Moara cu noroc

de Ioan Slavici
Caracterizarea lui Ghiţă
  
   Ghiţă trăieşte  o dramă psihologică concretizată prin două înfrângeri în plan moral:
încrederea în  sine şi încrederea celorlalţi în el.  Consecinţele nefaste ale setei de înavuţire şi
procesul înstrăinării de familie  sunt analizate remarcabil de Slavici, autorul aducând în
prim-plan conflictul  dintre fondul uman cinstit al lui Ghiţă şi dorinţa de a face cât mai multă
avere, prin mijloace necinstite, în tovărăşie cu mai marele porcarilor din zonă, Lică
Sămădăul. 
    Din momentul apariţiei  lui Lică la cârciumă, începe procesul iremediabil de
înstrăinare a lui Ghiţă faţă de  familie. Gesturile, gândurile, faptele personajului trădează
conflictul  interior şi se constituie într-o modalitate principală de caracterizare indirectă.
Naratorul  surprinde în mod direct transformările personajului: Ghiţă devine „de tot  ursuz",
„se aprindea pentru orişice lucru de nimic", „nu mai zâmbea  ca mai înainte, ci rădea cu
hohot, încât îţi venea să te sperii de el", iar  când se mai juca, rar, cu Ana, „îşi pierdea repede
cumpătul şi-i lăsa urme  vinete pe braţ".  
La un moment dat, Ghiţă  ajunge să regrete faptul că are familie şi copii şi că nu-şi
poate asuma total  riscul îmbogăţirii alături de Lică. Prin intermediul monologului
interior sunt  redate gândurile şi frământările personajului, realizându-se în felul acesta
autocaracterizarea: „Ei! Ce să-mi fac?... Aşa m-a lăsat Dumnezeu!... Ce să-mi fac dacă e în 
mine ceva mai tare decât voinţa mea?”
  Sub pretextul că o  voinţă superioară îi coordonează gândurile şi acţiunile, Ghiţă
devine laş,  fricos şi subordonat în totalitate Sămădăului. În plus, se îndepărtează din  ce în ce
mai mult de Ana („îi era parcă n-a văzut-o demult şi parcă era să se  despartă de dânsa"),
aruncând-o în braţele sămădăului( „Joacă,  muiere, parcă are să-ţi ia ceva din frumuseţe"),
pentru ca mai târziu să-şi regrete amarnic imprudenţa şi să simtă gustul cumplit al geloziei
care-l determină să-l trădeze pe Lică, anunţându-l pe jandarm să vină la cârciumă. 
  Ghiţă  este caracterizat în mod direct de Lică. Acesta îşi dă seama că Ghiţă e om de
nădejde şi  chiar îi spune acest lucru: „Tu eşti om, Ghiţă, om cu multă ură în sufletul  tău, şi
eşti om cu minte: dacă te-aş avea tovarăş pe tine, aş râde şi de dracul  şi de mumă-sa. Mă simt
chiar eu mai vrednic când mă ştiu alăturea cu un om ca  tine". Totuşi Sămădăului nu-i convine
un om pe care să nu-1 ţină de  frică şi de aceea treptat distruge imaginea
celorlalţi despre cârciumar  ca om onest şi cinstit. Astfel, Ghiţă este implicat fără voie în 
jefuirea arendaşului şi în uciderea unei femei. Este închis şi i se dă drumul acasă  numai „pe
chezăşie". La proces jură strâmb, devenind în felul  acesta complicele lui Lică. Are totuşi
momente de sinceritate, de remuşcare,  când cere iertare soţiei şi copiilor: „Iartă-mă, Ano! îi
zise el. Iartă-mă  cel puţin tu, căci eu n-am să mă iert cât voi trăi pe faţa pământului Ai avut 
tată om de frunte, ai neamuri oameni de treabă şi ai ajuns să-ţi vezi bărbatul  înaintea
judecătorilor". Axa vieţii lui morale se frânge, se simte  înstrăinat de toţi şi de toate. Arestul şi
judecata îi provoacă mustrări de  conştiinţă pentru modul în care s-a purtat. De ruşinea lumii,
de dragul soţiei  şi al copiilor, se gândeşte că ar fi mai bine să plece de la Moara cu noroc. 
Începe să colaboreze cu Pintea, dar nu este sincer în totalitate nici faţă de  acesta. Ghiţă îi
oferă probe în ceea ce priveşte vinovăţia Sămădăului numai  după ce îşi poate opri jumătate
din sumele aduse de acesta, fiindu-i imposibil să aleagă între patima pentru bani şi dragostea
de familie. 
