Model funcţional de depăşire a crizei economice

CUPRINS

1.     DE LA CRIZA AMERICANA LA CRIZA MONDIALA

2.     CRIZA DIN 1929-1933, PLACA TURNANTA IN POLITICA ECONOMICA

3.     NOILE POLITICI ECONOMICE

4.     ROOSEVELT SI "NEW DEAL-UL"

BIBLIOGRAFIE.   

1 DE LA CRIZA AMERICANA LA CRIZA MONDIALA

Intre anii 1929-1933 s-a inregistrat cea mai puternica si grava criza economica. Considerat
sub aspectul strict economic, "fenomenul" Marea Criza a avut doua etape care, desi au apartinut
aceluiasi proces, au fost totusi distincte: o etapa scurta, concretizata si finalizata prin crahul
financiar al bursei din New York, urmata de criza propriu-zisa, declansata mai intai in economia
S.U.A. si apoi extinzandu-se rapid la nivelul economiei mondiale. Insa nici dupa depasirea crizei
propriu-zise chiar in statele dezvoltate evenimentul economic nu a fost atat de concludent.
Dificultatile economice au continuat, astfel ca se poate vorbi de o depresiune economica de-a
lungul intregului deceniu al 4-lea, in care anii 1929-1933 au reprezentat un moment culminant si
dramatic al intregii periode.

Se stie ca bursa reprezinta un indicator sintetic al activitatii economice intr-o economie de

piata. Deci, a fost firesc ca intr-o etapa de avant economic bursa sa f 12112c223m i inregistrat cu
fidelitate aceasta evolutie. Insa ceea ce s-a intamplat la bursa din New York in anii '20 a depasit
limitele normalului.

            Jocul de bursa a iesit din cercul relativ restrans al oamenilor de afaceri si al agentilor
de bursa, antrenand sute de mii de americani din paturile mijlocii. Astfel, jocul de bursa a putut
sa fie numit ca un alt joc national american, alaturi de basseball si de box.

            Cum s-a ajuns aici? A intervenit, un factor suplimentar, decisiv am spune, care a
permis o asemenea evolutie. El nu a fost altul decat insusi sistemul bancar american. Desi, fata
de perioada dinainte de razboi, bancile americane castigasera mai mult in prudenta si
rigurozitate, ele si-au pastrat exuberanta si aplombul cu care se avantau in diferite afaceri, fara sa
tina seama prea mult de anumite exigente specifice.

            Astfel, in anii '20 la inceputul deceniului, datorita fluxului de capitaluri catre S.U.A.
guvernele europene au pretins guvernului S.U.A. sa ceara Sistemului federal de Rezerve
reducerea taxei de scont si, deci, dobanzile. Cererea a fost indeplinita, caci autoritatile financiar-
bancare ale S.U.A. au considerat ca prin aceasta se puteau usura investitiile, crestea masa
monetara in circulatie si erau facilitate creditele destinate consumului.
             Astfel s-a inaugurat o perioada de aproape 8 ani de credite ieftine si usor de obtinut.
Nu este, deci, de mirare ca si sumele de bani destinate operatiunilor de bursa au fost atat de
accesibile. Bancile au deschis conturi si credite special destinate cumpararii de valori de bursa si
chiar s-a ajuns ca unele din ele sa infiinteze societati ad-hoc pentru acest gen de operatiuni,
lasand la o parte faptul ca multe din ele s-au avantat direct in jocul de bursa.

            Dar posibilitatea de a obtine titluri de bursa cu multa usurinta a venit si din partea
agentilor de bursa care au putut obtine ei insisi credite de la banci cu aceeasi usurinta, garantarea
acestora fiind facuta tot cu pachete de actiuni.

            Astfel, bancile au ajuns sa detina tot mai putine lichiditati si tot mai multe pachete de
actiuni care, fireste, in acesti ani, au prezentat o valoare deosebita. In plus chiar si brockerii au
acordat credite clientilor lor garantate, desigur, tot cu un anumit pachet de actiuni. Astfel banii
lichizi circulau mai putin, in timp ce toata lumea tranzactiona valorile de bursa.

            Sistemul in sine era aproape perfect. Nimeni nu avea de pierdut; din contra, toata
lumea a avut de castigat ceva. Dar aceasta, atata timp cat piata bursei a inregistrat tendinta de
crestere. Cum astfel de tendinta s-a mentinut timp de aproape opt ani, nu este de mirare ca
volumul creditelor pe termen scurt a atins incredibila valoare de 7,8 mld. de dolari, nivelul
maxim acceptat pana atunci fiind de 1 mld. de dolari.

Nu mai era un joc, ci un viciu. Pe culoarele bursei puteau fi vazute simple gospodine care
veneau sa tranzactioneze in drum spre piata, oameni simpli, detinatori ai unui numar ridicol de
mic de actiuni, functionari, pana atunci oameni la locul lor, care, isi transformasera bruma de
avere in actiuni, toti jucand in nestire, cu o credinta in reusita aproape mistica.

La 24 octombrie 1929, in Joia neagra, are loc crahul bursier de pe Wall Street din New York.
in acea zi, 12 milioane de actiuni sunt oferite la vanzare fara a gasi cumparatori. Cursul se prabu-
seste, iar sistemul economic american, construit pe increderea intr-o prosperitate fara sfarsit, se
naruieste. Crahul a distrus si sistemul complex de credit, care era grefat pe bursa din Wall Street
si care reprezenta baza echilibrului economiei americane. Debitorii nu-si pot rambursa
imprumuturile, creditorii ajung in pragul falimentului.

In cateva luni economia americana se dezorganizeaza: falimente bancare, intreprinderi

industriale a caror productie este paralizata si care-si trimit muncitorii si functionarii in somaj.
Scaderea veniturilor provoaca o reducere a consumului. Supraproductia agricola provoaca
prabusirea cursului marfurilor alimentare determinand ruinarea fermierilor. Increderea in
virtutile economiei liberale dispare. Regimul liberal primeste o dubla lovitura: politica, deoarece
una dintre marile democratii este destabilizata, si economica, prin confruntarea liberalismului
economic cu o profunda criza. In ansamblu, din 1929 pana in 1932 venitul national al SUA
scade, de la 87 la 39 de miliarde de dolari. Criza economica loveste toate categoriile sociale.
Semnul cel mai vizibil al crizei sociale: 1,5 milioane de someri in 1929 si 12 milioane in 1932,
adica un sfert din populatia activa. Agricultorii sunt cel mai greu loviti. Ei sunt constransi sa-si
vanda pamanturile la preturi foarte mici pentru a-si achita datoriile. Multi dintre ei migreaza in
vest, mai ales spre California, in cautare de lucru. Saracirea afecteaza si functionarii, membrii
profesiunilor liberale, capitalistii ruinati.

Pauperizarea se extinde in intreaga tara, care descopera foamea, grija zilei de maine si incepe
sa se indoiasca de valorile in care America crezuse pana atunci: progresul, reusita, confortul,
increderea in viitor. Din cauza importantei economice mondiale a Statelor Unite, criza se
propaga rapid . Bancile si oamenii de afaceri americani nu mai investesc in afara tarii si isi
repatriaza capitalurile plasate in strainatate, in special in Germania. Exportul crizei americane se
manifesta deci printr-un reflux al plasamentelor capitalurilor americane in strainatate. in lipsa
capitalurilor, tarile europene sunt obligate sa-si reduca importurile si activitatea economica.
Comertul international se restrange treptat. In 1929-1933, volumul comertului mondial se reduce
cu 25%, iar valoarea acestu ia cu 60%, din cauza scaderii preturilor pe plan mondial.

Raspandirea crizei este grabita de dezorganizarea sistemului monetar mondial: Regatul Unit
devalorizeaza lira sterlina in septembrie 1931.

Intreaga lume este afectata in grade diferite, dar reculul global este impresionant: in iulie
1932, productia industriala mondiala a scazut cu 38% comparativ cu iunie 1929.

2.     CRIZA DIN 1929-1933, PLACA TURNANTA IN POLITICA ECONOMICA

Datorita faptului ca stadiile de evolutie economica au fost diferite, nici criza nu a bantuit
pretutindeni in acelasi timp si cu aceeasi intensitate. Astfel, economia Ungariei a cunoscut
primele semne de criza inca din 1928 in agricultura, sector in care scaderea preturilor la o treime
in 1932, comparativ cu 1929, a grabit ruina, in paralel cu coborarea la 50-60%  intre aceeasi ani a
productiei industriale, cu acuta criza in finante si cu cresterea numarului somerilor. Anul 1929 a
fost un an de debut al impasului in Austria, Finlanda (punctul culminant in 1932), inGermania,
unde criza s-a dovedit deosebit de grava, volumul productiei industriale reprezentand in 1932
doar 45% din nivelul atins in 1913, impletita cu o puternica criza agricola, in Marea Britanie,
unde furia crizei a coborat productia industriala pana la nivelul inceputului de secol, in Polonia,
care i-a suportat cu greu efectele.
In 1930, criza a fost declansata: in Cehoslovacia, atingand apogeul in 1933; in Belgia, in
chiar timpul cand isi sarbatorea centenarul independentei si societatea atinsese un nivel ridicat de
dezvoltare economica; in Iugoslavia, unde, in consecinta, ruina economiei a determinat un nou
exod al taranilor si muncitorilor peste granita; in Norvegiacu criza prelungita pana in 1935, cu
volumul productiei coborat pana la 38% in 1932, cu comertul exterior diminuat cu 37-40%, cu
40 de banci inchise; in Olanda, cu o productie coborata catastrofal in anii 1932-1933, cu
puternice lovituri date comertului, transportului maritim si procesului de prelucrare a materiilor
prime din colonii, cu violente izbituri asupra agriculturii; in Suedia, cu punctul culminant la
inceputul lui 1932, odata cu prabusirea marelui concern de chibrituri "Kreuger" si cu o revennire
rapida la dezvoltare in anul 1933.

La sfarsitul aceluiasi an, 1930, criza a cuprins si Franta, cu o evolutie mai lenta decat in alte
state, prelungita insa in 1936, dar si cu cuprinderea imperiului colonial, ceea ce a avut ca urmare
intensificarea miscarii nationale din Indochina (Vietnam, Cambogia,
Laos), Maroc si Algeria. In 1931, criza a cuprins Spania, unde productia industriala s-a redus
substantial, agricultura s-a ruinat, iar somajul a crescut puternic. La sfarsitul anului 1931 criza a
atins siDanemarca.

Venitul national in S.U.A. a coborat de la 100% in 1925-1929 la mai putin de 68% in 1931,
adica la nivelul indicelui Frantei in primul razboi mondial. Nu este de mirare, apoi, ca in Europa
Occidentala, de exemplu, somajul a crescut de la 3.500.000 in anii 1921-1925 la 15.000.000 la
sfarsitul anului 1932. numai in Germania proportia fortei de munca neutilizata s-a ridicat la 43%.
La sfarsitul crizei, somajul a ramas, in pofida tuturor masurilor de combatere la aproape 30% in
Germania, 22% in Marea Britanie si 27% in S.U.A.

