea istoriei, dar a contribuit totodată la dezvoltarea
limbii şi la naşterea literaturii în limba română.
În ţările române, umanismul are o fizionomie specifică determinată de lupta
permanentă împotriva expansionismului otoman., regăsindu-se şi caracteristicile celui
european.
În acest cadru general apar scrierile cronicarilor români, care îşi au motivaţie
într-o necesitate impusă de circumstanţele istorice. Ţările române parcurseseră un drum
lung în timp, dar aveau o istorie care risca să fie înecată în uitare. Prin urmare, prima
intenţie a cronicarilor a fost aceea de a recupera trecutul. Grigore Ureche mărturiseşte că
a scris” ca să nu să înece a toate ţările anii trecuţi şi să nu se ştie ce s-au lucrat, să se
asemene fiarelorşi dobitoacelorcelor mute şi fără minte”. Miron Costin porneşte în
scrierile sale de la aceeaşi motivaţie:” ca să nu să uite lucrurile şi cursul ţării”,
“ Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă să scoţ lumii la vedere felul neamului”,
“ Îndemnatu-m-au mai multu lipsa de ştiinţă a începutului acestei ţări”( “ De neamul
moldovenilor”). Deci contribuţia cronicarilor la dezvoltarea culturii române este în
primul rând de ordin istoriografic.
Ceea ce impresionează la primul cronicar român este efortul lăudabil de a da o
sinteză a istoriei Moldovei de la al doilea descălecat” adică de la Dragoş-Vodă(1359)până
la a doua domnie a lui Aron –Vodă(1594). Personalitatea şi independenţa de gândire a
umanistului se văd chiar din “Predoslovie” prin scopul instructiv şi educativ al cărţii:” să
rămâie feciorilor şi nepoţilor, să le fie de învăţătură, despre rele să se ferească şi să să
socotească, iar despre cele bune să urmeze şi să să înveţe şi să să îndirepteze”. În al
doilea rând vine cărturarul patriot conştient de originea română a tuturor românilor din
toate cele trei ţări: “ Rumânii, câţi să află locuitori la Ţara Ungurească şi la Ardeal şi la
Maramureşu, de la un loc sîntu cu moldovenii şi toţi de la Râm se trag”. Afirmaţia va fi
reluată de Miron Costin în câteva stihuri aşezate în fruntea letopiseţului său şi apoi
dezvoltată în “ De neamul moldovenilor”. Cronicarii nu doar afirmă unitatea de origine,
neam şi limbă şi nu doar remarcă asemănarea dintre română şi latină, ei îşi susţin ideile
cu material lingvistic, fac corelaţii lexicale întregind imaginea limbii române( latină,
greacă, slavă, turcă). Grija cea mare a noului scriitor este aceea de a spune adevărul şi
numai adevărul şi drep consecinţă “ nu numai letopiseţul nostru , ce şi cărţi străine am
cercat, ca să putem afla adevărul, să nu mă aflu scriitoriu de cuvinte deşarte”.(Grigore
Ureche).
Punând în circulaţie idei ca romanitatea poporului român, latinitatea limbii
române, continuitatea elementului roman în Dacia, unitatea tuturor românilor, cronicarii
au contribuit în mod substanţial la formarea conştiinţei naţionale şi la menţinerea ei.
Dar contribuţia cronicarilor nu are doar valoare istorică, ea se înscrie şi în alte
sfere ale culturii, interesând în mod deosebit istoria limbii şi a literaturii. Rămase în
manuscris şi tipărite de abia după 1842 de către M. Kogălniceanu, cronicile n-au putut
imprima în conştiinţa publică un model de limbă scrisă, cum făcuseră textele religioase.