  Ghiţă ajunge pe ultima treaptă a degradării morale în momentul în care, orbit de  furie
şi dispus să facă orice pentru a se răzbuna pe Lică, îşi aruncă soţia, la  sărbătoarea Paştelui,
drept momeală, în braţele Sămădăului.  Ghiţă  depăşeşte limita normală a unui om care aspiră
spre o firească satisfacţie  materială şi socială, din momentul în care îşi neglijează familia şi îi
periclitează siguranţa în numele acestei false aspiraţii. De aceea, sfârşitul lui şi al celor care-1
înconjoară este în mod inevitabil tragic.
 Povestea lui Harap-Alb
de Ion Creangă
Caracterizarea lui Harap-Alb
Personaj de bildungsroman, fiul de crai reprezintă un erou exemplar, prin
complexitate, personalitatea fiindu-i conturată din defecte şi calităţi, pentru a face din el un
viitor bun împărat. La început el nu este decât cel de-al treilea fiu al unui crai. Nu are nume,
pentru că nu are identitate. El se va individualiza mai târziu, odată cu întâlnirea Spânului.
Tatăl, craiul, nu îl pune pe acelaşi nivel cu fraţii săi, fapt ce-l întristează pe mezin.
Sprijinul şi imboldul vin însă la timp, făcându-l să se ambiţioneze. Se dovedeşte a fi milostiv,
chiar dacă puţin impulsiv la început - se răsteşte la cerşetoare - şi îi dă acesteia un ban. Sfânta
(căci era Sfânta Duminică) îl învaţă să ceară de la tatăl său “calul, armele şi hainele în care a
fost el mire”. Caracterul vechi al acestor lucruri sugerează faptul că eroul trebuie să le
“reactualizeze virtuţile” (V. Lovinescu), deoarece ele se comportă ca un fel de talisman.
La pod, tatăl, îmbrăcat în urs, îi iese în cale încercând să-l sperie. Dar feciorul se
năpusteşte asupra lui, fără frică, dovedindu-şi curajul în luptă. Aici el se desparte de familie,
de protecţia oferită de tatăl său, podul fiind considerat un simbol al trecerii între două lumi.
Încearcă să dea ascultare vorbelor tatălui său şi încearcă să se ferească de pericole, însă le
ignoră când întâlneşte Spânul care va reuşi să-l ademenească prin vorbe şi laude. Se lasă
păcălit şi intră în fântână. Acum este momentul în care ajunge robul propriilor sale greşeli,
prin “întovărăşirea” cu Răul. Este momentul în care va fi botezat Harap-Alb şi va căpăta
identitate. Harap este forma populară a cuvântului “arab”. Sensul popular este însă acela de
“negru”. Tot acum se fixează şi intervalul de timp al slujirii: “…şi atâta vreme să ai a mă sluji,
până când îi muri şi îi învie.”
De-a lungul drumului său, feciorul este supus la două morţi, ambele cauzate de Spân.
Prima, spirituală şi socială, când îi este eliminată vechea identitate profană (episodul fântânii),
dându-i-se numele de Harap-Alb, iar a doua o moarte, în sens propriu, când îi este retezat
capul. Aceste morţi ale lui Harap-Alb pot fi privite ca ritualuri de purificare şi iniţiere, pentru
că numai aşa el se poate elibera de robie.
Natura sa nobilă face din el un om de cuvânt, ţinându-şi promisiunea făcută. Însă el
ştie că identitatea de Harap-Alb este una falsă, pentru că este constrâns să joace rolul slugii.
Încă o dată îşi dovedeşte milostenia faţă de furnici şi albine, dar şi faţă de uriaşii pe care îi
întâlneşte şi pe care-i câştigă ca aliaţi. Moartea sa fizică îl eliberează de jurământ,
recâştigându-şi starea de puritate de la început. Acum el îşi înfrânge păcatul şi ajunge împărat,
care, pentru unele popoare, înseamnă perfecţiunea.
 Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război 
de Camil Petrescu
Caracterizare personajului principal Ştefan Gheorghidiu

Ştefan Gheorghidiu este protagonist şi, totodată, narator. Romanul va urmări efectele a

două experienţe fundamentale trăite de Ştefan Gheorghidiu – iubirea şi războiul, analizate
numai din perspectiva personajului-narator.
