MIRCEA REVENCO

TULBURĂRI
DE
PERSONALITATE
Clinica și evaluarea psihiatrico-legală

Ediția a 2-a
prelucrată și completată

Chisinău 2018
 în monografie sunt elucidate datele observațiilor clinice efectuate de autor pe
parcurs a mai mult de 45 ani asupra unui lot de 800 pacienți, care s-au aflat la expertiza
psihiatrico-legală și cărora li s-a pus diagnoza de tulburare de personalitate. Sunt
expuse datele istorice de dezvoltare a științei despre tulburările de personalitate
(psihopatii), sunt dezvăluite mecanismele etipatogenezei acestora; descrise în plan
cronologic clasificările precedente și de ultima oră (ICD-10, DȘM-5). Sunt expuse
mecanismele de formare a patologiei caracterologice și evoluției tulburărilor de
personalitate în limitele tipurilor constituite. Amplu sunt descrise manifestările
clinice a tipurilor de tulburare de personalitate. Capitolele corespunzătoare sunt
argumentate prin cazuri clinice.
în ediția a doua autorul a expus un nou capitol consacrat accentuărilor de caracter
și "normalității psihice”. Descrierea manifestărilor clinice a tipurilor, a fost suplinită
cu noi detalii. Au fost concretizate criteriile de atribuire a tulburărilor de personalitate
către cele cu structură severă, precum și criteriile de responsabilitate, responsabilitate
redusă, iresponsabilitate în tulburările de personalitate. Unele capitole au fost suplinite
cu noi cazuri clinice. Mai amplu este expus capitolul consacrat compensărilor și
decompensărilor. Este elucidat rolul factorilor psihotraumatizanți în manifestările
clinice a tulburărilor de personalitate.
Pe tema dată autorul are editate 5 monografii, a susținut tezele de doctor și doctor
habilitat; este autor a 2 manuale și peste 260 lucrări științifice.
Monografia este destinată medicilor psihiatri, psihiatrilor legiști, medicilor
interniști, juriștilor, psihologilor, cadrelor didactice a facultăților respective.

Recenzenti:

Doctor habilitat în științe medicale, Profesor universitar

- Anatol NACU
Doctor habilitat în știinte medicale, Profesor universitar
- Oleg COBÎLEANSCHI

Aprobat la Consiliul științific al Universității de Stat de Medicină și Farmacie

"Nicolae Testemițanu” pe data 21.12.2017, proces verbal N 9/16.

Descrierea CIP a Camerei Naționale a Cărții

Revenco, Mircea.
Tulburări de personalitate: Clinica și evaluarea psihiatrico-legală / Mircea Revenco.
- Ed. a 2-a preL și compl. -Chișinău: S. n., 2018 (Tipogr. "Bons Offices").-266 p.: tab.
Referințe bibliogr.: p. 252-266.
ISBN 978-9975-87-381-9.
CZU 616.895
R49
CUPRINS

PREFAȚĂ.................................................................................................. 5
ARGUMENT........................................................................................... 6
1. DIN ISTORICUL STUDIERII TULBURĂRILOR DE
PERSONALITATE (PSIHOPATIILOR)............................................... 8
2. IPOTEZE ETIOPATOGENETICE.................................................... 20
3. ACCENTUĂRI DE CARACTER ȘI NORMALITATEA
PSIHICĂ..................................................................................................... 29
4. CLASIFICAREA TULBURĂRILOR DE PERSONALITATE ȘI
CRITERII GENERALE DE DIAGNOSTIC....................................... 33
5. CARACTERISTICA CLINICĂ A TIPURILOR
TULBURĂRILOR DE PERSONALITATE (PSIHOPATII) ........... 39
Tulburare paranoidă de personalitate................................................. 39
Tulburare schizoidă de personalitate.................................................. 50
Tulburare disocială de personalitate................................................... 56
Tulburare emoțional-instabilă de personalitate, tip impulsiv........ 61
Tulburare emoțional-instabilă de personalitate, tip borderline.......66
Tulburare de personalitate histrionică................................................ 72
Tulburare de personalitate tip anancast.............................................. 82
Tulburare de personalitate anxios-evitantă.................................... 86
Tulburare dependentă de personalitate............................................ 92
Tulburare mixtă de personalitate...................................................... 96
6. EVOLUȚIA TULBURĂRILOR DE PERSONALITATE........... 99
Formarea și structurarea tulburărilor de personalitate................... 100
Evoluția de formare a tipului impulsiv............................................ 103
Evoluția de formare a tipului histrionic...........................................105
S de formare a emotional-instabililor
Evoluția 5 ................................... 106
Evoluția de formare a schizoizilor.................................................... 106
 Evoluția în limitele structurilor formate.......................................... 107
Reacții caracterologice la psihopați ca formă de evoluție............ 107
Reacțiile caracterologice la impulsiv............................................... 113
Reacții caracterologice la personalități paranoide (paranoice).... 121
Reacții caracterologice la histrionici............................................... 133
Reacții caracterologice la psihasteniei și astenici
(anancastici, anxioși-evitanți, dependenți)..................................... 140
Forme de reacționare comune pentru diferite tipuri
de psihopatie....................................................................................... 149
Compensare și decompensare în tulburările de personalitate......163
7. EVOLUȚIA TULBURĂRILOR DE PERSONALITATE SUB
INFLUENȚA UNOR FACTORI NOCIVI......................................... 173
Evoluția psihopatiilor și intoxicația alcoolică................................ 173
Manifestări clinice ale psihopatiilor în ebrietatea alcoolică......... 177
Evoluția psihopatiilor asociate cu alcoolism cronic....................... 187
Evoluția psihopatiilor de tip impulsiv sub influența intoxicației
alcoolice cronice................................................................................. 190
Evoluția psihopatiilor de tip histrionic sub influența intoxicației
alcoolice cronice................................................................................. 195
Evoluția psihopatiilor de tip astenic și psihastenie
(anancastică, anxios-evitant, dependent) sub influența intoxicației
alcoolice cronice................................................................................ 199
Evoluția psihopatiilor agravate de traumatism cranio-cerebral... 204
Somatogeniile și evoluția psihopatiilor........................................... 208
8. TULBURARE DE PERSONALITATE CU STRUCTURĂ
SEVERĂ (PROFUNDĂ)...................................................................... 215
9. RESPONSABILITATE, RESPONSABILITATE REDUSĂ,
IRESPONSABILITATE ÎN TULBURĂRILE DE PERSONALITATE..... 223
REZUMAT.............................................................................................. 246
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE........................................................ 252
PREFAȚĂ
Ediția a doua a monografiei a fost determinată de diferite
circumstanțe. Tirajul ediției întâi a monografiei «Tulburări de
personalitate» s-a dovedit a fi unul mic (doar 300 ex). După editare
autorul a evidențiat că unele noțiuni, expuse în monografie, necesită
concretizări și adăugări. Pe parcursul timpului autorul a primit unele
sugerări în privința structurii și expunerii unor postulate de la persoane
notorii în materie. S-a sugerat ideea necesității expunerii într-un capitol
aparte a datelor despre personalitățile accentuate, care după clinică
sunt în rudenie cu tulburările de personalitate. Autorul a sesizat, că cu
includerea acestui capitol apare necesitatea de a descrie și noțiunea
de «normalitate psihică». La efectuarea expertizei psihopaților apare
necesitatea de a le delimita și de accentuări și de «normalitate psihică».
Mai multe capitole au fost suplinite cu detalii noi. Descrierile
portretelor clinice ale tipurilor de personalitate au fost extinse.
Expunerea unor compartimente în prima ediție s-a efectuat fără
prezentarea cazurilor clinice. în noua ediție au fost concretizate
criteriile de evaluare psihiatrico-legală a tulburărilor de personalitate.
Mai detaliat în această ediție sunt descrise criteriile responsabilității,
responsabilității reduse și iresponsabilității psihopaților.
S-a analizat însemnătatea factorilor psihotraumatizanți în provocarea
mișcărilor evolutive, apariției tensiunii afective și erupțiilor, care în
unele cazuri se apropie, după conținutul clinic, de «afectul fiziologic».
Reieșind din cele expuse rămânem convinși, că cititorul monografiei
va descoperi, de fapt, o lucrare nouă, despre ce ne vorbește și volumul
acesteia.

5
 ARGUMENT

Cercetările consacrate tulburărilor de personalitate efectuate pe

parcursul ultimilor decenii reflectă relativ bine această problemă.
Incidența acestora în populație este relativ mare, iar unii autori
vorbesc despre creșterea numărului lor.
După datele diferitor autori, această incidență oscilează de la 9%-
10% (Kaplan, B.Sadock, 1998; I.Coid et all., 2006; M.Lenzenwerger
et all., 2007), până la 15,7% (T.N.Crowford et.al., 2005; N.Andersen,
D.Black, 2002) și chiar până la 18% (A.Iacubik, 2002) ș.a. Pe scară
medie, în toate studiile, cifra oscilează între 11 și 13%, iar după
Wakefield J. (2008) media este de 10,5%.
E de constatat faptul că, acestea sunt persoane comportamentul cărora
lasă de dorit pe tot parcursul vieții lor, începând cu anii de școală și
continuând în societate și familie. Deseori, aceștia cauzează probleme
tuturor celor cu care comunică pe parcursul vieții.
Datorită caracterului său scandalos, agresivității, limitării sau lipsei
posibilităților de a se reține de la acte social-periculoase, aceștia nimeresc
frecvent pe banca acuzaților. Unii din ei, sunt atât de dezadaptați, încât
își petrec viața prin spitalele de psihiatrie sau, periodic, în penitenciare.
Conform datelor unor autori (M.Malțeva și V.Kotov 1995), printre
persoanele trimise la expertiza psihiatrico-legală, personalitățile
patologice constituie 26,6%. Totodată, alți autori (Hamilton, 1981;
Kazakovțev, 1998) constată o creștere a numărului oamenilor cu
tulburări de personalitate. Conform unor date (Haw Cetal, 2007) printre
persoanele cu tendințe de autovătămare acestea constituie 49,5%.
Pe parcursul ultimului deceniu, în mai multe țări, precum și în
Republica Moldova, a fost introdusă noțiunea de «responsabilitate
redusă», care are atribuție directă asupra studiului dat.
Toate acestea, impun atât studierea clinica a tulburărilor de
personalitate, cât și a criteriilor de evaluare psihiatrico-legală a acestora.
A apărut necesitatea de a studia și de a aprecia care manifestări ale
personalităților patologice cad sub incidența articolului din Codul
Penal, ce stipulează noțiunea «responsabilitate redusă».
Au fost introduse noi clasificări ale tulburărilor de personalitate,
expuse în CIM-10 (Clasificarea Internațională a Maladiilor revizia

6
10; ICD 10 - International Classification of Disease, lOth Revision) și
DSM-V (Diagnostic and Statistical Manual of Mental Disorders, 5th
Edition), cu includerea unor noi tipuri și excluderea altora tradiționale.
Din sursele de care dispunem, am constatat, că descrierile tipurilor sunt
oarecum sărace, amorfe și schematice, ceea ce ne-a făcut a încerca să
efectuăm o descriere mai detaliată, ținând totodată cont de criteriile
expuse în CIM-10 și DSM-V.
In literatură este puțin reflectată noțiunea de tulburare de
personalitate cu structură severă, care deseori presupune utilizarea de
«responsabilitate redusă» sau iresponsabilitate.
în spațiul românesc, puțin sunt reflectate problemele evoluției
psihopatiilor. Faptul dat se atribuie atât problemei formării și structurării
acestora într-un complex de simptome, care corespunde criteriilor de
diagnostic, cât și a mișcărilor evolutive, în limitele structurilor formate.
Mai înainte, de către autor au fost publicate mai multe lucrări
consacrate studierii evoluției tulburărilor de personalitate(psihopatiilor).
în anul 1997, însuși autorul, a publicat monografia «Aspecte clinice ale
evoluției psihopatiilor», postulatele căreia au suferit puține schimbări
pe parcursul timpului. Reieșind din acestea, datele din carte au fost
suplinite și folosite la întocmirea prezentei cercetări. Studiul, spre
deosebire de alte lucrări din domeniul dat, a fost efectuat în baza analizei
clinice a 800 persoane cu diagnosticul de tulburare de personalitate,
care s-au aflat la expertiza psihiatrico-legală.
După tipuri, cazurile s-au repartizat: paranoid - 112 (14%) cazuri;
schizoid - 6 (0,75%); disocial - 90 (11,2%); impulsiv - 218 (27,3%);
borderline - 52 (6,5%); histrionic - 184 (23%); anancastică- 45 (5,6%);
anxios-evitant -25 (3,15%); dependent - 68 (8,5%).
După vârstă, pacienții s-au repartizat: până la 20 ani - 184 (23,14%);
de la 21 până la 30 ani - 289 (36,34%); de la 31 până la 40 - 184
(23,14%); 41 - 50 ani - 88 (11,39%); 51- 60 ani - 55 (6,7%).
După cum se vede din aceste date, tulburările de personalitate mai
reliefat se manifestă în vârsta relativ tânără. Așa, din cei 800 pacienți
studiați 657 sunt cu vârsta între 20 și 40 ani, ce constituie circa 82% din
numărul total. Cauzele acestor particularități le reflectăm în monografie.
Remarcă:
Pe parcursul expunerii, autorul, în acord cu noțiunea «Tulburare de
personalitate» utilizează sinonimul istoric «psihopatie» (fapt întâlnit și
la alți autori), ca o abordare tradițională, denumire utilizată de către
clasicii psihiatriei pe parcursul a mai mult de 100 ani.

7
■ Capitolul 1 Din istoricul studierii tulburărilor de personalitate (psihopatiilor)

Capitolul i Din istoricul studierii tulburărilor

de personalitate (psihopatiilor)

Până la apariția noțiunii, care mai apoi a fost interpretată ca fiind

«psihopatie», cercetătorii trăgeau atenția asupra faptului că unele
persoane nu au tulburări psihice în sensul deplin al cuvântului, dar nici
sănătoase nu pot fi considerate.
Astfel, Ph. Pinel în lucrarea sa «Schițe medico-filosofice a
bolilor psihice» (1829) a descris persoane cu «caracter degenerat»,
atribuindu-le o «nebunie fără delir» la care constata anumite tendințe
către excitație psihomotorie, în timpul cărora, ei «distrug, omoară». El
scria: «eu nu puțin am fost mirat când am văzut bolnavi, care nu aveau
nici un semn de tulburare a posibilităților mintale și manifestau doar
impulsivitate instinctivă, parcă la ei ar suferi doar afectele».
Peste câțiva ani, Prichard (1835), descrie indivizii la care au
loc tulburări patologice pe fundalul deprinderilor, caracterului și
sentimentelor. El sublinia că, la ei, funcțiile intelectului par să nu fie
afectate, lipsesc ideile delirante și tulburările senzațiilor. Aceste stări,
autorul le-a întrunit în așa numitul grup-«moral insaniti».
E de constatat faptul, că chiar de la început, știința despre
psihopatii s-a confruntat cu diferite păreri despre etiologia, patogeneza
și clasificarea lor.
Astfel, la începutul jumătății a doua a secolului XIX, au început să
apară termenii: «degenerat», «constituțional».
încetul cu încetul, descrierea psihopatiilor devenea tot mai conturată
și mai deplină.
Termenul «degenerat» a fost introdus de B.Morel, în anul 1857.
Această teză a avut o influență majoră asupra științei despre caracterele
patologice. Degenerația, după B.Morel, este «o deviație de la tipul
inițial, care are însușirea de a se transmite ereditar și a se intensifica
din generație în generație». El determina psihopatiile ca fiind stări
stabile pe parcursul vieții, deoarece «soarta omului» este prezentată
«de încărcătura genetică».
Teoria despre degenerație a avut o mare influență asupra studiilor
psihopatiilor. De exemplu, Magnan (1892) era de părere că teoria
despre predispunerea genetică «reflectă lumina» asupra cauzelor

8
tuturor bolilor psihice. Persoanele, ce posedă un caracter patologic,
au fost atribuite de către acesta degeneraților de ordin superior. In una
din lucrările de mai târziu, el sublinia, că instabilitatea degeneraților
se developează sub influența factorilor sociali, fizici și fiziologici.
El aprecia degenerația nu ca ceva stabil, neschimbător, dar ca ceva
evolutiv: «gândurile și faptele degeneraților sunt în contrazicere
permanentă... omul de ieri, mâine nu este același». Totodată, mai
sublinia că unii din ei «la cele mai mici deranjări devin jertfe a
tensionării, excitabilității și furiei, emotivitatea lor «nu se regulează
nici de rațiune și nici de voință».
în anul 1867, Grizinger descrie stări, cărora le sunt caracteristice
«reacția voinței orientată spre dușmănie, furie... care se manifestă prin
atitudini negative față de lumea înconjurătoare». în una din lucrările
sale (1868), utilizează noțiunea de «stare psihopatică». După părerea
lui de circumstanțele externe depinde «va rămâne răul voalat sau va
trece în nebunie»
Necesitățile psihiatriei legale a dat un mare imbold în studierea
psihopatiilor, care au început a fi percepute ca stări ce se află la hotarul
dintre normă și patologie.
H.Maudsley (1870) a descris manifestări patologice, atribuindu-le
stărilor limitrofe. El scria despre un temperament deosebit, care nu
eliberează totodată de responsabilitate. Această deviație, nefiind boală
psihică, nu este nici stare normală, și nici stare de sănătate. Acestora
le sunt caracteristice particularități deosebite ale sentimentelor,
acțiunilor și gândirii. El constata că la oamenii care se remarcă printr-
un «temperament bolnav» (insanyti temperament), pot apărea tulburări
psihice, în sensul deplin al cuvântului, în aceeași măsură și prin acte
impulsive de furie.
Prin termenul de «tulburare morală», Craft-Ebing (1895)
caracteriza persoanele care răspund la confruntări cu alte persoane sau
societatea prin reacții însoțite de dușmănie, invidie, răzbunare, până
la acte crude. Excitabilitatea neobișnuită a caracterului lor «conduce
la acte crude». El sublinia, că aceste deviații ocupă un loc intermediar
între «sănătate» și «bolile psihice», iar «stărilor psihopatice» le
sunt caracteristice nu tulburările intelectuale, delir sau halucinații,
ci anomalii ale caracterului, accentuând «anormal este nucleul
personalității».
în anul 1890 în cartea sa «Psihopații contemporani» A.Chiuler
constata la aceștia excitabilitatea crescută către diferiți excitanți.
Caracterizând istericii el sublinia că caracterul deviant al acestora
se manifestă prin treceri bruște de la amabilitate la indispoziție,
ranchiune, furie.

9
■ Capitolul 1 Din istoricul studierii tulburărilor de personalitate (psihopatiilor)

La sfârșitul secolului XIX, în Rusia, s-au desfășurat mai multe

procese judiciare, în cadrul cărora se efectuau expertize psihiatrico-
îegale.
La aceste expertize au luat parte mai mulți cercetători de renume
din acea perioadă: S.Korsakov, I.Balinskii, V.Kandinskii. Majoritatea
acestora considerau psihopatiile, ca fiind constituțional determinate.
V.Kandinskii (1888) constata faptul că psihopatiile sunt stări care
apar la începutul vieții, în rezultatul dezvoltării dizarmonice a tuturor
funcțiilor psihice, apărute sub influența factorilor nocivi exteriori, cât
și viciilor de organizare a sistemului nervos central.
I. Balinskii (1895) determina psihopatiile ca stări staționare, cărora
le este caracteristic egoismul, care îi determină pe indivizi să provoace
celor apropiați neplăceri, fiind capricioși și impulsivi. El observă că
internarea acestor persoane în staționarul psihiatric este «inutilă și
duce la înrăutățirea stării lor».
V.Behterev (1886) expunea ideea, potrivit căreia, psihicul
psihopatului frapează mai întâi de toate prin necorespunderea puterii
excitantului cu reacția la acesta. El scria: «O cauză neînsemnată îi
aduce pe aceștia la o excitație puternică. Ei își pot pierde echilibrul
sufletesc la cea mai mică contrazicere, și nu mai sunt în stare de a-și
reține mânia. Apar reacții patologice chiar la cel mai mic impuls». El
constata la aceștia o dizarmonie între gândire, sentimente și acțiuni.
După autor - ai socoti pe aceștia sănătoși e cu neputință, deoarece chiar
după factori neînsemnați la ei apar «reacții patologice».
Astfel, în anii 80-90 ai secolului XIX, psihopatiile erau prezentate
ca stări ce se află între sănătate și boală psihică.
Aceste păreri au mai persistat încă destul de multă vreme. în anii
1891-1893, a ieșit de sub tipar, în mai multe ediții, lucrarea lui Kohh
«Insuficiențele psihopatice», în care autorul «include deviațiile psihice
parțial înnăscute, parțial dobândite, care nu reprezintă prin sine boală
psihică». El deviza insuficiențele psihopatice în cele de durată și cele
trecătoare. Pe cele de durată, le clasifica la rândul lor, în înnăscute și
dobândite.
Necesită a constata că lucrările lui Kohh conțineau multe idei
raționale și printre ele acea că psihopatiile pot fi și dobândite. Totodată
socotim, că postulatul lui - precum ca între tulburările de personalitate
și psihoze există doar deosebiri cantitative, este greșit.
Curând, o dată cu apariția cercetării lui Ziehen (1902, 1905),
psihopatiile erau prezentate ca stări bolnăvicioase, ce se manifestă prin
simptome puțin reliefate. El sublinia instabilitatea afectelor la aceste
persoane, tendința apariției erupțiilor de furie, care produc acțiuni
neînțelese și inexplicabile. Personalitățile anormale au fost numite de

io
el «constituții psihopatice».
în dezvoltarea științei despre psihopatii, mare însemnătate au avut
lucrările lui E.Kraepelin și S. Korsakov.
S.Korsakov (1901) sesiza la aceste personalități «o
neproporționalitate contrastă... cu care ei răspund la stimuli exteriori...
un stimul neînsemnat poate aduce la ei la o reacție furtunoasă». El
aprecia psihopatiile ca «stări stabile constituționale, ce se găsesc la
hotarul dintre sănătate și boala psihică». (Curs de psihiatrie, 1901.
Voi.2, pag.986). După autor, acestea nu sunt «niște stări ocazionale,
trecătoare, dar schimbări atât de legate cu viața individului, în cât este
componența slăbiciunii lui, devine trăsătura sa caracteristică pentru
totdeauna».
După S.Korsakov, persoanele suferinde de psihopatie înnăscută, se
află la hotarul dintre sănătate și boală psihică; psihopatia înnăscută
nu se manifestă prin simptome psihice marcante, ci prin anomalii de
caracter... reacție neproporțională la diferite influențe.
E. Kraepelin (1904), la fel, menționa că, una din trăsăturile
caracteristice ale acestor personalități, este «apariția impulsiunii după
o cauză neînsemnată». El definea psihopatiile ca fiind stări ce se
situează în punctul intermediar dintre boală psihică și particularitățile
persoanei, și care rămân neschimbate pe parcursul vieții. E de
constatat, că din păcate, E.Kraepelin atribuia psihopatiei și «stadiile
nedezvoltate ale psihozelor». El a înaintat postulatul conform căruia,
stările psihopatice sunt forme nedezvoltate ale psihozelor mari. în
clasificarea psihopatiilor, acesta a inclus și astfel de tipuri precum
- «mincinoșii», «escrocii», care sunt doar forme de comportament
social determinate.
Până în anii 20 ai secolului XX, au dominat teoriile că psihopatiile
sunt stări înnăscute și stabile, care nu se schimbă pe parcursul întregii
vieți ale individului.
Aceste postulate au găsit reflectare în lucrările lui V.Cij (1911),
Meerjevsky
I. (1893), M.Kutanin (1926), V.Serbsky (1912),
K.Bimbaum (1926), E.Bleuler (1920), E.Dupre (1925).
Mulți dintre cercetători remarcau tendința personalităților psihopatice
către explozii de furie, excitabilitate și cruzime (MnKemoller, 1912),
E.Bleuler (1920), E.Dupre (1925).
K.Bimbaum (1921, 1926, 1926) sublinia lipsa la psihopați a
unui echilibru și prezența unei neproporționalități «între excitant și
răspunsul la el». Diferiți factori, după părerea lui, foarte ușor provoacă
acestora «reacții patologice». în condiții de detenție, la psihopați apare
excitație, afecte furtunoase însoțite de strigăte, înjurături, tendințe de
distrugere și agresiune față de cei din jur și față de sine însuși.

11
■ Capitolul 1 Din istoricul studierii tulburărilor de personalitate (psihopatiilor)

V.Cij (1911) sesiza faptul, că la aceste persoane cele mai neînsemnate

cauze habituale conduc la apariția stărilor de excitație, supărare, destul
de ușor apar afectele.
M.Kutanin (1926), constata că, asupra caracterului evoluției și
manifestărilor psihopatiilor, au o mare influență perioadele de vârstă:
«perioada pubertății acutizează toată simptomatica».
V.Serbskii (1912), printre cele mai caracteristice trăsături ale
psihopaților evidenția declanșarea ușoară a afectelor la ei, care, după
manifestări, nu corespund cauzei care le-a provocat, «cea mai mica
ofensă trezește o explozie de furie».
Direcția constituțională despre geneza psihopatiilor a fost reînnoită
de E.Kretschmer (1927, 1928, 1930, 1920), care a înaintat concepția
dependenței structurii caracterului de constituția fizică. El a evidențiat
2 tipuri de constituție: cicloidă și schizoidă, și a inclus în acestea
toate caracterele patologice. Psihopatiile, după părerea lui, sunt stări
înnăscute, stabile și independente de influențele factorilor exteriori. în
alte lucrări ale sale, E.Kretschmer a propus spre schimbare noțiunea de
nozologie cu noțiunea de reacție pe fundal constituțional, iar noțiunea
de psihopatie - cu noțiunea de reacție psihopatică. Aceasta, de fapt,
presupunea evitarea principiului nozologie, elaborat de Kraepelin.
O mare atenție în lucrările sale E.Kretschmer a atras studierii
reacțiilor, care apar în cadrul unui sau altui caracter. Din acest punct de
vedere, el a evidențiat două grupe a acestora: reacțiile primitive, care
nu sunt specific legate de un anumit caracter și reacțiile personalității
caracteristice oarecărui tip.
în cadrul reacțiilor personalității «intensiv și conștient, participa
toată personalitatea», acestea sunt reacții caracterologice, specifice,
ele apar atunci când asupra unei individualități acționează o trăire
specifică, atunci când caracterul și trăirea corespund una alteia, precum
«cheia și lacătul».
Curând după ieșirea lucrărilor lui E.Kretschmer «Constituția și
caracterul» unii autori au făcut încercări de a evidenția și alte tipuri
constituționale. Așa, F.Mincowska a evidențiat așa numita «Psihopatie
epileptoidă».
E de constatat, că încercări, de a înlocui noțiunea de psihopatie
prin noțiunea de reacție psihopatică, s-au făcut și până la Kretschmer
(Gaup, 1911; Vogt (1833); Hoche (1906), Kraulis (1931); Reichardt
(1932); Grule (226) ș.a.)
începând cu anii 30 ai secolului XX, învățătura despre psihopatii
parcurge două direcții. Unii din psihiatri, rămâneau adepții postulatului,
care concluzionează ideea că, psihopatiile sunt stări înnăscute,
constituționale, ce rămân în ansamblu neschimbate, din copilărie și pe

12
I

parcursul vieții. Punctul acesta de vedere a fost reflectat în lucrările lui

K.Schneider (1950), Ewald (1924), T.Iudin (1926), M.Gurevici (1927,
1946). Alți autori, care susțineau aceleași concepții, recunoșteau
totodată și influențele unor factori care au acționat asupra creierului
fătului, până la naștere, îndată după naștere sau în primii ani de viată
(V.Ghilearovskii (1933), E.Popov (1958), A.Edelștein (1940), etc.
Mulți din cercetători considerau că psihopatia apare sub influența
acțiunii a mai multor factori: ereditar înnăscuți, a organicității dobândite
timpuriu și a acțiunii mediului social (P.Baan, 1958), D.Perk (1957),
Schipcowensky (1960), Ziesse (1955)).
Din punctul de vedere a lui V.Giliarovskii, M.Gurevici și M.Sereiskii
(1946), D.Evstafiev (1959), dizarmonia personalității psihopatice se
manifestă prin reacții neadecvate, raportate la excitanții din exterior,
care generează greutăți de adaptare la cerințele mediului social.
Luând ca bază reacțiile comportamentale, V.Osipov (1936, 1940), a
înlocuit noțiunea de reacție psihopatică cu cea de reacție tropologică.
El atribuia către psihopatii personalitățile care manifestă o reacție
anormală față de mediul social, aceasta diferă comportamentul lor de
normele primite («reacție tropopatică» după V.Osipov).
N.Bruhanskii (1925, 1930) era de părere că însemnătatea socială
a psihopatiilor constă «în predispunerea latentă și permanentă către
reacții». El scria: «toți știu aceste explozii, din cauza unor factori
neînsemnați când, se pierde orice rațiune: și boala și delictul se unesc
într-un dans sălbatic, ca mai apoi, după explozie, să dispară fără urmă».
A.
Edelștein (1940) constata, că mediul înconjurător developează
particularitățile constituționale ale personalității psihopatice deosebit
de contrast, asemănător hârtiei de turnesol.
Unii cercetători (A.Lenț, 1927. 1930) propunea a utiliza în loc
de noțiunea de «psihopatie» pe cea de «sociopatie» și o deviza în
două grupe. La prima grupă el atribuia hipopsihozele și disfrenicii:
schizoizii, paranoicii, cicloizii, epileptoizii și le socotea ca forme
stabile a tulburărilor psihice, care nu ating nivelul de psihoze.
La a doua el atribuia pe acele personalități, la care predomină
instinctele, care determină comportamentul, conducând la ocolirea
prețuirii juste a situației, precum și momentelor morale și etice. Aceste
postulate ale autorului nu au găsit susținere din partea majorității
învățaților.
Pe parcursul dezvoltării teoriei despre psihopatii, s-au făcut mai
multe încercări de a extinde noțiunea. In legătură cu acest fapt apăreau
și lucrări consacrate delimitării acestora V.Osipov (1936), A.Levinson
(1994), E.Krasnușkin (1924), Belciugateanu (1959, 1963).
Sunt interesante constatările lui A.Alexandrovskii, V.Vnukov,