De aceea, de o influenţă nu se poate vorbi decât după secolul al XIX-lea. Pentru istoria
limbii române, cronicile sunt însă dovezi mai concludente asupra fizionomiei românei
vechi, decât textele religioase, fiindcă, nestingheriţi de lexicul şi sintaxa textului străin, ca
traducătorii de cărţi bisericeşti, cronicarii au utilizat un limbaj mai apropiat de cel vorbit,
mai autentic pentru stadiul de evoluţie a limbii române. Dincolo de acest , opera
cronicarilor e o mărturie a eforturilor de cultivare a posibilităţilor de expresiea limbii
române, de transformare a ei din mijloc al comunicării directe într-unul de creaţie şi de
transmitere a culturii.
În “ Letopiseţele” lor cronicarii nu se mărginesc să relateze fapte bazate pe istorii
străine sau pe mărturia contemporanilor, ci sunt în cea mai mare parte scrieri
memorialistice, în care participarea autorului se face simţită la tot pasul, psihologic,
afectiv, liric: “ O! Moldova- reflectează la tot pasul Miron Constin- de ar fi domnii tăi,
cari stăpânesc în tine, toţi înţelepţi, încă n-ai pieri aşa de lesne.”
Importanţa lui G. Ureche pentru istoria literaturii române stă în faptul că el este
primul mânuitor de condei care lasă posterităţii o carte scrisă în limba ţării. El este un
narator fără podoabe retorice, sobru, excelând mai ales în observaţia morală, în schiţarea
din câteva linii a unui portret( fiind un întemeietor al portretisticii); în reproducerea
cuvintelor memorabile care definesc un erou: de pildă a faimoaselor cuvinte rostite de
voievodul Al. Lăpuşneanul când vine să ia tronul împotriva dorinţei boierilor:” De nu mă
vor, eu îi iubesc pe dânşii”sau: “ Zic să fie zis că de se va scula, va popi şi el pe unii”.
Un alt element al artei narative a lui G. Ureche este aceala că după ce termină
ceea ce are de povestit, relatarea se încheie rotund, prin revenirea la atitudinea iniţială:
“ Aşa noroceşte Dumnezeu pe cei mândri şi falnici, să arate lucrurile omeneşti cât sunt
de fragede şi neadevărate”. După atât de minuţioasa şi exacta comunicare a
împrejurărilor în care Matei Corvin a pierdut războiul la Baia, o asemenea încheiere sună
ca o ironie superioară a scriitorului care dezaprobă înfumurarea şi războaiele nedrepte,
lăsând să se înţeleagă admiraţia lui pentru Ştefan cel Mare.
Miron Costin e un povestitor evoluat, cunoscător al procedeelor naraţiunii
istorice, ca unul ce învăţase retorica. Cronicarul e dublat de un poet, fiind semnificativ în
acest sens faptul că prima sa creaţie este un poem filosofic pe tema fortuna labilis” A
lumii cânt cu jale cumplită viaţă/ Cu griji şi primejdii, cum este aţa/ Prea subţire şi-
nscurtă vreme tăietoare/ O lume vicleană- lume-nşelătoare”( “Viaţa lumii”) şi tema
vanitas vanitatum: “ Fum şi umbră sunt toate, visuri şi părere”,” Că nu sunt vremile subt
cârma omului, ci bietul om subt vreme”( Letopiseţ).
Cumpăneala gândului şi măsura în toate, filosofarea detaşată asupra istoriei şi cugetarea
dreaptă, disciplinate de cultură, respiră o adâncă iubire de neam, exprimată cu demnitate
şi tocmai de aceea cu o pană energică, pe deplin conştientă de menirea ei:” Eu voi da
samă de ale mele câte scriu”.