Trăsătura distinctivă a lui Ştefan Gheorghidiu este orgoliul care se manifestă şi în viaţa
publică, şi în viaţa privată. Un exemplu în acest sens este în primul capitol,  La Piatra
Craiului, în munte. Ofiţerii aflaţi la popotă discută, pornind de la un articol de ziar, pe tema
independenţei în iubire. Mărturisirea lui Ştefan Gheorghidiu conturează cele două dimensiuni
ale orgoliului şi opiniile exprimate de ofiţeri i se par copilăreşti şi primare, pentru că ei nu
cunosc nimic din psihologia dragostei. Atitudinea faţă de colegi este voit studiată: era în
tonul meu, în ostentaţia neologismelor, o nuanţă de jignire şi dispreţ. Chiar dacă ea este
menită să mascheze drama pe care el o trăieşte – bănuiala că soţia îl înşală – atitudinea sa este
puternic legată de orgoliul profesional (este filosof): Folosiţi un material nediferenţiat …
dublat de cunoaşterea adevărului unic: …iubirea e altceva, iar dacă nu ştiţi ce e, puteţi să
dezbateţi toată viaţa că tot nu ajungeţi la nimic. Şi privindu-i dispreţuitor: Discutaţi mai bine
ceea ce vă pricepeţi.
Ştefan Gheorghidiu trăieşte, de fapt, drama intelectualului intolerant, împărţit între
viaţa adevărată, cu bune şi rele, şi idealurile umanităţii promovate de filosofie. Chiar atunci
când recunoaşte că are un comportament inadecvat, izbucnirea mea era nelalocul ei, vulgară,
fără temei, nu o face din perspectiva unei greşeli de comunicare, ci din perspectiva omului
superior, aflat accidental într-un mediu inadecvat lui: m-a scos din sărite atâta sărăcie de
spirit într-o discuţie.
Sentimentele lui Ştefan Gheorghidiu stau sub semnul mondenităţii orgolioase; lui îi
plac ,,oacheşele” şi, deşi Ela este blondă, ea câştigă prin insistenţă.  Din orgoliul identităţii
masculine se naşte un sentiment afectuos, însă condiţionat de starea de superioritate: femeia
aceasta începuse să-mi fie scumpă tocmai prin bucuria pe care i-o dădeam eu, făcându-mă să
cunosc astfel plăcerea de a fi dorit şi de a fi eu însumi cauză de voluptate.
Comportamentul feminin, standardizat de Ştefan Gheorghidiu, propune imaginea unei
fiinţe slabe, neajutorate, ascultătoare şi în permanentă admiraţie faţă de bărbat. Implicarea
Elei în problemele referitoare la moştenire trezeşte neîncrederea în sufletul lui Ştefan
Gheorghidiu – o neîncredere legată de ameninţarea opiniei proprii referitoare la idealismul
feminin: Aş fi vrut-o mereu feminină, deasupra discuţiilor acestora vulgare, plăpândă şi
având nevoie să fie protejată.
Gelozia nu este motivată în actele Elei, dar devine paroxistică în imaginaţia lui Ştefan
Gheorghidiu. Suferinţa este alimentată şi de plăcerea disimulării. Comportamentul Elei, chiar
dacă pare cam exagerat, trezeşte în erou gelozia mascată prin veselie excesivă, dar şi
patetismul dezamăgirii: descoperirea unui cap străin şi vulgar. În registrul trădării, gesturile îi
aparţin punctual lui Ştefan. Trădarea Elei este, de fapt, o sumă de informaţii interpretate din
perspectivă proprie. Despărţire – împăcare – despărţire: acestea sunt etapele căsniciei. Dacă
împăcarea este generată de redimensionarea orgoliului, de exerciţiul disimulării şi al
interiorizării sentimentului (deşi orice rochie ca a ei îl emoţionează, se face că nu recunoaşte
rochia albastră), despărţirea finală înseamnă anularea trecutului, intenţia evidentă a
protagonistului care insistă asupra faptului că i-a lăsat ei toate obiectele de preţ şi odată cu ele
întregul trecut.
Prin urmare, romanul modern e legat de apariţia conştiinţei şi de apariţia unui nou tip
de personaj: intelectualul lucid, însetat de absolut, care-şi problematizează existenţa şi intră în
conflict cu sine şi cu lumea înconjurătoare. Ştefan Gheorghidiu face parte din galeria
personajelor însetate de absolut. Problema gravă care duce la eşecul social este că aceste
personaje vor să transfere absolutul în viaţa de zi cu zi. Fiindcă transferul este imposibil, ele
vor intra în conflict cu toată lumea, acest conflict fiind trăit dramatic la nivelul conştiinţei.
