Fiziologia aparatului excretor

Întreţinerea activităţii celulare reclamă transformări metabolice necesare generării de

energie, in urma carora rezultă şi produşi care trebuie îndepărtaţi din organism, datorita toxicitatii
lor si care prin acumulare, ar împiedica buna desfăşurare a proceselor biologice..
Funcţia excretoare a organismului asigura astfel menţinerea constantă a compoziţiei
mediului intern (homeostazia), prin participarea unor sisteme funcţionale:
-la nivelul plămânului se elimina CO2 şi substanţe volatile( de ex. unii corpi cetonici -
acetona) etc;
-ficatul, prin bilă elimină produşii toxici exogeni sau endogeni, corpi acizi sau bazici;
-glandele sudoripare;
-rinichiul care reprezinta cel mai important organ cu functie excretoare.
Rolurile rinichiului in organism sunt urmatoarele:
- a.)funcţia de excreţie/depurare a substanţelor nefolositoare endogene şi exogene:
substanţe azotate (uree, acid uric, creatinină) aparute din metabolismul intermediar;substanţe
neazotate (pigmenţi biliari, resturi lipidice, resturi glucidice, fosfaţi, bicarbonaţi etc);
- b.)menţinerea echilibrului acido-bazic. Acizii care se acumulează mai mult decât bazele,
sunt eliminaţi mai ales renal, respectiv cetoacizii şi amoniacul.
- c.)menţinerea echilibrului hidroelectrotilic. La eliminarea apei şi electroliţilor participă şi
alte organe care acţionează insa prin intermediul rinichiului: hipotalamusul, hipofiza,
suprarenala etc.
- d.)funcţia endocrină. Rinichiulsecretă o serie de substanţe care au proprietăţi de hormoni:
renina, prostaglandine, kinine biogene, eritropoietina etc.
Morfologie funcţională a rinichiului
Rinichiul are pe secţiune trei zone:
-capsula fibro-conjunctivă;
-zona corticală;
- zona medulară.
Unitatea morfofuncţională a rinichiului este nefronul, aproximativ 2 milioane de nefroni
fiecare cu o irigaţie sanguină proprie.
Un nefron este compus din două:
-glomerul este format din capsula Bowman (extremitatea sferică închisă a tubului) ce
contine un ghem de capilare cu o suprafata totală a endoteliului capilar de aproximativ 1,5 m2 .
-tub urinifer care începe la nivelul glomerulului are mai multe cuduri, mergând spre
exterior(zona corticala) ca apoi sa se intoarca în linie dreaptă spre medulară. Prima parte
(descendenta) constituie tubul proximal are in partea terminală segmentul subţire al ansei Henle
care dupa o cudură, în „ac de păr”, urcă îndărăt spre glomerulul în corticală. Segmentul ascendent
denumită tub distal se varsă în sistemul canalelor colectoare care colectează conţinutul mai multor
nefroni ca apoi sa se deschida la nivelul papilelor renale. Corticala renala este compusă din
glomeruli şi din porţiuni sinuoase proximale şi distale ale tubilor, iar medulara din segmentele
descendente şi ascendente ale tubilor şi din sistemul de canale colectoare.
Vascularizaţia rinichiului prezinta anumite particularitati:
- arterele renale sunt scurte iesind drept din aorta abdominală;
- la nivelul hilului renal se împarte în mai multe ramuri care se îndreaptă spre regiunea
subcapsulară după ce au aprovizionat un mare număr de glomeruli pe calea arteriolelor aferente.
Arteriola aferentă se capilarizează la nivelul capsulei Bowman, iar apoi, se continuă cu
arteriola eferentă, care are un diametru mult mai mic decât prima si care se îndreaptă spre porţiunea
tubulară a nefronului unde ramifică în capilarele peritubulare, continuându-se cu sistemul venos.
-debitul sanguin renal variaza între 1000 şi 1300 ml/min în ambii rinichi (25% din debitul
cardiac), reprezentand o vascularizatie foarte mare.
Debitul sanguin renal are o independenţă relativă fata de presiunea arteriala sistolica incat
fluxul sanguin intrarenal ramane nemodificat la oscilaţii foarte largi (60-200 mmHg) ale acesteia.