Fraza lui Miron Costin, influenţată de construcţia latinească, se distinge prin claritate,
precizie şi naturaleţe. Nicăieri nu se vede dorinţa de a-şi înfrumuseţa stilul, dar
pretutindeni e vădită tendinţa de comunica gândul cât mai exact. Cronicarul găseşte de
obicei expresii potrivite pentru cele mai fine nuanţe sufleteşti, ca în admirabila
introducere la cartea:” De neamul moldovenilor”. Acest text are în mod fundamental un
caracter polemic, căpătând pe alocuri accente pamfletare şi este mărturisirea unui cărturar
patriot care n-a suportat “ocările” aduse acestui neam de o “ seamă descriitori”(( Simion
Dascălul” un om cu multă neştiinţă şi minte puţină”)
În “ O samă de cuvinte” Ion Neculce excelează prin simplitate şi naturaleţea
integrării amănuntului semnificativ anecdotic. Detaşarea artistului, obiectivarea, e dată de
acele inefabile propoziţii devenite aproape un tic:”Precum dzic unii”,”aşe vorbescu
oamenii”. Acestea dau naraţiunii, în acelaşi timp, o mare cursivitate, producând şi
impresia de oralitate.
Cronica însăşi e presărată cu numeroase anecdote, cu caracterizări şi portrete, tablouri
şi descrieri care aparţin, mai mult decât istoriei, literaturii. I. N eculce este un evocator
autentic al trecutului şi când povesteşte întâmplări la care el însuşi a luat parte, devine un
neîntrecut memorialist. Ironia este calitatea principală a expunerii lui, având în acelaşi
timp o predispoziţie spre jovialitate.
O altă însuşire naturală a scrisului popular al lui I. Neculce care scrie în limba vorbită a
Moldovei din prima jumătate a secolului al XVIII-lea, este paremiologia, vorbirea în
pilde, proverbe sau zicale, din care unele sunt inspirate din Biblie:” Cine face, face-i-se”.
Trăsăturile general valabile pentru toate cele trei cronici ar fi : patriotismul,
preocuparea pentru originea noastră romanică, conştiinţa că scrisul e dator să slujească
adevărul, fiind un act de responsabilitate istorică, încrederea în forţa educativă a istoriei.
Dar una dintre marile contribuţii ale cronicarilor la dezvoltarea literaturii române
constă în faptul că operele loe reprezintă un izvor de inspiraţie pentru scriitorii ulteriori.
Din G.Ureche s-a inspirat C.Negruzzi în nuvela” Alexandru Lăpuşneanul” care nu a avut
nevoie de prea multe adausuri întrucât notaţiilen cronicarului sunt atât de agere în
formularea lor laconică şi memorabilă. Alţi scriitor folosesc ca izvoare de inspiraţie
cronicile: V. Alecsandri-“Dumbrava Roşie”, “Despot Vodă”, B.Şt Delavrancea în trilogia
sa istorică şi M. Sadoveranu în “Fraţii Jderi”etc.
 Scriitorii au descoperit în cronici temeliile culturii noaste , punctul de la care se poate
vorbi de o conştiinţă culturală românească.
În concluzie, se poate sublinia ideea că scrierile cronicarilor au determinat
dezvoltarea unor variate domenii ale culturii române: ele au pus bazele istoriografiei
româneşti, reprezintă contribuţia documentară cea mai bogată pentru istoria medievală,
au transmis urmaşilor un număr de idei fundamentale în legătură cu etnogeneza
românilor. De asemenea, cronicile reprezintă un nivel superior de folosire a limbii
române, o mărturie a efortului de transformare a limbii din mijloc de comunicare directă,
într-unul de creaţie.

G. Ureche: ( 1590-1647) a scris “ Letopiseţul Moldovei”

Sursele folosite de acesta: externe: Ioachim Bieski” Cronica polonă”, Gerard Mercartor-
autor al unui manual de istorie şi geografie
Interne:” Letopiseţul moldovenesc” Eustatie Dragoş
Letopiseţul Ţării Moldove:
Structura:
-“ Predoslovie”- rol de prefaţă.