13
■ Capitolul 1 Din istoricul studierii tulburărilor de personalitate (psihopatiilor)

B.
Oserovici (1934), care menționează că acțiunile personalităților
psihopatice sunt determinate de aceleași motive, care persista și la
alti oameni, doar că realizarea acțiunilor poartă la aceștia un caracter
ciudat, ei frapează prin intensitate și ambiție în dezlegarea întrebărilor
vieții.
Despre aceste particularități ale psihopaților scriau E.Kraepelin
(1923), E.Bleuler (1920), Mayer-Gross (1955), Krich (1928), Veigant
(1935, 1936), Hoffman (1933).
E.Bleuler (1914), în lucrarea sa «Demența relativă» constată faptul
că în psihopatii tulburările intelectuale nu depind atât de insuficiența
intelectuală, cât de influențele afective asupra acestora la ei.
în timpul reacțiilor masive, puternice are de suferit logica, în vremea
afectelor domină rațiunea afectivă, iar la unii din ei (paranoidali),
afectul determină mersul gândirii și nu poate fi corectat.
După A.Dubinin (1939), insuficiența intelectuală a personalităților
psihopatice depinde «de obicei de situație, suferințe, care pe deplin
developează trăsăturile patologice de caracter». în afara acestor
suferințe specifice intelectul psihopatului este integru. Mecanismul de
developare a insuficienței intelectuale a acestor personalități constă,
după A.Dubinin, în aceea, că în situații care contribuie la mobilizarea
particularităților psihopatice, intelectul persoanei date pierde puterea
(posibilitatea) de neutralizare, corectare. De aici, după părerea lui,
și reiese acea multitudine de manifestări la acestea ca: slăbiciunea
rațiunii, lipsa criticii. La personalitățile cu structură severă, lipsă de
critică atinge grade profunde.
O.Freierov (1963), descrie două variante ale dereglărilor gândirii
la indivizii psihopați. în cazul primei variante, aceste dereglări sunt
temporare, trecătoare, determinate de influențe afective. în cazul
variantei a doua, la psihopații cu un nivel înalt al gândirii abstracte,
lipsește înțelegerea comportamentului bizar și a insuficienței sale.
E necesar a semnala faptul că intelectul psihopatului, în afara
afectelor, rămâne intact, lucru ce permite să vorbim doar despre
direcționarea (supunerea) gândirii influenței afectului, și nu despre
tulburări de gândire, în sensul deplin al cuvântului.
începând cu anii douăzeci ai secolului trecut, psihopatiile încep a
fi prezentate ca stări dinamice, care se găsesc în permanentă evoluție.
Despre aceasta scrie E.Kann (1928, 1931, 1949). El observă că viața
personalității psihopatice este constituită dintr-un șir de «manifestări
psihopatice», cu o accentuare mai mult sau mai puțin reliefată a
simptomaticii. Factorii exteriori, după el, joacă rol de developant, iar
profunzimea manifestărilor depinde de aceștia doar parțial.
Kann a evidențiat 4 tipuri de evoluție a psihopatiilor: episodică,

14
periodică, stabilă și psihopatică. Ideile lui Kann despre evoluția
psihopatică ca un șir de manifestări psihopatice, au fost dezvoltate mai
departe în lucrările lui H.Binder (1958), N.Petrilowitsch (1960) și alți
autori.
O mare însemnătate asupra dezvoltării științei despre evoluția
psihopatiilor au avut lucrările lui Kurt Schneider (1958, 1959). în toate
lucrările sale, K.Schneider determina psihopații ca fiind persoane care
din cauza particularităților patologice au de suferit ei înșiși, precum și
cei din anturajul său.
E de constatat că dacă în lucrările sale, inițiale consacrate studiilor
psihopatiilor, el menționa că la baza lor «stau doar anomalii înnăscute»,
apoi, în lucrările de mai târziu, recunoștea și rolul factorilor sociali.
Totodată, sesiza faptul că educația are doar un rol secundar, «persoana
în majoritatea cazurilor se dezvoltă sub influența stimulilor după
principiul «autoevoluției». După autor atribuirea persoanei către acel
sau alt tip nu este «diagnoză» ci doar constatarea ca om (persoană)».
Printre reacțiile psihogene, care apar la personalitățile psihopatice, el
evidenția pe cele caracterologice și cele intercaracterologice. în cazul
reacțiilor caracterologice predominantă este structura tipologică a
persoanei, trăirea în aceste cazuri este doar «excitantul cheie».
în cazul reacțiilor intercaracterologice, însemnătate primordială are
excitantul, trăirea, iar personalitatea - doar rol secundar.
Primii pași științifici despre psihopatii ca stări evolutive le face
P.Gannușkin, care în anul 1933 publică monografia „Clinica psihopatiilor,
statica, evoluția și sistematica”.
E de subliniat, că P.Gannușkin (1908) chiar la începutul studierii acestei
probleme a formulat trei criterii, care sunt caracteristice psihopatiilor:
1. Ele sunt patologii înnăscute;
2. Ele se reflectă deplin în viața persoanei
(pune stăpânire pe caracterul ei);
3. Purtătorii acestora sunt la hotarul dintre sănătate și boală.
Totodată el vedea această diferență și prin aceea, că: «acești indivizi,
aflându-se în libertate, se deosebesc de cei sănătoși, iar nimerind în
spitale pentru bolnavi psihici tot așa se deosebesc de posesorii acestor
instituții». E de constatat, că în lucrările sale de mai târziu el a concretizat
mai vast criteriile de diagnostic a psihopatiilor, fapt despre care relatăm
în monografie.
Prin noțiunea de statică, P.Gannușkin avea în vedere «conținutul
factologic al obiectului», în evoluție - «tipurile, legile și formulele de
evoluție a psihopatiilor». Statica, după el, este convențională și determină
unitatea persoanei, portretul ei pe fundalul căreia se produce evoluția.
El preciza că, în diferite circumstanțe, particularitățile psihopatice

15
■ Capitolul 1 Din istoricul studierii tulburărilor de personalitate (psihopatiilor)

pot fi atât reliefate, pronunțate, cat si pot rămânea aproape neschimbate

și ating gradul de fapt clinic, doar la acțiunea unor factori exteriori
destul de puternici. în cazul psihopatiilor, factorul extern are doar rol
de developant a aceea ce, în alte condiții, rămâne ascuns. Subliniind
necesitatea delimitării psihopatiilor de normă, pe de o parte, și de
psihoze, pe de altă parte, el constata: acești indivizi, aflându-se în
libertate, evident se deosebesc de oamenii obișnuiți, normali; pe când,
aflându-se în spitalele de psihiatrie ei tot așa de evident se deosebesc
de cei, ce se află în acestea.
Ca manifestări de evoluție, P.Gannușkin descria: fazele, reacțiile și
evoluțiile.
Prin noțiunea de fază el subînțelegea înrăutățiri a stării psihopatului
autohton apărute (fără cauză) având caracter epizodic sau ciclic.
Prin reacție, se subînțelegea apariția unor complexe de simptome,
ca răspuns la un excitant sau altul. Acutizarea trăsăturilor psihopatice,
conform opiniei sale, este cea mai frecventă manifestare evolutivă.
Evoluția, după el, este rezultatul a mai multor reacții, care sub
influența acțiunii repetate a factorilor stresanți, prin mecanisme de
fixare, au tendința de a se consolida. Cercetătorul rus accentua, că
hotare între aceste mișcări evolutive nu există: nici între fază și reacție
și nici între reacție și evoluție.
Postulatele expuse de P.Gannușkin în lucrarea sa, au fost dezvoltate
mai departe de un șir întreg de psihiatri: V. Vnukov (1933), E.Krasnușkin
(1930, 1940), A.Levinson (1930), Ozerețkovskii (1951), V.Akkerman
(1937).
La începutul anilor 60 ai secolului trecut, datorită studiilor lui
O.Kerbikov (1960-1965) a fost înaintată ideea, conform căreia,
psihopatiile pot fi nu numai constituțional determinate, dar și dobândite,
în rezultatul evoluției patocaracterologice. O.Kerbikov constată, că
multiplele observații clinice și studierea anamnezei în acele cazuri,
l-au determinat tot mai mult a se convinge că psihopatia poate fi nu
doar constituțional determinată (înnăscută), ci și dobândită, ca produs
al condițiilor nefavorabile ale vieții.
El mai sublinia că evoluția presupune nu doar schimbări a ceva
deja stabilit, ci și apariția a ceva nou. El a descris așa numitul
«ciclu psihopatie», despre care relatăm în unul din compartimentele
monografiei. Acest «ciclu» reprezintă, de fapt, un factor al autoevoluției
psihopatiei.
O.Kerbikov observă totodată, că psihopatia^ nu apare ca ceva gata
format, ea trece anumite stadii de stabilire. în apariția dizarmoniei
caracterologice, cercetătorul acorda o mare însemnătate factorilor
microsociali (familia, colectivul de copii ș.a.).

16
 împreună cu V.Ghindikin (1960), au ajuns la concluzia că există
o corelare între particularitățile personalității deformate și condițiile
în care această personalitate s-a dezvoltat. Ei sesizează niște legături
strânse între condițiile de educație și apariția unei sau a altei structuri
psihopatice. Se mai remarcă faptul că, educația de tipul «idolul familiei»,
conduce la apariția structurilor psihopatice de tip histrionic, în cazul
hipotutelei de tip exploziv, iar în cazul educației de tip «hipertutelă»,
apariția structurilor în cadrul cărora predomină componentul astenic.
în studierea psihopatiilor, mare este și aportul cercetătoarei ruse,
Nina Felinskaia (1963), care la fel, recunoștea posibilitatea formării
caracterului patologic sub influența factorilor micro-sociali. Ea
depistează în clinica psihopatiilor mișcări vremelnice, sub formă de
faze, reacții și decompensări, precum și schimbări de durată, sub formă
de evoluție patologică și psihogenă a personalității.
Prin noțiunea de evoluție psihogenă, aceasta subînțelegea formarea
caracterelor patologice sub influența factorilor psihogeni de durată,
care conduc îa reacții sub formă de nevroză sau psihoză reactivă.
în cadrul noțiunii de evoluție psihopatică (patologică), ea include
formarea caracterului patologic sub influența unor factori situaționali
de durată.
Nina Felinskaia (1963), menționa că reacțiile constituționale
(caracterologice) sunt forme de reacționare, în cadrul cărora se
manifestă pe deplin personalitatea psihopatică. Reacția psihopatică
era apreciată ca fiind o reacție la situație în limitele resurselor
caracterologice ale personalității psihopatice.
Studierea unui număr mare de personalități histrionice a permis lui
V.Gurieva (1959, 1961) a evidenția 2 variante de tulburare histrionică:
cele cu tendințe către fantezie și cele cu tendințe de reacționare prin
manifestări histrionice elementare.
După observațiile lui V.Șostakovici (1961), evoluția în cadrul
psihopatiilor de tip exploziv, include forme de la reacții elementare
caracterologice, până la schimbări profunde a structurii caracterologice.
N.Oprea, în studiul său, a descris ca forme de evoluție, reacțiile
psihopatice, decompensările și evoluțiile anormale ale personalității
(patologică, psihogenă și evoluție psihopatică). Conform teoriei sale, o
dată cu vârsta, reacțiile parcurg transformări, de la cele simple la cele
compuse.
începând cu anii 70-90 ai secolului trecut, au fost efectuate o
multitudine de studii consacrate psihopatiilor și evoluției acestora
(V.Gurieva, 1980; V.Ghindikin (1980); I.Kudreavțev (1988, 2000),
V.Semke (1980), M.Revenco (1997); A.Nacu, M.Revenco, N.Oprea
(1980), (1997); L.Berdenștein (1991).

17
■ Capitolul 1 Din istoricul studierii tulburărilor de personalitate (psihopatiilor)

A apărut o serie de lucrări ce vizează studierea relațiilor intrafamiliale

în apariția patologiei caracterului și manifestărilor evolutive (D.Alan,
C. Famer (1906), D.Konstantinov (1996), T.Dmitrieva (1996),
D. Bemștein (1996), G.Reich (1996), G.Dverholzer (1996) Paris,
(1997)).
Pe parcursul ultimului deceniu, au mai ieșit de sub tipar lucrări
importante dedicate tulburărilor de personalitate, analizate dintr-o
perspectivă multilaterală. Dintre autorii acestor cercetări științifice
fac parte M.Rîbalko (2000), P.Horc (2006), K.Fountoulakis (2006),
Rozenthal (2006), A.Smulevici (2007), E.Drozdovskii (2000),
M.H.Stone (1993), T.Millon (1996), Constantin Enăchescu (2007),
Alexandru Olaru (1990), G.Kaplan, B.Sadock (1994), T.Dmitrieva,
T.Korolenko (2006), Dmitrieva T.B. ș.a.. (2015), M.Aksionov (2004),
V.Ghindikin, V.Gurieva (2006), N.Neznanov (2010), K.Iatenko (2014),
DSM-V (1994), DSM-V (2013), ICD-10 (1998) ș.a
Alți autori care abordează tematica tulburărilor de personalitate in
monografii sunt: A.Smulevic, Mircea Lazarescu cu aut., V.Ghindikin și
V.Gurieva.
A.Smulevic a publicat monografia «Tulburări de personalitate»
(2012), care reprezintă un studiu fundamental. La descrierea tipurilor,
acesta utilizează clasificările prezentate în CIM-10 și DSM-V și
constată că astfel de categorie, cum ar fi cea schizotipală (DSM), și-a
găsit nemeritat locul în această clasificare. Printre inovații, am putea
stabili recunoașterea de către autor a formelor dobândite de psihopatii.
El precizează că «postulatele despre tulburările de caracter
percepute ca niște stări stabile pe parcursul vieții, cer a fi revizuite» și
a «recunoaște posibilitatea evoluției patocarcterologice a personalității
ca formă de patologie dobândită».
Totodată, el vorbește despre tipuri care, se pare, sunt stări reziduale
ale procesului schizofrenic. Printre acestea, întâlnim așa tipuri,precum:
personalități hiperparanoice, achinetice. Smulevic constata că, în
cazul schimbărilor schizofrenice, are loc o deformare, amplificare sau
scindare a personalității, de până la proces. Autorul mai constată că,
E. Kretchmer greșea atunci când afirma despre lipsa hotarelor dintre
boală și sănătate, dintre procesul endogen și psihopatii. în pofida la
faptul că acesta se conduce de clasificările DSM-V și CIM-10, mai
atribuie persoanelor patologice și tipul ipohondriac, care, după părerea
noastră, trebuie inclus în tipul paranoic, ca personalitate «ipohondriacă
pe viață». Alături de cele menționate, el vorbește despre psihopatii
dobândite. Se pare că, acesta cade de acord cu B. Șostacovici referitor
la defectul în psihopatii, deoarece îl citează, fără a-i oferi o apreciere
critică. Portretele clinice ale tipurilor de psihopatie descrise de autor,

18
sunt expuse conform criteriilor prezentate în DSM-V și CIM-10.
Altă monografie apărută în an, 2007, îi aparține lui Mircea Lăzărescu
și Aurel Nireștean, care reprezintă un studiu fundamental, expus în
peste 400 pagini. Autorii realizează o analiză scrupuloasă a teoriilor
și viziunilor cercetătorilor, începând cu cei din antichitate, referitor la
persoană și individualul uman, patologia persoanei, apelând la noțiuni
de normalitate și patologie.
Descrierile clinice le efectuează după criteriile DSM-V, evidențiind
tulburări de personalitate, conform categoriilor A, B, C. Autorii, în
descrierile portretelor, urmează criteriile expuse în CIM-10 și DSM-V,
prezentându-le paralel, pentru a putea fi comparate.
în monografie găsim date despre compensarea în psihopatii,
constatarea existenței structurilor minore și severe de psihopatie.
Desigur, ca interes prezintă criteriile de diagnosticare și evaluare a
tulburărilor de personalitate. E de constatat că, autorii, de rând cu
noțiunea de «tulburare de personalitate» utilizează și noțiunea de
«Psihopatie».
în monografie, mai găsim și o descriere relativ amplă a tipurilor,
conform clasificării CIM-10 și DSM-V, precum și a viziunii despre
tratamentul tulburărilor de personalitate.
După cum vedem din cele expuse, interesul acordat tulburărilor
de personalitate este manifestat și în perioada actuală. Au apărut
clasificări noi DSM-V; ICD-10, în care figurează tipuri, care precedent
nu erau incluse (anancasticii, dependenții și evitanții), ce se pare,
au provenit din alte 2 tipuri (psihasteniei, astenici), iar descrierea
clinică a tulburărilor de personalitate este insuficientă. Unele forme,
caracterizate prin același conținut, au primit alte denumiri (cum ar fi -
paranoic - în paranoid), s-au cumulat noi date despre etiopatogeneza
și formarea psihopatiilor.
Cele enumerate cu certitudine justifică necesitatea studierii de mai
departe a tulburărilor de personalitate, a conținutului clinic specific
fiecărui tip, a manifestărilor evolutive a acestora, precum și evidențierea
criteriilor de diferențiere față de stările clinic asemănătoare și cele de
evaluare psihiatrico-legală.

19
■ Capitolul 2 Ipoteze etiopatogenetice

Capitolul 2 Ipoteze etiopatogenetice

Din considerent istoric, în dezvoltarea științei despre etiologia și

patogeneza tulburărilor de personalitate, putem evidenția 4 etape ale
acesteia.
Până în anii 30 ai veacului trecut, a dominat concepția ereditară -
biologică - constituțională a provenienței acestor patologii.
Conform acesteia, patologia caracterului este determinată
constituțional, ereditar. Cercetările au demonstrat faptul că, în familiile
personalităților patologice, mai sunt persoane cu același caracter
patologic de acel sau de alt tip, și aceste tulburări se întâlnesc cu mult
mai frecvent decât în rândurile populației, în general.
Această concepție era susținută de majoritatea învățaților, care
au efectuat studii dedicate psihopatiilor (E.Craetscmer, Maudslei,
Grizinger, K.Bimbaum, Craft-Ebing, V.Korsakov, Kandinskii,
P.Gannușkin). In acest sens, a avut o contribuție importantă, lucrarea
lui Lombrozo «Genialitatea și nebunia», precum și învățătura lui
B.Morel despre degenerație.
In anii 30-40 ai secolului trecut, a fost recunoscută posibilitatea
genezei exogen-organice a patologiei caracterului.
Ipoteza se bazează pe faptul, că la persoanele care au suportat
afecțiuni cerebrale, apar diferite structuri patologice de caracter.
începând cu anii 40 ai aceluiași veac, apar studii, care demonstrează
rolul patoplastic al influenței mediului social și al educației în formarea
patologiei caracterului. (E.Popov, V.Ghiliarovskii).
în continuare, începând cu anii 60-70, este recunoscută posibilitatea
existenței formelor dobândite de patologie a caracterului. în acest caz,
patologia este preponderent determinată de factorii social-educaționali
(O.Kerbikov, N.Felinskaia, V.Ghindikin, V.Gurieva, M.Revenco, etc).
Analiza studiilor consacrate problemei provenienței tulburărilor de
personalitate, permite a evidenția trei grupe ale acestora.
1. Constituționale - grupul de bază, predominant;
2. Organice - determinate de organicitatea cerebrală;
3. Dobândite - determinate de influențele sociale și educative’
Grupul tulburărilor constituțional determinate este cel mai
reprezentativ printre cele enumerate. Precum denumirea, așa și

20
frecvența mare a acestora printre persoanele cu tulburări de personalitate
direcționează spre aprecierea lor ca patologii ereditar determinate, fapt
subliniat și mai sus.
Totodată, se cunoaște faptul că, copilul nu crește în condiții
de incubator, el chiar și născându-se cu o predispoziție ereditar
determinată, mai este influențat și de mediul înconjurător.
S-a demonstrat că în formarea caracterului patologic, mari sunt
influențele educației. Viața în familia unui psihopat ,se deosebește
de cea din familiile armonice. în aceste famiîii, au loc des greșeli de
educație, în ele frecvent persistă scandaluri, bătăi, care își pun amprenta
asupra formării caracterului copilului. Conform viziunii psihiatrului
german Tramer, «tragedia copilului nervos constă nu numai în faptul
că s-a născut de la niște părinți nervoși, dar și, mai mult, în aceea
că este nevoit să trăiască cu ei». în același plan de idei se expune
și Wagner-Iauregg: «Părinții îi împovărează pe copii nu numai prin
ereditatea sa, dar și prin educație».
E de accentuat că, copilul mai poate fi, în aceste cazuri, «împovărat»
și de organicitate. Ei pot avea influențe intrauterine, în timpuî nașterii
sau în primii ani de viață (infecții, traume la naștere, intoxicații). Pot
exista și factori suplimentari, care determină patologia (anumite infecții
în copilărie etc). Cele menționate, permit a vorbi despre psihopatii
«organice». Mai întâi, e de adăugat faptul, că organicitatea, în aceste
cazuri, nu presupune stigme, urmări neurologice. Pot fi atribuite
personalităților «organice» acele din ele, în anamneza cărora depistăm
factori nocivi (traume la naștere și în primii ani de viață, infecții în
vremea gravidității, intoxicații în fragedă copilărie ș.a.), care, potențial
au putut afecta creierul, dar această afectare nu se manifestă prin stigme,
semne neurologice, ea doar conduce la dizarmonie caracterologică.
în ceea ce privește grupa psihopatiilor dobândite, vom constata
faptul că ea nu este recunoscută de mai mulți cercetători. Despre
aceste forme dobândite scriu E.Krasnuskin, O.Kerbikov, V.Ghindikin,
V.Gurieva, N.Felinskaia, M.Semke, M.Revenco, N.Oprea, Treflat, etc.
Mai jos vom expune această ipoteză, adepții căreia suntem și noi.
Constatăm că omul este o ființă care comunică cu semenii săi și
devine personalitate datorită acestor contacte. El se naște cu un anumit
temperament, însă, reacțiile, caracterul acestuia, se sigilează sub
influența mediului. Aici, au însemnătate contactele, educația, cultura
interrelațiilor, imitația comportamentului altor persoane. Fără toate
acestea, tară «cei șapte ani de acasă» și alte influențe pozitive, am fi
toți percepuți ca fiind dezechilibrați, moral instabili.
Cunoaștem situații, familii în care educației copiilor nu se acordă
însemnătatea cuvenită, cunoaștem totodată vagabondajul unor copii,

21
■ Capitolul 2 Ipoteze etiopatogenetice

și într-un caz, și în altul, vor crește persoane cu care societatea va avea

probleme colosale, din cauza caracterului și comportamentului lor.
Suntem de părere că educația poate fi sculptorul principal a ceea ce,
mai apoi, numim caracter. Copilul este acel material primar, pe care
anturajul îl va modela, până va primi produsul final - personalitatea.
în anul 1963,0.Kerbikov scria «.. .este clar că din copilărie omul nu
este acela care devine pe parcursul educației. Aceasta se poate compara
cu un bolovan neuniform de marmură și un sculptor. Desigur ca pentru
sculptură are însemnătate și calitatea marmurei. Dar sculptura va primi
formele ei sub acțiunea cuțitului sculptorului. Acest sculptor și este
mediul social înconjurător».
Psihiatrii și psihologii descriu mai multe feluri de educație
greșită, care contribuie la formarea unui sau altui tip de personalitate
dizarmonică. Ne vom opri însă, doar la unele din ele.
S-a constatat faptul că educația de tipul «idolul familiei», care
presupune o atitudine prea binevoitoare față de copil, îndeplinirea
tuturor capriciilor și dorințelor lui, precum și cultivarea sentimentului
său de prioritate și de posedare a unor calități deosebite, când copilul
este exagerat de alintat de către cei din jur, este lăudat fără măsură, când
el se află permanent în centrul atenției celor apropiați în defavoarea
altor copii, conduce, o dată cu vârsta, la formarea structurii histrionice
de personalitate.
Alte două feluri de educație de tip hipertutelă și hipotutelă, generează
apariția unor structuri opuse de caracter. în cazul hipertutelelor, se
cultivă supușenia, timiditatea, lipsa de inițiativă, dependență, frica,
neîncrederea în sine și activitățile sale. în acest context, ar putea să se
formeze structuri de tipul dependenților, evitanților și anancasticilor.
Educația de tipul hipotuteîei sau vagabondajului, aduc la un produs
final cu o structură caracteristică celor impulsivi și antisociali. Acestora
nu li se cultivă mecanismele de reținere, nu se li se impun calități
morale și etice.
Educația de tipul «cenușăreasa» privează copilul de dragoste prin
înjosirea, jignirea acestuia. Copilul nu știe ce înseamnă mângâierea
și plăcerea, aflându-se permanent într-o stare de neliniște și frustrare
ce condiționează formarea personalității de tipul celor dependenți,
anxioși-evitanți.
Desigur, că una și aceeași persoană poate fi influențată nu doar de
unul dintre factorii nocivi, ci de către mai mulți din ei.
Vom prezenta drept exemplu, un caz de formare a patologiei
caracterului sub influența factorilor socio-educaționali nefavorabili.

Este vorba despre G., 22 ani.

22
 Ereditatea acestuia este neagravată. Mama pacientului era o femeie ce avea un
caracter dur. In timpul războiului, ea a fost deportată în altă (ară, de unde s-a întors
gravidă cu pacientul. Când G. avea 6 ani, mama sa l-a lăsat în grija bunicilor, cu
care a crescut până la vârsta de 16 ani.
In perioada copilăriei s-a dezvoltat fără particularități. A fost școlarizat la
vârsta de 7 ani. însușea ușor materialul școlar, dar era neastâmpărat, neascultător.
Familia se interesa și se implica puțin în educația acestuia, deseori nu era verificat
dacă își efectuează temele pentru acasă, de aceea, cu timpul, succesele la învățătură
au scăzut, a repetat clasa a 4-a și a 6-a.
Mama lui nu manifesta interes față de modul de viață al fiului, ea își schimba
des domiciliul, locuind în diferire orașe, venea în concediu să-l viziteze doar pe 3-4
zile. Peste o perioadă de timp, aceasta s-a întors în satul natal, unde s-a căsătorit,
lăsând băiatul în continuare în grija bunicilor, venind doar uneori ca să-l viziteze.
Buneilor le era milă de el, căutau în fel și chip de a face față oricărei situații, de
a-i înlocui mama și tatăl, îi iertau nepotului multe năzdrăvănii, îl dezmierdau, îi
îndeplineau toate capriciile. Fiind tratat în asemenea mod, acesta devreme a început
să-și manifeste și să-și impună caracterul, consacra puțin timp studiilor, preferând,
mai degrabă, să hoinărească pe străzi, uneori chiar nu dormea acasă.
încă din copilărie, G. și-a creat raporturi deosebite cu copiii de o vârstă similară.
Majoritatea din ei refuzau să se joace cu acesta. In timpul jocurilor, aceștia se
năpusteau asupra lui și îl băteau cu pumnii. In sat au început să-l numească "neamț,
fascist, fritz ”. Băiatul cu greu suporta aceste situații, plângea. In absența mamei și
a tatălui, deseori îl ruga pe bunicul său să-l apere, să intervină în aceste conflicte.
Existau și momente când începea să se înțeleagă bine cu băieții de aceeași vârstă,
până când nu se implica cineva care să le spună să nu prietenească cu el, pentru
că e "un pui de fascist ”. Uneori, el petrecea zile întregi plângând, nu dorea să iasă
afară.
Treptat, ostilitatea față de mama sa s-a transformat în ură. Mama, deși locuia
în același sat, aproape că nu îl mai vizita, iar dacă se întâmpla vreodată să vină
în ospeție, fiul dispărea pe neașteptate, evitând să se întâlnească cu ea. Le spunea
buneilor că nu are nevoie de o astfel de mamă. Cu trecerea timpului, a început să
manifeste agresivitate față de ea. Astfel, atunci când mama dorea să-l sărute, acesta
se împotrivea cu înverșunare, o zgâria. Apariția ei îi provoca băiatului o reacție
răutăcioasă, el devenea mohorât, nu-i asculta pe bunei. Treptat, a devenit irascibil,
certăreț, bătăuș, iar când bunicii îi țineau morală, fugea de acasă.
Relațiile cu cei de vârsta lui s-au înrăutățit și mai mult. El a început să manifeste
agresivitate față de cei care îl jigneau iar atunci când cineva îi spunea "neamț,
fritz ” sărea la bătaie. In legătură cu acest fapt, băieții au încetat să se mai joace cu
el. In sat i s-a pus porecla ”Mișca-fritz Deși, la început îl porecleau astfel doar
copii, mai apoi îl ironizau și adulții. Băiatul purta ură față de toți cei care l-au
umilit, și a hotărât că atunci când va crește mare, se va răzbuna pe "ei toți
A repetat clasa a 6-a, apoi a abandonat școala și a început să lucreze la fabrica

23
■ Capitolul 2 Ipoteze etiopatogenetice

de medicamente, mai apoi a demisionat, pentru că nu-i plăcea un astfel de lucru.