 Moromeţii
de Marin Preda
Caracterizarea lui Ilie Moromete

Marin Preda pleacă în construirea personajului central, Ilie Moromete, de la tatăl său,
Tudor Călăraşu, modelul său literar: ”Scriind, totdeauna am admirat ceva, o creaţie
preexistentă, care mi-a fermecat nu numai copilăria, ci şi maturitatea: eroul preferat,
Moromete, care a existat în realitate, a fost tatăl meu. Acest sentiment a rămas stabil şi
profund pentru toată viaţa.”
Ilie Moromete, „aflat între tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii
mari mai pot schimba firea cuiva”, traversează drama ţăranului legat de vechile rânduieli ale
statului, luptând contra ameninţărilor care-l asaltează: fonciirea, datoriile la bancă, precum şi
taxele pentru Nicolae la şcoală.
Ilie Moromete este singurul „ţăran-filozof” din literatura română, frământările sale
despre soarta ţăranilor dependenţi de roadele pământului, de vreme şi de Dumnezeu sunt
relevante pentru firea sa reflexivă.
Tatăl a şase copii, Moromete este capul familiei, însă are probleme financiare.
Meditând asupra propriei vieţi, când este părăsit de fiii cei mari şi când familia sa se află în
pragul destrămării, Ilie Moromete se gândeşte că greşise considerând că “lumea era aşa cum
şi-o închipuia el” şi că nenorocirile sunt “numai ale altora”. Simţindu-se singur, îşi caută
liniştea pe câmp, în afara satului, unde poate vorbi cu sine însuşi, pentru a găsi răspunsuri
problemelor care îl frământă, însă ajunge la concluzia că el a făcut tot ce i-a stat în putere
pentru a-şi ţine familia unită, însă lumea este de vină că „i-a sălbăticit copiii” şi, ceea ce este
mult mai grav, ei au crezut în spusele lumii, ci nu în vorbele lui.
Este un om raţional în ceea ce priveşte atitudinea lui faţă de pământ. Spre deosebire de
Ion al lui Rebreanu, care este dominat de instinctual de posesiune, de lăcomie pentru pământ,
Moromete nu este sclavul îmbogăţirii, ci pământul constituie pentru el simbolul libertăţii
materiale şi spirituale. El face parte din categoria ţăranilor „mijlocaşi”: nu este atât de sărac,
încât să fie tot timpul preocupat de problema supravieţuirii, aceasta neafectându-i
personalitatea, dar nu este nici foarte bogat, încât să fie duşmănit de vecinii săi mai săraci. De
aceea el are timp şi disponibilitate către comunicare. Are o foarte mare plăcere de a comunica,
fiind într-o continuă aşteptare a altor persoane cu care să vorbească “Stătea degeaba, nu se
uita în mod deosebit, dar pe faţa lui se vedea că n-ar fi rău dacă s-ar ivi cineva…” Când chiar
nu are cu cine să vorbească sau când ajunge la concluzia că nimeni nu e demn să vorbească cu
el, vorbeşte cu sine însuşi. Gândurile sale sunt aparent un haos total, însă el face nişte legături
ce nu sunt accesibile oricui, iar aceste legături nu sunt prezentate nici de faţă cu ceilalţi, lucru
ce îi determină pe săteni să îl considere un ciudat. Când vrea să pară serios, Moromete este de
fapt ironic, iar când este foarte serios şi trăieşte cu intensitate, în exterior vrea să pară că se
amuză. El procedează astfel în scena tăierii salcâmului, dându-i răspunsuri ironice lui Nilă,
deşi era un moment de o gravitate evidentă pentru satul întreg. Scriitorul descoperă
complicaţiile necunoscute ale sufletului rural, un fel de gândire a ţăranului, în afara oricărei
dorinţe de îmbogăţire. Primul semn al unor vremuri mai grele a fost tăierea salcâmului,
simbol al stabilităţii. El este incapabil de negustorie, este incapabil să facă bani, neavând un
acut simţ pragmatic şi stârnind astfel nemulţumirea băieţilor săi. Moromete, presat de
împrejurări, se hotărăşte să-l trimită pe Achim la Bucureşti, să-i ceară un împrumut
primarului Aristide, până când Achim îi va trimite bani, dar, cum băieţii lui aveau alte
gânduri, se vede nevoit să vândă lui Bălosu o parte din pământ şi locul din spatele casei. 