1
 În corticală fluxul sanguin reprezintă 85-90%, din total, zona medulară externă 10 %, iar
zona medulară internă doar 2% . Aceasta independenta relativa permite menţinerea presiunii de
perfuzie la nivelul glomerulilor şi a cantităţii filtratului glomerular. Rinichiul dispune de două reţele
de capilare, conectate în serie printr-un sistem capilar glomerular intercalat ceea ce il supune unei
presiuni hidrostatice de două ori mai mari fata de capilarele circulaţiei sistemice.
Sub valoarea de 60-80 mmHg a presiunii sistolice(limită critică), fluxul sanguin intrarenal
scade şi implicit cuantumul filtrării glomerulare
A. Functia de excretie a rinichiului.
In mecanismul de formare a urinei intervin distinct cele doua componente ale nefronului,
glomerulul si tubii uriniferi.
A1.Filtrarea glomerulară
Se face in doua etape
- prima etapă a fomării urinei(procesul de ultrafiltrare);
-al doilea proces fizic - difuziunea.
Ultrafiltratul glomerular ajunge în spaţiul urinar după ce a traversat membrana filtranta
glomerulara semipermeabila, sub actiunea factorilor fizici capabili să separe proteinele de apă şi
substanţele solvite în plasmă. Acestea sunt :
a) Presiunea hidrostatică a sangelui la nivel glomerular reprezentand 60-70% din presiunea
arterială sistemică, reprezentand 60-70 mmHg. Este factorul determinant al filtrării
glomerulare.
b) Presiunea coloidosmotică din capilarele glomerulare este datorata proteinelor plasmatice..
c) Presiunea intracapsulară (intrarenală). Capsula de natură conjunctivo-fibroasă, inextensibilă,
dublată de existenţa unei hidrohemodinamici intense, explica aceasta presiune.
Difuziunea este un mecanism care se desfăşoara lipsa unor diferenţe de presiune hidrostatică,
depinzând doar de gradientul de concentraţie a moleculelor aflate de o parte şi de alta a membranei
filtrate.
Se ultrafiltreaza in cei doi rinichi aproximativ 125-130 ml de urina/minut, respectiv 170-180
de litri în 24 de ore. Prin cei doi rinichi trec zilnic o cantitate de aproximativ 1.000-1.500 de litri de
sânge
Prin ultrafiltrare şi difuziune, Toate substanţele aflate în apa plasmatică apar în aceleaşi
concentraţii şi în urina primară dupa ultrafiltrare si difuziune, cu excepţia proteinelor, care se
regasesc în cantităţi foarte mici. Tot lichidul extracelular poate fi filtrat zilnic de 12-16 ori la nivelul
glomerulilor.
Filtrarea glomerulară poate fi inflenţată de diverşi factori:
a) constricţia arteriolei aferente care scade fluxul sanguin in glomeruli şi presiunea
intraglomerulară;
b) constricţia arteriolei eferente creşte rezistenţa la scurgere a sângelui prin glomerul şi creste
presiunea intraglomerulară, mărind volumul filtratului ;
c) Creşterea presiunii arteriale peste valoarea de 200 mmHg determină cresterea volumului
filtratului glomerular, a cantităţii de urină eliminată, iar scăderea presiunii la valori de 35-40
mmHg blocheaza procesul de filtrare glomerulară;
d) Creşterea sau scăderea concentraţiei proteinelor plasmatice determină modificări ale
presiunii coloidosmotice. O presiune ridicată determină scăderea cantităţii filtratului
glomerular iar reducerea acesteia produce creşterea filtrării glomerulare.
e) Starea membranei filtrante: creşterea permeabilităţii membranei filtrante( ex. în timpul
efortului fizic , sarcina) determina trecerea în urină a unor proteine cu greutatea moleculară
mai mare si cresterea volumului de filtrat glomerular.
In patologie se intalnesc doua situatii:
-scăderea capacităţii de filtrare a glomerulilor duce la acumularea de apă şi electroliţi,
sindrom de hiperhidratare.(boli ale glomerulului);