Caracterul regulat al activitatilor economice antebelice s-a distrus ca urmare a efortului

natiunilor de a se salva din dezastru comun printr-o politica de retragere si izolare. Fragmentarea
sistemului economic antebelic, ca una din tendintele aparute dupa Versailles, a continuat si dupa
1929, astfel incat, chiar atunci cand interdependenta s-a impus cu necesitate imperativa, izolarea
si nationalismul economic s-au accentuat prin contagiunea cataciclismului declansat la Bursa din
New York.

    In ce masura au fost schimbate vietile americanilor de Wall Street Crash:

Prabusirea a condus la o mare pierdere de incredere din partea a milioane de americani care
investisera in Wall Street. In loc sa incesteasca si sa cheltuie, oamenii au inceput sa
economiseasca. Peste tot in S.U.A. oamenii isi retrageau banii din banci si ii tineau acasa.

            Multe banci s-au prabusit in timp ce oamenii isi retrageau banii si multe companii au
fost falimentate deoarece oamenii incetasera sa mai cheltuie. Milioane de oameni au fost
concediati si in 1939 somerii reprezentau 13.000.000.

    Cum a afectat criza Marea Britanie :

            Somajul era ridicat in industriile grele, ca de exemplu in contructia de nave, minerit,

metalurgie si textile. Contructia de nave era lovita din plin deoarece contracte pentru noi nave nu
au mai fost incheiate. Cum tranzactiile mondiale scadeau, nu era nevoie de noi nave de transport.

Acest lucru a afectat la randul lui industriile mineritului si metalurgiei, de care depindea
constructiile de nave prin multe din contractele ei.

            Textilele, bumbacul si lana, au avut de suferit deoarece India si Japonia au inceput sa

produca aceste bunuri mult mai ieftin. Bumbacul si lana erau deasemenea afectate de dezvoltarea
fibrelor sintetice, precum dacron si rayou. Acestea erau mai usor de spalat si mai rezistente.

            Prabusirea acestor industrii a dus la extrema privare in unele zone din Marea Britanie
unde aceste industrie erau concentrate. Cele mai afectate orase au fost Maryport, Whitehaven,
Abertillery, dar cel cunoscut pentru acest lucru a fost Jarrow. Aici somajul a atins la un moment
dat 80%.

            Masuri adoptate de stat pentru combaterea crizei :

·        Pe plan monetar (devalorizarea lirei sterline)

- renuntarea la etalonul aur {1931)

- crearea unui Fond de Stabilizare a Schimburilor (1932)

·        Pe plan comercial

- revenirea la protectionism

- acordurile de la Ottawa (1932) care impuneau legaturi economice privilegiate cu

dominioanele si cu India

·        Pe plan intern

-  dirijism economic
 - campania cumparati marfuri britanice, pentru reducerea importurilor

- sustinerea industriei si agriculturii

-  masuri de austeritate bugetara

- politica de protectie sociala

    Cum a afectat criza Germania?

            Germania a fost cea mai afectata de criza. Germania depindea de Planul Dawes de
imprumuturi din SUA pentru a putea plati despagubirile hotarate prin Tratatul de la Versailles.
Cand a inceput criza, Planul Dawes a fost inlocuit cu Planul Young.

            Somajul a crescut rapid in Germania, atangand 6.000.000 la sfarsitul anului 1932.

Acest lucru a oferit lui Adolf Hitler si Miscarii Naziste sansa mult asteptata. Hitler s-a folosit de
somaj ca sa castige suportul maselor in alegerele generale din 1930 pana in 1933. se prezenta ca
fiind "ultima sansa a Germaniei". Cum germanii deveneau din ce in ce mai disperati ajunsesera
sa aibe din ce in ce mai multa incredere in Hitler. Cresterea lui se datora faptului ca Germania
avusese reprezentare proportionala. Aceasta insemna ca toate guvernele erau coalitii si nu puteau
lua decizii.el s-a afirmat ca un lider puternic, care nu afost in stare sa rezolve problemele
Germaniei.

            Prabusirea de pe Wall Street i-a dat lui Hitler o a doua sansa. Fara ea probabil nu ar fi
devenit Cancelar al Germaniei.

3.    NOILE POLITICI ECONOMICE

In fata crizei economice si a consecintelor sale politice periculoase democratiile nu raman

indiferente. Statele intervin, incercand sa limiteze efectele crizei. Ele au experimentat, incepand
cu 1931, doua tipuri de politica: deflatia si devalorizarea monedei.

Deflatia este practicata in Germania si in Franta pana in 1935. Aceasta politica urmareste
apararea monedei.

Ea implica:

- mentinerea echilibrului bugetar prin reducerea cheltuielilor publice;

- balanta comerciala echilibrata prin scaderea generala a preturilor pentru a permite reluarea
exporturilor.

Experimentarea acesteia nu a avut efectele scontate. Rezultatul a fost o diminuare a activitatii

economice. Cea mai dura politica de deflatie a fost aplicata in Germania. Aceasta a avut ca efect
reducerea activitatii economice si amplificarea somajului.

In Franta, in fata unor probleme grave, guvernele nu au fost capabile sa inteleaga cauzele
crizei. Deflatia a adancit o depresiune deja generata de insuficienta monedei si a creditului.

Relansarea economiei presupune cresterea cheltuielilor statului, deci acceptarea deficitului

bugetar si devalorizarea monedei pentru stimularea exporturilor. Aceasta politica economica a
fost preconizata de economistul britanic J, M. Keynes. Acesta propunea pentru cresterea
investitiilor publice o mai buna distribuire a veniturilor si o inflatie controlata si limitata. El
sustine ca moneda trebuie sa fie considerata un instrument activ in serviciul unei politici de
relansare si redistribuire. Trebuie ca aceasta sa nu mai depinda de aur si sa i se coboare cursul
pentru a se sustine exporturile. Statul trebuie sa joace rolul de moderator al vietii economice,
folosind doar cai financiare si fara sa afecteze profiturile.

Aceste principii au exercitat o mare influenta asupra politicii economice a marilor democratii:
Marea Britanie, Suedia, Franta (dupa 1936), SUA (New Deal). Dar interventia statului in
economie (dirijismul economic) se manifesta si in statele cu regimuri autoritare. Interventia este
totala in Rusia stalinista, unde colectivizarea si planificarea au facut sa dispara orice initiativa
privata. in tarile cu regimuri totalitare fasciste si naziste, dirijismul este foarte accentuat. in Italia
lui Mussolini si in Germania condusa de Hitler structurile economice raman capitaliste, dar
Statul isi impune cu autoritate optiunile proprii. Pentru a-si desfasura politica economica, Statul
s-a dotat cu mijloace de actiune: indirect, prin favorizarea concentrarii intreprinderilor, si direct
prin dezvoltarea sectorului public (nationalizarea unor activitati importante: banci, energie,
transporturi, informatii).

Global, criza a distrus definitiv ideea conform careia aplicarea principiilor

liberalismului  economic ar putea duce la bunastarea si fericirea tuturor. A determinat aparitia
unor noi concentrari industriale si financiare, dar si o consolidare a organizatiilor ; sindicale.
Acestora li s-a recunoscut dreptul de a negocia cu patronatul conditiile muncii in intreprinderi.
Criza a fost insotita de generalizarea si aprofundarea politicilor sociale, elaborate de statul
providenta, si a intarit nationalismele economice.

"Insa cuvantul-cheie al politicii guvernelor franceze este deflatia. Diminuand cheltuielile

statului, de exemplu prin reducerea salariilor functionarilor, se spera atat reducerea deficitului
bugetar in care se identifica cauza crizei, cat si o antrenare a unei scaderi generale a preturilor
care ar permite reluarea exporturilor. Aceasta politica isi atinge apogeul in 1935, o data cu
decretele-lege Laval, care decid o reducere a tuturor cheltuielilor statului cu 10%. Aceasta
politica nu are alt efect decat agravarea crizei, ducand la o contractie a pietei interne."

(P. Milza, S. Berstein, Istoria Secolului XX)

"Este de o importanta esentiala acordarea de anumite puteri de dirijare

organismelor centrale, majoritatea incredintate astazi initiativei private
(...). Extinderea organismelor necesare asigurarii folosirii depline a
resurselor va antrena, bineinteles, o larga extindere a functiilor Statului
(care ii va permite sa intervina asupra consumului si investitiilor). Aceasta
ar putea parea unui publicist din secolul al XlX-lea sau unui bancher
american de astazi ca o oribila incalcare a principiilor individualiste. Din
contra, este singurul mijioc de a evita distrugerea institutiilor economice
actuale."

(J. M. Keynes, Teoria generala despre munca, profit si moneda)

4.    ROOSEVELT SI "NEW DEAL-UL"

Intre 1929-1932, agravarea crizei duce la esecul administratiei republicane conduse de

presedintele H. Hoover. Noul presedinte ales in noiembrie 1932 Frnnklin D. Roosevelt, tactician
abil, om politic experimentat, fire voluntara si pragmatica, constituie el insusi un simbol al luptei
victorioase impotriva adversitatii soartei.

Pentru a lupta impotriva crizei, Franklin Roosevelt a anuntat in perioada campaniei electorale
un New Deal, o noua cale sau Noul Curs. Expresia, imprumutata din jocul de carti, anunta
masuri de anvergura adoptate inca din primele saptamani ale mandatului (mai - iunie 1933).

In plus, acest om de actiune sa inconjurat cu o echipa de consilieri recrutata din mediile

universitare de LA Harvard si Columbia. Impreuna cu acestia si-a propus, initial, sa scoata cat
mai repede tara din criza printr-o energica relansare economica. Interventia statului avea ca scop
restabilirea increderii pentru a  salva sistemul liberei concurente.

- Banking Act reorganizeaza sistemul bancar in timp ce dolarul este devalorizat cu 41%

pentru a permite cresterea circulatiei banesti. Este vorba despre o politica de dirijism monetar
cere urmarea sa creeze o usoara inflatie necesara relansarii, Aceste masuri au favorizat
exporturile americane si au redus datoriile individuale, in special pe acelea ale fermierilor, grav
afectati de criza.

- Agrcultural Adjustment Act (AAA) se afla la baza politicii agricole. S-a urmarit reducerea
datoriilor rurale, asigurarea de credite cu dobanzi reduse si in paralel este incurajata scaderea
productiei pentru a realiza o penurie relativa de produse agricole, favorabila cresterii preturilor.

-  National Industrial Recovery Act (NIRA) reglementeaza colaborarea intre stat sl

intreprinderi pentru a concerta obiectivele luptei impotriva crizei. Coduri ale concurentei
loiale sunt propuse intreprinderilor din aceeasi ramura, pentru armonizarea conditiilor de
productie.

NIRA  are si importante clauze sociale: durata saptamanii de lucru este fixata la maxim 40 de
ore, este fixat un salariu orar minim, se incheie conventii colective.