Grija lui pentru educaţia copiilor răzbate cu tristeţe la suprafaţă şi, deşi niciodată nu şi-a arătat
afecţiunea faţă de ei, este limpede că le-a dorit totdeauna binele: “toată viaţa le-am spus şi i-
am învăţat (…) dar pe tine să vedem dacă eşti în stare cel puţin de-atâta (…) că de mâncare e
lesne, dar ce le spui? (…) şi-or să te înveţe ei pe urmă minte când oi îmbătrâni. O să-şi ştergă
picioarele pe tine, că n-ai ştiut să faci din ei oameni.”
În finalul romanului, Moromete îşi exprimă crezul existenţial într-o discuţie cu
medicul venit să îl consulte: „Domnule, eu am dus o viaţă independentă”, după care se aşterne
o tăcere adâncă adusă de trecerea în nefiinţă a eroului, a cărui imagine continuă să trăiască în
amintirea lui Niculae care păstrase în conştiinţă, aşa cum îşi propusese, „aura solară” a tatălui.
 Ion
de Liviu Rebreanu
Caracterizare personaj principal

      Realizat în manieră realistă, cu câteva nuanţe naturaliste, personajul principal al

romanului lui Rebreanu, Ion Pop al Glanetaşului, va trăi drama înavuţirii şi apoi drama iubirii,
caracterul său dezvăluindu-se atât în mod direct, cât şi în mod indirect, prin fapte, gesturi,
atitudini, limbaj sau relaţia cu celelalte personaje.
      Prezentat în evoluţia sa, Ion este un personaj complex şi contradictoriu, el reflectând o
mentalitate tradiţională, potrivit căreia demnitatea umană depinde direct de întinderile de
pământ deţinute.
           Deşi sărac, Ion este „iute şi harnic ca mă-sa”, iubind munca „oricât ar fi fost de aspră”,
şi pământul, care „îi era drag ca ochii din cap”. Isteţ, silitor şi cuminte, el trezeşte simpatia
învăţătorului Herdelea, dar renunţă la şcoală, tocmai pentru că dragostea pentru pământ e mai
mare.
      Disputându-şi mereu autoritatea printre tinerii din sat, Ion este respectat de aceştia, iar
rivalitatea cu George e, de fapt, rivalitatea cu cel bogat, cu unul care are pământ. Din aceeaşi
categorie face parte şi Vasile Baciu, tatăl Anei, ale cărui vorbe aspre şi jignitoare, spuse în
faţa tuturor oamenilor, la horă, îl dor cumplit. Se simte ruşinat, dorind să se răzbune pe cel
care l-a umilit, numindu-l „sărăntoc”, „tâlhar”, „fleandură” şi „hoţ”.
       Orgolios, lipsa pământului îi apare ca o condiţie a păstrării demnităţii umane. În
pământ, el vede realizate toate ambiţiile sale, viaţa sa ajungând să se consume între iubire şi
patima pentru pământ, o patimă instinctuală, pasiune declanşată cu forţa instinctelor obscure.
      Ion caută cu insistenţă schimbarea condiţiei, trăieşte acut dragostea pentru pământ,
ajungând până la exaltare. „Iubirea pământului l-a stăpânit de mic copil [...]; de pe atunci i-a
fost mai drag decât o mamă.” Visul său era pământul, „cât mai mult pământ.” În acest
context, toate calităţile lui se transformă în defecte. Hărnicia, inteligenţa, statornicia se
preschimbă în viclenie, bestialitate, cinism, lipsă de scrupule, trăsături puse în lumină, în mod
indirect, din relaţia cu Ana. Devine distant şi glacial, tratând-o dispreţuitor – „îi cântări burta
cu o privire triumfătoare”, purtându-se sfidător cu tatăl ei, tocmindu-se pentru fiecare palmă
de pământ. „Glasul pământului” îi domină sufletul, aducând aparenta împlinire a eroului
printr-un vis obsedant.