- reconstituirea evenimentelor importante, în primul rând, şirul domnitorilor începând cu
1359, adică întemeierea statului moldovenesc, până la a doua domnie a lui Aron Vodă
( 1594)
- zăboveşte mai mult asupra surprinderii domniei lui Ştefan cel Mare( 25 de pagini)
- în răstimpuri, letopiseţul este întrerupt de către pasaje introduse de copiştii: Simion
Dascălul, Misail Călugărul şi Axinte Uricariul, pasaje ce vor fi condamnate mai târziu de
M. Costin.

M. Costin( 1633-1691)a scris “ Letopiseţul Moldovei( 1594-1661)

“ Cronica Ţării Moldovei şi Munteniei”-în limba polonă,
“ Istoria în versuri a Ţării Moldovei şi Munteniei”-polonă
“ De neamul moldovenilor”,
“ Viaţa lumii”- poem filosofic.

“ Letopiseţul”-surse de inspiraţie
- interne: cronica luiG.Ureche, propria memorie
- externe: cronica polonă care are referiri la ţărilr vecine.
Structură:
“ Predoslovia”-idei:
- intenţia lui M. Costin a fost aceea de a scrie istoria Moldovei de la cap”din
descălecatul ei cel dintâi, care au fostu de la Traian Împăratul”,
- este preocupat de originea şi întemeierea ţărilor române:
“ Neamul Ţării Moldovei de unde să trăgănează
Din ţările Rîmului, tot omul să creadză
Traian întâiu, împăratul, surprindu pe dahii,
Dragoş apoi în moldoveni premenindu-i pre valahii,
Martor este Troianul, şanţul în ţara noastră,
Şi Turnul-Săvrinul, munteni, în ţara voastră”.
- Valoarea literară a cronicii:
 - În chip nativ, el are o mai mare şi mai constantă acuitate în observarea
caracterului uman, o percepţie concretă a lucrurillor şi întâmplărilor.

“ De neamul moldovenilor”
Cuprinde şapte capitole:
1. Prezentarea geografică şi etnografică a Imperiului Roman( se susţine originea comună
a românilor şi italienilor),
2 valorificarea legendelor privitoare la întemeierea Romei,
3 expansiunea romanilor în Dacia,
4 cucerirea şi colonizarea Daciei de către Traian,
5. argumentarea originii romane a poporului român, aducând dovezi arheologice,
6 argumentare filologice şi etnografice privind evoluţia limbii,
7. perioada de la colonizarea Daciei până la întemeierea Moldovei.
Predoslovia acestei cuprinde ideile:
- cronicarul îşi propune să stabilească împrejurările istorice care au determinat
“ naşterea românilor”
- să combată falsurile, adică interpolările copiştilor Axinte Uricariul, Misail
Călugărul,
- să infirme teoriile greşite privind etnogeneza românilor,
- să aprecieze rolul pe care îl care cultura şi mai ales lectura cărţilor în existenţa
umană.
Ion Neculce: “ Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie
a lui Consatntin Mavrocordat”- continuă cronica lui M. Costin de la 1661 până în
anul1743
- scrie din propria memorie,
- începe cu “ O samă de cuvinte” care reprezintă 42 de legende,
- are conştiinţa responsabiluităţii celor scrise, făcând o netă distincţie între
evenimentul politic luat ca adevăr ştiinţific şi poveste,
- legendele au devenit izvor de inspiraţie pentru litertura paşoptistă,
- apare caracterul moralizator, însă diferit de cel al înaintaşilor, adesea adresându-i-
se direct cititorului
- în centru apare figura lui Dimitri Cantemir,
- limba în care scrie Neculce este cea a poporului, însă varianta ei de grai
moldovean,
- expresivitatea şi plasticitatea specifice exprimării orale a oamenilor simpli,
- apar figurile de stil( metafore, repetiţii, comparaţii, epitete), dar şi a categoriei
estetice a comicului manifestat prin ironie.