Lupta impotriva somajului reprezinta o prelungire a politicii sociale a NIRA. Statul deschide

credite pentru folosirea somerilor in lucrari de utilitate politica. Cel mai celebru exemplu este
amenajarea vaii Tennessee in cadrul Tennessee Valley Authority.

Din 1934, unele semne marcheaza oprirea procesului depresiunii: preturile urca, venitul
national creste cu 20% intr-un an, numarul somerilor incepe sa scada,

Roosevelt intampina dificultati in aplicarea politicii sate: patronatul gaseste masurile sale
costisitoare si considera interventia Statutui contrara principiilor liberalismului. Judecatorii
Curtii Supreme, in majoritate republicani, declara masurile adoptate de Roosevelt contrare
Constitutiei.

Dar Roosevelt este reales, cu o larga majoritate, in 1936, Aceasta ii permit presedintelui sa
lanseze un al doilea New Deal. Inca din 1935, mai multe masuri reflectau noua orientare sociala
ce anunta Statul Providenta (legea Wagner - introduce conventiile colective, Social Security
Act instituie un sistem de asigurari tn folosul somerilor, batranilor sl invalizilor).

In paralel cu reconcilierea sociala realizata de New Deal aceasta politica a contribuit sl la o

redistribuire a puterilor.
 Statut federal si-a sporit dreptul de interventie si actiune pe
ansamblul teritoriului, iar institutia prezidentiala s-a consolidat.

    Principalele masuri adoptate de Roosevelt:

1934: Primul New Deal

- martie: Banking Act

            -reorganizarea sistemului bancar

- reducerea datoriilor individuale

- mai: Agricultura! Adjustment Act (legea asupra agriculturii)

- acordarea de prime fermierilor care-si reduc suprafetele cultivate

- proiectul Tennesee Valley Authority

- iunie: National Industriel Recovery Act (legea asupra industriei)

- stabileste reglementarea productiei

- ianuarie 1934: devalorizarea dolarului

1935: Al doilea New Deal

- iulie: Legea Wagner

- acordarea libertatii sindicale si crearea de conventii eolective.

- august: Social Security Act

-  instituirea unui sistem du asigurari pentru someri, batrani sl invalizi.

"Va chem, si ma angajez eu insumi, sa realizam o «noua impartire a cartilor» pentru poporul
american. Ca toti cei de fata sa fim noi insine profetii unei noi ordini, a competentei si curajului.
Este mai mult decat o campanie politica, este o chemare sub arme."
 (F. D. Roosevelt, la Conventia democrata de la Chicago, 2 iulie 1932)

"Tara are nevoie  ...  tara cere experimente cutezatoare si staruitoare ...

Natiunea  noastra  va  cere  actiune  si actiune acum ...

Este mai sigur sa-ti tii banii intr-o banca redeschisa decat sub saltea ...

Dovada progresului nostru o facem nu prin cresterea abundentei celor care au mult, ci
asigurand destul celor care au putin ..."

            (F. D. Roosevelt, Scurta istorie a SUA, vol III)

"In acest timp, New-Deal-ul merita sa ramana simbolul unei revolutii pasnice care a stiut, in
pofida crizei, sa reintegreze in comunitatea natiunii cea mai mare parte a dezradacinatilor, a celor
lasati de-o parte in calculele Americii (...).

Cu reusitele si esecurile sale, New-Deal-ul este, in final, opera personala a lui F. D. Roosevelt,
care a stiut, sprijinindu-se pe fortele profunde ale natiunii, sa faca sa progreseze in SUA o
democratie de masa, fondata pe acceptarea obiectivelor comune. in materie economica si sociala
acestea se ordoneaza in jurul unei cai de mijloc, care nu mai este liberalismul clasic, ci respinge
atat dirijismul planificator al marxistilor, cat si autoritarismul autarhic al regimurilor fasciste."

( P. Milza, S. Bernstein. Istoria secolului XX"!

New Deal = progrm politic si social-economic initiat in timpul presedintelui Franklin D.

Roosevelt si pus in aplicare in anii  1933-1936 pentru a inlatura efectele crizei economice.

BIBLIOGRAFIE

"Istoria comertului exterior si a politicii comerciale romanesti" - Maria Muresan

"Istoria economica: epoca moderna si contemporana" - Maria Muresan

"Istoria economica mondiala" - Olaru Corneliu

********************************************************

CUPRINS

1. Introducere

2. Marea Criza din 1929

      2.1 Premisele crizei

      2.2 Cifre si fapte

      2.3 Renasterea

3. Criza economica din 2008

      3.1 Criza suprime

      3.2 Criza financiara

      3.3 Criza financiara din septembrie si octombrie 2008

      4. Sfidarile secolului 21-de Ion Iliescu

5. Analiza comparativa

6. Bibliografie
 1. Introducere

                       

            Evenimentele din ultima vreme imi ofera prilejul unei analize, care este, inainte de
toate, o paralela privind doua procese majore, procese cu implicatii generale, de fond, in istoria
lumii contemporane. 

            In ultimele luni s-a tot vorbit despre marea criza economica din perioada interbelica si
am considerat ca ar fi util pentru toti cei prezenti aici, sa vorbesc despre aceasta tema, in care sa
explic ce si cum s-a intamplat.

            Pentru inceput voi defini cativa termeni ce se regasesc in lucrarea de fata.

            Conform DEX, criza este definita ca “Manifestare a unor dificultati (economice,

politice, sociale etc.); perioada de tensiune, de tulburare, de incercari (adesea decisive) care se
manifesta in societate. ♦ Lipsa acuta (de marfuri, de timp, de forta de munca).”

            Conform Dictionarului Juridic Rubinian, criza financiara reprezinta “Situatia in care

cererea de bani este mai mare decat oferta (disponibilul) de bani. Aceasta inseamna ca
lichiditatea este rapid evaporata deoarece banii disponibili sunt retrasi din banci, fortand astfel
bancile fie sa vanda propriile active si investitii, pentru a-si acoperi necesitatile, sau sa colapseze.
Criza financiara poate duce la o criza economica.”

            Acelasi dictionar defineste criza economica acea  “Situatie in care economia unei tari

trece brusc printr-o scadere a fortei sale, scadere adusa de regula de o criza financiara. O
economie ce trece printr-o criza economica va experimenta aproape sigur o scadere a PIB
(Produs Intern Brut), o evaporare a lichiditatilor si o crestere / scadere a preturilor din cauza unei
inflatii / deflatii. Crizele economice pot lua forma unei stagflatii, unei recesiuni sau unei depresii
economice, si uneori poate duce la colaps economic.”

Recesiune = Forma severa de criza economica. Declin general al nivelului activitatii

economice si al cresterii economice, caracterizat prin somaj, devalorizare, inflatie, scadere a
nivelului de trai. Biroul National de Cercetare Economica din SUA (NBER) defineste recesiunea
ca un declin semnificativ al activitatii economice in intreaga societate, ce dureaza mai mult de
cateva luni, declin vizibil prin scaderea produsului intern brut (PIB), a veniturilor reale ale
populatiei, a numarului de angajati din economie, a productiei industriale si a vanzarilor cu
amanuntul (en detail) si cu ridicata (en gros, angro).
Overdraft = Situatia in care un tragator, un detinator de cont bancar are dreptul sa emita
cecuri, pe seama contului sau, in suma mai mare decat limita convenita si sa plateasca dobanda
aferenta la data scadentei cecului sau cecurilor emise peste limita convenita.

In functie de statutul tragatorului, de credibilitatea sa, o banca poate sa ia masuri de siguranta in

plus sau poate sa mearga pe incredere.

            Ce  inseamna pentru mine criza economica?

            Din tot ce am citit, tot ce am vazut si tot ce simt pe propriul meu buzunar, constat ca
aceasta criza nu e decat pragul de sus al evolutiei financiare mondiale.
             Tot ce se intampla este ca actualul sistem financiar este bazat pe crestere; crestem,
crestem, dar pana unde? Am ajuns la stadiul in care ne-am plafonat si nu mai exista scapare,
decat sa o luam de la 0, din nou.

             Totusi, ma tot intreb…care e scopul actualului sistem financiar? Suntem intr-un joc in

care cine cumpara si acapareaza toata puterea va fi…stapanul?

In continuare voi prezenta pe scurt detalii despre criza din 1929 si actuala criza, pentru ca mai
apoi sa detaliez asemanarile si deosebirile dintre cele doua mari crize.

2. Marea Criza din din 1929

             2.1 Premisele crizei

            America tocmai isi revenea dupa primul razboi mondial iar economia intra intr-o noua
era. Dezvoltarea fara precedent a inovatiilor tehnice si stiintifice din timpul razboiului si imediat
dupa, a creat o prapastie intre capacitatea industriei de a genera produse competitive si
capacitatea salariatilor de a le cumpara, in timp ce rata de economisire a populatiei cu venituri
peste medie era mai mare decat cresterea oportunitatilor de investitii, ceea ce a dus la o crestere
fara precedent a preturilor unor active – actiuni si imobiliare in principal.

            Activitatea economica a explodat in perioada 1920-29, indicele productiei industriale

calculat de FED crescand de la 81 de puncte in 1920 la 114 in 1929 (deci o crestere de 41%), in
timp ce rata medie anuala de crestere a PIB-ului SUA in aceeasi perioada a fost de 4.6%.

            Insa conform NBER, toata aceasta perioada de crestere economica a fost marcata de

trei recesiuni de mai mica amploare: prima recesiune a durat 18 luni, in perioada ianuarie 1920 -
iulie 21 si a dus la scaderea PIB cu 2%, a doua a avut loc intre mai `23 si iulie`24 iar a treia intre
octombrie `26 - noiembrie`27, insa fara sa aiba implicatii economice serioase. Tot in aceasta
perioada, FED a inceput sa utilizeze politica monetara in scopul atenuarii fluctuatiilor ciclurilor
economice iar sfarsitul primei recesiuni mentionate anterior a fost grabit de noua atitudine a FED
care, prin imprumuturile pe care le-a acordat in special bancilor, a dus la cresterea investitiilor in
economie, cu efect direct in cresterea PIB.

            In ceea ce priveste bursa, aceasta a crescut spectaculos timp de 8 ani inainte de 1929,
indicele Dow Jones crescand cu peste 600% (de la 63.9 puncte in 24 august 1921 la 381.17
puncte in 4 sept. 1929) iar motivele au fost urmatoarele (cf American History 102):

1. Cresterea numarului investitorilor

Investitiile la bursa au fost vazute drept o cale usoara de imbogatire (easy money) si se
estimeaza ca in orice moment al perioadei 1925-29, cel putin 4 milioane de americani detineau
actiuni la bursa. Intrarea permanenta a unor noi investitori concomitent cu iesirea altora, a
asigurat un flux continuu de „bani noi” in piata ceea ce a dus la o crestere fara precedent a
pretului actiunilor.