      Dragostea pentru pământ se concentrează simbolic în scena sărutării acestuia, devenit
un substitut al iubitei pierdute. Pământul nu mai este un simplu obiect, ci devine o ibovnică,
care schimbă destine, dezlănţuie pasiuni. Adoră şi venerează pământul ca pe o zeitate: „Încet,
cucernic, fără să îşi dea seama, se lăsă în genunchi, îşi coborî fruntea şi-şi lipi buzele cu
voluptate de pământul ud. Şi-n sărutarea aceasta grăbită simţi un fior rece, ameţitor...”
      Intrarea în posesia pământului îl schimbă total. Dacă la început „se simte mic şi slab ca
un vierme”, la final, în faţa „uriaşului” de odinioară simte „o mândrie de stăpân” şi are iluzia
că „este atât de puternic încât să domnească peste tot cuprinsul.”
      El calcă în picioare o viaţă de om şi o împinge pe Ana la spânzurătoare. Odată setea
de pământ domolită, ambiţia şi hotărârea sunt înlocuite de mulţumire, iar brutalitatea de
indiferenţă. Nici sinuciderea Anei, nici moartea copilului, nu-i trezesc vreun licăr de
conştiinţă. Viaţa lor nu reprezintă decât o garanţie a proprietăţii asupra pământurilor. „Glasul
pământului” este înlocuit de „glasul iubirii”. Eroul este decis să-şi împlinească dragostea
alături de Florica, între timp căsătorită cu George Bulbuc, căci „să ştii de bine că fac moarte
de om şi tot a mea ai să fii.”
      Sfârşitul lui Ion, ucis fiind de George cu o sapă, este perfect motivat moral: vinovat de
propria decădere morală, răspunzător de moartea Anei, tulburând liniştea unui cămin, Ion este
pedepsit, în numele dreptăţii divine.
Personaj complex, cu o psihologie derutantă, el a născut reacţii diverse şi din partea
criticii literare. Pentru George Călinescu „Ion e o brută. A batjocorit o fată, i-a luat averea, a
împins-o la spânzurătoare şi a rămas în cele din urmă cu pământul.” „Nu din inteligenţă a ieşit
ideea seducerii, ci din viclenia instinctuală, caracteristică oricărei fiinţe reduse.” De o părere
total diferită este criticul Eugen Lovinescu, care vede în caracterul lui Ion „o inteligenţă
ascuţită, o viclenie procedurală şi, cu deosebire, o voinţă imensă: nimic nu-i rezistă...”
 Dănilă Prepeleac
de Ion Creangă
Caracterizarea personajului principal Dănilă Prepeleac

Dănilă Prepeleac este un ţăran sărac, autorul caracterizându-l direct încă de la

începutul basmului, prin antiteză cu fratele său, şi motivând, de altfel, şi lipsurile în care se
zbătea familia lui: „leneş, nechitit la minte şi nechibzuit la trebi”. Dănilă este însurat şi are „o
mulţime de copii”, pe când bogatul său frate, căsătorit şi el, nu are nici un copil. Protagonistul
este un om anapoda, „toate trebile pe care le făcea, le făcea pe dos”, prost şi indolent, încât „îi
mâncau câinii din traistă”, naratorul reliefând aceste trăsături prin paremiologie (proverbe).
Singura lui avere era o pereche de boi tineri, puternici şi graşi, dar când avea nevoie de căruţă,
împrumuta de la fratele bogat, care îl sfătuieşte să meargă la târg şi, cu banii obţinuţi pe boi,
să-şi cumpere un car şi doi boi mai mici.
  Delăsător, neobişnuit să ducă o treabă până la capăt, Dănilă face primul troc
dezavantajos, dă boii şi ia un car, apoi meditează „asupra neroziei sale, încercând, parcă, să-şi
regăsească identitatea, prin monolog interior şi autopersiflare: „De-oi fi eu Dănilă Prepeleac,
am prăpădit boii; iar de n-oi fi eu acela, apoi am găsit o căruţă... Ba e Prepeleac, ba nu-i el...”.
Conştient de neghiobia sa, Dănilă se autocritică prin alt monolog interior, apelând la pildele
paremiologice:”Na-ţi-o frântă, că ţi-am dres-o! Dintr-o păreche de boi, de-a mai mare dragul
să te uiţi la ei, am rămas c-o pungă goală [...] dar parcă dracul mi-a luat minţile”.