Bunelul ți bunica îl certau. In timpul unei cerți, bunelul i-a spus că nu are de gând
să mai hrănească un "parazit G. s-a simțit ofensat, drept rezultat, nu-i mai asculta
deloc pe bunei, se comporta brutal cu aceștia, afirma faptul că nu mai trebuie
nimănui, că nimeni nu-l iubește, că toți îl disprețuiesc, chiar și bunelul cu bunica.
Situația conflictuală din familie se agrava și mai mult. Intr-o zi, pe ascuns, și-a
strâns lucrurile și a plecat în Caucaz. A decis să se ducă cât mai departe ”de toate
și de toți care îl supărau Ajuns în Daghestan, la început nu lucra nicăieri, s-a
împrietenit cu un grup nepotrivit de băieți, înnopta pe unde apuca. Treptat, s-a
învățat să fure, să fumeze, se străduia să se comporte la fel ca și camarazii săi.
După un incident, în care era cât pe ce să fie arestat de către autorități, a hotărât
că o astfel de viață nu este pentru el. S-a dus în munți și s-a angajat să lucreze în
calitate de ajutor al ciobanului. Lucra gratis, ciobanii îi ofereau doar mâncare.
Spre toamnă, s-a angajat la o fermă de lactate, unde a lucrat aproximativ un an. La
serviciu, se descurca satisfăcător, se străduia să lucreze cel mai bine, "ca să nu fie
dat afară " Se împăca bine cu toți, nu se certa cu nimeni.
Fiindu-i dor de casă, i-a scris o scrisoare bunelului său. Primind răspuns de la
acesta, a aflat că buneii sunt bolnavi, fapt pentru care a hotărât să se reîntoarcă în
sat. întors acasă, îi ajuta cu drag bunelului la treburile casnice, îngrijea de bunica
sa bolnavă. Nu manifesta disponibilitate și dorință de a discuta cu mama sa nici
acum, o evita atunci când aceasta îl vizita, devenea irascibil, nervos și chiarfurios.
Nici cu tinerii din sat relațiile nu s-au îmbunătățit, continuau să îl poreclească
"fritz ” Se simțea oprimat, o învinuia pe mama sa de situația creată, era convins
că ea "nu numai că a contribuit la formarea unei astfel de reputații, dar și l-a
abandonat". In timpul discuțiilor cu rudele sale, G. folosea cuvinte urâte în adresa
mamei.
Intr-o zi, a plecat cu o fată la film. In timpul filmului, cineva a strigat "Mișca-
fritz, ieși afară, ești așteptat ! ”. Spectatorii din sală au început să râdă răutăcios,
iar după film, fata a refuzat să fie condusă acasă de către acesta. Cu greu suporta
cele întâmplate, regreta faptul că s-a întors în sat, drept urmare, a devenit și mai
irascibil, și-a promis că neapărat îl va găsi pe batjocoritor și se va răzbuna. După
o ceartă cu bunelul său, a hotărât să plece și să lucreze în domeniul construcțiilor.
In această perioadă, au apărut dereglări ale dispoziției, care inițial erau asociate
cu declanșarea unui eveniment psihotraumatizant, apoi apăreau spontan.
Intr-unfinal, a plecat de la bunici și s-a angajat la construcția Fabricii de rafinare
a petrolului. Acolo, a lucrat aproximativ un an, însă, din cauza conflictelor inițiate
atât cu conducerea, cât și cu angajațiifabricii, a abandonat serviciul.
Ulterior, a aderat la mișcarea ecologică. Spune ca aceasta a fost cea mai
frumoasă perioadă a vieții ” în care nimeni nu te cunoaște, te simți egal cu toți
ceilalți ”. Peste câteva luni, mișcarea și-a încheiat misiunea iar el a fost nevoit să
se reîntoarcă în satul natal. A fost trimis de către conducerea sovietului sătesc la
cursuri de șoferie. După finisarea cursurilor a început să lucreze șofer. Relațiile cu

24
tineretul din sat au fost de la început bune, dar în scurt timp cei din sat au început
din nou să-l numească "fritz ”. in legătură cu aceasta el s-a certat cu toți șoferii din
gospodăria sătească unde lucra. începuse să fie foarte nervos, irascibil, cu nimeni
nu comunica, vorbea brutal, înjura, amenința cu răzbunarea.
Pe neașteptate, și-a găsit alinarea alături de o femeie cu mult mai în vârstă decât
el, s-a atașat de ea, întrucât "doar ea îl înțelegea Trăia în concubinaj împreună, a
fost bucuros la venirea pe lume a primului său copil.
Curând a fost recunoscut apt pentru satisfacerea serviciului militar și mobilizat
în armată. După cum se vede din caracteristici, în relația cu cei din jur era arogant,
impulsiv, nervos. Deseori sărea la bătaie, vorbea grosolan cu comandanții, fapt
pentru care era pedepsit disciplinar. De câteva ori s-a implicat în bătăi, instigatorul
acestora fiind chiar el. In ultimul timp, avea relații din ce în ce mai tensionate cu
colegii de serviciu, mai cu seamă, după ce s-a supărat pe unul din colegi și l-a bătut,
în legătură cu acest fapt, comportamentul lui a fost discutat la adunarea unității.
Colegii considerau că el a fost nedrept, iar el susținea că a fost pedepsit disciplinar
pe nedrept și nu se consideră vinovat. Treptat s-a certat cu majoritatea colegilor
din unitate, și nu mai vorbea cu nimeni. A devenit și mai irascibil, închis în sine,
cu nimeni nu împărtășea trăirile sufletești, reacționa bolnăvicios la observațiile
și ordinele date de comandanți, refuză să le îndeplinească. In același timp, el rău
dormea noaptea, somnul era superficial, la un sunet neînsemnat se trezea și nu mai
putea să adoarmă.
în una din zile, fiind de gardă a adormit la post, și a fost găsit dormind. In
legătură cu acest episod, la masa de prânz colegii râdeau de el, îl numeau "golan
somnoros ”, care face de rușine toată unitatea,
î-i spuneau cuvinte înjositoare. Unii erau de părerea că ar merită o bătaie bună.
A fost chemat de șeful unității, care de asemenea l-a numit cu cuvinte înjositoare și
i-a spus că pentru așa ceva poate fi judecat. El s-a speriat și încerca să găsească
ieșire din această situație. In zilele următoare nu-l părăseau gândurile cu privire la
faptul că de el râd toți, că și-a pierdut toți prietenii și că "nu va mai avea cine să-l
apere ". Credea că va fi într-adevăr judecat.
Peste o săptămână era din nou de gardă. înainte de asta a fost preîntâmpinat
ca nu cumva să adoarmă iară. Fiind de gardă, reflecta asupra situației create, și a
ajuns la concluzia că trebuie să fugă din unitate. Lăsăndu-și mantaua soldățească
in turnul de pază, atârnată ca și cum ar fi "un om înalt în picioare" a ieșit din
garnizoană, luând cu el un automat și patroane. Mergând pe drum, a văzut la una
din fermele de lapte, o mașină. Amenințând cu automatul a impus șoferul să-l ducă
la cea mai apropiată autogară. Ajuns la gară, s-a ascuns pe acoperiș. A doua zi a
fost reținut.
A fost trimis la comisia medico-legală psihiatrică, care a concluzionat că acesta
nu are tulburări psihice. A fost judecat, și condamnat la doi ani de efectuare
a serviciului în batalionul disciplinar. Această decizie a fost atacată în instanță,
și tribunalul militar a decis ca acesta să fie examinat repetat de către expertiza

25
■ Capitolul 2 Ipoteze etiopatogenetice

militară, în legătură cu aceea că se punea la îndoială starea de sănătate psihică a

lui. A fost internat în staționar, pentru efectuarea expertizei.
Din partea stării somatice și stării neurologice -fără particularități.
Starea psihică: corect orientat în timp, spațiu și propria persoană. înțelege că
se află în Institutul de cercetări științifice în psihiatrie, știe cauza îndreptării sale
la expertiză. La toate întrebările răspunde în plan, descrie amănunțit evenimentele
din viață, detaliază întâmplările din copilărie. Vorbește cu răutate în adresa mamei
sale, spune că aceasta ”i-a stricat viața”. Cu voce întristată spune că niciodată
nu a cunoscut ce este dragostea de mamă, că întotdeauna i-a invidiat pe cei care
aveau și mamă, și tată. Cu amărăciune povestește cum cei din jur îl evitau, cum
își băteau joc de el, cum îl porecleau. Despre nereușita sa școlară vorbește fără
dorință, accentuează faptul că nimeni nu l-a educat, că buneii nu-l puneau să
învețe. In secție petrecea mult timp împreună cu alți expertizați, comunica mult cu
ei, jucau diferite jocuri de masă. Dispoziția era instabilă, periodic era comunicabil,
glumea, iar periodic, în legătură cu ceva care îi amintea de unele evenimente psiho-
traumatizante din viața sa, devenea irascibil, impulsiv, brutal, se enerva, și refuza
să mai răspundă la întrebări. In unul din astfel de momente, după o observație
făcută de un alt condamnat a sărit la bătaie, striga necenzurat, tremura. Despre
încălcarea legii pe care a săvârșit-o povestea fără dorință. Relata că înainte de a
săvârși infracțiunea, s-a certat cu majoritatea colegilor săi din unitate, iar aceștia
se comportau urât cu el și îl batjocoreau. Gândirea lui era logică, consecutivă.
Memoria fără dereglări. înțelegea de ce a fost trimis la expertizare, aprecia corect
situația creată, își făcea griji pentru soarta sa ulterioară.
Comisia a ajuns la concluzia că G. este o personalitate psihopatică de tip exploziv
(dezvoltare patocaracterologică). A fost apreciat ca fiind responsabil, dar incapabil
de a satisface serviciul militar.

Cazul prezintă un exemplu tipic de dezvoltare patocaracterologică,

determinată de complexul de retrăiri psihotraumatizante, care a
generat începutul evoluției și a reprezentat pe parcursul vieții o cauză
a acesteia. Situația în care se pomenește G. este de caracter «moral
izolatoare» (P.Gannușkin) cu un conținut monotipic pe parcursul
întregii vieți.
Structurile patologice caracterologice ce apar în aceste cazuri,
nu întotdeauna conduc la apariția formelor clasice de psihopatie. în
situația dată s-a format o structură de personalitate, care prin conținutul
ei, este mai aproape de tipul impulsiv, însă formele de reacționare se
încadrează și în cele caracteristice altor tipuri, cum ar fi cel anxios-
evitant.
Vrem să atragem atenția că la G. este sesizabilă o influență
psihotraumatizantă de același conținut, începând din fragedă copilărie
și continuând pe parcursul vieții. Această influență este determinată de

26
abandonul mamei, de batjocurile sătenilor în legătură cu proveniența
sa, lucruri ce l-au provocat să se izoleze. G. resimte «izolarea» doar în
cadrul acelor «grupuri microsociale» (O.Kerbikov) în care originea sa
este bine cunoscută.
Desigur, că nu doar această situație a contribuit la formarea
caracterului patologic. Un rol important l-au avut și influențele altor
factori, cum ar fi: educația incorectă și chiar lipsa ei, vagabondajul.
De educația lui G. nu s-au ocupat nici buneii, nici școala. Majoritatea
timpului el o petrecea pe străzi, fără supraveghere. Bunicii îi îndeplineau
orice capriciu, îl alintau într-un mod exagerat.
Evident, că toate acestea au contribuit la apariția unor trăsături
patologice, cum ar fi egocentrismul, fugile de acasă, reacțiile de
protest, descărcările afective.
E de constatat faptul că structura caracterologică avansează la el de
la simplu spre compus, cu îmbogățirea acesteia pe parcursul vieții. In
copilărie, reacțiile lui sunt puțin diferențiate și poartă caracterul celor
astenice (el caută apărare, își limitează contactele, este deprimat după
neplăceri).
Cu încetul, pe fundalul psihotraumatizării continue, componentele
astenice devin mai puțin reliefate, iar o dată cu formarea structurii
caracterologice, apar și alte forme de reacții (reacții de protest,
agresivitate, furie, excitabilitate, dârzenie).
Cu vârsta astfel de forme de reacționare devin mai pronunțate și mai
stabile. Periodic, totuși el reacționează prin impulsuri «de refuz», sau
«evadează», din situația psihotraumatizantă, ceea ce vorbește despre
prezența comportamentului anxios-evitant.
în cazul psihopatiilor dobândite, structurile caracterologice sunt
mai diverse, într-o anumită măsură mozaice, formele de reacționare
nu sunt atât de stabile ca și în cazul celor constituționale.
Cât privește infracțiunea se poate constata că acesteia i-a precedat o
situație oarecum similară celor care frecvent au avut loc pe parcursul
vieții sale. El trăiește iarăși în izolare, devine ținta luărilor peste picior
și a hohotelor de râs batjocoritoare, este poreclit, este mustrat în fața
altora. Evadarea lui este de fapt un protest în fața umilințelor, un
refugiu din situația psihotraumatizantă, ca o formă proprie de apărare.
Bineînțeles că tulburările de personalitate dobândite amintesc
neglijările sociale, dar spre deosebire de ele, acestea sunt mai stabile,
puțin reversibile și de durată, deteriorând vădit adaptarea socială a
persoanei. Comportamentul ce reflectă neglijarea socială este corectat
rapid dacă este încadrat într-un mediu social favorabil.
Pentru a confirma ideea că nu suntem printre unicii care abordează
problema recunoașterii formelor dobândite de tulburări de personalitate,

27
■ Capitolul 2 Ipoteze etiopatogenetice

mai aducem în acest context, și păreri ale unor personalități notorii.

Așadar, Repond scria: «Anomaliile caracterologice ale acestor
persoane sunt consecință a dezvoltării incorecte a psihicului, legate
de greșeli sau insuficiențe ale educației. Schimbările caracterologice,
dacă nu sunt la timp corectate, pot să se dezvolte în tablouri, mai apoi
denumite psihopatii».
Goff precizează că «psihopatul provine frecvent din neglijare în
fragedă copilărie».
O.Kerbikov în lucrarea sa «Despre evoluția psihopatiilor» (Lucrări
alese, M., 1964) concluziona: «întrebarea principală căreia este
consacrată lucrarea, o putem formula astfel: Pot oare oamenii să devină
psihopați? ... sau acestea pot fi doar de la începutul vieții? Prin tot
conținutul lucrării - noi ne-am străduit a da răspuns pozitiv la prima
întrebare...».
După autor, influențele mediului în formarea psihopatiilor se
realizează: a) prin imitarea formelor psihopatice de comportament;
b) prin fixarea reacțiilor negativiste (protest, opoziție); c) prin
cultivarea nemijlocită de către cei din jur a reacțiilor psihopatice
ale adolescentului. O.Kerbikov menționează că influențele mediului
pot nu doar să contribuie la apariția patologiei caracterului, dar și la
modelarea unui sau a altui tip de psihopatie.
E.Krasnușkin (1940) susținea concepția potrivit căreia, prin
influența factorilor externi asupra persoanei, poate să se formeze nu
doar psihopatia, dar și tipul acesteia.
A.Smulevici (2012) expune părerea că noțiunea de psihopatie
dobândită are dreptul la existență.
Cele expuse anterior demonstrează faptul că noțiunea de tulburare
de personalitate dobândită este recunoscută de mai mulți savanți, în
aceeași măsură și de către noi, și poate fi utilizată în practica cotidiană.

28
 Capitolul 3 Accentuări de caracter și normalitatea psihică ■

CAPITOLUL 3 Accentuări de caracter și

normalitatea psihică

Utilizarea noțiunii de personalitate accentuată în practica și teoria

psihiatrică ne-a sugerat idea de a reflecta această problemă deoarece
are tangență directă cu cele expuse în monografie.
Ținând cont de faptul că accentuările de caracter ocupă un loc
intermediar între «sănătatea psihică» (normalitatea psihică) și
psihopatii, am considerat necesar să expunem, în măsura posibilităților,
opiniile savanților și cele proprii vizând conceptul de «normalitate
psihică».
Paradoxal, dar o definiție optimală a noțiunii de «normalitate
psihică», acceptată de majoritatea cercetătorilor, nu am găsit. Mai
mult ca atât, mulți dintre autori pun la îndoială existența unor criterii
clar definite pentru acest concept. Concomitent, merită să menționăm,
că pentru practicieni este util de a înțelege noțiunea de personalitate
accentuată pentru a o delimita de tulburările de personalitate, și, în
final, de normalitatea psihică «pură» (propriu-zisă). Studierea mai
multor surse de literatură (A. Smulevici, A. Romilă ș.a.) ne-a permis să
conchidem că, sănătoasă psihic (normală în aspect de funcționalitate
psihică) ar putea fi considerată persoana, cu trăsături caracteriale
particulare, la care gândirea este logică și adecvată situației; posedă
o emotivitate matură și specifică, care se modifică în funcție de
situație; conștientizează Eu-1 propriu și identitatea sa; își poate stăpâni
tendințele și instinctele; are o identitate internă. Totodată persoana
«normală» este încadrată în societate, formează și menține relații
sintone cu cei din jur; este capabilă să răspundă adecvat și să facă
față activităților familiale și sociale, pe care le impune viața zilnic.
Avansează profesional, are respectul de sine, înțelege sensul vieții.
Are capacitatea de a percepe corect lumea înconjurătoare, precum și
capacități de creație și realizări de sine. Are independență psihică,
critică față de cele ce se întâmplă în jur și sine, capacități de a învăța
din experiențele trecute și de a rezista la frustrație, conflicte, situații
dificile, posedă capacități de a acumula și transmite informația.
Unii cercetători se limitează în acest sens cu constatări mai constrânse.
Dc pildă, Adler constată, că sănătatea mintală înseamnă capacitatea

29
■ Capitolul 3 Accentuări de caracter și normalitatea psihică

individului de a îndeplini un rol social, profesional, interpersonal, de

a-și întemeia o familie cu personalitate de sex opus.
Probabil că, cele expuse nu reflectă pe deplin cerințele atribuirii
persoanei către una «sănătoasă psihic» și la cele spuse am mai putea
adăuga și altele. Expunerea acestor particularități ne va permite să
atingem obiectivul stabilit, cel de a caracteriza persoanele, care diferă
neesențial de cele percepute ca «normale», deci, sunt accentuate și
totodată nu pot fi diagnosticate ca și personalități patologice.
Pe parcursul timpului s-au făcut multiple încercări de a evidenția
aceste formațiuni intermediare. Așa, Trelat în cartea sa «La folie
lucide», (1861) clar vorbește despre oameni seminormali. Cu câțiva
ani mai devreme Moro de Tur (1859) în cartea sa «La psihologie
morbide» relata că, ar exista oameni, care în aceeași măsură pot fi
considerați și sănătoși și bolnavi psihic. Despre stări limitrofe, care
se situază între normă și psihopatie, scria în anul 1886 V.Behterev.
Psihiatrul belgian Dalemagne evidenția de rând cu «desequilibres»,
adică dezechilibrați, și pe acei care ușor își pierd echilibrul
(«desequilibreants»). Kahn (1929) vorbea despre disconcordanți
normali. Despre variante limitrofe ale caracterelor normale scria
Gh.Ușakov (1973). A.E.Licico (2005) constată, că aceste manifestări
ar fi mai corect a le denumi accentuări de caracter.
Expuneri în același sens pot fi găsite la mai mulți autori (P.Gannușkin,
O.Kerbikov ș.a.).
P.Gannușkin în lucrarea sa «Despre hotarele sănătății psihice»,
(1908) constata că, între manifestările psihice normale și cele
patologice există diferite și multiple trepte de trecere. în sfera psihică,
considera dânsul, este extrem de dificil să trasezi limite exacte între
sănătate și boală, deoarece există forme intermediare, forme limitrofe,
de trecere.
Lucrarea lui P.Gannușkin în ansamblu a fost consacrată psihopatiilor.
Mai mult ca atât, în ea autorul evidențiază criteriile de diagnostic a
acestor tulburări, care mai târziu au fost de el concretizate.
Totodată, de rând cu evidențierea psihopatiilor ca stări limitrofe
autorul vorbește despre stări, care se află la îimită - între psihopatii și
«normă».
în practica de toate zilele pot fi întâlnite persoane, cu trăsături
caracterologice care î-i deosebesc de alți oameni, dar totodată nu pot
fi diagnosticați ca fiind psihopați. Aceștea au trăsături de caracter
particulare, dar ele nu sunt suficiente pentru a întruni criteriile
diagnosticului de psihopatie. Spre deosebire de ultimele, persoanele cu
trăsături accentuate de caracter sunt posesori doar a unor trăsături și nu
a unei totalități a acestora, care ar permite clinicianului să stabilească

30
diagnosticul de tulburare de personalitate.
Particularitățile caracterologice menționate, nu conduc la
dezadaptare socială și adeseori nu sunt observate «cu ochiul liber».
Posesorul acestora nu creează probleme însemnate celor din anturaj,
el rămâne social adaptat.
Doar în unele perioade ale vieții acestea pot manifesta un
comportament asemănător cu cel al psihopaților, dar numai asemănător,
și nu patologic.
Prin anii 60-70 a secolului trecut pe când activa și autorul acestui
studiu aceste persoane erau diagnosticate cu: «trăsături patologice de
caracter». Noțiunea era utilizată în cazurile, când comportamentul
persoanei în oarecare măsură î-1 amintea pe cel psihopatoid, dar
nu corespundea criteriilor pentru «psihopatie». E de menționat că,
trăsăturile de caracter în asemenea cazuri nu erau destul de bine
conturate, influențau neesențial comportamentul, evidențiindu-1
totodată pe purtătorul acestora de cei din jur. Reacțiile lor adeseori
purtau caracter afectiv-exploziv, similar cu cel observat în psihopatii,
dar acesta era mult mai vag și, de regulă, nu parcurgeau monotipic.
Accentuările de personalitate nu se regăsesc în clasificarea a 10-a a
maladiilor.
Noțiunea de «Personalitate accentuată» a fost utilizată mai amplu
după ieșirea de sub tipar a monografiei lui Karl Leonhard (Akzentuierte
personlichkein, 1976). în care autorul sublinia că, între persoanele
sănătoase și cele accentuate nu există limite clar definite. Personalitățile
accentuate în opinia autorului, totuși diferă de cele, pe care societatea
le percepe ca fiind «normale». Ele sunt deosebite, au trăsături
individuale particulare, care tind să se manifeste periodic prin stări
patologice, care «deteriorează structura personalității». Personalitățile
accentuate, consideră autorul, nu se încadrează în cele patologice,
fapt ce le face diferite de tulburările de personalitate. Autorul descrie
multiple accentuări de caracter: demonstrative, pedante, excitabile,
hipertimice, distimice, afectiv-labile, afectiv-exaltate, anxioase,
emotive. Această multitudine de caractere accentuate este adeseori
asemănătoare cu ceea ce întâlnim în clasificarea psihopatiilor, doar că
autorul consideră că, accentuarea de caracter este o entitate separată,
diferită de tulburarea de personalitate.
Autorul susține: “în cazul când unele trăsături individual-specifice de
caracter sunt prezente «în doze mari» persoanele pot dezvolta structuri
paranoice, anancastice, histrionice, hipomaniacale.... în cazurile când
subiectul are accentuări de caracter de intensitate «moderată» poate
fi considerat relativ «normal»”. O asemenea persoană, mai degrabă
va avea o viață plină de stranietăți, ghinionistă, «dar, puțin probabil ca

31
■ Capitolul 3 Accentuări de caracter și normalitatea psihică

în viața de toate zilele această persoană să se manifeste doar pozitiv».

Astfel, personalitățile accentuate, în aspect social se pot manifesta
atât pozitiv, cât și negativ. Unele dintre personalitățile accentuate
se manifestă în sens negativ, deoarece așa î-i impune situația, «dar,
posibil că, ele nimerind în alte condiții ar putea deveni personalități
remarcabile».
In același timp, autorul nu face o delimitare clară a criteriilor clinice,
specifice doar pentru persoanele cu accentuări de caracter.
In opinia lui Karl Leonhard accentuarea personalității presupune
manifestarea mai evidențiată a unor trăsături caracteriale. Savantul
admitea că, în unele cazuri accentuarea caracterului poate evolua spre
psihopatie.
Această opinie sugerează ideea că K.. Leonhard, pe de o parte
recunoștea noțiunea de evoluție în formarea personalității, iar
«accentuarea de caracter», pe parcursul vieții, agravându-se în evoluția
sa poate «deveni» psihopatie.
E de constatat că, multe dintre cazurile clinice prezentate de
autor în monografie ușor pot fi referite psihopatiilor (tulburărilor de
personalitate) și nu doar accentuării caracteriale. Astfel, personalitatea
demonstrativă la o accentuare mai pronunțată este apreciată de autor
ca tip histrionic; cea pedantă corespunde cu cea anancastică; excitabilii
sunt echivalați cu cei impulsivi ș.a.m.d.
In cele din urmă, monografia prezentă este un studiu de durată al
problemei elucidate, fiind una dintre puținele în acest domeniu, Partea
a doua a monografiei intitulată «Personalitatea în literatura artistică»
este unica în acest sens. In ea autorul analizează personalitățile
accentuate descrise de diferiți autori în operele sale (Dostoievskii,
Gogol, Hebbel, Shakespeare, Hothelf, Zolea, Balzac ș.a.).
Cele expuse mai sus cu certitudine ne dovedesc, că în cadrul
tulburărilor caracteriale nu există hotare distincte, ci au loc treceri
lente de la starea de sănătate spre accentuări și de la ele - la psihopatie
(sănătate - accentuare - psihopatie).
Merită să subliniem că, expunerea acestui capitol a fost determinată
de tendința de a atrage atenția că între «sănătatea psihică» și psihopatii
pot exista manifestări clinice intermediare, care se prezintă în aspect
clinic mai vag, dar sunt asemănătoare psihopatiilor, fapt care merită
atenție în procesul de elaborare a unui diagnostic clinic.