2. Cresterea ratei de economisire

Datorita cresterii economice, tot mai multi americani isi permiteau sa faca economii, iar o
parte din aceste economii erau investite la bursa
 3. Politica banilor ieftini

In aceasta perioada, bancile ofereau americanilor posibilitatea contractarii de imprumuturi

mult mai usor decat inainte si este foarte probabil ca pe langa masini si case, multi dintre cei care
au luat credite au investit o parte din bani si la bursa

4. Investitiile companiilor au creat supraproductie

In 1925, in industrie au devenit vizibile primele semne ale supraproductiei (cresterea

stocurilor). Insa, anticipand cresterea cererii, managementul companiilor a decis reinvestirea
profitului in noi capacitati de productie, accentuand o problema deja existenta. Au fost angajati
noi muncitori care la randul lor au inceput sa cumpere pe datorie produse si servicii, generand
astfel o crestere a productiei si implicit o crestere a pretului actiunilor.

5. Lipsa reglementarilor privitoare la activitatea bursiera

La momentul respectiv, cadrul legal era unul extrem de permisiv si drept urmare, companiile
isi cresteau dupa voie capitalul social prin emiterea de noi actiuni care erau vandute
investitorilor. Tranzactionarea „in marja” a explodat, investitorii, convinsi de continuitatea
trendului ascendent, cumparau actiuni in marja (platind doar o fractiune din valoare) urmand sa
le vanda peste cateva luni la un pret mai mare si sa castige diferenta, ceea ce a dus la crearea
unui urias joc piramidal avand in vedere ca majoritatea banilor care erau investiti la bursa de fapt
nu existau.

6. Psihoza consumului

Anii `20 au reprezentat pentru americani o perioada de consum feroce iar drept exemplu, am
sa va dau cateva cifre: productia de masini a crescut de la 2M in 1920 la 5.5M in 1929 iar
numarul biletelor de cinema vandute a crescut de la 40 la 100 de milioane pe saptamana,
cinematografia devenind a zecea industrie ca importanta. Americanii cumparau orice, de la
masini, aparate de radio si aspiratoare, la bilete de cinema si excursii in Europa, deci nu este de
mirare ca actiunile companiilor de orice fel au crescut la bursa intr-un mod complet necontrolat.

           

            2.2 Cifre si fapte

            In luna octombrie a anului 1929, istoria a considerat ca a venit momentul ca America
sa plateasca pentru toate excesele facute in ultimii 10 ani. Bursa s-a prabusit cu 40% si doua au
fost zilele care au ramas in memoria investitorilor: 24.10 - black Thursday - joia neagra, ziua in
care trendul bursier s-a transformat din bullish (crescator) in bearish (de scadere) si, in special,
29.10 - black Tuesday – martea neagra, cea mai devastatoare zi din toata istoria bursiera a SUA,
zi in care s-a anulat toata cresterea bursei din ultimul an. Doar in perioada 29 oct-13 nov, de pe
bursa s-au evaporat 30 de miliarde de dolari, suma comparabila cu totalul cheltuielilor SUA in
primul razboi mondial. In trei ani, indicele Dow Jones a pierdut 89% din valoare, scazand de la
381.17 puncte in 03.09.1929 la 41 de puncte in 05.07.1932 si ii vor trebui 26 de ani pentru a isi
depasi din nou maximul atins inaintea crizei.

            Oficial, criza economica a durat din august 1929 pana in martie 1933, iar evolutia
PIB-ului SUA a fost urmatoarea: 1929 - $87 miliarde; 1930 – $75 (-13%); 1931 – $59 (-21%);
1932 – $42 (-29%); 1933 - $40 (-5%). Pentru a vedea si influenta acestei crize asupra celorlalte
economii dezvoltate, va prezint tabelul de mai jos in care se vede evolutia indicelui productiei
industriale aferent fiecarei tari in perioada crizei, anul 1929 fiind luat drept reper (100).

192
  1927 8 1929 1930 1931 1932 1933 1934 1935
Britain 95 94 100 94 86 89 95 105 114
Canada 85 94 100 91 78 68 69 82 90
France 84 94 100 99 85 74 83 79 77
Germany 95 100 100 86 72 59 68 83 96
Italy 87 99 100 93 84 77 83 85 99
Sweden 85 88 100 102 97 89 93 111 125
U.S. 85 90 100 83 69 55 63 69 79

Sursa: Industrial Statistics, 1900-57 (Paris, OEEC, 1958), Tabelul 2

            Ca urmare a scaderii activitatii industriale, in 1933 aproximativ 25% (15 milioane)
dintre americanii apti de munca erau someri iar venitul mediu al celor care aveau totusi de lucru
a scazut cu 43%.

In ceea ce priveste sectorul bancar, daca in anii premergatori crizei apareau banci noi intr-un
ritm de 4-5 pe zi, in timpul crizei au falimentat in medie doua pe zi. Criza din sectorul bancar a
avut trei faze:

1. octombrie-decembrie 1930, moment in care pentru prima data, unele banci au inceput sa
dea semne de slabiciune iar lipsa oricarei garantari a depozitelor a facut ca panica sa se
raspandeasca rapid. Daca inainte de crearea FED in 1913, bancile private aveau posibilitatea de a
lupta impotriva unei recesiuni economice prin imprumuturi acordate prin intermediul unor case
de clearing si/sau suspendarea temporara a dreptului de a lichida un depozit, dupa crearea FED,
luarea unor astfel de masuri a devenit responsabilitatea acesteia dar in 1930, Rezervele Federale
fie nu au dorit, fie nu au putut sa opreasca raspandirea acestei crize in sistemul bancar.

2. iunie-decembrie 1931. Aceasta faza a fost prefatata de falimentul celei mai mari banci
austriece, Kredit-anstalt (mai 1931), moment care a adus panica si in sistemul bancar european.
In anul respectiv in SUA, indicele preturilor a scazut cu 9.4% (deci deflatie), indicele productiei
industriale s-a prabusit cu 15%, masa monetara M1 s-a redus cu 5.7% iar rata dobanzii a ramas
stabila la 11.3%.

3. decembrie 1932 – martie 1933. Aceasta a treia faza a reprezentat apogeul Marii Crize.
Comparativ cu 1929, datele macroeconomice aratau astfel: rata somajului a crescut de la 3% la
25%, bursa a pierdut 80% din capitalizare, indicele productiei industriale a scazut cu 52%, masa
monetara s-a contractat cu 33%, indicele preturilor a scazut cu 33% iar o treime dintre banci ori
au dat faliment, ori au fost preluate.

      2.3 Renasterea

            Sfarsitul crizei a coincis cu instalarea la putere a presedintelui F.D. Roosevelt, care a

venit la Casa Alba cu un plan ce a ramas in istorie: The New Deal. Printre masurile luate de noul
guvern se regasesc: (i) infiintarea Reconstruction Finance Corporation, o entitate prin
intermediul careia au fost furnizate lichiditati sistemului financiar; (ii) adoptarea Securities
Exchange Act prin care s-au reglementat tranzactiile in marja si s-a stabilit cadrul legal in ceea
ce priveste imprumuturile pe care bancile le pot acorda pentru astfel de tranzactii; (iii) bancile de
investitii s-au separat de cele comerciale prinGlass-Steagal Act.

Pentru combaterea somajului, noul guvern a infiintat „Civilian Conservation Corps”, o

organizatie care angaja tineri intre 18 si 25 de ani pentru munca in folosul comunitatii (plantare
de copaci, ecologie, etc), tineri care erau platiti cu $30 pe luna. Se estimeaza ca aproximativ
doua milioane de americani au fost inrolati in acest program.

            In ceea ce priveste agricultura, Congresul a aprobat legea numita Agricultural

Adjustment Act, prin care statul acorda fermierilor o compensatie baneasca pentru ca acestia sa
renunte la cultivatea unei parti a pamantului (avand in vedere scaderea preturilor din perioada
anterioara, scadere care a dus la falimentul agriculturii, acum statul incerca sa creasca pretul
alimentelor prin reducerea productiei). Intre 1932-35, venitul fermierilor americani a urcat cu
50% iar pana in 1940, se estimeaza ca aproximativ 6 milioane de fermieri au primit un astfel
de ajutor.

            Industria a beneficiat de aparitia in 1933 a „the National Industrial Recovery Act

(NIRA)” prin care guvernul a stabilit noi reguli de business si a incurajat crearea a noi locuri de
munca insa, NIRA a fost declarat neconstitutional in 1935 datorita faptului ca incuraja formarea
cartelurilor si favoriza companiile mari.

Toate aceste masuri (si multe altele), au dus la o crestere foarte rapida a economiei in anii care
au urmat insa in 1935, productia industriala inca era cu 25% mai mica decat in 1929, in timp ce
somajul scazuse de la 25% la 17%. Doar in 1940 se poate spune ca economia SUA si-a revenit
complet dupa aceasta criza.
 3. Criza economica din 2008

            3.1 Criza subprime

            Actuala criza, numita criza subprime, este o criza financiara determinata de scaderea

brusca a lichiditatilor in pietele globale de credit  si in sistemele bancare, cauzata de esecul
companiilor care au investit in ipotecile subprime  (cu grad ridicat de risc). Cauzele ei se intrevad
inca de la sfarsitul secolului trecut, dar varful s-a atins in 2007 si 2008. Criza a scos la iveala
grave deficiente in sistemul financiar global si in cadrul de reglementare.

            3.1.1 Balonul imobiliar din SUA

            Criza a inceput in momentul cand s-a spart balonul imobiliar din SUA in,  2005-
2006. Boom-ul imobiliar din perioada premergatoare crizei a fost alimentat de:

 standarde din ce in ce mai lejere pentru aprobarea de imprumuturi ipotecare

 o crestere semnificativa a stimulentelor pentru credite, precum termeni initiali avantajosi
 o tendinta pe termen lung de crestere a pretului caselor

            Drept urmare populatia nu a ezitat sa apeleze la imprumuturi

ipotecare impovaratoare, cu speranta de a si le refinanta pe parcurs la rate mult mai avantajoase.
Daca, in 1994, 64% dintre americani detineau o casa, in 2004 s-a atins un maxim istoric de
69,2%. Preturile caselor au crescut foarte mult, intre 1997 si 2006 cresterea fiind de 124%
(crestere semnificativa pe o piata matura). Comparat cu venitul anual mediu al unei gospodarii,
pretul mediu al caselor a crescut de la aproximativ 3 ori venitul anual mediu la 4,6 ori in 2006.

            Vazand ca valoarea caselor detinute creste, multi americani au pus o a doua ipoteca pe
diferenta de valoare, bani cu care si-au finantat cheltuielile in crestere. Multi au dat vina pe
societatea de consum, care te incurajeaza sa cheltuiesti in nestire, mult peste posibilitatile
imediate. Relevant sau nu, o gospodarie detinea in medie 13 carduri de credit din care 40% in
overdraft.

            Speculatorii au avut si ei rolul lor. Vazand ca pretul caselor e in continua crestere, ei

au investit in case, aproape 40% dintre casele vandute in 2005 si 2006 nefiind resedinte
permanente.