2
 -ocluzia intestinală, diareile profuze, fistulele digestive, diverse tulburări hidroelectrolitice,
produc deshidratarea organismului, care are drept consecinţă,scăderea volumului de filtrat
glomerular.
A2. Funcţiile tubulare
Ultrafiltratul trece de la nivelul capsulei Bowman în sistemul tubular. Pe acest parcurs unele
elemente componente ale ultrafiltratului glomerular dispar complet, respectiv glucoza, aminoacizii,
ionii de bicarbonat etc, iar altele îşi ajustează concentraţia lor urinară în funcţie de necesităţile
organismului.
Cantitatea filtratului glomerular se reduce foarte mult, volumul final de urina fiind de 1.200-
1.500 ml/24 de ore. Tubul intervine prin două funcţii majore:
- economisire a substanţelor care au fost antrenate în cantităţi enorme prin filtrare glomerulară
prin procesul de reabsorbţie tubulară;
- completare a procesului de depurare a organismului, început la nivelul glomerulului,
eliminand substanţele străine şi substanţe endogene care se cer mai rapid eliminate, prin
procesul de excreţia tubulară.
a.)Reabsorbţia tubulară se face prin transport pasiv şi activ si se reabsorbe 99% din volumul urinar
la nivelul diverselor porţiuni ale tubilor uriniferi, cel mai mult la nivelul tubilor proximali. Se
reabsorb în întregime: glucoza, mari cantităţi de apă (85%), Na + şi cationii în general, acizii aminaţi
(98%), Cl- (99%), HCO-3 (80%), PO (95%), K+ (100%), ureea (60%) etc.
Excreţia şi secreţia tubulară
Este trecerea din torentul sanguin al vaselor peritubulare în lumenul tubular a unor ioni (H +, K+) a
ureei, amoniacului, acidului hipuric sau a unor substanţe toxice, medicamentoase, care au ajuns în
organism în mod accidental sau incidental.
Ionul de potasiu este eliminat în urina finală datorită excreţiei sale la nivelul tubului distal. Ureea
ultrafiltrată este în mare parte reabsorbită, dar ea apare într-o concentraţie mult sporită în urina
finală.
Rolul tubului proximal.
a) reabsorbţia celei mai mari părţi din apa şi substanţe solvite, filtrate;
b) reabsorbţia prin endocitoză a cantităţilor reduse de proteine care au traversat membrana
glomerulară;
c) favorizarea eliminărilor de produşi finali de catabolism prin:
-limitarea reabsorbţiei lor tubulare (ureea şi acidul uric);
-prin procesul de secreţie (acidul uric, acizi şi baze organice endogene).
d) Începerea procesului de acidifiere a urinei( excreţia produşilor acizi de metabolism) prin
sinteza şi secreţia de amoniac;
e) Secreţia unor medicamente introduse în organism;
f) Sinteza principalului metabolit activ al vitaminei D.
Rolul tubului distal
a) procese de reabsorbţie a Na+ şi secreţie de K+ ;
b) secreţia de H+, fie de HCO ;
c) aici hormonul antidiuretic creşte permeabilitatea pentru apă;
d) aldosteronul creşte activitatea pompelor de Na+ , K+ şi a secreţiei de H+, crescand
permeabilitatea membranară pentru Na+ şi K+.
Rolul tubului colector.
a) aceleaşi procese descrise pentru segmentele terminale ale tubului distal.
b) procese de secreţie activă a ionilor de H+. În acest loc se formează NH4 şi fosfat acid si
diminuează schimburile active de Na+ şi K+. Aldosteronul nu mai are efect decât asupra
secreţiei ionilor de hidrogen iar hormonul antidiuretic are acţiunea maximală asupra
permeabilităţii pentru apă şi mai puţin pentru uree.
Reabsorbţia şi secreţia activă presupun existenţa unor mecanisme enzimatice, capabile să
preia şi să transporte din, sau înspre lumenul tubular, diferite substanţe organice sau minerale
împotriva gradientelor de concentraţie sau electro-chimice.
3
 Mecanismul reabsorbţiei glucozei. Glucoza filtrată la nivelul glomerulilor este în totalitate
reabsorbită pe parcursul primei treimi a tubului proximal. Până la concentraţii de 1,7-1,8 g/l,
glucoza este în întregime reabsorbită , dar peste aceste valori în urină apar cantităţi mici de glucoză,
capacitatea de reabsorbţie fiind depăşită.
Reabsorbţia tubulară activă a sodiului
Urina primară conţine sodiu sub formă de: NaCl, NaHCO 3 , NaH2PO4 etc., în concentraţii
identice plasmei dar acestia, se reabsorb prin tubul renal în proporţie de 99,6%, prin proces de
transport activ sustinut de complexul enzimatic de natură ATPazică. ATPaza este principala enzimă
hidrolitică a ATP iar acesta este sursa de energie a acestui sistem.
Transportul activ al sodiului la nivelul tubului distal se află sub controlul Aldosteronului.
Activitatea pompelor are drept rezultat o reabsorbţie activă a sodiului prin schimb ionic,
pentru fiecare ion de sodiu reabsorbit, se elimină în lumen un ion de hidrogen sau un ion de potasiu.
Datorită reabsorbtiei tubulare se ajustează cantitatea de Na eliminată la exterior prin intermediul
urinei funcţie de necesităţile de eliminare sau conservare a Na+ în organism.
În procesul de transport al Na prin tubi către plasma sanguină intervine şi renina prin
angiotensina II.
Reabsorbţia apei
Reabsorbţia activă de sodiu este urmată de o retroresorbţie pasivă (80%) a apei, respectiv
7/8 din apa filtrată,in ansa Henle se reabsorb 6% , la nivelul tubului contort distal 9%, iar în tubul
colector 4%. Reabsorbţia apei la nivelul tubului contort distal şi al tubilor colectori se face în
prezenţa ADH.
Transportul unor substanţe cu valoare nutritivă pentru organism.
Glucoza, mici cantităţi de proteine, acizi aminaţi, vitamine etc, sunt în totalitate sau aproape
complet reabsorbite la nivelul tubului contort proximal. Aproximativ 30 g de proteine trec prin
membrana filtrantă în decurs de 24 de ore ceea ce ar reprezenta o pierdere enormă pentru organism.
Proteinele trec prin membrana celulei tubului proximal prin fenomene de pinocitoză, este
hidrolizată de către enzime specifice în aminoacizii constituienţi, iar acestia, sunt apoi trecuţi prin
transport activ, la nivelul membranei polului bazal al celulei în lichidul peritubular.
Mecanismele de diluţie şi concentrare a urinei
Rinichiul este capabil să elaboreze urină, cu densitate care poate să varieze în limite foarte
largi (1.000 - 1050).
În condiţiile în care organismul are nevoie de apă pentru menţinerea homeostazei hidrice, de
la nivel hipotalamo-hipofizar se elaborează hormon antideuretic (ADH), care ajuns la nivel tubular,
permeabilizează porţiunea distală şi tubul colector pentru apă. Lichidul care părăseşte ramul
ascendent al hansei Henle, pierde rapid cantităţile mari de apă, deoarece se echilibrează osmotic cu
interstiţiul.
Cand organismul are un exces de apă, hormonul antideuretic nu mai este eliberat de
neurohipofiză , aşa încât urina care ajunge în tubul distal cu o osmolaritate de 100-200 mOsm/l nu
va mai pierde apa.