32
 Capitolul 4 Clasificarea tulburărilor de personalitate și criterii generale de diagnostic ■

CAPITOLUL 4 Clasificarea tulburărilor de personalitate

și criterii generale de diagnostic

Clasificarea tulburărilor de personalitate este strâns legată de

dezvoltarea științei despre psihopatii în ansamblu, și chiar de la
primele lucrări din acest domeniu se atrage atenția la faptul că acestea
se manifestă diferit, în dependență de particularitățile distincte ale
fiecărei persoane. Multitudinea de termeni utilizați de diferiți psihiatri,
cum ar fi: caractere anormale, dezechilibrați, degenerați, demonstrează
că primii cercetători care analizau tulburările de personalitate, căutau
cea mai reușită denumire a acestora, una care ar oglindi, prin conținut,
esența lor.
In acest răstimp, se fac încercări de a clasifica manifestările
multiple ale tulburărilor caracterologice si de comportament în tipuri.
Mai frecvent, s-au efectuat clasificări conform manifestărilor clinice
(E.Kraepelin (1904), E.Kretschmer (1921), K.Schneider (1923),
P.Gannușkin (1933), G.Henderson (1947), O.Kerbikov (1968) ș.a.).
Unele clasificări au fost făcute, reieșind din portretul manifestărilor
sociale ale acestor personalități (Karpman, 1948), a fost chiar
utilizată noțiunea de sociopat (Lent). Aceste multiple clasificări par
a fi voluminoase, deoarece au fost incluse în ele tipuri, care au fost
denumite în raport cu manifestările comportamentale în societate și
totodată cu nivelul intelectual al indivizilor(de pildă: «mincinoșii»,
«constituționalii proști» ).
în unele cazuri, s-a încercat de a încadra multitudinea de caractere
patologice doar în câteva tipuri. Astfel, în anul 1921, E.Kretschmer a
evidențiat următoarele tipuri: schizoizii - astenici și cicloizii - picnici.
Puțin mai târziu, în anul 1923, F.Mincowska mai adaugă acestor tipuri
și pe cel epileptoid. Peste un an, C.Jung împarte personalitățile în două
categorii: a) introvertite; b) extrovertite.
în anul 1904, E.Kraepelin evidențiază mai multe tipuri: ciudați
(bizari), cverulenți, supărăcioși, executabili, fanteziști, mincinoși
și escroci, obsedați de pasiuni, antisociali. Se pare că E.Kraepelin
oarecum a extins noțiunea incluzând în tipuri așa manifestări ca
supărăcioși și mincinoși.
în 1923, K.Schneider, efectuează o clasificare destul de voluminoasă,

33
■ Capitolul 4 Clasificarea tulburărilor de personalitate și criterii generale de diagnostic

în care unele tipuri sunt delimitate cu dificultate unele de altele: astenici,

psihasteniei, ne-încrezuți în sine, fanaticii, explozivii, hipertimicii,
depresivii, emoțional-labilii, căutătorii de a fi recunoscuți, cei fără voință,
instabilii, insensibilii.
în anul 1933, psihiatrul rus P.Gannușkin, contribuția căruia a avut un
mare aport la dezvoltarea teoriei despre evoluția psihopatiilor, descrie
următoarele tipuri de psihopatie: astenicii, psihastenicii, schizoizii,
fanaticii, paranoicii, epileptoizii, constituțional-excitabilii, constituțional-
depresivii, emoțional labilii, istericii, instabilii, antisocialii, constituțional
proști.
T.Henderson (1947) descrie doar trei tipuri - neadecvații, agresivii,
creatorii.
în clasificarea lui O.Kerbikov (1968) depistăm următoarele tipuri:
excitabilii, inhibații, patologic interiorizații, istericii, instabilii, psihopatii
sexuali.
Pentru o comparație mai vizibilă prezentăm clasificările diferitor autori:
Tabelul 1.
AUTORI
A.Kraepe- E.Kretsch­ K.Schneider P.Gannușkin O.Kerbikov
lin 1904 mer 1921 1923 1933 1968
Ciudați Schizoizii Astenicii Astenicii Excitabilii
(bizari)
Cverulenți Epileptoizii Anancasticii Psihastenicii Inhibații
Morocănoși Cicloizii Incerții Schizoizii Patologic închișii
Excitabilii Fanaticii Fanaticii Mozaice
Fanteziștii Explozivii Paranoicii Istericii
Mitomanii și Hipertimicii Epileptoizii Instabilii
escrocii
Instabilii Depresivii Constituțional- Psihopatie
excitabilii sexuală
Obsedați i de Emoțional- Constituțional-
pasiuni labilii depresivii
Antisocialii Căutătorii de Emoțional-
mărturisire labilii
Cei fără Istericii
voință Mitomanii
Instabilii Instabilii
Indiferenții Antisocialii
Constituționalii
proști
în clasificarea a X (ICD-10) sub cifrul F60 sunt prezentate tipurile:
F60.0 Tulburare de personalitate paranoidă;
F60.1 Tulburare de personalitate schizoidă;
F60.2 Tulburare de personalitate disocială;
F60.3 Tulburare de personalitate emoțional instabilă;
3.0 de tip impulsiv;
3.1 de tip borderline;
F60.4 Tulburare de personalitate histrionică;
F60.5 Tulburare de personalitate anancastică;
F60.6 Tulburare de personalitate anxioasă (evitantă);
F60.7 Tulburare de personalitate dependentă;
F60.8 Alte tulburări specifice de personalitate;
F60.9 Tulburări de personalitate nespecificate;
F61.0 Tulburare mixta de personalitate.
Am vrea să ne manifestăm dezacordul referitor la modificarea
noțiunii «tip paranoial» în «tip paranoid», produsă în cadrul clasificării
a X-a. Motivele le expunem în descrierea clinică a tipului corespunzător.
Considerăm mai potrivită denumirea veche.
După cum observăm din cele enumerate, diferiți autori oferă diferite
denumiri ale tipurilor, incluzând și criteriile de apreciere socială
a următoarelor categorii: «escrocii», «mincinoșii», «insensibilii»,
«constituționalii proști». în raport cu denumirea acestora, se manifestă
întocmai și caracteristica lor, care, desigur, sunt departe de a putea fi
incluse ca tipuri aparte.
Constatările conținutului clinic, prin aprecierea tulburărilor de
personalitate ca definiție de genul «psihopații sunt persoane care suferă
singuri sau alții din cauza caracterului lor» (K.Schneider); sau «sunt
purtători ale deviațiilor psihice care se află la hotarul dintre sănătate și
boală» (Gaup); sau «deviații patologice în formă ușoară» (K.Bimbaum);
sau «deviații cantitative în sfera pasiunilor, temperamentului sau
caracterului» (E.Kann) suntniște constatări generale, puțin satisfăcătoare.
După cum se știe, ultima vreme alături de CIM-10, mai este folosit și
Manualul de diagnostic și statistică a tulburărilor mentale DSM, care a
ajuns la ediția a V-a ( DSM-V). Pentru o comparație a tipurilor expuse
în C1M-10 și DSM -V vom prezenta acestea în paralel.
Tabelul 2.
CIM-10 DSM-V
Paranoid Paranoid
Schizoid Schizoid
Schizotipal
1 Jisocial Antisocial

35
■ Capitolul 4 Clasificarea tulburărilor de personalitate și criterii generale de diagnostic

Continuarea tabelului 2.

CIM-10 DSM-V
Emoțional-instabil: Borderline
• Tipul impulsiv
• Tipul borderline

Histrionic Histrionic
Narcisist
Anancastică(obsesiv-compulsiv) Obsesiv compulsiv
Anxios-evitantă Evitantă
Dependent Dependent
Tulburări specifice și nespecificate Tulburări specificate și nespecificate

în majoritatea țărilor este utilizată clasificarea ICD-10, pe când DSM-V

este utilizată preponderent în SUA.
Vom reflecta câteva sugestii în ce privește DSM, în care sunt prezente
tipuri ce nu figurează în ICD-10: schizotipal și narcisist. Includerea
tulburării schizotipale în tulburările de personalitate trezește nedumerire,
deoarece acestea sunt de fapt un conglomerat de simptome (și nu trăsături),
care au tangență către schizofrenie.
Dimpotrivă, tipul narcisist este întâlnit în practică și necesită a fi introdus
în clasificările ulterioare a ICD. Aceștia au trăsături caracterologice care
le deteriorează comportamentul, evidențiindu-i vădit de cei din jur (patern
crescut de grandoare, necesitate de empatie, sentiment de auto-importanță
și necesitate de admirare; el este invidios, arogant, are senzație că este
invidiat de alții, «exploatează» anturajul pentru a-și atinge țelurile etc.),.
Autorul monografiei nu descrie aceste tipuri reieșind din faptul, că în
țara lui de origine este utilizată ICD-10.
Totodată in DSM-V tipurile sunt clasificate după grupe. Așa, în grupa
A sunt incluse tipurile: paranoid, schizoid, schizotipal; în grupa B -
antisocial, borderline, histrionic, narcisist; în grupa C - evitant, dependent,
obsesiv-impulsiv.
Această împărțire pe grupe reiese din unele particularități comune pentru
tipurile din acea sau altă grupă. Așa, cei din grupa A apar adesea ca bizari
sau excentrici. Cei din grupa B - sunt teatrali, emoționali, extravaganți, pe
când cei din grupa C - se manifestă ca anxioși și fricoși. Aceste grupări,
după părerea noastră, apar ca ceva artificial în clasificare și nu reflectă
esența problemei. Cu același succes am putea include toată multitudinea
de caractere în două grupe: cu predominarea radicalului stenic, (paranoid,
histrionic, impulsiv, borderlin, disocial) și cu predominarea radicalului
astenic (schizoid, anancastic, anxios, dependent).

36
 Pentru o orientare mai ampla asupra corespunderii cu tipurile de
clasificării precedente prezentăm următorul tabel:
Tabelul 3.
Clasificarea CIM-10 Clasificărea CIM IX
Tip paranoid Tip paranoidal
Tip schizoid Tip schizoid
Tip disocial Tip emoțional-instabil
Tip emoțional-instabil: Tip impulsiv
1. impulsiv
2. borderline

Tip histrionic Tip isteric

Tip anancastic (obsesiv-compulsiv) Tip anancastic
Tip anxios ( evitant) Tip astenic
Tip dependent Tip emoțional tocit
Tip afectiv
Perversiuni sexuale

Criterii generale de diagnostic expuse în ICD-10 pentru F.60.0 -

Tulburare de personalitate fără indicarea tipului:
1. Atitudini și comportament marcat dizarmonice, implicând de
obicei, mai multe arii de funcționare (afectivitate, agitație, controlul
impulsiunilor, modurile de percepere și gândire, precum și modalitatea
stabilă de relaționare cu ceilalți);
2. Pattemul (modelul) de comportament anormal este durabil,
constând în episoade prelungite și nelimitate de boală psihică;
3. Comportamentul anormal este implicat în mod clar, într-o largă
gamă de situații personale și sociale;
4. Pattemul durabil duce la o detresă sau la o deteriorare semnificativă
clinic în domeniul social, profesional sau în alte domenii importante
de funcționare;
5. Pattemul este stabil și de lungă durată, iar debutul său poate
li trasat retrospectiv, cel puțin până la adolescență sau la începutul
perioadei adulte;
6. Pattemul durabil nu este explicat ca manifestare sau consecință a
unei tulburări mentale sau ca efect direct ale unei substanțe;
7. Tulburarea duce la un disconfort subiectiv, dar acest lucru poate
deveni evident în cursul evoluției;
De rând cu aceste criterii pentru diagnosticare pot fi utilizate
criteriile elaborate de P.Gannușkin și O.Kerbikov conform cărora,

37
■ Capitolul 4 Clasificarea tulburărilor de personalitate și criterii generale de diagnostic

pentru a diagnostica tulburarea de personalitate, se cere ca structura

personalității să corespundă următoarelor criterii:
a) Se cere a fi nu o trăsătură, ci un set de trăsături patologice, o
totalitate a acestora;
b) Aceste trăsături trebuie să fie relativ stabile; cea ce presupune
prezența staționară sau puțin reversibilă a trăsăturilor patologice
caracterologice cu perioade de acutizare sau latente, în timpul cărora
patologia este invizibilă, dar nu înlăturată;
c) Trăsăturile patologice trebuie să fie manifestante până la gradul,
care declanșează dezadaptarea socială.
Mai pot fi luate în considerație următoarele criterii:
1. prezența unui tip monotipic de reacționare (reacții caracterologice);
2. prezența „ciclului psihopatic”(la factori stresanți persoana
răspunde prin acutizarea trăsăturilor caracterologice ceea ce aduce la
înrăutățirea situației; apare cerc vicios);
3. prezența oscilațiilor dispoziției (mai cu seamă spontane).

Remarcă:

în clasificarea a 10-a a maladiilor (CIM-10) nu sunt incluse unele

tipuri din clasificările precedente, cum ar fi personalitățile psihastenice
și astenice. Totodată, în clasificarea CIM-10 se concretizează care din
tipuri mai include același sau alt model din clasificație. Astfel, tipul
anancastic reflectă tulburarea de personalitate compulsivă și obsesivă,
care ar corespunde variantei anancastice a psihasteniei lor, iar tulburarea
dependentă include personalitatea astenică, care este similară după
structură, tipului de caracter anxios-bănuitor suspicios. în lucrările
noastre precedente, am utilizat aceste două denumiri ale tipurilor,
înlocuirea lor cu alte denumiri ar crea o oarecare neînțelegere a celor
expuse, fapt pentru care, în unele compartimente ale monografiei am
păstrat termenul de astenic și psihastenie.

38
 Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii) ■

CAPITOLUL 5 Caracteristica clinică a tipurilor

tulburărilor de personalitate (psihopatii)

Din sursele bibliografice de care dispunem, am sesizat că descrierile

tablourilor clinice ale tulburărilor de personalitate ultima vreme
sunt prezentate pe scurt, oarecum schematic, mai mult fiind expuse
criteriile de diagnostic, care nu oferă o impresie deplină referitor la
faptul ce rol au aceste personalități în viață și cum se comportă. Unele
dintre tipuri au fost cu iscusință descrise de către clasicii psihiatriei:
I .Kretschmer, K.Schneider, P.Gannușkin ș.a. Pe parcursul timpului,
clasificările tulburărilor de personalitate au suferit schimbări, fiind
recunoscute noi tipuri, iar conținutul clinic al unora din ele a fost
suplinit cu noi detalii. Descrierile efectuate de noi mai jos se bazează
atât pe propriile observații, cât și pe datele bibliografice și clasificările
ICD-10 și DSM-V. La expunerea tulburărilor clinice ne vom folosi de
clasificarea ICD-10 utilizată în majoritatea țărilor lumii, precum și în
țara de origine a autorului. Până a trece la descrierea portretelor clinice
a tipurilor ținem a sublinia, că acestea se deosebesc unul de altul nu
numai prin trăsături caracterologice specifice, dar și prin combinarea
lor.

Tulburare paranoidă de personalitate

în clasificarea CIM-10 a tulburărilor mentale și de comportament

a apărut noțiunea de tulburare de tip paranoid, spre deosebire de
clasificările precedente, aceasta fiind anterior numită - tip paranoic.
Denumirea precedentă, după părerea noastră, era mai aproape de
realitate, generând, într-o oarecare măsură, o distanțiere a acestora de
personalitățile cu tulburări psihice, însoțite de elemente delirante.
Chiar dacă s-ar lua în calcul că una din trăsăturile principale a
acestor indivizi este înclinația spre apariția ușoară a ideilor prevalente
(de supravaloare), cărora ei le devin ostatici, deoarece le domină
psihicul și le direcționează comportamentul în totalitate, aceste idei,
doar în cazuri rare pot atinge nivelul patologic, atunci când cu greu pot
li diferențiate de cele delirante. Totuși, există și cazuri excepționale,
când ideile prevalente apar în anumite condiții situaționale, când trăirile

39
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

corespund personalității precum «cheia în lacăt» (E. Kretschmer),

cuprinderea afectivă la acestea atinge nivelul de prevalent-delirantă.
După P.Gannușkin, printre cele mai frecvente idei dominante sunt
ideile despre însemnătatea deosebită a propriului “eu”. Tocmai acest
aspect le și direcționează comportamentul, faptele. Ei se prezintă
mari egoiști, cu o satisfacție de sine înșiși enormă, cu o apreciere
proprie crescută despre capacitățile sale intelectuale. Totul din jur îi
interesează pe aceștia, doar în măsura în care, are tangență cu persoana
lor. Celelalte lucruri, care nu îi vizează direct, care nu fac referire la
ei, sunt percepute de paranoici ca fiind neinteresante, neînsemnate,
fapt pentru care nu le acordă nici o atenție. Acesta nu înțelege nevoile
celor din jur, deoarece în afara lui nu-i nimeni mai valoros pe lume.
Din această cauză paranoicul nu este în stare a avea relații armonioase
cu cei din jur. Aceste relații sunt realizate conform aceluiași principiu.
Individul paranoid manifestă o atitudine aprobatoare doar față de
cei care îl admiră și îi împărtășesc părerile, principiile, și în același
timp, el este necruțător cu nepăsarea sau dezacordul altora. Așadar,
persoana care nu este de acord cu el, nu gândește ca el este considerată
ca «limitată» sau chiar devine dușmanul său, căruia «nu-i va ierta
dezacordul».
Această preocupare de reputația sa î-i fac pe acestea a refuza ajutorul
care este propus de cineva în îndeplinirea unor sarcini. Aceasta,
chipurile, va fi interpretat ca o incapacitate de a îndeplini de unul
singur lucrul început.
In viața cotidiană paranoicul (tipul paranoid) afișează un
caracter suspicios, cicălitor, neîncrezător și deseori sâcâitor. își
promovează cu insistență ideile, și din moment ce se simte copleșit
afectiv de o anumită idee, acesta devine luptător aprig în atingerea
scopului propus. Deseori, el este convins că cei din jur îi încalcă
drepturile, fapt pentru care luptă cu dârzenie pentru a fi îndreptățit.
Paranoicul luptă insistent și până la capăt. Eșecurile, în aceste cazuri,
«se exclud» sau dacă se produc, nu fac decât să-l ambiționeze și mai
mult, luptând și mai dârz pentru realizarea ideilor.
Aceste persoane rar întrețin relații strânse cu alți indivizi
deoarece gândesc că alte persoane «se bagă în suflet», tind a afla ceva
ce ar fi de nedorit a divulga.
Totodată ei sunt «cu urechea» pe ceea ce spun cei din jur
și chiar într-o convorbire simplă ei nu rareori sesizează tendințe
periculoase ascunse, spuse jignitoare cauză din care î-și constrâng
contactele și nu rareori î-i încadrează pe cei care «au fost descoperiți»
în lista neagră a sa.

40
 Aceste persoane gândesc că reputația sa ar putea fi «știrbită» și
chiar «văd» fapte concrete în acest sens și atunci când lipsește vreun
pretext concret sau chiar i se face vreo laudă meritată.
Unii din ei sunt apreciați ca «cverulenți», luptători pentru dreptate,
ambițioși, care antrenându-se în lupta «nu cedează ci luptă până la
capăt». Nu rareori printre ei găsim hipertimici, care se implică ușor
în treburile colectivului, are satisfacție de sine. Se simte cu un cap
mai sus ca alții. Implicările în scandaluri nu sunt urmate de scrupule,
regretări ci chiar de plăcere însoțită de încredere în dreptatea sa.
Printre acestea putem găsi și persoane care cauzează altora neplăceri
«stand în umbră», dar primind satisfacție prin răul care î-1 fac prin
scrisori anonime, difuzarea diferitor zvonuri, minciuni, expunerea
indirectă a «nedreptăților». Comportamentul acestora poate fi apreciat
ca având înclinație spre fapte murdare, desgustătoare. Totodată
unii din acestea pot atinge uneori succese remarcabile «psihopații
remarcabili” (Hali I.H. Bennina S.D., 2006), prin activități sociale
îndreptate spre atingerea succeselor, biruințe în concurență. Pentru
ași atinge scopul aceștia din urmă îi discreditează pe alții, provoacă
diferite intrigi, dezinformări, devin mitomani.
Ca atare, unii din ei, se prezintă deseori ca niște persoane înzestrate
cu calități intelectuale bune. Mai incomode și chiar periculoase
pentru societate sunt persoanele paranoice cu posibilități intelectuale
moderate. Pentru a-și realiza țelul propus, acestea utilizează în lupta
lor, metode care sunt prea îndepărtate de cele acceptate în lumea
civilizată.
Perseverând pentru a ocupa un loc mai bun în societate, unii
dintre paranoici ating «vârful piramidei sociale» și pot comite fapte
imprevizibile, pot lua hotărâri cruciale nu doar pentru țara pe care o
conduc (în primul rând), dar și pentru întreaga lume. Istoriei omenirii
îi sunt cunoscute astfel de personalități, din cauza caracterului lor
paranoic fiind declanșate războaie mondiale.
Paranoicul se află aproape toată viața într-o relație tensionată și
contradictorie cu cei din preajmă, purtându-le pică mult timp, acțiunile
și vorbele altora le interpretează într-un mod eronat, considerându-le
amenințătoare sau înjositoare.
Deseori au dubii referitoare la loialitatea amicilor, la fidelitatea
soțului/soției sau chiar a partenerului sexual. Suspiciunea, dubiile, în
aceste cazuri, conduc la apariția unor scandaluri familiale, ajungându-
se chiar până la agresiune. Fiind strâns legate de instinctul sexual,
suspiciunile legate de gelozie încep să devină oarecum structurate
și persistente, dar, în același timp, rar ating gradul, care ar permite
încadrarea lor în noțiunea de idei delirante. Faptul dat ne permite a

41
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

cataloga aceste bănuieli drept idei prevalente patologice, ce oscilează

între cele prevalente și delirante, asemănătoare cu dispoziția delirantă
ca etapă a instalării ideilor delirante. Mai mult ca atât, la unii indivizi,
ideile de gelozie chiar pot atinge nivelul celor delirante. în acest sens,
P.Gannușkin îi numește pe aceștia «geloși patologici».
Comportamentul acestora mult amintește pe cel al celor cu
delir de gelozie: ei urmăresc suspectul, caută și colectează «dovezi»
în contextul retrăirilor, insistă a recunoaște faptul înșelării, devin
agresivi.
Totuși ideile acestora multă vreme nu poartă un caracter atât de
bizar și absurd ca a bolnavilor cu idei delirante, acestea fiind atribuite
anumitor întâmplării și persoane.
Caracterul paranoicului se mai deosebește prin hipervigilență,
luarea măsurilor de precauție în situații amenințătoare, mai cu seamă
atunci când este vorba despre bunăstarea sa și viziunea celor din jur
asupra persoanei sale. Se întâmplă deseori ca paranoicul să vadă
pericolul acolo unde acesta nici nu are posibilitate să existe. Atât în
viața cotidiană, cât și la serviciu, ei se prezintă intriganți, ascunși,
nesinceri, sau în cel mai bun caz, reținuți.
Deseori, ideile lor sunt ca atare formale, dar par a fi logice, au
încărcătură emoțională puternică ce face dificil prețuirea lor din punct
de vedere a veridicității.
De aceea printre camarazii de serviciu ei deseori își caută și
găsesc părtași în lupta cu «nedreptățile» omise de către superiorii
săi, și vede «încălcări ale dreptății» în dreapta și stânga, devenind
astfel «colecționari al nedreptăților». (T.Dmitrieva). In astfel de
cazuri, acestea, de obicei, exagerează dificultățile, deschis și activ
î-și promovează ideile, cauză din care adepții sunt încântați de ei.
In alte cazuri ei devin reformatori sociali, luptă pentru ceva nou cu
«însemnătate deosebită». Ei adesea fac din «țânțar armăsar» sau «din
mușuroi un munte» și «pentru dreptate» este dispus spre cheltuieli
enorme, pășind pragurile diferitor instanțe, luni și chiar ani de zile.
Deseori, suspiciunea, înclinația spre scandaluri îi fac să rămână
singuratici, fără prieteni. îngăduitori față de greșelile proprii, ei nu
iartă greșelile comise de către prieteni și de cei apropiați, motiv pentru
care îi îndepărtează din viața lor.
De obicei, indivizii paranoici se consideră pe sine neobișnuiți,
talentați, iar din această cauză, atunci când nu-și ating scopul propus,
ei cred că au fost mințiți, ocoliți, amăgiți, împiedicați în a-și realiza
potențialul.
Mai sus, am relatat faptul că printre acești indivizi se întâlnesc unii
la care ideile de gelozie apar spontan(geloșii patologici)

42
 în cadrul tipului dat, remarcăm și persoane la care apar idei
hipocondriace (hipocondriacii, după aprecierea unor autori). Acestora
le este caracteristică prezența permanentă a ideilor dominante, conform
cărora, ar exista un posibil pericol pentru sănătatea lor. Prezența unor
senzații neobișnuite în organism declanșează apariția ideilor obsesive,
precum că suferă de o boală periculoasă, fapt ce-i determină să apeleze
cu insistență la diferiți medici și să efectueze o serie de explorări
imagistice. E de specificat și faptul că, în conștiința paranoicului,
ideea hipocodriacă, fiind persistentă și total dominantă, poate ajunge
și până îa o evoluție hipocondriacă în momentul în care ideea devine
delirantă, cu evaluări absurde a stării sale de sănătate.
Spre deosebire de cei cu tulburări somatoforme, la aceste persoane
apare mai întâi obsesia prevalentă despre prezența bolii și apoi fonul
depresiv, pe când în cazul tulburărilor somatoforme, acuzele somatice
apar pe fundal depresiv.
Este necesar a sublinia că, în majoritatea situațiilor, paranoicii
oferă o explicație destul de reală ideilor predominante, deoarece ele
apar frecvent în legătură cu evenimente reale, dar ocazionale sau
neînsemnate pentru alte persoane.
Ideile prevalente, conform cu observațiile noastre, pot apărea și în
cadrul altor tipuri de tulburări de personalitate. în contextul dat, ideile
sunt determinate de situații psihotraumatizante masive, ele apar rar,
sunt de durată scurtă și au un caracter tranzitoriu. La paranoici, ele
apar mai ușor, nuanțând caracter repetitiv și persistent.
Mulți din autorii lucrărilor consacrate tulburărilor de personalitate,
au relevat faptul că gândirea paranoicului este imatură, infantilă și
subiectivă. în acest mod, el are convingerea că este corect doar ceea ce
vrea dânsul, ceia ce îi place lui. Individul paranoic, este de fapt limitat,
din cauza că este concentrat doar asupra ideilor proprii și a conținutului
acestora. Se pare că și egoismul care nu lasă loc sentimentelor față de
alți oameni, îa fel, este determinat de preocuparea permanentă față de
obsesiile ce îi domină psihicul.
Cei care i-au stat în cale, cei care i-au încurcat în a-și atinge țelurile,
devin pentru paranoic «dușmani pe viață». Paranoicul ajunge la
concluzia că acțiunile acestora au și constituit cauza insucceselor,
nenorocirilor sale. Astfel, «datoria lui sfântă», «datoria de conștiință»
rezidă în a se răzbuna «până la capăt». Noțiunea «trebuie de iertat»
practic nu există în conștiința și vocabularul acestuia, așa că, își duce
până la capăt misiunea sau «datoria» cu o cruzime uimitoare și nu
cedează nici atunci când i se imploră iertare chiar și de către cei
apropiați.
P.Gannușkin afirma că nu poți invidia omul care intră în conflict cu

43
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

paranoicul. Acesta nu se va opri până nu-și va «dovedi dreptatea», îl

va umili, înjosi sau pedepsi pe cel «vinovat» întreaga viață.
Fiind pe deplin convinși în dreptatea și justețea lor, aceștia nu evită
pericolul la care se expun. Paranoicii, frecvent se implică în procese
verbale și, datorită insistenței care le este caracteristică, ies deseori
învingători. Totodată, unii din ei sunt aduși pe banca acuzaților în
legătură cu încălcarea ordinii publice sau săvârșirea delictelor.
Mulți indivizi care suferă de o asemenea tulburare au ideea că au
făcut «invenții și descoperiri epocale», argumentând acest lucru cu
insistență în cadrul diverselor instanțe științifice, iar nevalidarea așa
presupuselor cercetări, le oferă încă un imbold de a merge în instanțe
mai superioare. Acest pelerinaj dintr-o instanță în alta, cu timpul, îl
afectează pe paranoic, care începe a depista cu claritate persoanele care
nu-i recunosc invenția. Devenind furios pe acestea, el este capabil de
o răzbunare înverșunată. Prezentam cazul când paranoicul a împușcat
un academician, care nu i-a acceptat din punct de vedere științific și
cronologic «descoperirea revoluționară».

O., 37 ani, învinuit de asasinarea cetățeanului K.