 Dimitrie Cantemir-„Inorogul alb” al gândirii româneşti

Personalitate enciclopedică, „Inorogul alb” al gândirii româneşti, cum îl considera

Lucian Blaga, Dimitrie Cantemir(1673-1723) s-a afirmat ca scriitor, istoric, geograf,
filosof, teolog, lingvist, etnolog, folclorist şi om politic. Era fiul lui Constantin Cantemir,
oştean experimentat, care urcase în ierarhia rangurilor boiereşti prin merite personale,
devenind domn al Moldovei la sfârşitul secolului al VII-lea.
Adevărat patriot- ca şi tatăl său- Dimitrie Cantemir a dorit să-şi elibereze ţara,
intuind căderea iminentă a forţei militare otomane. Cu ajutorului marelui hatman- omul
politic şi cronicarul Ion Neculce- el a intenţionat scoaterea Moldovei de sub influenţa
turcească şi apropierea de Rusia, noua putere europeană. Astfel, înfrângerea de la
Stănileşti, unde fusese aliat cu Petru cel Mare, a însemnat nu numai încheierea carierei
sale politice, dar şi începutul domniilor fanariote în ţările române.

Aflat de atunci în exil, şi-a dedicat viaţa studiilor umaniste şi redactării

principalelor sale opere istorico-literare. În 1714 a fost ales membru al Academiei din
Berlin ca recunoaştere a spiritului său progresist şi a calităţii de cel mai bun specialist în
probleme de orientalistică.
Peste veacuri, figura strălucitorului domnitor şi cărturar moldovean a luminat cultura şi
inima românilor. El este cea mai reprezentativă personalitate română de valoare
europeană din Epoca Veche, prevestind iluminismul, ce nu poate fi asociată decât cu
marii oameni ai Renaşterii.
Cunoştinţele de filosofie şi ştiinţă, la care adaugă Dimitrie Cantemir o cultură
umanistă enciclopedică vor fi completate cu date despre civilizaţia mahomedană.
Însuşirea limbilor orientale ca turca, persana, araba, îl va aduce la izvoarele istoriei,
filosofiei şi folclorului oriental. El este întâiul savat român cu un vast orizont de istorie
universală, cel dintâi care reuşeşte să integreze istoria românilor în contextul european.
Despre cea dintâi carte a lui Dimitrie Cantemir, „Divanul sau Gâlceava
înţeleptului cu lumea”- scrisă în greacă şi română- s-a afirmat că e mai mult decât un
tratat de etică, e întâiul eseu scris în limba română, propulsându-l pe domnitor la
satatutul de întemeietor al filosofiei româneşti. I s-a negat tânărului de 25 de ani dreptul
de a fi original în prima sa lucrare şi atunci s-au căutat modele în istorie. Gândul s-a
îndreptat către”Sympozionul” lui Platon.
De remarcat, însă, că din prima sa lucrare, domnitorul îşi afirmă advesitatea faţă
de boieri, în limitele moralei creştine.
Cea de-a doua carte, în latină, poartă titlul” Imaginea ştiinţei sacre care nu se poate
zugrăvi” şi este dedicată fostului său dascăl, Ieremia Cacavela. A fost tradusă târziu,
parţial în româneşte, sub titlul „Metafizica”. Prin urmare, discută aici probleme de
metafizică şi etică, având ca punct de plecare dogmele bisericii ortodoxe, dar apar şi
probleme laice. Ca şi în „ Divan” D.Cantemir prezintă în şase capitole probleme
folosofice într-o formă alegorică. Prima parte cuprinde ceea ce azi numim teoria
cunoaşterii şi problema gnoseologică. Admiţând că izvorul cunoaşterii este realitatea
divină, Cantemir respinge teoriile idealismului obiectiv ale lui Platon. În partea a doua se
ocupă de problema cosmogonică, adoptând teoria filosofului flamand Ioan Baptista.
Teoria atomică a acestuia socoteşte ca element prim apa, asupra căreia acţionează aerul
ajutat de blas, element creator invizibil şi dă naştere la atomi numiţi forme ale materiei.