B.) Participarea rinichiului la menţinerea echilibrului acido-bazic

Buna desfasurare a activităţii celulare reclamă în mod indispensabil menţinerea constantă a
reacţiei mediului intern (pH = 7,35 – 7,45).
Orice variaţie cât de mică către aciditate sau alcalinitate a pH-ului este contracarată imediat
prin intermediul sistemelor tampon.
Hidrogenul metabolic este redistribuit în organism sub formă tamponată, balanţa sa şi
conţinutul ionului respectiv rămân neschimbate până la intervenţia rinichiului.
În mod normal, în organism există permanent o tendinţă spre acidoză deoarece procesele de
catabolism celular, au drept urmare apariţia acizilor fosforic, sulfuric, lactic, beta-oxibutiric. Aceşti
produşi necesita pentru neutralizare aproximativ 150-200 mEq de baze pe zi, mai ales sub formă de
bicarbonat.

4
 Rinichiul compensează excesul de acizi formaţi, excretându-i şi, în acelaşi timp, recuperând
bazele. În marea majoritate a cazurile, pH-ul urinei este acid (pH = 6,2 – 6,5).
Există mai multe mecanisme prin care rinichiul efectuează excreţia de acizi şi conservarea
bazelor:
a.) secreţia tubulară a ionului de hidrogen;
b.) reabsorbţia aproape totală a bicarbonatului;
c.) acidifierea sărurilor fosfatice din sistemul tampon fosfat disodic-fosfat mosnosodic;
d.) excreţia de amoniac;
a.) Secreţia tubulară a ionului de hidrogen se realizează continuu de-a lungul întregului
tub urinifer din tubii contorţi proximal, distal, în celulele tubului colector, din care 80-
85% se elimină la nivelul tubului contort proximal. Ionul de hidrogen este trecut în
lumenul tubular în schimbul ionului de sodiu, existând o competiţie cu ionul de potasiu.
Mecanismul fundamental îl constituie capacitatea tubului renal de a elimina direct ionul
de hidrogen, ca atare sau sub forme combinate de clorură de amoniu.
b.) Reabsorbţia de bicarbonat la nivelul rinichiului Toată cantitatea de ion bicarbonic
filtrată este reabsorbită. Această recuperare de bicarbonat are rol de conservare a
concentraţiei sale plasmatice.
c.) Sistemul tampon fosfat disodic – fosfat monosodic Fosfatul disodic este cel mai
important sistem tampon urinar, prin care, numai unul din cei doi ioni de Na + ai
fosfatului disodic este reabsorbit şi înlocuit cu H+ .
d.) Secreţia de amoniac Menţinerea echilibrului acido-bazic al organismului
este constituit de posibilitatea tubilor renali de a sintetiza amoniacul şi de a excreta acizii
ca săruri de amoniu, economisind astfel bazele fixe. Secreţia de amoniac este cu atât mai
mare, cu cât lichidul tubular conţine mai puţini fosfaţi sau bicarbonaţi .În acidoză,
excreţia de bicarbonat scade sau dispare, iar in caz de alcaloză excreţia de bicarbonat şi
cationi (Na+ si K+) creşte, iar cea de săruri de amoniu scade.
D. Funcţia endocrină a rinichiului
Produşii secretaţi la nivelul rinichiului sunt renina, factorul vasodilatator - medulina,
eritropoietina şi kininogeninele..
D1.Renina este o enzimă proteolitică, are structura glicoproteică, si este elaborată la nivelul
aparatului juxtaglomerular.
Ea determina o cascadă de reacţii metabolice respectiv transformarea angiotensinogenului în
angiotensina I inactivă şi a acestuia în angiotensina II de către enzima de conversie ca forma activa.
Si alte organe secreta substante asemanatoare numite izoreninele (glanda submaxilară, uter şi
placentă, peretele arterelor şi miocardului, ţesutul nervos şi în glandele hipofiza şi epifiza).
Reglarea secreţiei de renină se realizează prin intermediul urmatorilor factori:
-fluxul sanguin renal;
-variaţiile sodiului plasmatic şi urinar;
-volumul sanguin total ;
-modulaţii ale activităţii nervoase vegetative.
Rolul sistemului renina-angiotensina: Angiotensina are două acţiuni principale, efect
vasoconstrictor şi aldosterono-eliberator.
Angiotensina este cea mai puternică substanţa vasoconstrictoare cunoscută actionand predominant
la nivelul arteriolelor, în teritoriul precapilar, determinând creşterea rezistenţei periferice şi scăderea
fluxului sanguin în teritoriul respectiv.
Acţiunea este mai puternică în teritoriul splanhnic, piele şi rinichi decât la nivelul vaselor din
muşchi, creier şi inimă.
Angiotensina II prezintă efecte aldosteron-eliberatoare directe cand s-a observat apariţia senzaţiei
de sete şi ingerarea unei mari cantităţi de apă.
Diverşii excitanţi fiziologici (ischemie, hiponatremie, hipovolemie, hipotensiune etc.) determină
eliberarea de renină, urmată de creşterea conţinutului în angiotensina.