            Imprumuturile ipotecare subprime, cu grad ridicat de risc, au crescut de la 5% in 1994

la 20% din totalul imprumuturilor ipotecare in 2006. S-a ajuns la asa numitele Credite Ninja, in
care nu se cerea sa ai un loc de munca stabil, nu se cerea un venit stabil si nici macar o garantie
pe alte bunuri.

            3.1.2. Piata instrumentelor financiare sustinute de ipoteci a inflorit

            Multe dintre ipoteci au fost transformate in efecte publice. Aceste derivate au imbracat
forme complexe, prin ele urmarindu-se atragerea de noi fonduri in acelasi timp cu disiparea
riscului. Instrumentul financiar bazat pe o ipoteca este vandut de catre institutia care a acordat
creditul imobiliar unor alte institutii, ea obtinand in schimbul acestora bani. Mai mult, ca urmare
a disiparii riscului, banca care a acordat creditul isi scade gradul propriu de risc si poate obtine
credite mai avantajoase de la terti. Agentiile de rating (gen Standard & Poor’s) au acordat multa
incredere si un rating foarte bun acestor derivate, bazandu-se pe eficienta unor tehnici moderne
de acoperire a riscului (asigurarea riscului de neplata, garantii mai mari decat valoarea debitului).

            Cu rating foarte bun si perspective roze, produsele derivate au atras multe institutii
financiare, printre care si marile banci de investitii. Acestea, ademenite de randamentele mari
ale produselor derivate, s-au imprumutat cu sume foarte mari pe care le-au investit in aceste
produse. Cele 5 mari banci de investitii din SUA (Lehman Brothers, Bear Stearns, Merrill
Lynch, Goldman Sachs si Morgan Stanley) au obtinut profituri enorme in perioada boom-ului
imobiliar, dar tranzactionand in marja, gradul lor de indatorare si de risc a crescut foarte mult. In
2007, cele 5 institutii cumulau o datorie de 4100 miliarde USD, echivalentul a 30% din valoarea
economiei SUA.

            3.1.3 Balonul imobiliar a explodat

            In 2005-2006 dobanzile au inceput sa creasca si preturile caselor sa scada moderat in

multe regiuni din SUA. Refinantarea creditului ipotecar a devenit dificila. Drept urmare
imprumuturile nerambursate si lichidarile au crescut dramatic, pe masura ce termenii initiali au
expirat si dobanzile variabile au crescut. Peste 1,3 milioane de case au ajuns sa fie lichidate
numai in 2007, o crestere de 79% fata de anul precedent.

            Preturile caselor au scazut, in loc sa creasca conform asteptarilor. In martie 2008

aproape 11% dintre americani detineau o casa care valora mai putin decat valoarea ipotecii.
Casele noi nu s-au mai vandut asa de bine, iar piata a fost inundata de case provenite din
lichidarile de ipoteci, ceea ce a dus la scaderea si mai accentuata a valorii caselor.         

            3.2 Criza financiara

            Ca urmare a exploziei balonului imobiliar, toti cei care ale caror investitii erau legate
de sectorul imobiliar au avut enorm de suferit. Pe masura ce piata dadea semne de panica,
institutiile financiare au recunoscut pierderile legate de ipotecile subprime si au incercat sa ia
masuri de redresare.

            HSBC a fost prima banca care in februarie 2007 a raporta o pierdere de 10,5 miliarde
USD. Profitul celorlalte banci a scazut si el cu 31% in 2007, fata de 2006. Indicele Dow Jones a
scazut cu 1000 de puncte in august 2007 fata de luna iulie a aceluiasi an. Actiunile au inceput si
ele sa scada dupa primul semnal de criza din vara lui 2007.

            Investitorii au incercat sa scape de produsele derivate bazate pe ipoteci, mii de

miliarde de dolari fiind retrase din aceste produse. Banii au fost reinvestiti in speculatii pe pretul
bunurilor de baza, ceea ce a dus la o criza a preturilor la alimente si o crestere fantastica a
pretului petrolului.

            3.3. Criza financiara din septembrie si octombrie 2008

            Considerata cea mai mare criza dupa Marea Depresiune din 1929, criza financiara
actuala a intrat in faza acuta in septembrie 2008.

            Pe 7 septembrie doua institutii de credit ipotecar sustinute de guvernul SUA, Fannie

Mae (Federal National Mortgage Association) si Freddie Mac(Federal National Mortgage
Association), intra sub control guvernamental, in incercarea de a fi slavate de la faliment.
Duminica, 14 septembrie, Lehman Brothers, una dintre cele 5 mari banci de investitii,
demareaza procedurile de faliment dupa ce Federal Reserve Bank (Fed) refuza sa o ajute
financiar. Se pare ca numeroasele nereguli si volumul mare de active toxice au stat la baza
acestei decizii a Fed.

            Panica ia amploare. O alta banca de investitii, Merrill Lynch, este preluata in aceeasi
zi de Bank of America. Luni 15 septembie majoritatea actiunilor cad la bursa. Martea AIG
(American International Group), cea mai mare firma de asigurari din lume, se confrunta cu o
criza acuta de lichiditati. In lipsa altor finantatori, Fed o crediteaza cu 85 miliarde USD in
schimbul a 79,9% din actiuni.

            Pana la sfarsitul saptamanii pietele sunt in criza, fiind salvate de la colaps de o injectie
de lichiditati de 105 miliarde USD de la Fed. Organismele de reglementare din majoitatea tarilor
dezvoltate iau masuri de oprire a colapsului.

            Evenimentele se precipita. In SUA un plan de slavare in valoare de 700 miliarde USD

este supus aprobarii senatului. Criza de lichiditati loveste din ce in ce mai multe institutii
financiare din toata lumea. Guvernele sar in sprijinul institutiilor financiare, dar in unele tari
situatia devine dramatica. Ungaria, Ucraina si Islanda sunt salvate de la blocaj financiar de UE,
FMI si Banca Mondiala. Bursele cad spectaculos, volatilitatea este maxima.

            Practic, increderea in sistemul financiar este minima. Bancile nu au de unde sa obtina

credite pe termen scurt, fiind puse deseori in imposibilitate de plata. Creditul devine foarte
scump, fapt care afecteaza si companiile si populatia care detine imprumuturi.
 4. Sfidarile secolului 21

                                                                                                Articol de Ion Iliescu

            Fostul presedinte al Romaniei Ion Iliescu realizeaza o paralela a doua procese majore,
petrecute la distanta de 20 de ani, procese cu implicatii generale, de fond, in istoria lumii
contemporane: prabusirea sistemului comunist si criza economica.

            Printr-o stranie coincidenta, anul acesta, cand se implinesc  doua decenii de la

prabusirea sistemului comunist (de fapt, a unui sistem ce poate fi definit mai corect drept unul al
capitalismului de stat, cu ambalaj politic fals socialist), omenirea traverseaza una dintre cele mai
grave si mai periculoase crize economice din istoria sa moderna, criza care va genera,
indiscutabil, o serie de mutatii importante in plan social si politic, ample miscari in balanta de
putere la nivel global. Este o criza care ne va obliga sa reevaluam modul in care gandim
economia, in care ne raportam la ea, la procesele care o determina, la stat si la piata, la
democratie, ca sistem politic.

            Evenimentele din ultima vreme ofera prilejul unei analize, care este, inainte de toate, o
paralela privind doua procese majore, petrecute la distanta de 20 de ani, procese cu implicatii
generale, de fond, in istoria lumii contemporane.

1. Prabusirea sistemului comunist, care s-a declansat in cursul anilor 80 ai secolului 20, si s-a
finalizat in 1989, a avut mai multe cauze, atat de natura politica, dar si, sau mai ales, de natura
economica si sociala.

            In esenta, in plan politic, sistemul s-a compromis, pentru ca, in locul promisiunilor pentru
o democratie de tip superior, de esenta populara, participativa, in care suprastructura politica a
statului sa se afle sub control popular, am asistat la instaurarea unor regimuri totalitare, in care
suprastructura politica, reprezentata de partide unice, detinea monopolul asupra puterii politice in
stat, si-a asigurat controlul total asupra societatii, recurgand la masuri extreme de coercitie,
mergand pana la crime de stat.

In al doilea rand, in plan economic, cea mai mare eroare a fost ignorarea pietei si substituirea
ei cu actiunea arbitrara, subiectiva, a statului ca unic gestionar al economiei, cu un sistem greoi,
birocratic, de planificare unica si de administrare a economiei, ceea ce a dus la rezultate
catastrofale in ce priveste eficienta, mai ales in conditiile unei dinamici fara precedent a
progresului tehnologic care a dominat si a determinat dezvoltarea economica in a doua jumatate
a secolului XX.

            In aceste conditii, s-a dovedit ca sistemele rigide, ierarhice, piramidale, sunt ineficiente,
incapabile sa se adapteze la schimbarile radicale, rapide, din mediul economic si social.
Asemenea sisteme au fost viabile in stadii incipiente ale civilizatiei, cand ritmul dezvoltarii si al
schimbarii era lent. Ele sunt, de asemenea, valabile pentru anumite subsisteme (spre exemplu, in
Armata). Dar, in conditiile unei economii dinamice, specifica  sfarsitului de secol XX, aceste
sisteme economice de tip mecanic s-au dovedit retrograde, s-au auto-blocat. In schimb, sistemul
economiei de piata constituie un sistem cibernetic, de relatii tip retea, cu o mai mare flexibilitate
si capacitate de adaptare la schimbarile rapide, accelerate de dinamica dezvoltarii tehnologice.

            Modul mecanic, rigid si inchis in care era organizat sistemul economiei planificate
constituie cauza de fond a prabusirii de sistem din 1989. Incercarile lui Gorbaciov - prin
lansarea, in 1985, a programului sau privind 'perestroika si glasnosti' - erau paliative, bazate pe
iluzia posibilitatii reformarii sistemului si adaptarii sale la realitatile dinamice pe care le cunostea
societatea. El nu concepea nici renuntarea la formula de partid unic si nici dizolvarea URSS.

2. Dupa 20 de ani ne aflam in fata unui nou proces de mare amplitudine, generat de criza
declansata anul trecut in SUA si care afecteaza tot mai puternic intreaga economie mondiala.
Aceasta criza evidentiaza esecul unei alte abordari extreme: fetisul pietei (esenta teoriilor neo-
liberale promovate de scoala de la Chicago a lui Milton Friedman si care au inspirat politicile
economice promovate de Ronald Reagan si Margaret Thatcher).

            S-au facut numeroase aprecieri privind esenta acestei crize si cauzele ei. Prima reactie,
atat in SUA, cat si in statele europene, a fost apelul la ajutorul statului (statul atat de mult hulit de
exponentii neoliberalismului si ai dreptei politice).