 Scena din pădure reflectă, indirect, prostia fără limită a personajului, care aşază carul
şi boii fratelui în dreptul copacului pe care-l taie şi care cade „peste car de-l sfarmă şi peste
boi de-i ucide”. Autoadresarea „Ei, ei, acum ce-i de făcut?... Eu cred că ce-i bine, nu-i rău:
Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă” este plină de amărăciune, protagonistul manifestând
un soi de laşitate, deoarece îi trece prin gând să fugă în lumea largă. Pregătirile pentru a dura
o mănăstire, unde să se călugărească, îl pun în conflict cu dracii, care nu pot fi de acord cu
existenţa unui locaş sfânt construit lângă lacul, pe fundul căruia îşi avea împărăţia Scaraoschi.
  Ca în orice basm, protagonistul este supus unor probe, pe care trebuie să le depăşească
pentru a reuşi să scape de sărăcia care părea fără soluţie, în cele şase probe la care-l supun
dracii, Dănilă se dovedeşte isteţ şi descurcăreţ, el învingând de fiecare dată puterile diavoleşti
prin inteligenţă şi ingeniozitate: înconjurul iazului cu iapa-n cârcă, alergarea de viteză, lupta
corp la corp, chiuitul, aruncarea buzduganului şi, în sfârşit, blestemul. Această nouă ipostază a
lui Dănilă este, probabil, consecinţa firească a gândului creştin, acela de a înălţa un locaş în
numele lui Dumnezeu. 
 Zoe Dumitrescu-Buşulenga afirmă că Dănilă Prepeleac are o „natură bivalentă”, opinie
ce reiese din textul basmului, unde naratorul îl defineşte în mod direct: „omul lui Dumnezeu
cu năravul dracului”. Protagonistul învaţă din propriile greşeli, „mai prinsese acum la minte”,
astfel încât, în confruntările pe care le are cu „drăcimea”, iese învingător nu prin îndemânare
sau puteri supranaturale, ci prin isteţime umană, prin acea agerime proprie ţăranului român
silit să se descurce în împrejurări limită.  
În basmul Dănilă Prepeleac, Ion Creangă imaginează o nouă ipostază a diavolului,
care nu mai este periculos prin faptul că doreşte să ia în stăpânire cât mai multe suflete
omeneşti, ci „devine un biet, prostănac, uşor înşelat de isteţimea ţăranului sau târgoveţului”,
după cum constată Zoe Dumitrescu-Buşulenga.
 
 Enigma Otiliei
de George Călinescu
Caracterizarea Otiliei

Otilia este unul dintre puţinele personaje care scapă de sub tutela autorului ei şi se
defineşte prin vorbe, fapte, gesturi, prin comportamentul care stârneşte reacţii diferite în jur,
autorul recurgând la tehnica pluriperspectivismului, în caracterizarea eroinei sale. Marina,
servitoarea, întâmpină fuga fetei prin iarbă cu un „Haida! A-nceput nebunia!”. Felix o
urmează şi o admiră tocmai pentru această imprevizibilitate, Pascalopol o ocroteşte văzând în
ea o posibilă împlinire, moş Costache se lasă mângâiat, iar Aglae şi Aurica se întunecă de
invidie. Stănică nu pierde ocazia să exclame: „Deşteaptă fată!”, iar Titi, să caute un moment
când să strecoare o obscenitate, convins că nu este nimic rău în asta.
Portretul fetei este schiţat de la început cu o evidentă precizie: „fata părea să aibă
18-19 ani. Faţa măslinie cu nasul mic şi ochii foarte albaştri arăta şi mai copilăroasă între
multele bucle şi gulerul de dantelă. Însă în trupul subţiratic, cu oase delicate de ogar, de un stil
perfect, fără acea slăbiciune suptă şi pătată a Aureliei, era o mare liberate de mişcări, o
stăpânire desăvârşită de femeie”.
Fata are neîntrerupte atitudini de protecţie faţă de trei personaje: „papa”, Pascalopol,
dar mai ales faţă de Felix. Gesturile ei necenzurate, dar pornite din firescul sentimentelor
încântă. Otilia e întruchiparea feminităţii şi a gingăşiei. Felix este însă cel mai apropiat de ea.
Intimitatea interiorului ei îl fascinează din prima noapte petrecută în casa din strada Antim. Îl
impresionează amestecul de lucruri, intimitatea lor şi mai ales diversitatea preocupărilor fetei:
moda, notele muzicale pentru pianoforte şi romane franţuzeşti. Din câteva detalii se
recompune o Otilie plină de feminitate, o intelectuală rafinată şi o fire sensibilă la frumos.