5
Proprietăţile vasoconstrictoare, antidiuretice, catecolamino- şi aldosteronoeliberatoare periferice ale
angiotensinei sunt urmate de reacţii presoare, dipsogene şi eliberare de ADH.
Prin modificările vasculare, volemice şi hidroelectrolitice astfel realizate, sistemul renina-izorenina-
angiotensina adaptează nu numai conţinătorul la conţinut, ci şi conţinutul la conţinător.
Prin acţiunea vasoconstrictoare, de eliberare a aldosteronului, de stimulatoare a sistemului adreno-
simpatic, sistemul renina-angiotensina duce la creşterea rezistenţei periferice şi a volemiei,
producand hipertensiunea arterială.
Creşterea presiunii arteriale poate să apară ca;
- reacţie compensatoare în caz de hipotensiune, hipovolemie sau ischemie renală(fenomen
tranzitoriu);
- ca fenomen permanent determinat de alterarea morfo-functională a parenchimului renal şi a
arborelui vascular.
D2.Eritropoietina
Hipoxia aparuta în circulaţia generala are rolul de a stimula eritropoieza (eritropoietina),
care este produsă în cea mai mare parte la nivelul rinichiului. Ea stimuleaza eritropoieza si
determină creşterea volumului globular sanguin, în timp ce angiotensina şi plasmakininele intervin
în reglarea volumului plasmatic.
D3. Factorul vasodilatator renal (medulina).
Conform numelui ea este produsa in medulara renala, fiind alcătuită din mai mulţi
componenţi de natură lipidică: PGE2 şi PGF1alfa şi PGA2.(prostaglandine).
S-au descris numeroase acţiuni ale lor la nivelul aparatului circulator, tractului gastro-
intestinal, plămânilor, sferei genitale, sistemului nervos, glandelor endocrine etc. PGE în artera
renală produce o puternică vasodilataţie, determinand o creştere a fluxului plasmatic renal, a
debitului urinar şi excreţiei sodiului, avand in consecinta o acţiune antihipertensivă. . La nivelul
tubului urinifer, prostaglandinele determină o scădere a reabsorbţiei Na+ şi eliminarea lui crescută.
. Se pare ca una din cauzele hipertensiunii esenţiale ar fi carenţa congenitală sau câştigată în
prostaglandine renale.
D3.Eliberarea de enzime kininoformatoare
Kininogeninele (sistemul kalicreinogen-kalicreina) eliberate în plasma sanguină acţionează asupra
unei globuline plasmatice (kininogen), determinând formarea unor substanţe biologic active de tipul
bradkininei, denumite plasmakinine. Plasmakininele sunt rapid inactivate de către carboxipeptidaze.
Plasmakininele îşi manifestă efectele lor: pe prim plan se situează vasodilataţia locală şi creşterea
permeabilităţii capilare, explicând apariţia proteinuriei tranzitorii din cursul efortului fizic.
S-au descris fenomene de adevărată competiţie între polipeptidele vasoactive la nivelul capilarelor
renale şi din circulaţia generală. Un exemplu elocvent este dat de echilibrul dinamic ce se realizează
între sistemele renina-angiotensina şi plasmakinine.

Lucrul rinichiului
Celulele renale efectuează un lucru care implică cheltuiala de energie calculat prin consumul
de oxigen care este de 10 cm3 oxigen/minut. Consumul de energie reprezinta o cheltuială de energie
de circa 60-180 cal/24 de ore, adică 1/12 din metabolismul bazal, consum foarte ridicat daca îl
raportăm la greutatea rinichilor şi care nu reprezintă decât 0,7% din greutatea corporală.