Umanistul român încearcă să împace, fără să reuşească, teoria creaţiei divine cu cea a
flamandului.
În partea a treia, D. Cantemir se ocupă de progresul creaţiei şi argumentează că
după creaţie natura urmează o viaţă independentă. Mai departe tratează problema
timpului, apelând din nou la Baptista, dar dând o notă originală. Pentru D. Cantemir
timpul nu e măsură a mişcării, aşa cum susţinuse Sf. Augustin, ci este atributul divinităţii
eterne. Partea ultimă reprezintă o meditaţie asupra liberului arbitru şi asupra predestinării,
fiind cosiderată o introducere în etică.
Toate aceste idei sunt continuate în „ Logica”, primul manual didactic unde
afirmă că prin logică omul poate să redobândească umanitatea şi chiar divinitatea lăsată
de primul Adam la poarta raiului. Mai susţine că pentru a putea pătrunde în tainele
metafizicii, logica constituie o cheie moştenită de la înţelepţii din vechime.
Un alt domeniu pe care l-a adoptat domnitorul a fost istoria. Socotită multă vreme
opera sa capitală, „ Hronicul vechimii a romano-moldo-vlahilor” este prima istorie de
pretutindeni. El continuă să scrie în spiritul lucrărilor cronicarilor, depăşindu-i prin
viziune şi realizând totodată o sintază a istoriografiei noastre de până la el. În „ Hronic”,
el îşi demonstrează vasta sa erudiţie. Izvoarele istorice citate folosite în lucrare, începând
cu clasicii greci şi latini, continuând cu istoricii europeni, orientali şi, evident, cronicile
moldoveneşti şi munteneşti, depăşesc cifra de 150. Principalele idei cuprinse aici sunt
referitoare la unitatea şi continuitatea poporului român în Dacia, iar istaria românilor este
privită ca parte integrantă din istoria universală.
Lucrarea” Viaţa lui Consatantin Cantemir” a fost, în concepţia autorului, un
capitol anticiapat din „Hronic”, cum s-a crezut o vreme, o continuare a „Letopiseţiului”
lui M. Costin, datorită referinţei la o perioadă cuprinsă între anii 1661 şi 1693.
Faima mondială a lui D. Cantemir este datorată realizării lucrării” Creşterea şi
descreşterea Porţii Otomane”, atât pentru subiectul ales, pentru tratarea inedită, pentru
noutatea unor date cuprinse în carte, cât şi datorită popularizării făcute de fiul său, Antioh
Cantemir, la Londra şi Paris. În orice caz, ea a oferit informaţii despre două sute de ani
din istoria turcilor. Cunoscător profund al obiceiurilor orientale şi iubitor totodată al
frumeseţii, el a scris „Tratatul de muzică turcească”, chiar în limba turcă.
O altă carte care a jucat un rol dominant la configurarea profilului umanist al lui
D. Cantemir a fost” Descriptio Moldaviae” /Descrierea Moldovei( scrisă în latină, la
cererea Academiei din Berlin). Ea este alcătuită din trei părţi, cea dintâi face referire la
povestea întemeierii Moldovei, prezentând aşezarea, hotarele, ţinuturile şi târgurile,
apele, munţii, mineralele, pădurile, animalele sălbatice şi domestice. Cea de-a doua
înfăţişează structura de stat, felul de cârmuire a ţării, obiceiurile de înscăunare, de
scoatere din domnii, dregătoriile şi diverse funcţii boiereşti, apoi venitul, tributul plătit
Imperiului Otoman, dar şi „ Năravurile şi obiceiurile moldovenilor”. În partea a treia
aduce informaţii despre religie şi mănăstirile Moldovei, despre limbă, scriere şi
învăţătură. Domnitorul insistă asupra originii latine a limbii române cu demonstraţii
comparative între latină, italiană şi română. Cartea prezintă interes nu numai pentru
documentata descriere geografică, ci şi pentru observaţiile etnografice şi folclorice.