Primul care a apelat la aceasta solutie, a interventiei statului, a fost chiar presedintele Bush jr.,
adept al liberalismului economic si al dereglementarilor, care a propus un prim ajutor masiv din
partea statului,  masura consolidata de Obama; 

-  Masuri similare au luat statele europene (Marea Britanie, Germania, Franta); 

- Se cunosc aprecierile radicale ale lui Nicolas Sarkozy - om de dreapta - care a vorbit de
falimentul 'mainii invizibile' a pietei si de nevoia de interventie a statului.

            Recent, reuniunea de la Londra a tarilor membre ale G 20 au incercat punerea de acord

asupra unor masuri de interventie  la scara globala, care sa atenueze efectele crizei si sa asigure
depasirea ei in viitorul apropiat.

3. As puncta cateva aprecieri si constatari din partea unor experti recunoscuti.
 
             A.  Joseph Stiglitz (Premiul Nobel pentru economie, fost consilier economic al
presedintelui Clinton, apoi vicepresedinte al Bancii Mondiale, acum consilier al presedintelui
Obama) inventaria, de curand, patru motive fundamentale care au generat criza economico-
financiara:
                        a. Numirea, in 1987, a lui Alan Greenspan in functia de presedinte al Rezervei
Federale (Banca Centrala a SUA) si care, la solicitarea presedintelui Ronald Reagan, a deschis
'robinetul' politicii monetare, fara a pune in miscare cea de a doua functie a Bancii Centrale - cea
de reglementare-supraveghere. Aceasta a generat doua bule financiare: cea din domeniul IT, in
anii '90, si cea imobiliara, care a explodat dupa 2007.

 
                        b. Promovarea filozofiei dereglementarii (fetisul pietei!), concretizata prin: 
- Abrogarea, in 1999, a unei legi promovate din 1933 (sub administratia
presedintelui Roosevelt), care separa competentele bancilor de investitii de ale celor comerciale.
Drept urmare, s-a permis bancilor comerciale sa faca investitii cu grad ridicat de risc, periclitand
stabilitatea lor si a depozitelor persoanelor fizice si juridice; 

- Acordarea posibilitatii contabilizarii activelor neperformante (toxice) in afara bilanturilor

institutiilor de credit si asigurari, avand ca efect final decapitalizarea acestora; 
 - Refuzul autoritatilor americane de a reglementa produsele financiare derivate; 
- Promovarea autoreglementarii in sistemul financiar, permitand bancilor de investitii sa-si
calculeze singure cerintele de capital. A fost dat exemplul bancii Goldman Sachs (condusa de
Henry Paulson, viitor secretar al Trezoreriei SUA) care a trecut la datoria publica circa 1000 de
miliarde de  dolari, costul activelor neperformante, ca si stabilirea unor niveluri subevaluate ale
capitalului propriu si contractarea unor imprumuturi peste limitele prudentei financiare. Un
raport recent sublinia ca industria financiara din SUA a promovat consecvent dereglementarea si
o slaba supraveghere a institutiilor financiare.

 
                        c. Administratia Bush jr. a efectuat celebra 'reducere a impozitelor pentru cei
bogati' care, coroborata cu deschiderea robinetului cu bani de catre FED, a accentuat tendinta
'traiului pe credit'.(De aceea Bush jr. era incantat de exemplul cotei unice adoptate de Romania -
masura de dreapta care i-a favorizat pe cei cu venituri mari si a contribuit la adancirea polarizarii
sociale din tara).

 
                        d.  Practicile incomplete ale agentiilor de rating si ale societatilor de audit au
permis amplificarea riscurilor in sectorul financiar si ale companiilor, ingreunand  'nota de plata'
pentru contribuabili (un exemplu: pierderi de circa 25% ale participantilor la sistemul privat de
pensii).        
            Practic, crearea artificiala de bani in circulatie prin amplificarea necontrolata a
instrumentelor financiare derivate (mentionate) a oferit suportul pentru acordarea de credite catre
companii si populatie, supradimensionate fata de fundamentele economice! Stimularea
necontrolata a  creditelor a condus la crearea bulei imobiliare; in prezent se formeaza alta bula, in
domeniul cartilor de credit. 

          
In concluzie: lacomia investitorilor, in dorinta obtinerii de profituri tot mai mari cu capitaluri
constituite din bani proprii tot mai putini a creat criza financiara si apoi economica in SUA, care
s-a extins, datorita globalizarii, in intreaga lume.

            B. Despre dimensiunea crizei financiare vorbeste si Jacques Attali, care considera ca

sistemul bancar mondial este falit. El da cateva cifre semnificative:
    - ansamblul activelor toxice in lume reprezinta 14000 miliarde de dolari, din care 3800 fara
valoare (1/2 in SUA; ½ in Europa);

    - totalul creditelor bancare la nivel mondial: 80000 miliarde de dolari (ceea ce ar aparea
acoperitor);
    - fondurile proprii ale bancilor insumeaza doar 2000 miliarde de dolari!
               Aceasta amplificare a circulatiei unor valori virtuale, fara acoperire in economia reala si
in suportul financiar al bancilor (si altor sisteme de credite) seamana cu mecanismul bine
cunoscut al unor jocuri piramidale.

            De aceea, bancile au sistat creditele si cauta sa-si refaca fondurile proprii. Rezultatul a
fost declansarea unei spirale infernale:

·    lipsa creditelor bancare

·    stoparea investitiilor

·    reducerea activitatilor productive

·    cresterea somajului

·    reducerea puterii de cumparare si a activitatilor comerciale

               Aceasta a facut ca procesul declansat ca o criza in sistemul financiar sa se transforme
intr-o depresiune mondiala,  comparabila cu aceea din 1929-1933.     Jacques Attali subliniaza
dificultatea reglarii acestei probleme, in conditiile actuale ale unei economii globalizate. El
considera necesara, in perspectiva, reechilibrarea, la nivel mondial, a puterii pietelor cu cea a
democratiei. Numai ca puterea politica este fragmentata la nivelul statelor, in timp ce pietele,
prin natura lor, sunt planetare.

            In legatura cu masurile luate pana acum de guverne, Attali  considera ca acestea au
urmarit doar salvarea bancilor, eludand amploarea crizei si a consecintelor ei. Injectarea de
resurse financiare in banci nu afecteaza cu nimic puterea si libertatea lor. 
    Concluzia sa? Acum este imposibil de a pune finantele in serviciul economiei reale, a
industriei si a oamenilor. 'Lumea noastra este lipsita de etica si toate planurile de salvare nu cauta
decat sa salveze bancile vinovate, adaugand la datoria privata umflarea datoriei publice!'.
            Attali abordeaza si perspectiva adoptarii unei monede unice mondiale, care, daca ar fi
creata si adoptata, ar duce la slabirea influentei SUA in favoarea marilor tari asiatice. Numai ca
el considera aceasta initiativa drept o utopie mondialista.

            De asemenea, constata ca Europa sufera mai mult din cauza crizei decat SUA, intrucat
'constructia europeana a urmarit slabirea puterii statelor in favoarea gestiunii autoreglate a
pietelor financiare'.

            C. Sociologul american, Immanuel Wallerstein, este convins ca actuala criza nu este
una obisnuita. Prin efectele ei, se poate afirma ca e chiar mai severa decat cea din anii 1929-1933
(care a dus, in ultima instanta, la al doilea razboi mondial). El considera ca este criza de final a
sistemului capitalist, care a dominat istoria civilizatiei umane in ultimii 500 de ani si care va
deschide o noua etapa in evolutia societatii, numita generic post-capitalista (care se va contura,
probabil, in urmatoarele 4-5 decenii).  

        
Lumea post-capitalista nu va consfinti insa disparitia pietei. Piata a existat cu mult inainte de
aparitia capitalismului si ii va supravietui. De asemenea, nu poate fi vorba de substituirea ei de
catre stat (experimentul 'socialismului de stat' s-a compromis definitiv).
            Modelul economic al viitorului trebuie cautat undeva la mijloc, intre cele doua extreme:
planificarea hipercentralizata si piata total dereglementata. 

Capata, de aceea, actualitate abordarea teoretica si practica a raportului: dintre piata si stat;
dintre sectorul public si cel privat; dintre eficienta economica si echilibrul si echitatea sociala.

            D. Avertismente in legatura cu efectele actiunii oarbe a pietei libere si cu pericolul

privind perspectivele civilizatiei au aparut continuu! Ma rezum doar la cateva:
 Lester Brown, cercetator cunoscut in abordarea problemelor globale si ale dezvoltarii globale,
creatorul Institutelor 'World Watch' si 'Earth Policy' din Washington, a abordat asemenea
probleme, in lucrarea sa 'Planul B2″ (2006) - 'Salvarea unei planete sub presiune si a unei
civilizatii in impas'.Vorbind despre dezvoltarea spectaculoasa a Chinei si a Indiei, ajungea la
urmatoarea concluzie: 
            - Modelul economic vestic nu va functiona pentru China. Nu va functiona nici pentru
India, care, pana in 2031, se estimeaza ca va depasi populatia Chinei, nici pentru celelalte 3
miliarde de oameni din tarile in curs de dezvoltare. Si intr-o economie mondiala din ce in ce mai
integrata, modelul existent nu va functiona nici pentru tarile industriale. 

            El propunea in planul sau si un buget anual, cu doua componente: 

- obiective sociale de baza (generalizarea educatiei primare; eradicarea analfabetismului pentru
adulti; asigurarea mesei de pranz pentru scolari in 44 cele mai sarace tari, ca si asistenta pentru
copii prescolari si mame insarcinate; sanatatea reproducerii si planificarea familiala;
generalizarea serviciilor medicale de baza - insumand 68 de miliarde de dolari;            
- obiective pentru refacerea Pamantului: reimpaduriri, protejarea humusului; refacerea terenurilor
de pasunat; regenerarea resurselor naturale de peste, protejarea biodiversitatii;  stabilizarea
nivelului panzei freatice, insumand 93 miliarde de dolari.

            Deci, impreuna, circa 160 miliarde de dolari, in timp ce bugetele de inarmare ale
statelor insumau, in 2006, 975 miliarde de dolari (din care SUA - 50%). Deci, ar exista si
resursele necesare pentru un asemenea efort, in vederea stoparii degradarii planetei si reducerii
saraciei in lume!

            E. Raportul anual al World Watch Institut pe 2008 include, de asemenea, cateva

concluzii interesante. 'Lumea este diferita, din punct de vedere fizic si filozofic, de cea cunoscuta
de Adam Smith, David Ricardo si alti economisti din trecut - ceea ce face ca economia
conventionala sa devina nefunctionala pentru secolul XXI. Toate dimensiunile activitatii
economice s-au schimbat atat de mult, in ultimii 20 de ani, incat ele semnaleaza finalul unei ere
economice si nevoia adaptarii la noile conditii istorice' (se poate constata similitudinea abordarii
cu cea a lui Wallerstein). 
Aceste circumstante impun reconsiderarea unor notiuni economice fundamentale:
            1. Odata cu Revolutia Industriala - fabricile, masinile, capitalul financiar si alte forme de
capital creat au inlocuit pamantul, ca principal factor al producerii de bogatie. Fabricile si
capitalul financiar raman importante, dar saracia de resurse a modificat viziunea asupra
importantei 'capitalului natural' in viata economica.