Reglarea funcţiei renale-se realizeaza prin conjugarea mecanismelor nervoase si hormonale.

a.) Mecanismele nervoase de reglare a funcţiei renale
Intervenţia sistemului nervos vegetativ asupra activităţii renale se manifestă prin efecte
vasomotorii. În timpul diurezei normale, doar o jumătate din totalul glomerulilor este permeabilă
circulaţiei, cealaltă jumătate rămănând inactivă. Adrenalina scoate din circulaţie până la 95% din
glomeruli, determinând oligurie.
b.) Mecanismele hormonale de reglare a funcţiei renale
Se manifestă asupra mecanismelor prin care rinichiul participă la menţinerea balanţei
hidrosaline corecte a organismului, prin actiunea diferiţilor hormoni (AHD, Aldo, ANF etc.).

6
 Acestia actioneaza fie direct la nivelul rinichiului, fie indirect , prin modificarea factorilor
care reglează distribuţia şi mişcarea apei şi electroliţilor în organism.
ADH( hormonul antidiuretic) exercită o acţiune oligurică prin creşterea reabsorbţiei de apă
în segmentul distal al nefronului (tub distal şi tub colector). intervenind în ajustarea cantităţii de apă
care trebuie eliminată din organism.
Stimulii printr-un mecanism tensio-osmoreglator sunt capabili să influenţeze hipotalamusul
care va interveni sa menţina la valori constante echilibrul hidroelectrolitic al organismului.
Corticosuprarenala glandă cu secreţie internă intervine în mare masură în reglarea
funcţiilor rinichiului, prin toţi steroizii corticosuprarenali, în special mineralocorticoizi, mai bine
cunoscuţi fiind dezoxicorticosteronul (DOC) şi aldosteronul. Aldosteronul este de aproximativ 100
de ori mai activ la nivelul rinichiului decat DOC.
Aldosteronul reduce eliminarea de Na+ şi creşte pe aceea de K + la nivelul rinichiului,
glandelor sudoripare, glandelor salivare etc.
Aldosteronul îşi manifestă acţiunea cu precădere la nivelul tubului distal.
Glanda suprarenală este stimulată în vederea secreţiei de mineralocorticoizi, de catre:
- ionii de Na+, K+;
- sistemul renina-angiotensina;
-ACTH ;
- un factor eliberat de epifiză denumit adrenoglomerulotropina.
Factorul natriuretic atrial (ANF)(peptid natriuretic) a fost identificat in cardiomiocitele
atriale, în sistemul nervos şi chiar în rinichi.
Intervenţia peptidelor natriuretice se realizează prin;
- mecanisme de reglare a metabolismului hidroelectrolitic;
-prin variaţii ale tonusului vascular.
Cele mai importante roluri s-ar rezuma la:
-inhibarea secreţiei de vasopresina de la nivelul neurohipofizei;
-relaxarea musculaturii netede;
-inhibarea reabsorbţiei de Na+ şi apei la nivelul tubului urinifer;
-inhibarea secreţiei de renină la nivelul aparatului juxtaglomerular renal;
-scăderea sintezei de aldosteron din a glandele corticosuprarenale.
Peptidele natriuretice realizează astfel o scădere a volumului şi presiunii sanguine ca urmare
a creşterii diurezei, eliminărilor de sodiu şi altor electroliţi, precum şi a vasodilataţiei arteriolare.
Alţi factori hormonali au rol secundar în reglarea hidroelectrolitica, respectiv
glucocorticoizii, hormonii tiroidieni şi sexuali.
Insulina scade pragul renal de eliminare a glucozei.
Parathormonul, prin efectele sale renale, intervine în menţinerea echilibrului fosfo-calcic si
chiar acido-bazic crescand reabsorbtia de calciu, magneziu, ioni de hidrogen si excreţia urinara de
fosfat, sodiu, potasiu şi bicarbonat
Calcitonina stimulează moderat reabsorbţia tubulară de calciu.
În acţiunea sa la nivelul rinichiului, parathormonul se găseşte în strânsa corelaţie cu
vitamina D. Vitamina D3 (colecalciferolul), absorbita la nivelul intestinului, nu este activă asupra
metabolismului fosfo-calcic. Prima hidroxilare a colecalciferolului se face la nivelul ficatului, iar a
doua hidroxilare se realizează de către rinichi devenind astfel activa. Transformarea 25-
hidroxicolecalciferolului de către rinichi este controlată indirect de valoarea echilibrului fosfo-calcic
şi nemijlocit de parathormon. Vitamina D3, devenită activă, favorizează reabsorbţia tubulară de
calciu.