Chiar din perioada în care era încă mic, O. era mereu bolnăvicios, nervos,
impulsiv. Dintre afecțiunile suportate în copilărie, se indică pneumonia, hepatita B.
La școală a mers de la vârsta de 7 ani. Era sârguincios, manifesta interes către
fizică, chimie, obișnuia săfacă diferite experimente, pentru «a ști bine legile naturii».
Era în general, o fire comunicabilă, dar impulsivă. Se prezenta oarecum
singuratic, prieteni apropiați nu avea, deoarece considera că aceștia prezintă un
potențial «de trădător».
A absolvit școala medie, mai apoi facultatea de juridică. A ales sfera juridică
pentru «a cunoaște legile și a se putea apăra atunci când va fi umilit». Timp de
2 ani a lucrat în calitate de jurist. Pe parcursul activității sale încălca etica de
muncă, fiind exagerat de precaut față de plângerile cetățenilor, găsea încălcări în
activitățile administrației. Din cauza situațiilor de conflict afost eliberat din funcție.
Deși a activat în calitate de consultant juridic în cadrul multor organizații, în
niciuna dintre ele nu rămânea mult timp. Motivul principal erau divergențele care
se iscau deoarece observa fărădelegi peste tot, pe care le afișa, solicitând săfie luate
măsurile necesare.
S-a căsătorit la 26 ani. Acorda puțină atenție problemelorfamiliale. Era convins
că familia este o povară, care doar împiedică realizarea planurilor personale. Nu
rareori manifesta crize de gelozie, iar în una dintre certurile apărute pe această
temă, și-a bătut crunt soția. Peste câțiva ani și-a abandonat familia, pe motiv că
soția, prin caracterul ei, îi face dificil drumul în viață.
De la vârsta de 27 ani a început să scrie petiții în diferite instanțe, declarând
fărădelegile depistate în viața cotidiană. De fiecare dată, după părerea lui, primea

44
răspunsuri formale, precum că «faptele nu s-au adeverit».
La vârsta de 31 ani, efectuând experimente în domeniul fizicii, a ajuns la
concluzia, că a făcut o descoperire în problemele opticii. A început foarte intens să
se ocupe de această ramură, dedicându-se în totalitate cercetărilor. Pe parcursul
câtorva ani, a studiat de sine stătătorfizica, optica și matematica. Experimentele și
studiile efectuate în aceste științe îl convingeau tot mai mult de faptul că a făcut o
descoperire.
De nenumărate ori a expediat instituțiilor științifice academice materiale
informaționale în care expunea pe larg detalii referitoare la cercetările sale. In acest
sens s-a adresat atât la Agenția pentru Proprietate Intelectuală dar și la diferite
Academii de Științe. De la referenții instituțiilor abilitate în domeniul respectiv
primea răspunsuri care atestau lipsa unei baze solide a cunoștințelor în ramura dată,
care concluzionau inutilitatea și neseriozitatea «cercetărilor». In acest context, i se
recomanda să-și aprofundeze studiile. De nenumărate ori, a mers singur în diverse
instanțe pentru a demonstra, a explica esența descoperirii, dar peste tot primea
același răspuns. Toate aceste aprecieri negative îl supărau, motiv pentru care le
considera ca fiind incorecte și tendențioase, mai mult ca atât, el a început a avea
suspiciunea, că cineva dintre referenți ar putea să-și atribuie descoperirea, de fapt
să o «fure».
In preajma rudelor, cunoscuților, colegilor de serviciu, persoana respectivă
declara că a făcut o descoperire genială în domeniul fizicii, care va constitui
o «revoluție în toată știința», și este convins că, până la urmă, invenția îi va fi
recunoscută.
A decis să-și înainteze «lucrarea» intitulată «Optica contemporană» la
Universitatea de Stat, unde, anterior, aceasta fusese deja recenzată sub altă
denumire. Odată cu răspunsul primit, însoțit de evaluarea negativă a «descoperirii»
se stipulează că persoana în cauză face presiune asupra referenților, îi intimidează
prin declarațiile de tipul: «nu mă va opri nimic», «eu îi voi lichida pe toți din calea
mea».
Cu câteva luni înainte de comiterea crimei, acesta locuise la cetățeana K., care l-a
caracterizat drept o persoană introvertită, arogantă, «preocupată de ceva» despre
care nu relata. Doamnei respective îi comunica că este ocupat cu «treburi serioase,
că ea nu trebuie să se amestece în afacerile lui». El se manifesta mereu extrem de
stenic. Scria mult, iar hârtiile ciornă le strângea, le păstra, apoi le ardea, ca nimeni
să nu le poată citi. Declara că a făcut o descoperire epocală, însă «profesorii în mod
tendențios nu-i oferă cale liberă ».
In legătură cu multiplele sale adresări la Academia de Științe, lucrarea a fost
studiată în cadrul secției de spectroscopie, care a conchis că «nu sunt temeiuri de
a revizui postulatele de bază despre esența fenomenelor luminii» și i-a recomandat
acestuia să facă studii universitare specializate.
Toate acestea l-au determinat pe O. să ajungă la concluzia că nu poate demonstra
dreptatea și veridicitatea descoperirii sale nici printr-o modalitate, de aceea, a

45
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

hotărât să-i pedepsească pe cei vinovați.

In această perioadă era impulsiv, furios, indispus. Și-a procurat o armă, căreia
i-a pregătit o husă asemănătoare cu cea în care se puneau desenele de dimensiuni.
Luându-și concediu, a plecat la Academia de Științe. înainte de a se porni, i-a spus
concubinei sale că merge acolo pentru «a -și promova lucrarea», iar din orașul M.
«Mă întorc fiind recunoscut sau nu mă întorc deloc».
Sosind în orașul M. sub un nume fals, a pătruns în secția de spectroscopie a
Academiei de Științe, de unde primise răspunsul negativ, și după părerea lui,
ofensator. Sub pretextul, că scoate desenele din tub, a scos arma și l-a împușcat pe
academicianul K., care îi dezaprobase anterior cercetările.
După acest omor cu sânge rece a spus «iată, acum m-a recunoscut».
In perioada aflării sale la expertiza psihiatrică, era dispus să vorbească despre
descoperirea lui epocală în ramura opticii, afirmând că, această invenție este o
«lucrare fundamentală». Era convins, fără echivoc, de importanța studiilor și
descoperirii sale. Preciza că toate opiniile despre cercetare erau tendențioase
și false, însă va sosi și ziua când «dreptatea va trebui să triumfe». Despre fapta
pe care a comis-o, vorbea ca despre ceva, ce trebuia cândva să se întâmple. O.
era sigur că «lucrările sale» vor fi recunoscute. Se revolta când i se argumenta
inutilitatea «descoperirii». Regretă cele întâmplate, dar insistă să demonstreze ca
a avut dreptate.
Comisia psihiatrică într-un cadru extins l-a recunoscut ca personalitate paranoidă
(paranoială) cu semne de evoluție patologică. Declarat responsabil.

Cele relatate mai sus, permit a-i atribui acestuia tipul paranoid de
personalitate, cu idei prevalente de invenție. Comportamentul lui este
pe deplin supus acestei idei.
Convingerea despre «descoperirea epocală» l-a copleșit totalmente,
justificându-i activitatea cu scopul de a «atinge adevărul». Această
activitate intensă, inclusiv și nevalidarea de către academicieni a
așa numitei invenții, duce la o masivă afectare morală, din cauza
«nedreptății». Ideile prevalente ating nivelul celor patologice
dominante, cu identificarea persoanelor care îi pun piedică. Conform
gradului de intensitate a stării afective , aceasta devine echivalentă
celei delirante. In astfel de cazuri, putem vorbi despre evoluție
patologică. Delictul este săvârșit în momentul în care, cuprinderea
prevalentă atinge apogeul maxim, lucru care, totuși, nu l-a lipsit pe
O. de capacitatea de a înțelege acțiunile sale și consecințele acestora.
Ca subtip al tipului paranoid (paranoial), unii autori (P.Gannușkin,
K.Schneider ș.a.) descriu personalitățile fanatice. Acestea își consacră
activitatea îndeplinirii unei idei, unui lucru sau unor activități, fiind
pe deplin dedicați acestora, fără a mai lăsa loc pentru altceva. Toate
ideile, activitățile lor au, de asemenea, un caracter prevalent, însă

46
spre deosebire de paranoici (în sensul expunerii de mai sus), ei nu-
și evidențiază personalitatea, nu se consideră deosebiți, dotați, ci
dimpotrivă, se cred oameni de rând, care-și atribuie datoria realizării
unei idei cu «caracter însemnat» social, religios, obștesc sau personal.
Fanaticul, în sensul deplin al cuvântului, nu simte necesitatea de
a-și argumenta logic ideile, el crede orbește în ele și î-și consacră
toată activitatea la aplicarea în viață ale acestora. Deși nu manifestă
un egoism pronunțat, în comparație cu paranoicii, ei rar manifestă
afectivitate față de alți oameni. Aceștia au tendința de a-i folosi pe
cei din jur în scopuri personale. Puțin îi interesează căile prin care
aleg să-și atingă scopurile, ei adoptă o atitudine indiferentă și rece față
de necazurile altora;. Este de invidiat voința și ambiția cu care ei își
promovează ideile. încercarea de a le demonstra acestora inutilitatea
ideilor și irosirea zadarnică a timpului se soldează cu insucces. Atunci
când li se aduc argumente logice, dovezi contradictorii, acești indivizi
rămân surzi, acționând în continuare cu aceeași insistență. Mai mult ca
atât, obstacolele, piedicile întâmpinate în desfășurarea activităților, le
oferă doar tărie de a-și îndeplini până la final obiectivele, manifestând
o voință de fier. Fanaticul este un luptător, care frecvent are divergențe
cu oamenii din jurul lui, cu realitatea, cu societatea, inclusiv și cu legile
statului. Deseori, se impune printr-o viziune deosebită, care diferă de a
altora în ceea ce privește unele situații-problemă, declarându-se în acest
sens, un visător neînțeles de majoritatea semenilor. Uneori reușește să
găsească adepți printre cei sugestivi, care deseori nu cunosc motivul
real pentru care îl susțin pe fanaticul inducător. Fanaticii religioși,
(care se întâlnesc și în zilele noastre) provoacă o mare bătaie de cap
societății, pentru că atrag cu perseverență de partea lor și în activitățile
ce le organizează, mii de oameni, care nu întotdeauna înțeleg pe deplin
rolul acestora. în istoria Basarabiei, putem găsi exemple unor astfel
de fanatici. Un așa-zis Inochentie, din comuna Cosăuți, Soroca a
convins și a atras în activitatea sa religios-sectantă numeroși consăteni
și oameni din satele din împrejurime, care îi împărtășeau ideile și
care l-au urmat până în orășelul Balta,, regiunea Odessa, unde și-a
găsit adepți și în rândul localnicilor din regiune. Mulțimea de adepți
creștea atât de mult, în cât, guvernul țarist a găsit ieșire din situație
doar prin expulzarea acestuia în guberniile de nord ale Rusiei. Unii din
susținătorii ideilor acestuia l-au urmat și acolo.
Printre paranoici se întâlnesc frecvent unele tipuri de persoane,
numite cverulente, fapt expus și mai sus. Acestea au o sensibilitate
deosebită către nedreptăți, încălcarea legilor, lezarea drepturilor sale și
altora, fapt care îi determină a se antrena în lupta pentru «restabilirea
dreptății”.

47
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

Prezentăm unul din aceste cazuri.

Ana, 44 ani, trasă la răspundere pentru încălcarea ordinii publice.

S-a născut în familia unor personalități marcante. în copilărie, se remarcă
o dezvoltare fizică fără particularități. Până la vârsta de 9 ani, a stabilit puține
contactate cu alți copii, petrecându-și o mare parte din timp în compania bonei, la
vila familiei. Când părinții veneau la vilă, Ana asista deseori la discuțiile lor despre
nedreptățile din societate.
încă din copilărie era nervoasă, supărăcioasă, încăpăținată, nu-i plăcea să
execute indicațiile altora. In gimnaziu se deosebea prin activitate exagerată,
persistență, disciplină exemplară.
Nu de puține ori, fata se antrena în conflicte cu profesorii, care, după părerea ei,
îi ofensau pe cei «mai slabi». Sesiza în multe cazuri nedreptăți, pe care nu se sfia
să le prezinte într-o manieră îndrăzneață și dascălilor. încercările părinților de o
tempera în acest sens, de a o convinge să nu inițieze conflicte «pentru alții» nu au
adus rezultate scontate. Activitatea ei în numele dreptății, a rămas identică pe tot
parcursul anilor de studii.
In cadrul unei sărbători școlare, a prezentat dovezi defăimătoare la adresa uneia
din profesoare, iar când a fost certată în legătură cu acest eveniment, ea a încercat
să se otrăvească. In urma tentativei de suicid, a fost internată în spital, unde, la fel
constata încălcări, intra în conflicte cu personalul.
După terminarea gimnaziului a continuat studiile la facultatea de juridică. Și-a
ales juridica pentru a « ști legile» și a le aplica în cazul încălcării lor.
Câțiva ani a lucrat în Germania, unde chipurile, a avut o misiune secretă.
Acolo se implica cu regularitate în lupta pentru dreptate, găsea încălcări, demasca
«dușmanii» în dreapta și stânga. Curând, datorită activității sale furtunoase, a fost
arestată și condamnată la 10 ani închisoare. In legătură cu efectuarea procesului
verbal, a fost trimisă la expertiza psihiatrico-legală, de care a fost recunoscută ca
suferindă de psihopatie, tip paranoial-cverulent. Responsabilă.
In perioada detenției avea neînțelegeri din cauza caracterului său direct,
informând deținuții penitenciarului și șefii acestuia despre încălcările și «crimele»
pe care le comit, însă, pe care ea le va aduce la cunoștința celor mai sus-puși.
Scria petiții și plângeri în toate instanțele, reclamând fărădelegile din închisoare,
de repetate ori a declarat greva foamei.
Din cauza comportamentul ei scandalagiu și rebel, a fost trimisă la expertiza
psihiatrico-legală. In secția de psihiatrie ea continua să scrie plângeri și petiții,
spunea că este « luptător pentru dreptate», găsea diferite neajunsuri ce o afectau,
se dedica «toată» luptei cu fărădelegile observate. A fost recunoscută ca suferindă
de psihopatie cu structură severa. Decompensare. A fost recomandat tratament prin
constrângere. In spital s-a aflat pe parcurs a 2 luni. In acest răstimp. Ana pretindea
condiții deosebite pentru sine, scria petiții în diferite instanțe, solicita întâlniri cu
diferite persoane oficiale, tutela și apăra interesele altor bolnavi, le oferea acestora

48
diferite sfaturi și anume: cum să se comporte, ce pretenții să înainteze. Se constata o
supraapreciere a persoanei sale, a calităților morale și intelectuale. Curând, a fost
transferată în alt spital cu diagnoza: Psihopatie severa tip paranoial cu trăsături
cverulente, cu critică diminuată.
In spital, ea scria în continuare demersuri către administrație și în alte instanțe,
expunea pretenții exagerate, declara fără motiv greva foamei. După o oarecare
ameliorare a stării, a fost externată.
Pe o perioadă scurtă de timp a lucrat la grădinița de copii, mai apoi, timp de doi
ani nu a avut un loc de muncă, așa că a fost nevoită să vândă haine deja utilizate,
însă, fiind considerată o afaceristă, a fost trasă la răspundere.
în secție, Ana era orientată. Se prezenta cu dârzenie, ținuta și vestimentația ei
erau exemplare. Intra cu ușurință în contact cu ceilalți, însă când i se reamintea
de trecutul ei, aceasta devenea mai tăcută și reținută, expunea faptele sale laconic,
cu un oarecare mister, făcând aluzii la abilitățile sale Spunea că a avut misiuni
oarecum secrete, pe care nu poate să le dezvăluie. La multe din întrebări oferea
răspunsuri abătute.
Era conștientă defaptul că are un caracter deosebit, este deschisă, directă în orice
situație, se declară « luptător pentru dreptate», «luptător contra fărădelegilor».
Susținea că așa afost mereu, și așa va rămâne, orice i s-ar întâmpla. Iși laudăpersoana
sa în ansamblu, posibilitățile, precum și acțiunile sale, Iși exprima comportamentul
«protectiv» față de alți pacienți, le oferea diferite sfaturi, le «deschidea ochii» la
încălcările, neajunsurile din jur.. Uneori se implica și în schemele de tratament. Ca
și în alte situații, scria plângeri și demersuri cu caracter cverulent în instanțe, cerea
mai multă hârtie pentru a avea posibilitatea să-și expună părerea și nemulțumirea.
Spune «că își va atinge scopul și-i va defăima pe cei vinovați, iar dreptatea «va
triumfa».
A fost externată cu diagnoza: Tulburare de personalitate tip paranoid cu structură
severă. Subtipul cverulent.

Cele expuse anterior, cu certitudine permit a atribui acest caz

personalităților de tip paranoic (paranoid), subtipul cverulent. Ana
este o luptătoare tipică pentru dreptate. Această particularitate a ei este
însoțită și de alte particularități de caracter, cum ar fi: verticalitatea,
suspiciunea, aprecierea exagerată față de propria persoană, perseverența
și dârzenia ei de a continua lupta indiferent de circumstanțele vieții.
După părerea noastră, luând în considerație permanenta ei dezadaptare
socială, din punct de vedere psihiatrico-legal, Ana poate fi evaluată ca
fiind o persoană căreia poate fi aplicată noțiunea de responsabilitate
redusă.
Criteriile de diagnostic caracteristice pentru F.60.0-tulburare de
personalitate paranoidă, se definesc prin (se cer a fi nu mai puțin de
trei semne):

49
 ■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

(a)O sensibilitate excesivă la eșecuri/ înfrângeri și atitudini

neprietenoase;
(b) Tendință de a purta permanent ranchiună, cum ar fi refuzul de
a ierta insultele, loviturile sau desconsiderarea;
(c) Suspiciune și o vădită tendință de a distorsiona trăirile, prin
interpretarea greșită a acțiunilor neutre sau prietenoase ale altora drept
acte de ostilitate și dispreț;
(d) Un sentiment combativ și tenace de susținere a drepturilor
personale, care nu este adecvat situației prezente;
i (e) Suspiciune recurentă, fără justificare, privind fidelitatea
partenerului sexual sau soțului/soției;
(f) Tendința spre o stimă de sine excesivă, manifestată printr-o
i atitudine persistentă de referință la sine-însuși;
(g) Preocupări privind explicarea prin «conspirații» lipsite de
1 substanță a evenimentelor care implică pacientul sau lumea în general.

i Tulburare schizoidă de personalitate

I în lucrarea «Constituția și caracterul» E.Kretschmer descrie
| pentru prima oară tipul schizoid, datorită prezenței unor deosebiri
n constituționale și trăsături de caracter asemănătoare cu modificările
survenite în schizofrenie. Mai mult ca atât, în lucrarea dată, autorul
i, deseori compară aceste personalități cu bolnavii de schizofrenie. Pe
parcurs, noțiunea este descrisă și de alți învățați (E.Kann, P.Gannușkin,
S.Suhanov ș.a.) care, la fel indică asemănarea acestor personalități cu
| schizofrenicii. în clasificările IX și X a bolilor psihice sesizăm iară
și tipul schizoid. Totodată, în DSM-V, alături de tipul schizoid apare
tipul de personalitate - schizotipal. Includerea tulburării schizotipale
în cadruî tulburărilor de personalitate trezește nedumerire, deoarece
tulburarea schizoidă de personalitate este o afecțiune constituțional
determinată, care se instalează din fragedă copilărie, pe parcursul
i| întregii vieți, pe când tulburarea schizotipală, cu manifestările ei
mozaice, apare (se instalează) la persoană de la o anumită vârstă, și «nu
reflectă trăsături de caracter, ci simptome» (M.Stone, 2001). Clinic,
i schizoidul are multe comun cu un schizofrenic, a cărui boală are o
evoluție lent-progredientă, doar că schizoizii se nasc cu particularitățile
lor, în timp ce la schizofrenici apar schimbări progresive pe parcursul
vieții, de la o vârstă anumită.
Una din trăsăturile principale ale acestor personalități este izolarea
sa autistă de lumea înconjurătoare. Această trăsătură determină
comportamentul și faptele acestora. Schizoidul este ori tăcut,
ori comunicabil într-un cerc restrâns de oameni, sau superficial

50
comunicabil pentru «a fi» altfel, fără contact profund, sufletesc cu
lumea înconjurătoare. Ei afișează o antipatie față de comunicare, care
variază de la anxietate, până la răceală, brutalitate și dușmănie. Printre
schizoizi se întâlnesc visători, care ușor se izolează de mediul exterior,
în «chilia lor».
Schizoidul deseori este copleșit de gânduri ipocondriace,
descoperiri tehnice sau idei metafizice. Izolându-se, acesta începe să-
și construiască cercul său de idei referitoare la lume, elaborându-și
diferite îndeletniciri.
De obicei, un asemenea individ posedă un standard deosebit al
vieții, pe care îl urmează cu sfințenie. De cele mai multe ori, el își
restrânge cercul prietenilor până la menținerea relației de prietenie
cu un singur om. Mulți dintre schizoizi sunt religioși, ajungându-se
până la fanatism. Persoana schizoidă nu se dizolvă în mase, ea rămâne
izolat - perete. Are tendința de a se manifesta paradoxal în viața
emoțională și în comportament. La el lipsește o integritate lăuntrică în
toate procesele psihice.
Aceștia, sunt percepuți de către oamenii din preajmă ca niște ființe
stranii, de la care nu știi la ce să te aștepți. E.Kretschmer constată la
ei lipsa «rezonanței afective» față de trăirile semenilor. Un element
specific acestora îl reprezintă limitarea contactelor, interiorizarea,
înclinația către trăirea de unul singur a sentimentelor și emoțiilor,
greutăți în stabilirea relațiilor cu cei din jur, răceală în relațiile cu cei
apropiați. De obicei, sunt închiși, discreți și ciudați.
Lipsiți de simțul umorului, ei afișează seriozitate în situații
nepotrivite. Se constată o înclinație sporită către autoanaliză, reflecție.
Ei pot manifesta un nivel destul de satisfăcător al cunoștințelor, având
capacități intelectuale și evidențiindu-se prin străduința de a învăța și
de a cunoaște câte puțin din fiecare ramură a științei.
Ei pot exprima sacrificiu în circumstanțe puțin principiale și pot
simți dezgust și lipsă de interes în situațiile care reprezintă interes
pentru ceilalți. Adoptând o atitudine reticentă față de persoanele
apropiate, aceștia, sunt în stare să manifeste sensibilitate față de
oamenii necunoscuți.
Nu e de mirare faptul că acestea sunt percepute ca niște persoane
cu stranietăți, neînțelese. La schizoid totul este deosebit: atât maniera
de comportament, gesturile, mimica, cât și mersul sau scrisul.
Comportamentul lui este rigid și nu se modelează în dependență de
situație. Acestora nu le ajunge consecutivitate și legătură concomitentă
între fapte. Le este caracteristic comportament patetic, eleganța,
ciudățenia, cu impulsiuni comportamentale imprevizibile sau chiar
comportament absurd. Gesturile acestora, mimica lor, de cele mai

51
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

multe ori, nu corespund conținutului vorbirii.

Vorbirea este ba rafinată, bombastică și patetică, ba monotonă,
inexpresivă, nemodelată. Ținuta lor este rigidă, deseori aceștia se
mișcă ca niște roboți: unii merg fără a îndoi picioarele, alții își târâie
membrele inferioare, alte persoane au un mers săltăreț, pe când unele
merg într-o poziție aplecată, efectuând mișcări de amplitudine mare cu
mâinile, asemănător maimuțelor
Scrisul lor este la fel de ciudat: literele au o înclinație neobișnuită,
cu configurații specifice, originale, cu cârlionți deosebiți, mărimea lor
fiind deseori neuniformă, inegală.
Datorită faptului, că aceștia trăiesc într-un univers al lor, fără
a pătrunde în esența realitățiilor exterioare, schizoizii au doar o
închipuire subiectivă, deseori greșită și bizară despre lumea din jur.
Ei sesizează toate lucrurile care se întâmplă în societate, pe părți,
pe episoade, nefiind în stare a sinteza o imagine integrală, a realiza
o coerență și o legătură între acestea, de aceea, concluziile formate
despre realitate, de obicei, sunt greșite. Schizoidul rămâne intact față
de necazurile și bucuriile celor din jur, deseori prezentându-se ca un
«chiriaș» în propria familie.
E.Kretschmer constata la ei combinația unei sensibilități crescute
cu o atitudine distantă, rece în stabilirea relațiilor cu oamenii. într-o
anumită măsură, se prezintă lezate și procesele intelectuale ale
acestora. Schizoidul, fiind rupt de la realitate, operează mai mult cu
șabloane, formule și construcții, utilizând coduri de viață separate.
După P.Gannușkin, persoana schizoidă vede și percepe mediul
înconjurător doar prin prisma schemelor ochelarilor săi, care îi oferă
imagini a unor concluzii prealabil făcute, și nu material pentru a le
construi. De obicei, schizoidul posedă viziuni care sunt incompatibile
cu realitatea și contrare opiniilor acceptate de alții. Ciudățenia
schizoidului se reflectă și în faptul că acesta acceptă doar ceea ce
corespunde concepțiilor sale.
Spectrul său de idei nu se potrivește realității și nu își modifică
conținutul în dependență de situația existentă la momentul dat, ci în
raport cu schemele lui prealabile, realizate în contextul dat. Gândirea lor
se prezintă pompoasă, întortocheată, cu combinații puțin compatibile,
care nu au nimic în comun între ele, fiind paradoxală, moralistă. Logica
gândirii lor este curbilinie, deformată, plină de contraziceri, pe care
individul nu le observă, datorită lipsei simțului logicii și a sesizării
celor mai vizibile și chiar stringente contraziceri. Atenția schizoizilor
este afectată prin faptul că ei manifestă interes doar față de lucrurile,
evenimentele care se «găsesc» în cercul lor de interese. Totodată, în
unele cazuri, schizoizii se concentrează la îndeplinirea lucrului care îi

52
stârnește interesul.
De regulă, persoanele respective sunt văzute ca oameni ce se remarcă
printr-o voință abolită, care la fel ca și schizofrenicii cu formă simplă,
pot să-și petreacă timpul în lipsă de activitate, în lenevie, lăsând în
voia sorții cele mai stringente probleme. Interesele lor, de obicei
ciudate, justifică ocupații mai puțin înțelese de către cei din jur, inutile,
care le diminuează mica rezervă de energie, care de obicei, o posedă.
Apucăturile, comportamentul lor sunt ca lege complet ciudate și chiar
absurde. Schizoidul își îndeplinește munca după înțelesul și legile
sale. Aparent, se prezintă ca un tip egoist, deoarece îi lipsește tactul
comportamental și manifestă o indiferență deplină față de interesele
altora. Această atitudine a lor nu este totuși determinată de interesul
meschin de rentă, ci reiese din răceala lor sufletească.
Calea schizoizilor în viață este inserată de dificultăți în a-și întemeia
o familie, iar în caz de o are deja, există o neînțelegere din partea celor
din jur datorită comportamentului lor monoton, ciudat și indiferent față
de evenimentele familiale. în familia sa deseori el este un «chiriaș».
Schizoidul se prezintă inapt pentru serviciul militar, unde se cere
subordonarea și îndeplinirea strictă a ordinelor celor mai sus-puși.
în aceeași măsură, el are mari dificultăți de adaptare în colectivul de
muncă și de a îndeplini ceea ce i se cere.
Din propria inițiativă, ei își schimbă locul de lucru, deoarece muncile
sunt percepute de ei ca ceva de rutină, «neinteresante», nu sunt pe
placul lor. Totodată, aceștia își schimbă locul de trai din motive puțin
înțelese de către cei apropiați, acest lucru fiind interpretat de schizoid
ca fiind «romantic și fascinant».
Unii autori (N.Felinskaia, lu.Cibisov, L.Șmaonova ș.a.)
divizează schizoizii în dependență de predominarea în tabloul clinic a
unor sau altor trăsături. Reieșind din aceasta ei evidențiază variantele:
senzitivă, evitantă, cea cu predominarea "răcelii emoționale” și cea,
la care ușor apar idei prevalente.
Caracteristice pentru varianta senzitivă, de rând cu ciudățenia și
paradoxalitatea vieții "interne” ale acestora, sunt sensibilitatea către
evenimentele din jur și o suportabilitate proastă a vieții reale. Ei se
prezintă dubioși, suspicioși. Prețuiesc cele ce se petrec în jur doar
din punctul său de vedere. Manifestă precauție în toate, evită cele mai
neînsemnate greutăți ale vieții. Rușinoși și distanțați de toți ei preferă
singurătatea, sinchestrarea în sine, în lumea retrăirilor sale. Aceștea
percep realitatea prin prisma fanteziilor, invențiilor, construcțiilor
teoretice, având de la aceasta o oarecare plăcere, dar tot odată sunt
lipsiți de inițiativă de a le introduce în viață. Datorită sinchestrării
în sine și deteriorării legăturilor cu realitatea aceasta din urmă este

53
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

petrecută de ei subiectiv și incorect ca într-o "oglindă concavă”.

Pentru schizoizii evitanți sunt caracteristice autismul, o izolare
marcantă de la lumea înconjurătoare, lipsa "rezonanței afective”
către retrăirile altora. Ei se prezintă reținuți și distanțați de cei din jur.
Uneori aceștea simt necesitatea de a se împărtăși cu trăirile sale, cu
problemele vieții, dar întâlnind neînțelegere din partea celor din jur și
mai mult se închid în sine.
Cei emoțional reci manifestă o răceală emoțională marcantă prin
diminuarea sentimentelor de simpatie și dragoste față de cei din jur.
Aceștea nu se socot cu necesitățile celor ce î-i înconjoară, manifestă
lipsa de politețe și chiar cruzime față de cei, care le-au lezat interesele.
E caracteristică și lipsa demnității morale și rușinii, când au comis
ceva jignitor sau necinstit față de cei apropiați.
Și în sfârșit, unii din schizoizi, ca lege autiști și emoțional inadecvați,
sunt înclinați către stagnare unor idei, care primesc caracter prevalent.
Acestea au de obicei conținut abstract, ciudat, pe deplin rupt de la
realitate. E de subliniat, ca posesorii acestor particularități manifestă
tendința către activități, dar acestea sunt determinate nu atât de
interesele obștești, familiare sau altele din acest domeniu, ci din
motive puțin înțelese, care reiese din ideile sale prevalente cu caracter
abstract și neobișnuit.

Prezentăm una din observațiile clinice.