Personajul se autocaracterizează în diverse rânduri. După ce termină de cântat o bucată
muzicală, lasă mâinile în poală şi exclamă: „Ce sentimentală sunt!”. Otilia derutează, pentru
că trece brusc de la o stare la alta, fiind conştientă de asta: „Eu am un temperament nefericit:
mă plictisesc repede, sufăr când sunt contrariată”, „sunt foarte capricioasă, vreau să fiu
liberă”.
Otilia se mişcă într-o lume fixată, pentru totdeauna în tipare. Moş Costache îi
pecetluieşte definitiv destinul. Nu o înfiază şi Otilia va fi sacrificată de familia care îşi doreşte
atât de mult moştenirea. Otilia trece astfel printre pagini închizând în ea o lume, trece
subţiratică şi delicat imprevizibilă, generoasă, un personaj suav cu un neşters zâmbet pe buze,
însă un zâmbet de amărăciune.
 O scrisoare pierdută
de I.L.Caragiale
Caracterizarea lui Pristanda

            În această operă, un personaj important este Ghiţă Pristanda care întruchipează
tipul omului pragmatic, care acţionează în viaţă după principiile nevestei: “Ghiţă, Ghiţă,
pupă-l în bot şi papă tot, căci sătulul nu crede la ăl flămând!” Poliţistul este făţarnic şi se
comportă ca atare în orice împrejurare, având un deosebit simţ al anticipaţiei. Deşi este
omul lui Tipătescu, îl abordează umil şi pe Nae Caţavencu. El simte că adversarul de azi
poate fi prefectul de mâine şi devine din această cauză serviabil şi chiar slugarnic:“Poftiţi,
coane Nicule, poftiţi şi, zău, să pardonaţi în consideraţia misiei mele, care ordonă să fim
scrofuloşi la datorie.”
       Personajul este admirabil caracterizat prin ticurile verbale şi folosirea unor termeni
regionali sau populari, deformarea neologismelor şi încălcarea unor reguli gramaticale.
Prin toate acestea el îşi arată incultura şi lipsa de instrucţie. Repetarea acestor
automatisme verbale dovedeşte servilismul său şi dorinţa de a reintra în graţiile
stăpânilor, dar şi caracterul rudimentar al gândirii lui. Ticul său verbal provoacă asociaţii
comice (“curat murdar”) sau îi dă de gol caracterul pragmatic (“curat condei”).
Pristanda contribuie la realizarea umorului de situaţie, de limbaj şi de moravuri,
dar şi a comicului de nume. Numele personajului provine de la denumirea unui joc
moldovenesc în care se bate pasul pe loc, urmând o melodie impusă, astfel că devine de
o mare încărcătură semantică, potrivindu-se perfect cu şiretenia primitivă a lui Pristanda.
El este omul interesului care se va adapta întotdeauna în funcţie de situaţie, apelând
atunci când este nevoie la mici furtişaguri, fără mustrări de conştiinţă. El cumpără mai
puţine steaguri, iar diferenţa de bani şi-o însuşeşte, invocând eterna scuză “famelie mare,
renumeraţie după buget, mică.”
În actul I, prima scenă, Pristanda se supraestimează în faţa prefectului Ştefan
Tipătescu, povestindu-i cu mult zel despre ceea ce făcuse cu o seară înainte,
bineînţeles,cu exagerările de rigoare. El nici nu putuse să adoarmă şi plecase “la
datorie”, unde observase fereastra  deschisă la Nae Caţavencu, adversarul politic al lui
Tipătescu. Ascultând pe furiş conversaţia dintre Caţavencu şi amicii săi, înţelege că era
vorba de o scrisoare, despre care avea să se afle mai târziu că era obiectul de şantaj pentru
obţinerea funcţiei de deputat.
În scena a doua a primului act, Pristanda rămâne singur, având loc un monolog
dramatic, în care poliţistul încearcă să-şi motiveze faptele imorale cu veşnica scuză a
responsabilităţii unei familii numeroase pe care trebuie să o întreţină prin orice mijloace,
conducându-se, în acest sens, ca şi Nae Caţavencu, după principiul machiavellic „Scopul
scuză mijloacele.”
Chiar dacă personajul are nenumărate defecte morale, ca de altfel toate personajele
lui Caragiale, care întruchipează contraexemple umane, el impresionează prin umor şi
ironie, stârnind râsul şi buna dispoziţie a cititorului, de altfel principalul obiectiv pe care
dramaturgul îl vizează în comedie.