 
            2. Un principiu consacrat considera cresterea ca fiind principalul scop al unei economii.
Fara a contesta importanta ei, insa, cresterea nu este intotdeauna in concordanta cu dezvoltarea.
Cresterea de circa cinci ori a produsului mondial global per capita, in perioada 1900-2000, a fost
insotita de mari degradari ale mediului si a coincis cu o stridenta persistenta a saraciei de masa.
 
            3. A treia axioma a gandirii economice conventionale este ca piata este totdeauna
superioara cheltuielilor si politicilor guvernamentale, ca instrument economic. Piata stimuleaza
productia de bunuri in cantitati tot mai mari. Dar nu intotdeauna ele au valoare sociala, iar piata
joaca un rol mai putin important in promovarea serviciilor publice. In acelasi timp, definitia
eficientei contine in sine acceptarea inegalitatilor. 'In economie, eficienta inseamna alocarea
oricarei resurse la cel mai inalt nivel de valoare de intrebuintare, unde valoarea este definita in
special prin putere de cumparare; ori, o piata lucreaza eficient cand bogatul isi insuseste cat mai
mult din ceea ce doreste, in timp ce saracul - doar atat cat poate sa plateasca'. Piata, deci, face
putin pentru a asigura o justa distributie a bunurilor.

 
            4.  Oamenii difera ei insisi fundamental de 'omul economic' avut in vedere de vechii
economisti. 'Mana invizibila' - mentionata de Adam Smith conducea actiunile individuale spre
rezultate colective pozitive. A fost o idee importanta; dar ea a subestimat importanta egala a
dimensiunii comunitare a societatii umane. Oamenii sunt motivati nu doar de interese personale,
ci si de dorinta de a participa in comunitate, cu munca voluntara sau ca raspuns la dezastre locale
sau nationale.

 
            Riscurile economiei moderne submineaza stabilitatea economica. Autorii subliniaza
existenta a trei asemenea grupe majore de riscuri, generate de:

 - schimbarile climatic

- degradarea ecosistemelor

- inegalitatile economice

 
            In privinta acestora din urma, autorii subliniaza ca, in ciuda cresterii bogatiei la nivel
global, in cursul secolului trecut, 40% din populatia globului traieste cu mai putin de 2 dolari pe
zi. Prapastia dintre cei mai bogati si cei mai saraci este de neinteles astazi. PNUD informeaza in
2006 ca veniturile combinate ale celor mai bogati 500 de oameni din lume sunt aproximativ
egale cu ale celor mai saraci 416 milioane. Totodata, un studiu al Universitatii Natiunilor Unite,
in acelasi an 2006, arata ca 2% din adultii de pe glob stapanesc peste jumatate din averea
imobiliara la nivel mondial, in timp ce 50% cei mai saraci controleaza doar 1% din acestea.
Autorii prezinta 7 mari idei privind reforma conceptuala in economie, pentru a o indrepta spre o
directie sustenabila:

            1. Adaptarea economiei la dimensiunile permise de ecosistem.           

            2. Trecerea de la crestere la dezvoltare. Dezvoltarea inseamna imbunatatirea bunastarii
oamenilor. Aceasta poate presupune crestere, dar nu se rezuma la aceasta.        Imbunatatirea
bunastarii inseamna, inainte de toate, imbunatatirea vietii celor saraci. Bunastarea ii vizeaza si pe
cei bogati, in sensul ca, de la un anumit punct, bogatia nu duce la cresterea fericirii. 'Cand
cresterea economica nu mai face oamenii fericiti, aceasta inseamna ca ea devine autodistructiva'.
A promova bunastarea inseamna, inainte de toate, cresterea nivelului educational, reducerea
saraciei, concomitent cu prezervarea mediului ambiant al tarii si traditiile culturale. 
 
            3. Preturile  sa reflecte realitatea ecologica.

            4. Luarea in calcul a contributiei factorilor naturali.

             5. Folosirea principiului precautional : 'mai bine sa previi, decat sa plangi' (in 1991,
Tratatul de la Maastricht adoptat de UE constituie un principiu orientativ pentru politica in
domeniul mediului).

            6. Revitalizarea managementului comunitar. Contrapunerea proprietatii private

controlului guvernamental este fara sens. Privatizarea nu este o garantie impotriva
managementului prost sau a abuzului, lucru demonstrat cu prisosinta in ultimul an de
managementul la varf din sistemul financiar-bancar, care a generat pierderi de mii de miliarde de
dolari. In plus, exista resurse vitale, accesibile tuturor (atmosfera, cursuri de apa si acvifere,
pescuit oceanic etc.), ca si proprietatea intelectuala care impun o abordare diferita. 
 
            7. Aprecierea femeilor. Un raport ONU din 1994 mentiona ca 'oamenii cei mai saraci
sunt femeile, iar cele mai multe femei sunt sarace'.

            F. In 2004 a fost tradusa in limba romana cartea lui Jean-Francois  Rischard,
vicepresedinte al Bancii Mondiale pentru Europa, intitulata 'Al doisprezecelea ceas. 20 probleme
globale si 20 de ani pentru a le rezolva'.

 
Autorul evidentiaza trei factori care se interconditioneaza si constituie sursa marilor sfidari ale
inceputului de secol XXI (surse de tensiuni ca si de oportunitati).

 
- Primul factor il constituie explozia demografica (mentinerea cresterii demografice, in special in
lumea slab dezvoltata, care accentueaza penuria resurselor naturale si deteriorarea lor calitativa).
 
- Al doilea factor, noua economie mondiala. Ea este determinata, ca structura si mod de
functionare, de revolutia economica (in conditiile in care in ultimii 20 de ani, numarul celor ce
traiesc in economia de piata a crescut de la 1,5  miliarde la 6 miliarde, problema care se pune
acut este imbinarea rolului pietei si diversele modalitati de reglementare si de protectie sociala)
pe de o parte, si de revolutia tehnologica, pe de alta parte, care 'transforma timpul si distanta,
penetrand in profunzime tesutul social si plasand cunostintele si creativitatea in fruntea factorilor
de productie, cu mult inainte ca importanta fata de capital, munca si materii prime.
 
- Al treilea factor - cel institutional, cel mai inertial. Institutiile umane (cele statale, la nivel
national, ca si cele internationale, bazate pe structuri ierarhice, verticale) sunt tot mai putin
adecvate pentru gestionarea unor procese transnationale si cu orizonturi temporale de decenii;
'Nu reusesc sa se adapteze atat de usor pe cat este necesar la noile sfidari carora trebuie sa le faca
fata'.

4. In Europa s-a nascut conceptul de 'economie sociala de piata' promovat de socialistii
suedezi (veniti la putere in anii '30 ai secolului 20, ei au stat la guvernare 40 de ani). Ei au
structurat si au introdus modelul social suedez, care, intr-un fel sau altul, este functional si acum,
propunandu-si sa diminueze polarizarea sociala, discrepantele uriase dintre cei cu venituri mari si
cei mai saraci.     

     
Ei au apelat la doua parghii:

-   parghia fiscala (impozitarea progresiva)

- parghia sociala - programe sociale (inclusiv introducerea modelului de scoala cu program 

prelungit, pentru promovarea de sanse egale pentru copii). In fond, este vorba de rolul
redistributiv al statului, care s-a diminuat dramatic peste tot in lume, sub asaltul teoriilor
economice neo-conservatoare ale 'Scolii de la Chicago'.

            Social-democratii suedezi nu au facut nationalizari, nu au stingherit functionarea libera a

pietei, din contra. Modelul suedez s-a extins in intreaga Europa Occidentala, dupa razboi, fiind la
originea 'modelul social european '.

            Problemele se complica, in conditiile accelerarii si aprofundarii globalizarii.  In primul

rand pentru ca nu exista, la nivel global,  echivalentul factorului stat (de la nivel national, sau
chiar la nivel regional, in cazul Uniunii Europene). ONU si institutiile sale specializate nu dispun
de parghii si nu au atributii in acest sens.  Aceste probleme au fost dezbatute si la summiturile
organizate de ONU la Monterrey (Mexic, consacrat combaterii saraciei) si la Johannesburg,
(consacrat dezvoltarii durabile) in 2002. 

            In legatura cu aceste probleme si cu inexistenta unor structuri la nivel mondial care sa
intervina ca factori corectori ai efectelor pietei (rol jucat pe plan national de stat), la Summitul de
la Monterrey din 2002, consacrat problemelor finantarii actiunilor de combatere a saraciei in
lume, presedintele francez Jacques Chirac a propus constituirea, in contextul reformei ONU, a
unei noi structuri, a unui Consiliu de Securitate Economico - Sociala. Tinand seama de
dificultatile promovarii unor asemenea modificari ale Chartei ONU, eu am sugerat folosirea
structurilor existente: spre exemplu, extinderea rolului si atributiilor ECOSOC care, din organ
consultativ, urma sa devina coordonatorul organismelor economico-financiare ale ONU (FMI,
Banca Mondiala, Organizatia Mondiala a comertului, eventual cea a muncii) care sa
indeplineasca functiile unui forum unitar cu functii de corectare a efectelor pietei mondiale, in
favoarea tarilor in curs de dezvoltare, pentru reducerea marilor decalaje economico-sociale din
lume.
             In contextul actualei crize, grupul de state G 20 a apelat la FMI pentru dirijarea unor
fonduri in vederea readucerii efectelor crizei. tinand seama de functiile statutare si misiunea ce-i
revine, FMI nu poate indeplini sarcinile de care vorbeam inainte. 
            In orice caz, in anii urmatori, acestea vor deveni probleme de tot mai mare acuitate.
Devine tot mai presanta nevoia introducerii unor instrumente de control si corectare a efectelor
pietei la nivel mondial, precum si cea de definire a cadrului institutional: cine si cum sa exercite
asemenea functii, atat pentru asigurarea unui mai mare echilibru economic si social in lume, cat
si pentru reducerea efectelor negative ale civilizatiei asupra mediului, prin epuizarea resurselor
naturale sau deteriorarea calitativa a factorilor de mediu: apa, aer, sol si mai ales incalzirea
globala si schimbarile climatice.

            Intr-o lume tot mai bogata si in conditiile extinderii democratiei devine insuportabila
prapastia uriasa, care, in loc sa se reduca, se adanceste, intre bogati si saraci. Noi, in Romania,
traim o experienta similara perioadei acumularii primitive de capital, prin polarizarea stridenta
aparuta in acesti ani de tranzitie. Aceeasi prapastie se adanceste si intre statele dezvoltate si cele
slab dezvoltate (sau in curs de dezvoltare).       Piata nu este capabila sa rezolve aceasta
problema; ea a generat-o si a exacerbat-o. Se impun, deci, masuri de corectare a esecurilor pietei,
mai ales a celor sociale, atat la nivel national, cat si international.