Pacientul D. după profesie medic, pe care autorul l-a cunoscut încă din anii de
studenție, până la bătrânețe.
Date despre ereditate și afecțiunile generale suportate în copilărie nu au fost
culese. E cunoscut faptul că pe tot parcursul anilor de studii universitare el era
închis, necomunicabil, timpul și-l petrecea de unul singur, prieteni n-a avut. Pe
atunci, mai multă vreme consacra întocmirii rebusurilor și tălmăcirii celor realizate
de alții. Totodată, el se pregătea cu regularitate de lecții, așa că a terminat medicina
fără mari probleme.
Trăgea atenția asupra faptului că interesele lui se deosebeau de a celorlalți,
era perceput ca «un visător» închis în sine, cu care nu găsești limbă comună. Se
prezenta destul de detașat, nu iniția discuții cu alții, iar una dintre colegele sale de
grupă a declarat că D. «nu se mai însoară niciodată».
Totuși, soarta a făcut că D. să se căsătorească cu o fată de altă specialitate. In
perioada când își efectua stagiul de practică în alt oraș, ea a început a-l vizita și
până la sfârșitul practicii, aceștia s-au căsătorit.
Din spusele soției, pe tot parcursul vieții conjugale, partenerul a manifestat
răceală față de ea și fiică, părea ofilit, lipsit de inițiativă. Nu se implica aproape
deloc în treburile familiale și nu acorda interes succeselor la învățătură și altor

54
probleme din viața fiicei.
La îndemnul soției, a plecat la doctorantura în alt oraș, împreună cu mai mulți
pământeni. Acolo el trăia de unul singur într-o cameră, aproape că nu contacta
cu băștinașii săi, îi ocolea în locuri publice, nu susținea nici o discuție, părea ca
manifestă dezinteres față de toate lucrurile
De către colaboratorii secției unde lucra era considerat straniu, ciudat și
necomunicabil. Coordonatorul tezei sale științifice era nevoit permanent să îl
stimuleze, căci D. făcea impresia că nu are suficientă vigoare de a lucra și nici o
plăcere. In societatea colegilor săi părea afi un om care puțin îi cunoaște pe aceștia,
mereu era tăcut și evita evenimentele comune (zile de nașteri, sărbători). Dădea
impresia că nu-l interesează relațiile cu alții sau prietenia.
De exemplu, putea călători în metrou alături de vreun pământean sau colaborator
și parcă nici nu-l observa pe acesta. Putea să parcurgă mai multe stații și să privească
«parcă în gol», iar la încercările cunoscuților de a iniția un dialog cu e, răspundea
laconic la câteva întrebări, ca mai apoi să se aprofundeze din nou în șinele său.
Până la urmă, a susținut teza și s-a reîntors la baștină. In cadrul familiei el
rămânea la fel de pasiv, nu se interesa de treburile familiale, lăsând totul pe umerii
soției. Aceasta din urma a comparat atitudinea acestuia cu cea a unui «om străin»,
care parcă numai ce a venit în ospeție.
Din cauza distanțării sale față de toți, el nu a avut prieteni și a sortitfamilia de a
avea același destin. La serviciu colaboratorii îl priveau ca pe un om straniu, bizar,
iar unii se interesau dacă nu cumva este bolnav psihic. Unul din colegii săi din
policlinica în care lucra povestea, că nu l-a văzut pe D. nici o dată vesel, dar nici
supărat, «de parcă nu are suflet».
In ceea ce privește emoțiile lui, cam același lucru relata și soția sa. Ea constata că
lui nu-i plăcea să petreacă, rar, fiind înduplecat, mergea în ospeție. Acolo, de obicei
era tăcut, distras, nu lua parte la discuții, veselia altora nu numai că nu-l molipsea,
dar chiar îl și enerva. Când toți râdeau, D. rămânea cu aceeași față înmărmurită,
pe care se putea citi indiferența. întors acasă, declara că pe viitor, nu va mai merge
nicăieri, deoarece se plictisește.
La propunerea soției, au început împreună a întocmi un dicționar. Această
ocupație, se pare, i-a trezit un oarecare interes. Se dedica în totalitate și își consacra
timpul acestei activități după orele de serviciu și nu-și permitea a întrerupe această
ocupație. Au dus la bun sfârșit editarea dicționarului, însă acest lucru nu a trezit
acestuia careva emoții pozitive.
Autorul acestor schițe a avut ocazia de a se întâlni frecvent cu D. deoarece trăia
în vecinătate, mergea des spre transportul public în comun. Primul lucru care trăgea
atenția era ținuta lui vestimentară, ce părea că nu a fost îngrijită de ani.
Mergea gârbovit, cu privirea când «stinsă», când parcă speriată și țintită în
pământ. Se deplasa cu pași mari, de parcă măsura distanța, iar cu mâinile făcea
mișcări neobișnuite, dezordonate, cu amplitudini mari. Când era salutat de către
vreun trecător, bolmojea ceva cu insatisfacție, de tipul «bună». Convorbirea inițiată

55
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

acesta nu o susținea, răspundea laconic și pe scurt. Făcea impresia că nu manifestă

interes nici față de inițiatorul conversației, nici față de conținutul acesteia.
Expresia feței lui rămânea una și aceeași, nu puteai citi nimic pe ea. Emoțiile lui
erau sărace sau chiar nu se manifestau deloc nici prin mimică sau gesturi și nici
prin tonalitatea glasului. De fapt, vocea îi era monotonă, nemodelată, iar privirea
«stinsă», îndreptată alături de interlocutor. Sosit la stația transportului public, el
se îndepărta de însoțitor, de parcă nici nu l-ar fi cunoscut și nici nu arfi mers cu el
alături, privindfără interes undeva.
E de constatat totuși, că el a lucrat în calitate de medic până la vârsta de
pensionare, însă despre profesionalismul lui în acest domeniu nu putem să ne
expunem opinia. Cu câțiva ani în urmă acesta a murit.

Trăsăturile de caracter și comportamentul lui D. în ansamblu se

încadrează în tabloul clinic al personalității schizoide. Dacă am face
trimitere la condițiile care le întrunește D. pentru diagnosticarea
tulburării schizoide de personalitate, conform ICD-10, putem enumera:
tendința de a se izola de oameni, răceala emoțională și afect tocit, lipsa
sentimentelor calde față de cei apropiați; tendința de a nu comunica și
de a fi închis; manifestarea interesului față de activități neobișnuite;
«închiderea» în sine și lipsa prietenilor apropiați; imposibilitatea de
a se conforma normelor sociale de comportament și ținută; izolarea
autistă față de lumea înconjurătoare.
Criterii de diagnostic pentru F.60.1 - Tulburare schizoidă de
personalitate (se cer a fi cel puțin 3 caracteristice):
1. Puține activități care produc plăcere;
2. Răceala emoțională, detașare sau afect tocit;
3. Capacitatelimitatădeaexprimacăldură,sentimente tandre saumânie
față de ceilalți;
4. Indiferența aparentă față de laudă sau critici adresate de ceilalți;
5. Interes scăzut față de stabilirea relațiilor sexuale cu alte persoane;
6. Preferința aproape invariabilă pentru activități solitare;
7. Preocupări excesive pentru fantezii și introspecție;
8. Lipsa prietenilor apropiați sau a relațiilor bazate pe încredere;
9. Insensibilitatea marcată față de respectarea normelor sociale și
convențiilor.

Tulburare disociată de personalitate

Tabloul clinic al acestui tip de personalități expuse în ICD-10 și

DSM-V, precum și practica noastră ne permit a constata că aceste
personalități patologice se deosebesc prin lipsa moralității. în ICD-
10 și DSM-V sunt stipulate așa manifestări ale conduitei precum:

56
r
chiulirea; inițierea de bătăi; utilizarea armei în încăierări; forțarea
altor persoane pentru efectuarea actului sexual; cruzime fizică față de
oameni și animale; distrugerea proprietății altora; furturi comise mai
mult decât o ocazie.
Dacă am însuma caracteristicile enumerate mai sus, am putea afirma
că antisocialul se comportă ignorând principiile morale, acționează
contrar normelor sociale și legislației, exploatând mediul în folosul
său. Acestea sunt persoane lipsite de morală, de sentimentul rușinii
și datoriei față de alții. In majoritatea cazurilor, ele se conduc după
propriile legi și principii de joc. Deseori, au o atitudine foarte dură
și aspră față de alte persoane și chiar se consideră îndreptățite de a
încălca drepturile altora. Indivizii disociali nu sunt «datori» celor
din jur (chiar celor apropiați) cu nimic, ci dimpotrivă, aceștia îi sunt
«datori» lui.
Antisocialul este într-o permanentă tensiune și «excitație» afectivă,
care î-i încurcă purtătorului adaptare sociala. Acestea relativ repede
se plictisesc. Ei rău suportă tristețea și nu rareori pe fondalul acestea
manifestă furie și chiar disforie, ceea ce îi apropie de epileptoizi.
Reacțiile lor afective nu au stăvilire, poartă caracter a celor disfbrice,
iar acțiunile în vremea acestora sunt imprevizibile, deseori având
menire de a aduce suferinzi, a face rău celor din jur.
Acestea sunt acele persoane care devin oponenți ai societății, care se
răzbună pe membrii ei, merg conștient împotriva legii, iar comiterea
infracțiunilor devine pentru ei un adevărat orgoliu.
Comportamentul față de semeni este deseori respingător, neînțeles.
Pentru a-și satisface dorințele, ei sunt capabili să cheltuie și ultimii
bani din casă. Drepturile și sentimentele celor din familie sunt
ignorate, călcate în picioare, fără nici o rușine, nici o milă. Acestea
pentru o nimica toată pot scuipa mamei sale în față, pot iniția cu cei
apropiați sfadă, în vremea căreia strică vesela, mobila, ferestrele, țelul
fiind a se răzbuna prin provocarea suferințelor celorlalți. Furia lor în
sânul familiei este chiar mai pronunțată decât în alte condiții. Aceasta
se manifestă mai cu seamă față de acei membri a ei, care încearcă ai
ține «în frâu», manifestă asprime în acest sens. Tendința de a le limita
libertatea este suportată de aceștia prost, fapt ce îi determină a părăsi
familia pentru a face și proceda cum doresc.
Când li se reproșează incomoditățile pe care le cauzează oamenilor,
datorită faptelor pe care le comit, disocialii le trec cu vederea, de parcă
nu se referă la ei aceste acuzații. Mai mult ca atât, ei deseori aruncă
vina pe cei din preajmă, învinuindu-i de toate relele: aceștia, chipurile,
l-au provocat, din acest motiv ei au și procedat astfel. Comportamentul
antisocial reflectă un aspect sadic, cu bravură, pe care ei îl continuă și

57
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

în cazul în care, față de ei, se iau măsuri, relativ dure.

De obicei, antisocialii ies din scandalurile apărute în legătură cu
conduita și faptele lor, fără mustrări de conștiință. Pentru a-și justifica
cumva acțiunile, ei spun minciuni, inventează situații dramatice.
Comportamentului necontrolat îi aduc frecvent în rândurile posesorilor
de cazinouri, baruri și cluburi de noapte.
Pedepsele, fie ele chiar și aspre, cum ar fi arestarea, judecarea și
întemnițarea, modifică puțin spre bine atitudinea lor - ei nu trag concluzii
așteptate din aceste experiențe.
Implorările celor apropiați, rugămințile și, cu atât mai mult,
amenințările din partea acestora, nu numai că nu îi determină să fie mai
adecvați în comportament, ci chiar trezesc în aceștia protest. Conduita
lor în aceste situații devine și mai grotescă, iar tendința de a face rău și a
cauza neplăceri se amplifică.
Se creează impresia că persoanele antisociale, atunci când comit
anumite fapte, sunt lipsite nu numai de rușine, dar și de tot ce este
omenesc,
Utilizarea alcoolului, ebrietatea alcoolică evidențiază și mai mult
laturile negative ale conduitei acestora, ducând la tendințe agresive și
inițieri de bătăi.
Mulți dintre indivizii cu o asemenea tulburare de comportament
suplinesc rândurile diferiților escroci, cu ocupații suspecte și nu rareori,
ilegale. Acestea ca lege rar au un loc stabil de muncă, unde cerințele
sunt relativ mai mari decât în familie și comportamentul se cere a fi
conformat (adoptat) unor cerințe. De regulă, fiind angajat la serviciu,
persoana antisocială adoptă același comportament, remarcat prin:
scorniri și minciuni, absențe frecvente și nemotivate, conflicte cu
angajații și cu patronul întreprinderii. Nu rareori, ei abandonează lucrul
din propria inițiativă.
Uneori, pe neașteptate se căsătoresc, chiar «de la prima întâlnire».
Acest mariaj însă, este de scurtă durată, deoarece și aici își aplică
propriile legi: ignoră interesele partenerului conjugal, îl maltratează, îl
amenință cu omorul, face cheltuieli imprevizibile, permanent inițiază
scandaluri. Comportamentul său, până la urmă, trezește dezgust și frică
partenerului, care îl părăsește.
Pentru cei din familie antisocialul este o adevărată povară, uneori,
chiar o tragedie, iar cei, care îi solicită un comportament echilibrat, îi
devin dușmani.
De cele mai multe ori, părinții individului sunt ținta agresivității
acestuia, mai cu seamă tatăl, care îi cere supușenie.

P., 27 ani, acuzat de huliganism

58
 Ereditate împovărată. Mama și tata- impulsivi, instabili. Mama era mai nervoasă,
nereținută, mult timp ținea pică pe alții.
Graviditatea mamei a decurs cu toxicoză. S-a născut la termen. In copilărie a
suferit de variolă.
încă din copilărie P. era neastâmpărat, bătăuș, se ofensa repede, cu copiii de vârsta
sa avea relații tensionate, se certa cu ei, ușor iniția încăierări. Când cineva dintre copiii
din curte se plângeau maturilor din cauza lui, prindea pe acesta pică și peste un timp
oarecare îl bătea crunt. De la vârsta de 5 ani a început afrecventa grădinița. Educatorii
au observat că el se prezenta motoriu excitat, neascultător, se comporta rău, iniția bătăi,
fugea de la grădiniță.
La școală a mers de la vârsta de 8 ani și chiar din clasa l-a avea un comportament
ostil; în timpul lecțiilor era gălăgios, răspundea obraznic și ofensator la observații,
putea să părăsească clasa fără permisiune.
Din clasa a 4-a a început a prieteni cu băieți ce manifestau un comportament
negativ, la îndemnul acestora a început a fuma tutun. Comportamentul lui a devenit
și mai neobișnuit: îi lovea pe alți școlari, îi deposeda de bani; nu asculta învățătorii și
părinții. Deseori, era pedepsit de către părinți, însă acest lucru îl provoca să devină
și mai rău, fiind de părere că dascălii sunt vinovați de toate. Astfel, se răzbuna pe ei
printr-un comportament și mai aberant: a furat catalogul clasei pe care l-a nimicit,
răspundea tăios, răstit, a tăiat haina învățătoarei cu o lamă.
Din clasa a 5-a a fost luat la evidență de către poliție. Rămânea impulsiv, bătăuș,
avea tendința de a provoca durere altora. La observații răspundea prin contra­
atac, arunca vina pe cei care au suferit din cauza agresivității lui. In legătură cu
comportamentul și agresivitatea manifestatăfață de semenii săi, de câteva ori afost
internat în spitalul de psihiatrie, dar relativ repede era externat din motivul «lipsei
tulburărilor psihice».
De nenumărate ori, pe parcursul anilor de studii, P. a fost mutat dintr-o școală
în alta, dar peste tot încălca disciplina, iniția bătăi, deposeda pe alți școlari de
bani, obiecte, haine. La vârsta de 16 ani a evadat de acasă, însă, curând a fost
găsit de către poliție. In secția de poliție striga, înjura, s-a năpustit asupra unuia
dintre polițiști și, l-a lovit. A fost internat în spitalul de psihiatrie, unde avea un
comportament «teribil», îi bătea pe alți bolnavi, înjura, amenința. P.este 5 zile a
evadat din spital.
Infamilie, el se comporta insuportabil, agresiv, era în stare să-și lovească propria
mamă, să-și îmbrâncească bunica, iar uneori avertiza că-i va omorî pe toți.
La vârsta de 18 ani a fost dus la școala-internat cu regim special. Acolo, la fel, se
remarca printr-o atitudine nedisciplinată, provoca bătăi, și-a tăiat venele. Curând,
a evadat din această unitate de colonie. Acasă, printre ai săi, s-a aflat puțin timp, pe
parcursul căruia era nervos, agresiv, își jignea mama cu cele mai murdare cuvinte.
Implorările bunicii l-au făcut furios, a îmbrăncit-o, iar când aceasta i-a arătat că
s-a lovit grav, nepotul a exclamat «singură ești de vină!».
Curând a inițiat o bătaie în stradă, fapt pentru care a fost judecat pentru

59
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

huliganism, dar peste câteva luni a fost amnistiat ți reîntors în școala specială,
unde a refuzat să-ți continue studiile, ața că a fost trimis să lucreze la uzină.
Din caracteristica expediată de la locul de muncă se constata faptul că față de
cei din jur se comporta agresiv, grosolan, avea obiceiul să deposedeze de bunuri
materiale pe alți adolescenți, iar când acețtia refuzau, erau bătuți crunt, in una din
zile, împreună cu un prieten de al său, după utilizarea unei cantități mici de alcool,
umbla pe stradă, se agăța de trecători, înjura, încerca să fure poțetele damelor.
Văzând doi adolescenți s-a apropiat de ei ți a cerut să-i dea toți banii pe care îi
aveau. Când băieții au spus că n-au bani, P. a început a striga la ei, insista să i se dea
banii. La observația unei femei care tocmai trecea prin preajmă, acesta a înjurat-o,
s-a repezit la ea ți a încercat să o lovească. In momentul în care adolescenții au
început să fugă, el i-a ajuns din urmă ți a insistat să i se dea banii, lovindu-i. Unul
din trecători a încercat să-l calmeze, dar P. s-a năpustit asupra lui, l-a înjurat, l-a
lovit cu piciorul în abdomen, a aruncat în el cu tomberonul.
Fiind reținut pentru aceste acțiuni de huliganism, el îi învinuia pe trecători,
motivând violența aplicată acestora prin faptul că ei «au început primii» ți ei
trebuie reținuți.
A fost trimis la expertiza psihiatrică. în secția de psihiatrie se străduia să-ți
justifice comportamentul. Spunea că toată viața a fost nervos, cicălitor, impulsiv.
Declară că devenea agresiv numai din cauza celor din jur, care îl «scot din fire».
Iți aprecia critic starea. Memoria păstrată, gândirea logică, intelectul corespunde
nivelului său de studii.
A fost recunoscut ca personalitate patologică de tip disociat. Responsabilă.

După cum vedem din cele relatate, P. este o persoană cu ereditate

agravată, care manifestă un comportament neadecvat, chiar din fragedă
copilărie. Pe tot parcursul vieții sale, acesta se prezintă dezadaptat
social. In toate circumstanțele el devine agresiv, inadecvat și «rece»
din punct de vedere afectiv emoțional. La școală, în internatul cu
regim special, în spital, cât și în cadrul familiei P. are «normele sale»
de comportament. Peste tot încalcă normele primite în unele sau alte
circumstanțe ale vieții. Reacțiile sale afective nu au stăvilire, nu sunt
controlate.
Acest individ declanșează cu ușurință încăierări, manifestă
agresivitate și violență oriunde s-ar afla. Totodată, acestuia îi lipsește
sentimentul de compătimire, nu cunoaște noțiunea «am procedat rău»,
învinuindu-și semenii de toate lucrurile negative.
Cele expuse anterior, permit a-1 atribui pe P. la tipul disocial de
personalitate. în pofida la dezadaptarea sa socială în toate condițiile
vieții, nu putem considera structura personalității lui fiind una severă,
căci acest fapt l-ar prezenta iresponsabil. în cazul dat, am putea atribui
noțiunea de responsabilitate redusă.

60
 Criterii de diagnostic pentru F60.2. Tulburare disocială de
personalitate. (Nu mai puțin de 3 semne).
1. Incapacitatea de a se conforma normelor sociale în legătură cu
comportamentele ilegale: comiterea repetată de acte care constituie
motive de arest;
2. Nepăsare față de sentimentele celorlalți.
3. Impulsivitate sau incapacitate de a plănui dinainte;
4. Incapacitate de a menține relații durabile, deși nu există nici o
dificultate în stabilirea lor;
5.0 toleranță foarte scăzută la frustrare și un prag scăzut de control al
tendințelor de manifestare a agresivității, inclusiv și a violenței;
6. Incapacitate de a trăi sentimentul de vină și de a învăța din experiență,
în special din pedepse.;
7.0 înclinație marcată de a da vina pe alții sau de a oferi explicații
plauzibile pentru conflictele sale cu societatea;
8. O altă trăsătură poate fi iritabilitatea.

Tulburare emoțional-instabilă de personalitate,

tip impulsiv

Una din cele mai caracteristice trăsături de caracter ale acestor

personalități este apariția ușoară (sau prezența permanentă) a unei
tensiuni emoționale, care trece rapid în descărcare exploziv-afectivă.
Aceste tensiuni afective, urmate de descărcări furtunoase, apar la
acestea în legătură cu factori neînsemnați, iar după intensitate nu sunt
adecvate stimulului care le-au provocat. Impulsivului «îi sare țandăra»
pentru orice fleac, de aceea, reacțiile lor sunt percepute ca un «fulger
pe cer senin».
în timpul acestor reacții, furia impulsivului este masivă, deseori în
creștere, fapt care și conduce la fapte frapante, agresivitate monstruoasă.
De cele mai multe ori, impulsivul poate să regrete acțiunile săvârșite,
dar există și cazuri când eî nu numai nu își compătimește victima, dar
crede că aceasta «puțin a suferit».
Descărcându-se în cadrul acestor reacții afective, în momentul
respectiv, impulsivul poate să devină tot atunci furios, chiar și la cea
mai mică ofensă.
Atrage atenția asprimea cerințelor exagerate ale acestora față de cei
din jur, ne dorința de a lua în seamă părerile altora. în viața cotidiană
ei se prezintă egoiști, narcisiști.
Unii din indivizii impulsivi sunt dezadaptați pe parcursul întregii
vieți, ceea ce îi apropie de tipul disocial. Impulsivul nu se «înscrie»

61
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

nici în mediul familial, nici în colectivul de muncă, nici printre

prieteni, nici printre persoanele sănătoase, unde este considerat (în cel
mai bun caz) un instabil cu care nu trebuie să interacționezi, și nici
printre bolnavii psihici de care el, ulterior își va bate joc.
Datorită caracterului său impulsiv, scandalos, individul încalcă
deseori legea și este tras la răspundere. în penitenciare încalcă
regimul și nu se «înscriu» printre cei ce-și fac mustrări de conștiință.
El manifestă asprime, cerințe exagerate, inițiază bătăi. în condițiile
date, unele din aceste personalități devin căpetenii ale unor grupuri,
care îi terorizează pe ceilalți deținuți. Fiind eliberați, nu rareori, ei
completează rândurile lumii interlope.
Majoritatea au tendința de a fi lideri în orice circumstanțe. Viața
lor familială este marcată de scandaluri, înjosiri a celor din anturaj,
bătăi. Impulsivii obișnuiesc să ceară oamenilor apropiați o supușenie
neclintită, transformând-și copiii în niște soldăței, care tremură de
frică în fața tatălui. Aceasta supunere, frică, pedepsele fără temei, își
au până la urmă consecințele lor în formarea caracterului copilului: el
va fi anxios sau impulsiv.
în viața socială, de obicei, sunt destul de activi, perseverenți în
atingerea țelurilor, utilizând în acest context toate mijloacele posibile.
«Lucrând bine cu coatele» ei ating apogeul în ierarhia socială,
manifestând asprime și principialitate exagerată. Hotărârile luate
poartă caracter imprevizibil, impulsiv, nechibzuit.
La unii din ei se constată o vâscozitate a afectului, o împotmolire
pe durată în trăirile psihotraumatizante. Această împotmolire, de
regulă, determină creșterea până la mărimi considerabile a tensiunii
afective, care până la urmă se descarcă printr-o explozie masivă. La
limita acestor descărcări se produc îngustări afective ale conștiinței,
care direcționează gândirea spre «logica afectivă». După epuizarea
afectului se constată o amnezie parțială a celor întâmplate. Amnezia
respectivă este fragmentară spre deosebire de cea din cadrul afectului
patologic. Totodată, este de menționat ideea că afectul patologic apare
ca ceva excepțional, pe când reacțiile afective declanșate la impulsiv,
se manifestă pe parcursul vieții de multiple ori, sub formă de «cîișeu».
Observațiile clinice permit a constata că tensiunea afectivă, odată
apărută la ei, își «caută» descărcare, atingând prin mecanisme de
autoiritare și autosugestie mărimi considerabile, ceea ce și conduce la
descărcări furtunoase și, nu rareori, aparent fulgerătoare. Necesitatea
descărcării sarcinii afective provoacă uneori acțiuni direcționate spre
distrugerea obiectelor sau răfuială violentă cu persoane ocazionale,
care nu au nimic comun cu factorii ce au provocat nemulțumirea,
furia. Aceste acțiuni servesc ca «paratrăsnet» pentru descărcarea

62
T

tensiunii afective. Impulsivul descarcă afectul în așa mod, deoarece

ori lipsește ofensatorul, ori există obstacole de a merge spre «țintă».
Tensiunea afectivă crește în aceste cazuri în avalanșă și se «revarsă»
colateral, asemănător puhoiului de apă atunci când întimpină în calea
sa un obstacol.
La unii din impulsivi reacțiile amintesc pe cele a histrionicilor, fiind
însoțite de gesturi teatrale, poze amenințătoare, furie demonstrativă,
mimică caricaturi stă, strigăte, amenințări. Acestora pot fi atribute și
amenințările sau tentativele suicidale, excoriații la nivelul antebrațului.
Totodată, ținem a sublinia că impulsivul poate comite până la capăt
suicidul atunci când furia sa atinge apogeul.
în literatura de specialitate ca subtip al impulsivilor sunt descriși
așa numiții epileptoizi (P.Gannușkin). Aceștia se caracterizează mai
întâi prin excitabilitate extremă, care ajunge niveluri de furie intensivă.
Periodic la ei au loc tulburări de dispoziție însoțite de excitabilitate,
deprimare, anxietate. Totodată acestora le sunt caracteristice tendințe
antisociale monstruoase .
în viața de toate zilele impulsivii sunt activi, persistenți și încăpăținați.
Unele idei la ei au tendința către stagnare, devin prevalente. Această
prevalență conduce la creșterea furiei, care se descarcă ca lege furtunos
și agresiv. Aceștia, de fapt, sunt nerăbdători, cu greu accepta părerile
altora, nu suportă contrazicerile.
Ei sunt cicălitori, «se ofensează» și fără vreo cauză vădită. Cicălitori
ei se prezintă în toate circumstanțele vieții, dar mai cu seamă în sânul
familiei unde ei se comportă ca niște adevărați tirani, care devin furioși
și agresivi în legătură cu orice mărunțiș. Ușor «se agață» de cei din jur
și ori ce greșeală a lor o prefac într-o tragedie, pedepsindu-i pentru
aceasta. Ei cer supușenie de la toți cei apropiați și totodată nu suportă
observațiile sau un comportament neglijent față de ei.
Ei sunt lipsiți de sentimentul de simpatie, compătimire și tendința
de a intra în esența suferințelor altor oameni.
înclinația acestora către acte violente (leziuni corporale, omoruri)
des îi aduce pe banca acuzărilor.
Ei nu au măsură în diferite activități, ușor se antrenează ca și
borderlinii în jocuri de noroc, beții de durată, contacte sexuale, furturi,
cheltuieli materiale enorme.
Observațiile demonstrează ca impulsivii suportă greu ebrietatea
alcoolică. Chiar și dozele mici de alcool îi pot ușor dezechilibra,
iar reacțiile, faptele sale manifestate în timpul ebrietății alcoolice
pot fi imprevizibile atât din punct de vedere al declanșării, cât și a
consecințelor.
Analiza cazurilor ce reflectă diagnoza «Tulburare de personalitate»,

63
■ Capitolul S Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

aflate la expertiza psihiatrică legală și studiate de noi arată ca printre

acestea predomină impulsivii, în număr de 27,3%.
Nu rareori frapează faptele lor, îngrozesc prin cruzimea sa, lipsa
compătimirii și regretului față de cele săvârșite.