Date privind diureza si urina

Cantitatea de urină eliminată în decursul a 24 de ore poartă numele de diureză (900 - 1 500
ml), din care o parte este obligatorie 500 ml/24 h, iar restul (400 - 1 000 ml) facultativă.
Volumul variază în condiţii fiziologice, în funcţie de:
e.) cantitatea de lichide ingerate,

7
 f.) efortul fizic depus,
g.) temperatura mediului ambiant,
h.) stări emoţionale etc.
Efortul fizic intens, însoţit de transpiraţii abundente determină o scădere a diurezei.
Temperatura ambiantă scăzută prin vasoconstricţie periferică determina o mare mobilizare a
sângelui din plexurile subpapilare şi induce o creştere a diurezei. Efortul fizic desfăşurat la
temperaturi ridicate poate să produca perturbări hidroelectrolitice însoţite de oligurie, retenţie
azotată etc.
Creşterea cantităţii de urină eliminată se numeste poliurie, scăderea diurezei - oligurie, iar
absenta ei - anurie.
Urina normala proaspăt emisă este limpede şi transparentă, tulbure în piurie sau bacteriurie
sau când se elimină o cantitate mare de uraţi şi oxalaţi. În suferinta glomerulara-glomerulonefrită
acută, urina are aspect de bulion de carne, datorita pierderilor de sange. Culoarea galben-verzuie, se
datoreaza prezenţei urocromului şi urobilinei. În ictere urina este închisă (culoare brună), datorită
prezenţei în cantitate mare a pigmenţilor biliari, iar în sindroamele nefrotice urina devine
lactescentă prin pierderea de proteine.
Densitatea este între 1 015 - 1 022. Rinichiul sclerotic îşi pierde capacitatea de diluţie şi
concentrare a urinei, eliminând o urina cu densitate aproape constantă (1 009 - 1 011) - izostenurie.
Urina emisa dimineata are un pH acid (6,2 – 6,6, in alimentatia hiperproteica(carne) pH-ul
variază între 5,2 – 5,3, iar intr-un regim eminamente vegetarian pH-ul vireaza spre alcalinitate (7 –
7,5). La tineri, pH-ul urinar este mai alcalin. În timpul iernii datorită consumului sporit de alimente
conservate, pH-ul este mai acid.
Mirosul este caracteristic datorită substanţelor aromatice şi amoniacului.
Compoziţia urinei diferă mult de a plasmei, ea nu conţine proteine şi glucoză. La 1.000 ml
apă la litru de urină, 50 ml este reprezentat prin substanţe organice şi anorganice.
Substanţele organice sunt în marea lor majoritate produşi rezultaţi în urma metabolismului
celular respectiv:
- ureea reprezinta de 25g/24h, fiind aproape de 60-80 de ori mai mare decât în plasma
sanguină.
-acidul uric 0,6-0,7 g / 24h;
-creatinina 1-2g/24h fiind în concentraţie mult mai mare în urină (100 de ori).
-acizii aminaţi 0,35 – 0,50 g /24 de ore;
-se elimină si: acid oxalic, acid citric, acid beta-oxibutiric, ca atare sau săruri etc.
-pigmenţii urinari urocromul şi urobilina;
-vitamine (vitamina C, când este în exces, vitamine din complexul B);
-enzime (lactic dehidrogenaza),
-acidul vanilmandelic, estrogenii, 17 – cetosteroizii etc.(hormoni sau metabolitii lor).
Substanţele anorganice eliminate sunt reprezentate de :
-clorurile 12-15 g / 24 h in care NaCl deţine ponderea cea mai mare;
-sulfaţii 2g / 24 h;
-fosfaţii 1,5 g / 24 h;
-amoniacul 0,7 g / 24 h, fiind de 400 de ori mai concentrat decât în plasmă;
-sodiul 3-5 g / 24 h;
-potasiul 2-3 g / 24 h, concentraţie de aproximativ 10 ori mai înaltă decât în plasmă;
-calciul 0,2 g / 24 h;
-magneziul 0,1 g / 24 h;
-carbonaţi şi bicarbonaţi.
In sedimentul urinar ce se obtine dupa centrifugarea urinei proaspete, se pot întâlni elemente
de origine celulară – hematii, leucocite, epitelii, cilindri de precipitare, diferite cristale,
microorganisme etc. Hematiile lipsesc în mod normal in sediment iar leucocitele in numar mare
sunt semn de infectie urinara. Celulele epiteliale apar în condiţii normale dar creşterea numărului
arată o inflamaţie la nivelul căilor urinare.

8
 Cilindrii iau naştere în tubii uriniferi prin coagularea substanţelor prezente în tubi şi
reprezintă adevărate mulaje ale acestora purtand numele de cilindri hialini (cilindri hematici,
cilindri leucocitari, cilindri epiteliali, cilindri granuloşi sau grăsoşi) etc.
Cristalele de oxalaţi, fosfaţi, carbonaţi, acid uric pot apărea şi în urina normală în condiţii de
reducere a diurezei sau de aport alimentar dezechilibrat (exces de ciocolată, viscere, făinoase,
spanac etc). Eliminarea abundentă de cristale prin urină la un subiect cu diureză normală şi dietă
echilibrată este aproape întotdeauna patologică. Urina in mod normal este sterila, prezenta
bacteriilor indica o infectie.