Moldova lui D. Cantemir este descrisă ca un spaţiu edenic, ca o matrice a spiritualităţii
româneşti:” Nu se poate afla nicăieri vreo altă ţară cât Moldova de mică atâtea ape şi
natura împodobită de asemenea locuri minunate ca aici”.
Domnitorul este primul scriitor român preocupat să schiţeze portretul moral, cu
valoare generalizatoare, al poporului din care face poarte. El descrie un neam vital şi
spontan, capabil deopotrivă, să păstreze formele vechi ale mentalităţii obşteşti şi să caute,
dintr-un spirit curios noutatea. El surprinde la pământeni semeţia, locvacitatea,
impulsivitatea şi spiritul de gâlceavă. Autohtonii acestor meleaguri sunt generoşi şi
ospitalieri, primindu-i pe străini în casele lor, oricât de modeste, să-i omenească. Ei sunt
comunicativi, sentimentali, dar şi exigenţi până la extreme în prietenie, precum şi în
duşmănie. Ca un paradox, în ciuda impulsurilor nestatornice, moldovenii apar drept un
miracol de rezistenţă a unui neam vital şi de existenţă perenă în mijlocul atâtor
împrejurări vitrege.
Dacă ea este locul de întâlnire a celor mai vaste domenii ale culturii: istorie,
geografie, demografie, politică, viaţa bisericească, obiceiuri, folclor, lingvistică, nu se
putea să nu răsară pe alocuri şi virtuţiile literare: „ Muntele cel mai înalt se numeşte
Ceahlăul, despre care, dacă anticii ar fi făcut vorbire în basmele lor, ar fi fost tot la fel de
vestit ca şi Olimpul”.
Lucrarea de valoare literară rămâne însă” Istoria ieroglifică”. Scrisă sub forma
unei fabule de vaste proporţii, personajele sunt animale şi păsări, simbolizând rivalitatea
dintre familiile Cantemirilor şi Brâncovenilor. Inspirată de realitatea vremurilor sale,
cartea este un roman social-filosofic cu un caracter patriotic, apropiindu-se de pamfletul
politic. Animalele sau păsările sunt selectate cu atenţie de autor, fixând trăsătura
dominantă de caracter a personajului uman vizat: Vidra- lăcomia, Corbul- tirania, Şoimul
– îndrăzneala Inorogul- dimensiunea fantastică a unui erou enigmatic etc. Conflictul se
desfăşoară mai ales între” Corb” şi „Inorog”, punându-l în antiteză pe conducătorul
luminat, care se implică în destinul ţării lui cu tiranul lipsit de principii şi de scrupule. În
planul ficţiunii literare, nu faptele primează, ci controversa de idei susţinută de
protagoniţtii travestiţi în dihănii şi în păsări.
„ Istoria ieroglifică” este, concomitent, un roman de factură alegorică, un manual
politic şi un eseu filosofic, în care sunt dezbătute probleme legate de conducerea statului.
Umanistul aprecia că valorile spirituale hotărăsc mersul istoriei, propunând o ierarhie
socială- îndrăzneaţă şi utopică pentru acea vreme- stabilită pe baza meritelor individuale
ale oamenilor.
Opera lui D. Cantemir a fost un izvor de inspiraţie şi cultură pentru generaţiile din
secolele următoare. Meritul acestuia este nu numai acela de a fi făcut o sinteză a
diferitelor domenii, ci şi de a făuri un prag nou culturii noastre întregi, de la care ea să-şi
ia un avânt în viitor.
De la el înainte se poate vorbi de un tip cantemirian în cultura română, echivalent
în coordonate autohtone- cu omul Renaşterii. Titanii spiritului românesc de după el sunt
tot atâtea reîntrupări ale acestui prototip:I. Budai Deleanu, B.P. Hasdeu, N.Iorga,
G. Călinescu, sunt simboluri ale culturii moderne care au venit în prelungirea unicului
model genial din Epoca Veche.