T, 20 ani. S-a născut al 3-lea copil în familie, unde tatăl, după o contuzie
cerebrală, era impulsiv, nervos, agresiv, in copilărie el a suferit de variolă, parotită.
Din fragedă copilărie era capricios, nervos, excitabil. Nu suporta contrazicerile,
cerea îndeplinirea dorințelor sale. Când i se refuza un lucru sau o favoare, acesta se
irita, se tăvălea pe podea, mușca.
De educația lui s-au ocupat mai mult frații mai mari, deoarece mama lucra, iar
tatăl consuma alcool. In stare de ebrietate, tatăl său iniția mereu scandaluri și bătăi,
martor a cărora erau copiii.
La școală a mers la vârsta de 8 ani. Față de studii manifesta puțin interes, avea
succese moderate. Printre elevi se prezenta scandalos, bătăuș. In timpul lecțiilor era
distrat, nedisciplinat, ofensa profesorii. După una din observațiilejăcute de profesor,
T. a rupt toate caietele, a început a plânge, demonstrativ a ieșit din clasă. Din cauza
comportamentului insuportabil, de mai multe ori s-a pus în discuție excluderea
sa din instituția școlară. Din aceste motive, a fost transferat din școală în școală,
în mod repetat, dar, în oricare dintre acestea, demonstra același comportament -
încălca normele de disciplină.
La vârsta de 16-17 ani a devenit deosebit de impulsiv, exploziv. Tot atunci, au
apărut oscilații ale dispoziției. El putea trece rapid de la o stare de veselie la una de
excitație sau deprimare.
In perioadele de dispoziție proastă, T. nu tolera nici o observație, din insuficiente
motive devenea grosolan, agresiv. In timpul unei cerfi el a aruncat cu cuțitul în
fratele său.
Iși amintea mult timp ofensele, totdeauna se străduia să se răzbune pe «cel
vinovat».
La 16 ani, în timpul unei încăierări, a utilizat arma și a rănit un tânăr în zona
capului. Pentru această faptă afost condamnat la trei ani de privațiune de libertate,
dar curând a fost eliberat.
La vârsta de 19 ani a fost recrutat în armată. In drum spre unitatea militară,
el a intrat în conflict cu unul dintre recruți, drept urmare a fost bătut crunt.. După
această întâmplare, se purta cu răutate, era impulsiv, amenința că îl va pedepsi pe
ofensator cu orice preț. Cât a parcurs drumul spre unitate a mai inițiat scandaluri,
iar în unul dintre ele a spart fereastra vagonului cu capul, și-a sfâșiat hainele de pe
sine.
In timpul serviciului încălca disciplina, îi jignea pe toți, provoca divergențe și
bătăi. Având o neînțelegere cu comandantul unității unde își executa serviciu militar,
T. a distrus toate documentele de pe masa acestuia
In cadrul unității rămânea grosolan, impulsiv, refuza să îndeplinească ordinele

64
comandantului. Evada periodic, motivând că își caută ofensatorul, căruia îi este
«dator», fiindcă acela «i-a distrus sănătatea».
Ca replică la observația unuia dintre superiori, el s-a năpustit asupra lui, a
aruncat în acesta cu un scaun, l-a îmbrâncit. Atunci când comportamentul său era
discutat înaintea unității, el «cădea», se bătea cu capul de caldarâm, tremura, iar la
încercarea de al repune pe picioare cădea din nou, «i se luau picioarele».
După acest incident, a devenit și mai nervos, era convins că a fost făcut de râs,
cerea celor «vinovați» să-și ceară scuze, declanșa diferite certuri și bătăi.
Fiind intimidat de faptul că se vor ocupa de el organele de resort., T. s-a năpustit
asupra comandantului unității militare cu un hârleț, a distrus ușa, după care acesta
era ascuns . In momentul respectiv, el tremura, avea față înroșită, striga. Când
au fost chemați mai mulți soldați pentru a-l liniști, el și-a rupt hainele de pe sine,
strigând «hai împușcați-măl». Fiind izolat, stătea încordat, avertiza că-și va pune
capăt zilelor, a declarat greva foamei.
In perioada aflării sale la expertiză psihiatrică legală, manifesta insatisfacție,
furie, impulsivitate, refuza să primească hrana, nu contacta cu nimeni. La refuzul
de a i se oferi regim liber, a intrat furios în salon și a încercat să se spânzure.
Umbla periodic cu capul aplecat, nu își privea interlocutorul. Se străduia să se
caracterizeze mai pozitiv decât s-a manifestat. Totuși, declara că de când ține minte,
a fost mereu impulsiv, nervos, și « doar sicriul îl va mai putea îndrepta ».
Pe parcursul convorbirii cu personalul secției, el manifesta supărare, înceta
să răspundă la întrebări. Când i se făcea observații, reacționa prin impulsivitate,
strigăte, distrugea obiectele din jur.
Comisia de expertizare l-a recunoscut ca suferind de tulburare de personalitate
de tip impulsiv, cu tendințe către reacții afective frecvente. Responsabil.

Analiza cazului ne permite să sesizăm că trăsăturile patologice de

caracter se manifestă la T. încă din fragedă copilărie, în acest mod,
putem considera patologia dată constituțional determinată.
în apariția tulburării de personalitate a jucat un rol negativ și educația
în familie. Bețiile tatălui, lipsa unei tutele din partea celor maturi, lipsa
autorității părintești - desigur că au influențat formarea personalității
pacientului. Patologia se manifestă mai pronunțat de la vârsta de 17-
18 ani, când, o dată cu impulsivitatea și nervozitatea excesivă, apar
oscilații ale dispoziției și forme caracterologice de reacții, ce au o
tipologie monotipică. Cu vârsta, acestea devin mai repetitive și sunt
provocate de factori relativ puțin însemnați.
Totodată, individul manifestă tendința de a stagna trăirile
psihotraumatizante. Dispoziția acestuia are preponderent un caracter
anxios-disforic. Această stagnare contribuie la apariția așa numitului
«ciclu psihopatie» (O.Kerbikov), când apare o serie de descărcări
afective, care conduc la aprofundarea structurii personalității. Cerințele

65
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

serviciului militar erau pentru acesta grele și chiar insuportabile, fiindcă

pentru a le realiza este nevoie de autodisciplinare, voință, supunere. în
condițiile date, trăsăturile caracterologie s-au acutizat și mai mult, fapt
ce a produs decompensarea stării sale.
De către comisie a fost recunoscut responsabil.
Criterii de diagnostic pentru F60.3 - Tulburare emoțional-instabilă
dejersonalitate, tip impulsiv.
In ICD-10 aceste criterii nu sunt expuse, fiind constatate doar astfel
de trăsături precum:
1. Instabilitatea emoțională;
2. Lipsa controlului asupra impulsurilor.

Pentru necesități practice am mai putea indica următoarele criterii:

1. Prezența unei tensiuni afective de durată, care își caută descărcare;

2. Descărcări afective «fulgerătoare» cu acțiuni agresive;
3. Asprime și cerințe exagerate față de altcineva;
4. Tendința de a fi lideri, manifestând totodată duritate și pretenții
exagerate față de cei din jur;
5. Lipsa compătimirii și regretului față de suferinzi și față de cele
săvârșite.

Tulburare emoțional-instabilă de personalitate, tip

borderline

Diagnosticul de tulburare de personalitate, tip borderline este utilizat

în practica psihiatrică relativ rar. Se întâmplă așa din cauza criteriilor
amorfe ale conținutului acestui tip.
Din trăsăturile principale ale caracterului acestor personalități, fac
parte instabilitatea relațiilor interpersonale, prețuirea greșită a propriei
imaginii, schimbări bruște de opinii și planuri în privința carierii,
valorilor și amicilor.
Acești indivizi manifestă frecvent nehotărâre, neîncredere în
acțiunile și deciziile sale, ei au o apreciere de sine pesimistă. Planurile de
durată sunt făcute cu greu, parcurgând etapa îndelungată a scrupulelor
îndoielnice, cu nevoia de a primi susținere din partea altora.
Lina din trăsăturile lor reprezintă teama de a fi abandonați, care nu
are substrat obiectiv. Chiar și atunci când doar își imaginează această
posibilitate, ei o primesc ca pe ceva tragic, ceea ce le stârnește panică
sau furie. O astfel de imaginație poate apărea în legătură cu unele
evenimente neînsemnate, în situații tolerate de către alții ușor și fără

66
formarea concluziilor fatale.
Intoleranța de a fi singuri pot să le cauzeze furie sau tendințe de
automutilare. Aceasta se manifestă în situațiile, în care, de exemplu,
venind în vizită la cineva nu găsește persoana dată acasă sau venind
la o întâlnire este nevoit să aștepte. La borderline permanent persistă
o imagine negativă despre sine, cum că ar fi «rău» și din acest motiv
oamenii îl ocolesc.
Pentru a evita singurătatea, aceștiaîși fac ușor cunoștințe și se atașează
de oamenii mai puțin cunoscuți, cu care s-au întâlnit doara ocazional.
Ei tind să-și petreacă timpul în compania acestora, îi idealizează, îi
consideră apropiați, le divulgă diferite detalii din arsenalul secretelor
personale, chiar de la primele întâlniri.
In majoritatea cazurilor, persoanele idealizate încep a-și pierde din
imaginea personală. Borderlinul «se convinge» că acestea îi acordă
puțin timp, îl evită în unele zile sau situații, astfel, el își pierde
încrederea.
Tot atunci, el caută altă persoană, care i-ar consacra mai mult timp
pentru a fi împreună, care, chipurile, va fi mai precaută cu borderlinul,
care să fie omul ce corespunde idealului acestuia. Deseori, borderlinul
se află într-o căutare de durată a acestei persoane, una care l-ar satisface,
deși părerea lui despre acestea este instabilă, ușor devalorizează când
pe unul, când pe altul; în așa fel este în permanentă căutare. Deși îi
este frică de abandon, borderlinul singur «creează condiții» pentru a
se produce acest lucru.
De obicei, indivizii borderlini se consideră pe sine oameni răi,
fără morală, fără perspectivă. Printre particularitățile acestora se
numără și apariția sentimentului că ei «nu există». Astfel de afecte
apar în momentul când aceștia sunt lipsiți de suport, când nu au relații
interpersonale durabile, când nu au cu cine pune la cale pașii ce trebuie
făcuți, sau cum să iasă cu bine dintr-o anumită situație.
La ei pot avea loc alterări bruște a imaginii de sine, instabilitatea
țelurilor puse, precum și in alegerea profesiei și a amicilor. în același
timp, se pot produce treceri bruște de la rolul unui beneficiar sau al
unui sărac, la rolul de răzbunător, care se consideră îndreptățit de a
provoca suferință altora, sau de a încălca legile.
în activitățile îor, chiar și la locul de muncă, se prezintă nesatisfăcător,
își îndeplinesc cu greu obligațiunile.
în viața cotidiană, personalitățile tip borderline se comportă
impulsiv, iau decizii nepotrivite, nechibzuite, care sunt total neașteptate
și imprevizibile pentru cei din jur. Spre surprinderea apropiaților, ei
pot face cumpărături, cheltuind sume mari de bani, procurând obiecte
puțin sau deloc necesare la moment. Persoana, care era abstinent

67
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

deplin sau obișnuia să consume alcool ocazional, spre mirarea tuturor,

se antrenează în beții frecvente, profunde, pe durată de săptămâni, sau
luni, stări, care amintesc dipsomaniile. Unii din ei, la un moment dat,
se aventurează în legături sexuale amoroase, evitând pericolul care îi
paște. Alții, se antrenează în jocuri de noroc și pierd tot ce au agonisit
pe parcursul vieții. Borderlinii pot să conducă automobilul imprudent.
După criteriile de diagnosticare DSM-V se cere ca impulsivitatea să se
manifeste în două dintre domeniile enumerate.
La ei, spontan e posibil să apară episoade în timpul cărora,
comportamentul lor amintește pe cel al altor personalități patologice:
histrionice, impulsive, chiar antisociale sau paranoide (episoade).
Acestea se manifesta prin episoade demonstrative de furie, strigăte,
leziuni corporale provocate sine însăși, excoriații la nivelul antebrațului,
tentative de suicid, acțiuni de distrugere a obiectelor, idei de referință
tranzitorii.
Specific pentru aceste personalități este comportamentul
demonstrativ-suicidar repetitiv, sub formă de amenințări, gesturi de
autovătămare, excoriații, utilizarea substanțelor dăunătoare.
Le mai este caracteristică și instabilitatea afectivă și dispozițională.
In unele zile, la ei pot fi constatate stări disforice cu insatisfacție față de
toate, furie, agresivitate. Dispoziția lor poartă caracter anxios-furios,
stare, care în ansamblu, poate predispune către acte de automutilare și
suicidare. Nu rareori, aceasta se transformă în mânie, panică. La etapa
de ieșire din starea disforică se poate instala o stare de deznădejde,
disperare, stare care îi produc acestui tip gânduri suicidare, mai cu
seamă că, în raport cu aceasta se amplifică și persistă sentimentul de
«gol sufletesc».
Furia lor este foarte intensă, fapt care conduce la realizarea unor
acțiuni puțin controlate, cu consecințe tragice pentru cei din anturaj.
Aceasta poate fi provocată și de factorii care sunt pentru individ
jignitori, mânia poate fi provocată inclusiv și de comportamentul
neglijent și ostil al subiectului autoritar pentru persoana data. La
aceste persoane, în situațiile stresante, în legătură cu abandonul, chiar
si numai imaginat pot apărea idei prevalente patologice de relație cu
caracter tranzitoriu la îmbunătățirea situației.
Din cauza unor factori neînsemnați, borderlinii pot să manifeste
reacții de protest cu ignorarea normelor morale de comportament,
neglijarea tradițiilor de familie.
Dispoziția acestora este în general instabilă, cu treceri oarecum
bruște de la o stare bună, relativ liniștită, la una tensionată, însoțită de
iritabilitate și insatisfacție, deseori cu descărcări afective masive.
Pe neașteptate, își face apariția și starea de anxietate pronunțată

68
(uneori de durată), care poate atinge niveluri de panică.
Chiar și cele mai neînsemnate ofense le cauzează nemulțumire,
mânie, ce conduc la tensiuni afective în creștere, furie. Drept
consecință, au loc cuprinderi prevalente de idei, precum că au fost
ofensați, jigniți, înjosiți, iar vinovatul trebuie pedepsit.
Deciziile sunt luate fără o analiză profundă, fără cântărire, chibzuire.
Acțiunile lor sunt considerate de către ceilalți ca fiind imprevizibile.
Toate cele expuse mai sus ne demonstrează că în cazul personalității
de tip borderline sesizăm un mozaic de manifestări.

Pacientul B. de 45 ani, portretul caracterologic al căruia se înscrie, după părerea

noastră, în cel al tipului borderline.
Tatăl lui B. s-a sinucis, când pacientul avea doar 4 ani. B. a crescut bolnăvicios.
Din punct de vedere al dezvoltării fizice rămânea în urmă față de semenii săi. De
mic copil era impresionabil, se temea de întuneric fi să rămână de unul singur în
cameră. In plus, din fragedă copilărie era ranchiunos, impulsiv, irascibil. La școală
a mers de la vârsta de 8 ani. A terminat 7 clase gimnaziale, apoi 2 cursuri ale școlii
de meserii.
Manifesta puțin interes studiilor, de lecții aproape că nu se pregătea, avea succese
moderate. După terminarea școlii, s-a angajat la lucru în calitate de tencuitor.
După caracter, pe parcursul vieții, era monoton, suspicios, neîncrezut în sine și
timid. Deseori se instalau stări ale unei dispoziții proaste, uneori simțea o anxietate
nemotivată. Permanent era neîncrezut în sine, cu greu găsea limbaj comun cu alte
persoane, mereu nu-i ajungea vigoare, încredere în sine, avea senzația de «gol
sufletesc» .
în timpul lucrului, acesta întimpina dificultăți, deoarece nu-și putea planifica
activitățile, avea bănuieli în ceea ce privește corectitudinea acțiunilor sale, cădea
ușor în deznădejde, căuta susținere și sfaturi din partea altora și suferea mult dacă
oamenii din preajmă, din necesități personale, rupeau pe o oarecare perioadă,
legăturile cu el. După propriile sale constatări, niciodată nu l-a părăsit gândul
precum că este mai prejos decât alții și se complexa din cauza defectelor sale, în
aceeași măsură suferea și din pricina înălțimii sale mici.
Totodată, îl durea faptul că aproape nu are nici un prieten, iar în societatea
băieților de vârsta sa se simțea incomod, socotea că cei din jur sunt mult mai
superiori în comparație cu el, avea senzația că este studiat, analizat de către
oameni. Făcându-și prieteni, B. îi pierdea repede, deoarece apăreau dubii referitor
la loialitatea acestora.
Suporta greu sunetele puternice și periodic prefera săfie singur. In acest context,
se plimba cu regularitate prin pădure, medita,
La vârsta de 21 ani afost mobilizat în armată. Despre acea perioadă el nu iubește
să discute, afirmând doar că «nu a fost simplă». Prieteni nu a avut, iar dacă au
existat câțiva, a fost părăsit de ei. Pe parcursul serviciului, unii dintre soldați îl

69
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

ofensau, făceau bancuri pe seama lui. Se întrista din această cauză, se străduia să
riposteze și chiar se implica în bătăi.
După demobilizare, cu greu și-a ales locul de muncă, deoarece majoritatea
meseriilor nu îi erau pe plac Muncind într-un loc câteva săptămâni, el găsea
meseria dată neatractivă, așa că mergea să aleagă alta. La serviciu avea conflicte
cu administrația, pentru că nu-și îndeplinea sarcinile, nu era ordonat în planificarea
lucrului și prevederea activităților necesare.
La vârsta de 24 ani, spre surprinderea celor apropiați, s-a căsătorit cu o femeie
mai mare decât el cu 5 ani, pe care a cunoscut-o pe parcursul a câtorva zile. A făcut
acest pas mai mult din dorința «de a mântui cu singurătatea pe care nu o mai putea
suporta» și a apreciat-o ca fiind ideală pentru el.
A crezut că soția îl v-a putea susține în toate, deoarece se descurca cu greutate
«în problemele vieții». Chiar din primele zile, a «delegat» soției chestiile familiei.
Peste 8 ani de la căsătorie, i-au apărut semne de impotență, fapt pentru care
relațiile cu soția au devenit mai reci, ea îi făcea reproșuri, evita contactele sexuale.
II afecta foarte mult această situație. A fost internat în spital, de unde a fost externat
cu diagnoza: stare anxios-depresivă, situațional provocată la personalitatea
psihopatică.
După tratament, starea lui s-a îmbunătățit, continuând astfel, să lucreze.
Relațiile cu soția s-au înrăutățit și mai mult, certurile în familie au devenit
frecvente. In timpul divergențelor, B. devenea furios, înjura, manifesta agresivitate
verbală, declara că «așa viață lui nu-i trebuie». încercările de a-l liniști îl iritau
și mai mult, își sfâșia hainele de pe el, arunca obiectele casnice, striga la rude și
vecini, amenința cu sinuciderea. Situația a devenit atât de tensionată, încât sofia
a luat copilul și l-a părăsit. Din acest motiv, el era deprimat, mai cu seamă atunci
când a început procesul de judecată pentru împărțirea averii.
Prin hotărârea judecății, soția a fost stabilită cu traiul în aceeași casă cu B., iar
acest lucru l-a determinat sa fie nervos, impulsiv. Ii spunea fratelui său că mai bine
să-și pună capăt zilelor, « decât să suporte așa ceva». Declara că sofia i-a distrus
toată viața și ea merită să fie omorâtă.
In ziua când sofia s-a întors pentru a se instala cu traiul în casa lor, el a încărcat
arma, pe care o avea, avertizând-o pe fosta consoartă să nu intre în casă, înjura pe
martori, îi împingea afară din casă, manifesta agresivitate, striga. Pe neașteptate
a împușcat în direcția soției, dar a nimerit în unul dintre martori oculari, rănindu-l
mortal.
A fost trimis la expertiza psihiatrică legală, deoarece existau suspiciuni în
privința integrității lui psihice.
Starea somatică și neurologică - fără patologie.
Starea psihică: Răspunde la întrebări în planul celor expuse, fără dorință, cu
o tonalitate de nemulțumire. Arată trist, dispoziția- deprimată. Se irită ușor prin
reacții afective însoțite de manifestări vegetative. Pe parcurs, a devenit mai liniștit,
răspunde la întrebări, povestește totul mai detaliat

70
 Susține că niciodată nu a fost satisfăcut de sine, mereu s-a simțit mai prejos decât
alții. Din cauza caracterului său, rar își făcea cunoscuți, pe care îi pierdea curând.
Se axează în special pe relația sa cu soția, afirmă că era atent față de ea și o stima.
Pe parcursul vieții conjugale, acesta o asculta în toate, ea lua hotărârile principale
în familie, lucru de care era satisfăcut. Povestește despre momentul când și-a găsit
soția în pat cu chiriașul lor. După acest eveniment neplăcut, B. medita mult, hoinărea
prin oraș, nu era capabil să lucreze, era plin de furie, umilință, dar nimănui nu
a împărtășit povara ce-o simțea pe suflet.. Era convins că soția nu i-a fost fidelă
nici până la această întâmplare. Are dubii și în privința copilului, care s-a născut
mai înainte de termen, sugerând că nu este al lui. Totodată, își expune suspiciunea,
conform căreia, potența sa ar fi suferit din cauza soției, care fiind farmacist, ar fi
putut pune ceva în mâncare. Vorbește despre toate acestea, considerând-le doar
niște bănuieli și nu o certitudine, dat fiind faptul că «nu are dovezi». Recunoaște
că el a fost inițiatorul divorțului, idee care i-a venit pe neașteptate, cu scopul de «a
pune punct la toate» . Subliniază, că față de soție nu a avut pică, deoarece el însuși
venise cu propunerea de a divorța. S-a supărat pe ea mai mult din cauza că a inițiat
procesul de judecată pentru împărțirea averii, fapt cu care nu s-a putut împăca.
Explică, că a tras foc din armă mai mult instinctiv, din furie, fără a chibzui, și
nicidecum nu a avut intenția să țintească în martor, glonțul a nimerit ocazional în
acesta..
In secție, periodic era emoțional încordat, anxios, plângea, devenea irascibil,
spunea că omorul «s-a produs ocazional». Pe parcursul expertizei, dispoziția s-a
manifestat prin instabilitate, când era relativ liniștit, contacta cu cei din jur, când
era mohorât, închis, impulsiv, se enerva chiar și din cel mai mic motiv.
A fost recunoscut ca personalitate psihopatică emoțional instabilă de tip
borderline. Responsabil.

După totalitatea trăsăturilor caracterologice, cazul se atribuie

tulburării emoțional-instabile, tip borderline.
Tulburarea denotă o apreciere greșită a propriei imagini, prezența
instabilității afective, însoțită de reacții explozive, lipsa legăturilor
durabile cu cei din jur, instalarea senzației de gol sufletesc, și luarea
deciziilor oarecum impulsiv, fără o analiză profundă și fără o previziune
a consecințelor, cum ar fi amenințările de suicid.
Totodată, putem constata la acesta și forme de reacționare
caracteristice unor alte tipuri de personalitate, cum ar fi anxios-evitant,
histrionic.
Se observă o nesiguranță în alegerea meseriei, ca manifestare a
instabilității planurilor, nehotărârea în situații complicate, delegarea
luării deciziilor în familie soției, prezența ideilor prevalente, oscilante
în intensitate, de la bănuieli până la convingeri, impulsivitate, scăderea
posibilităților de a-și controla mânia.

71
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

Criterii de diagnostic pentru F.60.31 - Personalitatea borderline (se

cer a fi prezente trei din următoarele):
1. Eforturi disperate de a evita abandonul real sau imaginar;
2. Un pattem de relații interpersonale intense și instabile,
caracterizat prin alterare între extremele de idealizare și
devalorizare;
3. Perturbare de identitate; imagine de sine sau conștiință de sine
marcantă și persistent instabilă;
4.1mpulsivitatemanifestatăîncelpuțindouădintredomeniilecaresunt
potențial autoprejudiciante;
5. Comportament, gesturi, amenințări de suicid ori comportament
automutilant;
6. Sentiment cronic de vid;
7. Mânie intensă, inadecvată, ori dificultate de a controla mania;
8. Ideație paranoidă sau simptome disociative severe și tranzitorii, în
legătură cu stresul;
9. Instabilitate afectivă datorită unei dificultăți marcante ale
dispoziției.

Tulburare de personalitate histrionică

Ca și alte tipuri patologice de personalitate, histrionicii au multiple

trăsături caracteristice lor, dar se prea poate ca două particularități
să îi evidențieze din multitudinea tipurilor de caractere și să le ofere
un colorit deosebit. Aceste două particularități sunt: a) tendința de
a atrage atenția celor din jur asupra persoanei sale; b) tendința de a
se prezenta celor din jur mai importanți decât merită, decât sunt în
realitate (laspers). După K.Schneider, acestea sunt «persoane care
caută recunoaștere», laudă și aprobare din partea semenilor. Lipsa
acestei atenții, îi deranjează prea mult, ceea ce în mare parte determină
comportamentul lor.
în comportamentul acestora predomină originalitatea, teatralismul,
manierismul. Adeseori acestea sunt cochete, demonstrative. Minciunile
elaborate de histrionici deseori sunt legate de propria lor persoană și
au ca țel de a se evidenția printre ceilalți.
Invențiile pseudologice ale acestor sunt deseori prea departe de
realitate, dar histrionicul este într-atât de încântat de acestea încât
crede în ele.
Unele ocupații, îndeletniciri care i-ar permite a fi în centrul atenției,
despre care s-ar vorbi, devin prioritare în activitățile histrionicului,
în acest sens, în unele cazuri, în activitățile sale, ei ating succese

72
remarcabile.
în viața zilnică sunt comunicabili, atrăgători și seducători. Emoțiile
lor sunt superficiale si, de obicei, exprimate exagerat. Pentru a atrage
atenția celor din jur într-o convorbire simplă histrionicii afișează
poze extravagante, vorbesc cu glas tare și convingător. într-un ritm
«fulgerător» își fac prieteni, dar relativ repede își fac și dușmani.
Fiind uneori experți în ale modei, aceștia se îmbracă strident, fără
gust, inventează cu lejeritate noi accesorii, lucru care nu se încadrează
în preferințele celor din jur.
Unii dintre histrionici, ce posedă un intelect mai primitiv,
utilizează din arsenalul lor disponibil alte metode de a atrage atenția
asupra persoanei sale: ei înscenează sincope, crize (histrionice),
scene de sinucidere, ingerări de obiecte. Alții, cu un intelect mai
evoluat, utilizează un arsenal aparte - minciuna, fanteziile ciudate,
«pseudoreminiscențele și criptomneziile», toate având același țel -
evidențierea propriei persoane.
Satisfacție acestea primesc și de la manipularea opiniei celor din
jur, chiar și prin escrocherii. Se constată cazuri când pentru a atrage
atenția asupra persoanei sale ei merg la fapte ieșite din comun. Așa una
din pacientele noastre se prezenta la comitetul de securitate din mai
multe orașe a fostei Uniuni Sovietice și se declara agent a serviciilor
secrete a diferitor țări ale lumii. Fiind ușor descoperită de aventura
sa, fără mustrări de conștiință a continuat acest rol pe parcursul a
unui întreg an, afișând fabula sa și în alte 8 orașe. Până la urmă, a
fost trimisă la expertiza psihiatrico-legală la Institutul de psihiatrie
judiciară V.Serbskii (Moscova), unde a fost recunoscută personalitate
histrionică cu structură severă, iresponsabilă.
Istericul va povesti despre sine o istorioară, care la început îi va
încânta și îi va frapa pe toți, pentru ca peste câteva minute să i se
descopere logic «invenția», deoarece e imposibil ca acesta să se fi
aflat în acea vreme și în acela loc pentru a înfăptui ceea ce pretinde.
Este semnificativ faptul că când alții observă cu ochiul liber minciuna
histrionicului, el totuși nu se jenează, «nu roșește». El trece cu vederea
această descoperire, de parcă nici nu s-a întâmplat nimic.
Printre persoanele histrionice se întâlnesc și unele care amintesc
pe cele cverulente. Acestea scriu scrisori în diferite instanțe, țelul
acestora, conținutul lor reiese nu din tendința de a lupta cu nedreptățile
ci este determinat de tendința de a atrage atenția asupra persoanei sale,
sau de a primi satisfacție ascunsă de fapta sa răufăcătoare sau chiar
ticăloșească față de unele persoane.
La aceste persoane ușor apar explozii afective, scene isterice
caracteristice doar lor. Erupțiile sunt însoțite de strigăte, agresiune

73
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

verbală și fizică față de ofensator, ruperea hainelor de pe sine,

acțiuni agresive precum distrugerea obiectelor casnice, tăvăliri pe
jos, înscenări de apnee, sau alt accident somatic. Deseori, totul se
finalizează cu crize isterice, care suntjconsiderate de cei din jur ca stări
extreme, care necesită ajutor urgent. încercarea de a-i ajuta contribuie
la manifestarea și mai «convingătoare» a răului.
De fapt, pentru isteric viața este un teatru, pe scena căreia el este un
actor, iar cei din jur sunt spectatori. Comportamentul lor în societate
poartă caracter artistic: ei dramatizează situațiile, își exagerează
faptele, vorbirea lor este însoțită de nuanțe de mirare, exclamare.
In viața de toate zilele, aceștia se implică în aventuri diferite,
sunt inițiatori ai bârfelilor, scandalurilor și a invențiilor. Femeile cu
trăsături histrionice sunt geloase și își tratează rivalele cu agresivitate,
în legătură cu aceasta, ele răspândesc diferite zvonuri, minciuni printre
cunoscuți, și se străduie prin diverse metode să aducă aceste bârfe la
cunoștința soțului sau a soției, dacă persoanele sunt căsătorite.
Fonul emoțional al histrionicului este de regulă foarte instabil. El
poate râde în hohote, molipsindu-i uneori cu această veselie pe cei
din jur, dar spre uimirea tuturor, începe brusc să plângă în hohote. Iar
plânsul, la rândul său, la fel trece cu ușurință iarăși în râs.
Individul are o neobișnuită aspirație către noutate și experimente
inovatoare. Viața de rutină foarte repede îl plictisește. Totodată,
entuziasmul pe care îl afișează uneori este de scurtă durată, ceea ce-1
îndeamnă pe histrionic spre noi căutări, noi aventuri.
Viața lor familială este marcată de certuri, inițiatori ale cărora este
însuși histrionicul. Egoismul acestora în sânul familiei deseori are
manifestări și mai pronunțate, ignorând interesele celor apropiați,
inclusiv și interesele copiilor săi. Cheltuielile materiale pentru
vestimentația și distracția lor, de multe ori depășesc veniturile familiei,
fapt care rămâne fără atenție când li se reproșează despre aceasta.
Femeile histrionice, deseori au comportament sexual provocător,
destul de ușor, uneori chiar fulgerător, se îndrăgostesc, întrețin relații
intime, însă, fiind frigide, întrerup legăturile existente și se antrenează
în căutarea unui alt partener. Sentimentele lor sunt superficiale,
atașamentul față de alte persoane este instabil.
Acești indivizi dau impresia că nu ating pragul maturității, prin lipsa
unei analize vaste a relațiilor, prin fanteziile lor și prin infantilitatea
faptelor. La unii din aceștea se atestă un infantilism marcant,
care se manifestă prin lipsa sentimentelor profunde, instabilitate
dispozițională, superfecialitatea intereselor, simpatiilor și antipatiilor,
egoism, posibilități reduse de a-și controla emoțiile și de a amâna
dorințele. în atingerea țelurilor puse ei manifestă dârzenie copilărească.