            De aceea, la nivel mondial, s-a dezvoltat conceptul de dezvoltare durabila, definit la
Summitul ONU de la Johannesburg, din 2002, vizand 3 componente:            
- raportul societatii cu mediul (exploatarea rationala a resurselor naturale; eliminarea risipei,
reciclarea, recircularea si eliminarea surselor de poluare a apei, aerului si solului.  Cea mai grava
problema actuala - incalzirea globala si schimbarile climaterice); 
-  dezvoltarea economica echilibrata; masuri in sprijinul tarilor slab dezvoltate;
- dezvoltarea sociala echilibrata; asigurarea de sanse egale pentru toti si a conceptului de echitate
sociala;
            UNESCO a adaugat a 4-a componenta a conceptului: protejarea diversitatii culturale
(inclusiv a 'culturilor minore' sau ale tarilor sarace), componente ale patrimoniului comun al
umanitatii.

5. Pentru noi, ca tara, sunt esentiale solutiile atat pentru problemele pe termen scurt, privind
iesirea din criza si relansarea economica, cat si cele pe termen mediu si lung, privind dezvoltarea
durabila a tarii, folosirea cadrului oferit de integrarea europeana, asigurarea compatibilizarii si
competitivitatii economiei romanesti, convergenta cu UE, inclusiv pregatirea temeinica pentru
adoptarea euro si reducerea decalajelor istorice fata de tarile dezvoltate - obiectiv strategic major
pentru cateva generatii.

            Pentru aceasta sunt necesare atat convergenta eforturilor fortelor politice, ale factorilor de
decizie din stat, ale agentilor economici, ale celor din cercetarea economica si nu numai, cat si
dezvoltarea creativitatii si abordarea calificata, profesionista, a tuturor deciziilor si a actiunilor
practice. Este nevoia acuta de promovare a unor dialoguri active intre toti factorii interesati. Este
pacat ca dialogul a fost tot mai putin folosit in ultimii ani.         In conditii mai dificile, din anii
'90, am realizat un cadru mai activ, atat de dialog al fortelor politice, cat si de conlucrare a
factorilor de decizie si a cercetarii academice si universitare, ca si a reprezentantilor societatii
civile in abordarea si elaborarea unor proiecte cu caracter strategic (strategia tranzitiei spre
economia de piata; strategia integrarii in UE - etapa Snagov; strategia dezvoltarii durabile -
Romania 2025).
            Acum, cu atat mai mult se impune realizarea unui asemenea cadru de abordare unitara a
problemelor economice si sociale, care sa uneasca oamenii cei mai calificati pentru a da
raspunsurile necesare si adecvate sfidarilor acestui inceput de secol in Romania. Avem nevoie de
un proiect de perspectiva, pe termen mediu si lung, care sa devina cauza nu numai a generatiei
actuale, ci si a celor care vin.   
 5. Analiza comparativa

            Vorbind despre purgatoriul prin care trece acum economia mondiala, tot mai multi
analisti invoca Marea Depresiune din anii ’30. Desi specialistii subliniaza, prudenti, ca “fiecare
criza e diferita”, exista totusi cateva interesante elemente comune.

In 2004, 0,1% dintre americani aveau castiguri cat 120 de milioane de oameni de rand,
fenomen asemanator cu ce s-a intamplat in anii ’30

            Magnitudinea crizei actuale a provocat, fara indoiala, comparatiile cu dezastrul din urma
cu aproape opt decenii. Niciodata de atunci sistemul financiar international nu a mai fost pus sub
semnul intrebarii. Acum, el este in colaps, la fel ca la inceputul anilor ’30. Si atunci, ca si acum,
in epicentrul cataclismului s-au aflat Statele Unite. Asemanarile nu se opresc insa aici. Cele mai
tulburatoare se refera la radacinile profunde ale celor doua crize. In ambele cazuri, regasim
acelasi amestec exploziv de consumism exagerat, credite riscante si speculatii scapate de sub
control.

            “Societatea occidentala a cheltuit multa vreme mai mult decat isi putea permite”,
rezuma recent Jaime Gil Aluja cauza reala a problemelor cu care ne confruntam astazi. Reputatul
savant spaniol, specialist al “economiei incertitudinii”, a explicat pentru Jurnalul National: “A
fost incurajata o spirala a consumului, fara sa se tina seama ca resursele nu o puteau sustine. S-au
creat decalaje uriase”. La fel s-a intamplat si in “nebunii” ani ’20. Nu doar pentru ca, dupa
oroarea primului razboi mondial, lumea voia sa se bucure de viata, sa traiasca clipa, sa profite de
orice oportunitate. Consumismul a fost incurajat deliberat, din ratiuni economice.

PREA MULT LA PREA PUTINI

            Cresterea spectaculoasa a productivitatii nu a adus in anii ’20 si o distribuire echilibrata a
profiturilor. Dimpotriva, a marit primejdios decalajul dintre cei foarte bogati si restul
populatiei. Intre 1923 si 1929, salariile muncitorilor au crescut cu doar 8%, in vreme ce
profiturile corporatiilor s-au majorat cu 65%. In plus, statul a acordat potentatilor substantiale
scutiri fiscale. In 1926, impozitele celor care castigau peste un milion de dolari au fost reduse cu
mai mult de doua treimi. Este interesant de remarcat ca si Administratia Bush a adoptat masuri
similare in 2001 si 2006.

            In 1929, cele mai bogate 0,1% din familiile americane castigau venituri echivalente cu
cele insumate de 42% din populatia aflata la baza piramidei economice. In 2004, aceiasi 0,1%
castigau, brut, mai mult decat totalul veniturilor impozabile ale celor mai saraci 120 de milioane
de americani (Johnston, New York Times, 2006). Un alt important indicator al decalajului
economic dintr-o societate il reprezinta raportul dintre venitul mediu al directorilor de companii
si cel al unui simplu muncitor. In 1960 in Statele Unite, raportul era de 42/1. In anul 2005
ajunsese la 411/1. Spre comparatie, in Europa, raportul este de doar 25/1.

            In anii ’20, dezechilibrul crescand intre productivitate si veniturile majoritatii a fost
compensat prin credite. Pentru prima data in istorie, populatia era indemnata sa consume pe
datorie: “Cumpara acum, platesti mai tarziu!”. Orice putea fi achizitionat in rate: o masina, o
casa, o ferma, utilaje agricole. Si chiar actiuni la bursa!
 NEBUNIA SPECULATIILOR
            “Jocul la bursa” a fost in anii '20 echivalentul speculatiilor imobiliare din perioada 2005-
2007: o promisiune de imbogatire rapida, aparent accesibila tuturor. Valoarea actiunilor a crescut
constant si substantial, mai ales intre 1927 si 1929. Opinia publica traia cu iluzia ca trendul
ascendent avea sa continue la infinit. Asa ca tot mai multi oameni simpli erau tentati sa-si
plaseze economiile in actiuni bursiere. Adeseori achitau doar o mica parte din suma necesara
unei astfel de investitii, restul cumparand pe “datorie”. Cu totii aveau convingerea ca valoarea
actiunilor urma sa creasca in scurt timp suficient pentru a achita creditul si a ramane si cu un
profit frumusel.

            La inceputul mileniului trei, o iluzie similara a functionat cu privire la proprietatile

imobiliare. Ea a stat la baza ipotecilor de mare risc (“subprime”) acordate cu suspecta
generozitate de bancile americane. Pornind de la premisa ca orice casa isi sporeste valoarea cu
fiecare luna care trece, bancherii credeau ca ies in castig chiar daca, la un moment dat, clientii
nu-si mai puteau achita ratele. Nimeni nu parea sa ia in calcul ipoteza ca preturile, umflate
artificial, s-ar putea narui. Si, totusi, scadenta era la fel de inevitabila ca si cea care a curmat
euforia “anilor nebuni”. In octombrie 1929, prabusirea Bursei de la New York – “Marele Crah”
de pe Wall Street – a intrat in manualele de istorie drept debutul oficial al Marii
Depresiuni. Efectele crizei au fost globale si s-au resimtit un deceniu intreg.

MITUL AUTOREGLARII
            O alta coincidenta tulburatoare se refera la filosofia care a guvernat economia occidentala
in perioadele premergatoare celor doua crize. O filosofie care propavaduia statul minimal si piata
libera, “neconstransa” de nici un fel de reglementari. Nici macar dupa crahul Bursei din New
York, in octombrie 1929, presedintele Herbert Hoover (aflat in primul an al mandatului sau la
Casa Alba) nu a putut fi convins de necesitatea unei interventii federale. Era convins ca lucrurile
se vor rezolva de la sine. Ca sistemul se va autoregla. Acelasi tip de mentalitate a fost promovat
insistent de neoconservatorii Administratiei Bush, sprijiniti de influentul Alan Greenspan,
guvernator al Rezervelor Federale din 1987 pana in 2006. Timp de peste un deceniu, Greenspan
s-a opus oricarei initiative menite sa impuna un cadru normativ unitar activitatilor
financiare. Fostul guvernator al bancii centrale americane sustinea ca statul nu poate inventa
reguli mai bune decat cele pe care le creeaza dinamica economica.

            Dupa ce sistemul financiar global a intrat in colaps, specialistii au constatat cu

stupoare ca el devenise de ani de zile un gigantic joc piramidal. Otravit de produse toxice,
parazitat de inginerii sofisticate, corupt de lacomia unor jucatori lipsiti de scrupule. Chiar si
fanaticii “autoreglarii” au fost obligati sa-si recunoasca, spasiti, eroarea. Audiat in octombrie
2008 de o comisie a Congresului american, Alan Greenspan a recunoscut: “Am gresit cand am
presupus ca aceste organizatii care actioneaza in interes propriu, precum bancile si altele, erau
cele mai in masura sa-si protejeze actionarii. Aceia dintre noi care credeam ca piata se regleaza
singura suntem in stare de soc.”

“Am dat peste o fisura in ideologia capitalismului” – a concluzionat Greenspan. Omenirea o

mai descoperise o data, in anii ’30.

“Societatea occidentala a cheltuit multa vreme mai mult decat isi putea permite. A fost incurajata
o spirala a consumului, fara sa se tina seama ca resursele nu o puteau sustine. S-au creat decalaje
uriase”
Jaime Gil Aluja, Presedintele Academiei Regale de Stiinte Economice si Financiare
din Barcelona

5. Bibliografie

1. Ioan Bulborea – Macroeconomie vol II, Editura Pro Universitaria, partea a II –a, Bucuresti,
2006

2.www.jurnalulnational.ro, Articol:  “Ion Iliescu: Pe firul celei mai periculoase crize

economice”, 29/04/2009

3.  http://khris.ro/index.php/01/2009/marea-criza-economica-din-perioada-1929- 1933/

4. http://crizafinanciara.com

5.  http://www.rubinian.com/, Dictionar online,Dictionar juridic Rubinian