Fiziologia căilor urinare.

După ce a parcurs tubii şi canalele colectoare, urina trece în calicele bazinetului( bazinetul este o
dilatatie in forma de palnie a portiunii superioare a ureterului), iar de aici, prin uretere se scurge în
vezică.
Vezica urinară este un rezervor extensibil care periodic se goleşte prin uretră prin actul micţiunii.
Ureterele sunt nişte tuburi musculoase, care se pot contracta şi relaxa, datorită existenţei
plexurilor intramurale aflata sub influenţa inervaţiei simpatice şi parasimpatice. Simpaticul are o
acţiune relaxantă, parasimpaticul este stimulator al mişcărilor ureterului.
Undele peristaltice, încep la nivelul bazinetului cand se produce o usoara distensie datorita
urinei, se propagă de-a lungul ureterelor, pentru a se termina la abuşarea lor în vezică. Ele sunt
spaţiate la intervale de 1-8 minute, dar pot fi mai frecvente, 5-6 pe minut, când fluxul urinar este
crescut. Gravitaţia apare este un alt factor care ajută progresarea urinei spre vezică.

Fiziologia vezicii urinare. Micţiunea

Vezica urinară este un rezervor sferoid, musculo-cavitar, cu suprafaţa interioară acoperită de
o mucoasă. Pătura mijlocie este formată din fibre musculare netede repartizate în trei pături.
alcatuind detrusorul. În apropierea ureterei el formează colul vezical, unde se află aparatul
sfincterian care permite controlul micţiunii.
Muşchiul neted al colului constituie sfincterul intern, fibrele sale se pot concentra
independent de cele ale detrusorului fiind dublat de sfincterul extern sau striat (muşchiul compresor
al ureterei) care se contractă voluntar.
Vezica urinară se poate destinde de aproximativ 5-6 ori fără să se producă modificări ale
presiunii intracavitare.
Între 5-250 ml conţinut intravezical, presiunea rămâne constantă în jurul a 10 cm 3 apă,
dupaşte 250 ml creşte presiunea intravezicala la nivelul critic de 15-17 cm 3 apă care determină
declanşarea actului micţiunii.
Cu cât distensia este mai mare, cu atât impulsurile sosite de la vezică sunt mai intense şi
devin dureroase.
In actul neuro-reflex al micţiunii, vezica se contractă şi sfincterul intern se relaxează cum este
cazul la copil.
Odata cu dezvoltarea căile spinale şi centrale (encefalice) ale sistemului nervos, apare si cea
de a doua componentă a mecanismului micţiunii, şi anume componenta voluntară. Când se
comandă eliminarea, impulsurile eferente vor activa musculatura pereţilor abdominali si relaxarea
sfincterului extern.
Dacă ambianţa nu permite, influxurile centrale constienta vor realiza contracţia sfincterului
extern şi reţinerea urinei, până la presiuni de 70-80 cm3 apă.
Peste aceste valori eliminarea urinei din vezică se va face prin prea plin, retenţia voluntară
fiind imposibilă.
Impulsurile din peretele vezical, sunt conduse prin fibrele senzitive (parasimpatice) la nivelul
centrilor nervoşi lombo-sacraţi apoi pe căile eferente comanda vine la detrusorul vezical şi aparatul
sfincterian. Aparatul musculos vezico-sfincterian, controlat de inervaţia vegetativă, face ca actul
micţiunii un act reflex, cum se regaseste la copil pana la varsta de un an si jumatate.

9
 Sfincterul extern este inervat de fibrele nervului ruşinos intern sub control superior constient
central, avand rolul de a creşte tonusul acestuia(componenta voluntara).
Secţiunile de măduvă după traumatisme, nu compromit actul micţiunii dacă sunt localizate
deasupra măduvei lombo-sacrate unde este sediul comenzilor nervoase ale acestui aparat vezico-
sfincterian.
Leziuni medulare joase, care afecteaza acest centru reflex, produc tulburări grave ale
micţiunii, eliminarea de urină fiind prin prea plin, picătură cu picătură.
În mod normal, numărul micţiunilor este de 3-4 în timpul zilei şi 1-2 în timpul nopţii.
Termenii folositi in descrierea diurezei si mictiunii sunt urmatorii:
i.) oliguria -scăderea cantităţii de urină eliminată în 24 de ore;
j.) poliuria - creşterea cantităţii de urină eliminată în 24 de ore;
k.) polakiuria -creşterea frecvenţei micţiunilor în 24 de ore;
l.) retenţia de urină - imposibilitatea eliminării de urină din vezică(prostatitele cronice
hipertrofiante, cancerul de prostată);
m.) anuria - lipsade formare a urinei;
n.) enurezis - tulburarea actului neuro-reflex sau de coordonare centrală a actului de
micţiune, manifestat prin micţiuni nocturne involuntare(intalnit la copii).

10