74
Acestea relativ ușor cumulează noi cunoștințe, care de obicei sunt
superficiale. Bogăția și agerimea imaginației acestora se combină
cu slăbiciunea absractizării, predominarea gândirii concrete asupra
celei logice și întâmpinarea greutăților de a evidenția principalul din
secundar. Concluziile făcute de ei sunt, ca lege, superficiale și naive,
iar argumentele aduse pentru confirmare sunt puțin întemeiate și
instabile.
Atrage atenția și sugestibilitatea crescută a acestora, mai cu seamă
față de ceea ce corespunde cerințelor personale. Totodată, încercările
de a face terapie prin sugestie este întâmpinată de ei prin protest ascuns,
care duce la inutilitatea acestora. Sugestibilitatea se manifestă și prin
imitarea simptomelor unor boli, fiind în contextul dat, de lungă durată.
Este știut faptul că la histrionici apar nevrozele monosimptomatice
(paralizii, mutism, orbire, astazie-abazie etc.), durata cărora poate
fi de luni și chiar ani de zile.De rând cu acestea sunt caracteristice
crize convulsive, «globus istericus», anestezie cutanată, «vijelie
psihomotorie» (E.Kretschmer), reflexul «morții fictive», mișcării
demonstrative neobișnuite, propulsii (secuze) la factorii neașteptați,
stare de groază, stări crepusculare, puerilism etc.
De către E.Kretschmer a fost descris așa numitul tip «canalii reci»
care manifestă o deosebită capriciozitate, egoism, reacții isterice
frecvente, comportament cinic și amoral, tâlhărie, duritate.
Mulți autori atribuie personalităților isterice bine cunoscutul
sindrom Munchhausen, care se manifestă prin simularea unor maladii,
prin care pacientul cautăAsă beneficieze de îngrijiri medicale pentru
afecțiunea sa imaginară. în unele cazuri, tabloul clinic prezentat este
atât de convingător, încât acestea sunt supuse intervențiilor chirurgicale
complicate.
După cum am mai menționat, din arsenalul disponibil fac parte
înscenările actelor de suicid. Totodată, în unele situații, acestea pot
avea și un sfârșit tragic atunci când au loc «surplusurile» de înscenare.
Așadar, exclamările de tipul: «nu mă speria!», «știm, ai spus și anterior»
pot să îndemne și să-l determine pe histrionic să aibă tentative serioase,
cu^sfârșit fatal.
în relațiile medic - pacient, aceștia sunt uneori nesatisfacuți de
rezultatele tratamentului, sau de medic ca persoană și fără nici un
motiv îl pot învinui pe acesta de tentativă de viol sau chiar de viol.
Supărarea este purtată de histrionic ani de zile, pentru ca până la urmă,
ofensatorul să fie pedepsit. Tinde să fie printre primii, iar dacă se găsește
vreun rival, atunci încearcă prin toate metodele să își demonstreze
superioritatea, chiar poate să recurgă și la măsuri nepermise, cu orice
preț își umilește rivaîul și îi diminuează însemnătatea acestuia.

75
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

In relațiile cu cei din jur, istericul își iartă propriile greșeli, chiar
pare a fi orb față de ele, pe când greșelile altora nu le poate trece cu
vederea. Nu suportă indiferența oamenilor față de ei, percepând ușor
dușmănia acestora.
Viața emoțională a histrionicului este infantilă și instabilă,
manifestându-se prin superficialitate, insuportabilitatea situațiilor
stresante, la care ei reacționează pe deplin diferit de alte personalități.
Răspunsurile lor în diferite circumstanțe se manifestă paradoxal: ba
indiferent la toate, ba exagerat interesat; ba aspru (crud); ba îngâmfat;
ba supus; ba negativist; ba ascultător; ba fără voință.
în scopul promovării proiectelor sale, individul histrionic se remarcă
prin dârzenie și perseverență. Se întâmplă deseori să nu fie în stare de a
stabili o deosebire între fanteziile care îl copleșesc și realitate.
La aceste personalități pot apărea tulburări psihotice (histrionice),
determinate de factori psihogeni, sub formă de sindrom Ganzer,
puerilism, pseudodemență, durata cărora se poate extinde luni de zile.

Maria, 33 ani.
Încă din copilărie, Maria era capricioasă, se supăra repede. De natură era
vioaie și impresionabilă. La școală a mers de la 8 ani, având succese moderate. In
timpul lecțiilor era distrată, încălca normele de disciplină. Era oarecum «zăpăcită»,
neascultătoare, evita sfaturile profesorilor, intra des în conflicte cu alți școlari, iniția
încăierări, pe parcursul cărora manifesta agresivitate.
Când era certată în legătură cu un astfel de comportament, fata începea să
plângă zgomotos , cădea la podea, arunca ochii «peste cap». In sânul familiei,
Maria solicita o atenție deosebită din partea celorlalți membri, insistând să i se
îndeplinească orice capriciu. Când i se aplica vreo pedeapsă pentru atitudinea ei
neadecvată, făcea «criză de nervi», cădea la podea, avea convulsii, se rostogolea,
plângea în hohote.
Conform observațiilor, timp de câteva zile, era supărată,, cu nimeni nu
vorbea, refuza să mănânce. Cei apropiați îi realizau toate mofturile și dorințele -
doar săfie liniștită.
Către vârsta de 16 ani, acesteia îi apar oscilații spontane ale dispoziției,
în vremea cărora ea devenea extrem de nervoasă și supărăcioasă. «Crizele» se
manifestau chiar și după cele mai mici neplăceri.
De la vârsta de 17 ani are menstruații regulate. In perioada premenstruală
Maria devenea sensibilă, capricioasă, impulsivă.
La 24 de ani s-a căsătorit, a născut 2 copii. Soțul ei s-a dovedit afi un om cu
caracter maleabil, liniștit, timid și ascultător. El se străduia să-ifacă pe plac în toate
circumstanțele, era atent ca nu cumva să-i «traumeze nervii bolnavi», indiferent
de situație, acesta era de acord cu ea. La orice mică abatere a sa de la anumite

76
standarde de comportament, ea reacționa nervos, cu furie, «parcă era turbată»,
tremura toată, plângea, se arunca la podea și se «zbătea în criză».
In calitate de gospodină a casei, se implica puțin în treburile necesare de efectuat,
declara că ea are alt destin. S-a angajat la serviciu ca telefonistă. Permanent
declanșa certuri cu colegii de muncă, striga, înjura, tremura toată. După una din
încăierări, Maria a fost condamnată la 6 luni de detenție.
După eliberare, s-a angajat la un alt serviciu, însă și aici, aceasta provoca
scandaluri pe parcursul cărora era impulsivă, își sfâșia hainele de pe ea, avea
«crize». In timpul acestora, își dădea ochii «peste cap», striga, înjura cu neclaritate.
In legătură cu un astfel de comportament, a fost spitalizată. In secție, ea rupea
albiturile, vorbea urât. A fost externată, dar iarăși s-a pomenit în spital cu aceeași
problemă, unde s-a aflat doar o zi. In intervalele dintre spitalizări, ea lucra periodic
Persoanele care activau alături de aceasta, «știindu-i caracterul», se străduiau să o
evite, se purtau cu ea ca și cu oființă «nervoasă», până și administrația întreprinderii
unde lucra, s-a obișnuit cu capriciile și «boala» Măriei.
Curând, afost luată la evidență de psihiatru cu diagnoza: psihopatie de tip isteric
cu tendințe către reacții frecvente.
După o ceartă cu soțul, a fost spitalizată cu diagnosticul: ocluzie intestinală,
însă degrabă a fost externată, deoarece anamneza și simptomele acestei boli nu
s-au confirmat, fiind imitate de bolnavă. De-a lungul timpului, după unul dintre
conflictele avute cu soțul, a înghițit obiecte cum arfi: piulițe, chei, plăci de metal. A
fost internată în spital somatic cu profil chirurgical, unde era gălăgioasă, comică,
sfâșia albiturile, fapt pentru care afost transferată în spitalul de psihiatrie, unde s-a
aflat doar 3 zile cu diagnoza: psihopatie.
Afost operată în legătură cuprezența obiectelor străine în sistemul gastrointestinal.
In perioada postoperatorie era agresivă, insuportabilă, rupea bandajele, a fost din
nou transferată în spitalul de psihiatrie, unde se rostogolea pe podea, cerând să fie
externată.
Câteva luni după externare, a fost relativ liniștită, continua să lucreze, își căuta
de treburile casnice, îngrijea copiii.
în mod repetat a fost spitalizată în secția de chirurgie cu diagnosticul: ocluzie
intestinală. După operație era certăreață, conflictuală. Țipa chiar și în timpul unui
mic conflict, se încovoia într-o «arcuire isterică», a săvârșit tentativă suicidară.
După externare, de mai multe ori a fost spitalizată în secții de psihiatrie, în
legătură cu tentativele sale de suicid: încercări de a se arunca sub tren sau automobil.
A fost trimisă la expertiza psihiatrico-legală din cauza încălcării ordinii
publice. In cadrul secției, ea șantaja personalul, solicita diferite certificate, înjura
cinic, ofensa și avertiza cu răfuiala personalul medical, a comis repetate tentative
suicidare.
Pacienta susținea că este grav bolnavă, inventa diferite istorioare și episoade ale
vieții, prin care se caracteriza pozitiv. Cândi se prezentau argumente contrare, uneori
parcă nici nu le auzea, iar alteori se apăra, își descria cu amănunte «suferința»,

77
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

sublinia că «suferă de crize» în vremea cărora nu «știe ce e cu ea și ce face».

Se orienta bine în situația în care s-a pomenit, cerea să fie recunoscută bolnavă,
diminua caracterul bizar al comportamentului său, arunca vina pe cei din jur, care
«o aduc» la un astfel de comportament, trecea brusc de la plâns la râs și invers.
Totodată, Maria se prezenta capricioasă, cu pretenții exagerate, insistente.
Încerca să atragă atenția asupra persoanei sale, prin diferite acțiuni.
Fiind nemulțumită de un oarecare lucru, devenea impulsivă, se lovea cu capul de
perete, se urca pe pervazul ferestrei și se arunca de acolo pe podea cu capul în jos.
Fiind transferată în salonul de observație, s-a înfuriat, avertiza personalul că se va
răzbuna, plângea în hohote. In semn de protest, s-a defecat demonstrativ în salon,
și-a murdărit fața, pereții cu fecale, arunca cu ele în personal. Uneori, în timpul
crizelor se arunca la podea, stătea nemișcată, mușchii corpului și a membrelor erau
puțin încordați, pumnii strânși și ochii închiși, iar la încercarea de a-i deschide, îi
strângea și mai tare. De obicei, ieșea din acea stare doar atunci când cineva i se
adresa cu un ton ridicat. In unele zile refuza hrana.
Dacă cu medicul ei curant se purta lingușitor, mângâietor, încercând chiar să-l
îmbrățișeze, atunci cu dereticătoarea afișa o atitudine insuportabilă și cinică.
Nivelul său de cunoștințe s-a dovedit a fi moderat. Gândirea era superficială,
naivă. Aprecia critic starea sa și situația creată. De către comisia de experți a
fost recunoscută ca personalitate histrionică, cu tendințe către reacții histrionice.
Responsabilă.

Analiza clinică a cazului arată că încă din copilărie pacienta posedă

trăsături caracterologice patologice, principalele manifestări ale
cărora sunt reacțiile histrionice monotipice, ce apar în orice situație a
vieții, în legătură cu factori neînsemnați. în apariția comportamentului
histrionic la pacientă, un mare rol l-a jucat educația acesteia în familie,
unde din fragedă vârstă i se îndeplineau toate dorințele. Căsătoria
ei este marcată de același comportament «protectiv» din partea
soțului, care îi intra în voie în toate. Chiar și la locul de lucru, Maria
nu primește riposta cuvenită, ci este considerată «grav bolnavă» și
găsește compătimire. Reacțiile sale primitive pe parcursul vieții apar
destul de frecvent, fiind monotipic caracterologice, de fiecare dată se
îmbogățesc cu unele detalii și se cizelează.
Crizele parcurg tipic histrionic și nu pot trezi îndoieli în diagnosticare.
Tendințele ei suicidare poartă caracter demonstrativ și au constituit cu
timpul un element din arsenalul ei de reacționare. Se cere a sublinia
că, pentru pacientă sunt caracteristice amplificarea manifestărilor
în timpul reacțiilor prin mecanisme de autosugestie și autoinducție,
fenomen observat frecvent atât la acest tip de personalități, cât și în
cadrul altor tipuri de personalități patologice.
Ea a fost recunoscută responsabilă, deoarece structura personalității

78
acesteia nu a atins grade profunde cu dezadaptare socială totală.
Mai sus am menționat tendința acestor personalități către mitomanii
și fantezii, ei nu percep diferența dintre lumea imaginară și cea reală.
Această tendință către neadevăr, le-a permis unor psihiatri cu
renume să evidențieze așa noțiuni precum: «pseudologie fantastică»
(Delbruck), «mitomanie» (Dupre), «mitomani și escroci» (Kraepelin)
- (citat după P.Gannușkin), iar însuși Gannușkin i-a numit pe acești
indivizi mitomani patologici.
Abilitatea lor de a spune minciuni, de a fantezia, se pare, îi scoate
în evidență, iar de către cei din jur sunt văzuți uneori ca niște oameni
cu capacități bune. Ei sunt mari inventatori și visători, care trăiesc
într-un univers propriu al fanteziilor. în acest context, personalitățile
histrionice îi seduc și îi încântă pe oamenii din anturaj prin prezentarea
fermă a episoadelor fantastice, prin cuvinte convingătoare, care nu
lasă loc îndoielilor.
în unele domenii, ei posedă și anumite cunoștințe, de aceea conținutul
imaginației lor rezultă din acestea. E de precizat că histrionicii cuceresc
cu lejeritate încrederea semenilor, străduindu-se a-i domina. Acești
indivizi înlocuiesc realitatea prin fantezie, în care ei cred cu adevărat.
Reieșind din conținutul miturilor și al fanteziilor, s-ar părea
că ei singuri nu cred în cele născocite, deoarece, uneori sunt atât
de îndepărtate de adevăr. încercarea de «a le deschide ochii», de a
le îndrepta greșeala nu se încununează cu succes, aceștia rămân pe
platforma proprie sau tot atunci inventează altceva și mai gogonat. Am
putea concluziona că ei nu își pot ține sub control imaginația, care nu
cunoaște limite.
Mai jos, vom prezenta un caz clinic, care demonstrează cele expuse
anterior.

M., 32 ani, învinuit de comiterea actelor de huliganism.

Ereditatea neagravată. In copilărie a fost bolnav de pneumonie, difterie,
scarlatină. La vârsta preșcolară era liniștit, ascultător, a fost educat fără tată, motiv
pentru care era «luat peste picior» de cei de o vârstă cu el. Când se simțea ofensat,
M. căuta să se răfuiască cu ofensatorul, iniția bătăi, fapt pentru care era aspru
pedepsit de mama sa. De la 8 ani a început să studieze la școală. învăța pe note
bune. Treptat a devenit irascibil, impulsiv. Pe la vârsta de 13-14 ani s-au instalat
relații tensionate cu băieții de vârsta lui: era jignit, deseori bătut. Tot atunci, după
certurile avute cu semenii săi, îi plăcea să «viseze și să-și imagineze». De exemplu,
își închipuia că este polițist și că se răfuiește cu dușmanii săi. După 7 clase, a lucrat
în gospodăria sătească timp de 3 ani, totodată învăța, astfel a terminat 10 clase.
In perioada când lucra și în același timp învăța, povestea colegilor de serviciu
despre succesele sale excelente la învățătură (când de fapt, învăța moderat), despre

79
■ Capitolul § Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

isprăvile sale la școală, prezentându-se ca cel mai puternic elev. Spunea că, datorită
faptului că învăță bine, i se încredințează să desfășoare unele lecții. Unii dintre cei
care îl ascultau, având copii care studiau în aceeași instituție, demascau minciunile
pe care le spunea individul. Insă, chiar a doua zi, acesta născocea altceva. Printre
lucrători era considerat mândru și un mare mincinos.
La vârsta de 19 ani a fost mobilizat în armată, unde a terminat școala de
antrenoriat. Aflându-se în armată, M. rămânea îngâmfat, «cu capul pe sus» și la fel
de mincinos. Relata soldaților despre sine întâmplări ieșite din comun. Astfel, odată
a povestit un caz ce i s-a întâmplat până a fi înrolat la armată și care, chipurile,
avea legătură directă cu dânsul. Susținea că el, de unul singur, a reținut un criminal
recidivist, faptă pentru care a fost decorat de Ministrul de Interne. Când colegii
săi și-au expus îndoielile în acest sens, acesta s-a supărat și timp de câteva zile nu
vorbea cu ei. Altă dată, M. a afirmat că a luat parte la competiții de întrecere cu
motocicletele, unde a obținut primul loc. Pe parcursul efectuării serviciului militar,
unii amici, atât de bine l-au înțeles, în cât sfătuiau și pe alții să nu asculte «poveștile
lui».
Câțiva ani a studiat la facultatea de educație fizică, iar mai apoi, a lucrat ca
instructor de educație fizică în diferite instituții. La vârsta de 24 ani a fost tras
la răspundere pentru păstrarea ilegală a armei. La procesul de judecată nu s-a
prezentat, umblând din oraș în oraș. In unul dintre orașe a locuit mai multe luni la o
concubină, căreia i s-a prezentat drept ofițer al siguranței și «profesionist în box și
sambo». Foarte des îi relata femeii istorii despre aventurile sale. Astfel, în una din
zile, a declarat că a venit târziu acasă, deoarece a fost numit responsabil al cursei
de întreceri auto, iar pentru a ajunge în oraș, afost nevoit să călătorească cu trenul,
mai apoi cu barca, după aceea cu sania trasă de câini, pe urmă a urmat zborul cu
avionul și apelând «la mașini de ocazie», a ajuns la finiș.
De rând cu alte relatări, el a declarat că are grad de ofițer al securității de
stat și a organizat o armată întreagă din cincizeci mii de oameni, care este gata să
producă o lovitură de stat. Când concubina a pus la îndoială cele expuse și auzite,
spre mirarea ei, partenerul a mai adăugat că este campionul țării la box și că a făcut
studii în diferite Academii militare.
Fiind contrazis, el se enerva, striga la femeie, schimbând pe parcurs conținutul
fanteziilor, miturilor sale.
Fără a simți măcar o mustrare de conștiință, M. a precizat că a venit în orașul M.
pentru a participa la competiții, acolo unde se va decide cine plecă la Olimpiadă.
Pentru aceasta, va primi sume mari de bani, dar «la mână nu se dau».
In una din zile a declarat că a luat parte la reținerea unui grup criminal. El a
prezentat pentru convingerea celor din jur mâinile sale zgâriate. Totodată, se lăuda
că lucrează în calitate de șef într-un departament special, și că deține o locuință cu
două camere, mașină luxoasă, spunea că a făcut studii în Ungaria și Germania în
școli cu profil special.
Peste o perioadă de timp a declarat că a luat parte la decolarea de pe cosmodrom

80
a tuturor cosmonauților, în afară de Tereșkova.
In altă zi, a venit acasă plin de vănătăi pe față și a spus că l-a învins la box pe
campionul țării, G., după aceea a cântat pe o scenă, unde a fost aplaudat și felicitat
cu buchete de flori.
Când concubina i-a demascat minciunile, acesta nu s-a jenat deloc. Mai mult ca
atât, a declarat că pe parcursul acelei zile a luat parte la ședința Sovietului Suprem,
unde a luat cuvântul.
De rând cu afirmațiile precedente, M. a mai susținut că are legături cu tâlharii,
la care ține bani și obiecte din aur. Multe din aceste lucruri sunt ascunse de către
el. Până la urmă, când s-a convins că este demascat, a devenit impulsiv, furios,
distrugea obiectele casnice, amenința că se va omorî.
Starea psihică. Se ține cu aplomb, cu demnitate și măreție. Își urmărește cu
atenție interlocutorul. Vorbește mai mult despre calitățile sale pozitive și ascunde
tot ce îl caracterizează negativ. Pe parcurs, ba devine mai accesibil și peste măsură
de deschis, ba se remarcă printr-o înclinație către teatralism. Vădit se străduie a-și
accentua superioritatea în raport cu ceilalți. Avea o tendință spre lăudăroșie. Se
purta grosolan și cu dispreț cu personalul. Căuta o atenție deosebită persoanei sale
și cerințelor sale exagerate.
Când pretențiile lui erau ignorate, devenea furios, jignea personalul. Sublinia
că are o constituție fizică excelentă, și de obicei, ieșea învingător în încăierări.
Se prezintă mincinos, lăudăros, înclinat spre fantezii. Dispoziția lui era instabilă.
Tulburări de memorie și gândire nu au fost sesizate.
De către comisia de expertiză afost recunoscut că este o personalitate histrionică.
Responsabil.

După cum observăm, în copilărie, M. s-a dezvoltat fără

particularități. El era un copil liniștit, ascultător. începând cu perioada
adolescenței, la acesta se creează o situație psihotraumatizantă, care
conduce la un protest activ. De la această vârstă, începe formarea
trăsăturilor psihopatice de caracter, care se manifestă în formă de
protest și aprofundarea în fanteziile sale. La început, fanteziile rămân
determinate de evenimente reale (de pildă, el își închipuie că este
lucrător al poliției și se răfuiește cu atacatorii săi). Acestea au fost unele
din primele situații imaginare, apariția cărora a fost condiționată de
tendința de a înlocui realitatea prin una mai bună. Cu timpul, fantezia
primește formă de comportament obișnuit, care se declanșează în cele
mai diverse situații.
Patologia caracterului în cazul dat constă în tendința de a se
prezenta celor din jur mai ceva decât este și prin aceasta atrage atenția
asupra persoanei sale. Totodată putem vorbi de o infantilitațe psihică
marcantă, scăderi a posibilităților corective intelectuale. înclinația
spre lăudăroșie și minciună, devin și sunt trăsături caracteristice lui

81
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

care se manifestă în cele mai diverse situații.

Criterii de diagnostic pentru F60.4 - Tulburare de personalitate
histrionică (pentru diagnosticare, sunt necesare 3-4 simptome din
următoarele);
1. Este incomodat în situațiile în care nu se află în centrul atenției;
2. Comportament seducător sau sexual provocator inadecvat;
3. Auto-dramatizare, expresie teatrală, exagerată a emoțiilor;
4. Sugestibilitate, pacientul este ușor de influențat de către alții sau
de circumstanțe;
5. Stil de a vorbi impresionant și lipsit de detalii;
6. Atenție exagerată, acordată atracției fizice;
7. Afectivitate labilă și superficială;
8. Consideră relațiile a fi mai intime decât sunt în realitate.

Tulburare anancastică de personalitate

Acestea se prezintă ca personalități cu niște standarde personale

stricte, precum și perfecționism în activitățile lor, motiv care poate să
le deterioreze îndeplinirea lucrului preconizat.
La îndeplinirea unor sarcini, proiecte, anancasticii se țin strict de
cele prevăzute de diferite ordine, reguli, directive, detalii, orare, ca
până la urmă să se împotmolească în acestea, iar obiectivul planificat
să fie realizat cu dificultăți.
Strictețea, cu care aceștia îndeplinesc directivele și standardele
personale, le încurcă până la urmă să ducă la bun sfârșit treburile. Mai
mult ca atât, ei întotdeauna ajung la concluzia că lucrul efectuat nu
este suficient de bine făcut, când, de fapt, este realizat «cu brio».
Perfecționismul acestor personalități le face a crede că alții nu sunt
în stare să efectueze în mod corect și calitativ ceea ce el a pus la cale.
Corect, după părerea anancasticului, este anume așa cum el a gândit
și a proiectat, și nu altfel. Această înclinație către perfecționism îi
aduce deseori pe acești oameni la conflicte cu cei din jur. Ideea lor de
a pune pe alții să facă lucrurile exact cum ei doresc, poartă în oarecare
măsură, un caracter prevalent.
Anancasticii sunt persoane prudente, care în activitățile lor măsoară
orice pas, iar munca pe care o îndeplinesc cere sacrificiu personal,
conștiinciozitate și scrupulozitate, până se ajunge uneori la excluderea
plăcerii. Ei muncesc deseori multe ore la rând fără repaus, solicitând
celor din jur aceeași atitudine. Deseori, aceștia rămân după graficul de
lucru pentru a verifica și a reverifica dacă au fost îndeplinite obiectivele
în timpul serviciului, pentru ca în ziua următoare, totul să fie revăzut
cu atenție.

82
 în activitățile sale, persoana anancastică poate avea dubii dacă
proiectează corect, planifică cele necesare de făcut și atunci ea evită,
amână sau tergiversează începutul proiectului. Aceasta va începe să
muncească asupra planului, doar după ce s-a informat suplimentar,
după asigurările venite din partea celor mai inițiați în această ramură
sau după studierea literaturii. Chiar și așa, va rămâne cu suspiciunea
că nu procedează drept. Anancasticul nu măsoară de șapte ori pentru
«a tăia», ci de zece ori, și tot nu se va decide să acționeze, fără să aibă
asigurări. Neîncrederea în justețea hotărârilor sale, controlul permanent
asupra pașilor, fac ca munca lor să fie puțin dinamică. încurajările
celor din jur, în aceste situații, sunt bine venite și deseori rezultative.
De fapt, anancasticii, cu greu iau decizii pe timp îndelungat, în astfel
de cazuri, ei cântăresc minuțios totul - «pro» și «contra».
Aceste personalități au criterii morale și standarde deosebite de viață.
Ele se prezintă ca niște ființe precaute, conștiincioase și exemplare
în activitățile lor, mai cu seamă la serviciu. îndeplinesc cu strictețe
normele de comportament și cerințele morale ale societății. Nu
rareori, acestea, pretind același modei și de la cei care le înconjoară,
în viața familială sunt superconștiincioase, au standarde stricte de
comportament, fără mari greutăți iartă greșelile apropiaților, cerând
de la ei să fie perfecți în stabilirea interrelațiilor. Totodată, în viața
familială ei, ca lege, îndeplinesc roluri secundare, cedând prioritatea
soțului sau soției cu un caracter mai dur. în familie aceștia se prezintă
ofiliți, rușinoși, nehotărâți și anxioși.
Unii indivizi sesizează și își expun nemulțumirea față de sine înșăși,
în ceea ce privește exprimarea sentimentelor fine, sunt nesatisfacuți
de incertitudinea lor în situații mai complicate. Experimente frecvente
pentru aceștia sunt stările obsesive și anxios-depresive. Activitățile lor
necesită control, în pofida la faptul că acest lucru nu le este pe plac,
precum nu le convine și critica din partea celor superiori sau celor
apropiați.
Acești oameni își manifestă emoțiile restrâns, iar trăirile pot fi
stocate din această cauză. Interiorizarea emoțiilor poate conduce la
creșteri esențiale ale tensiunii afective, până la descărcări furtunoase.

Pacientul R., 50 ani.

Anamneză: Mama, după caracter era timidă, nehotărâtă, se supunea în toate
soțului. Tata după caracter - hotărât, autoritar, a ocupat funcții de conducere mai
mulți ani la rând.
Pacientul, în copilărie a suferit deseori de angină. La școală a mers de la vârsta
de 7 ani, învăța bine. Din anii de școală se ține minte ca fiind rușinos, nehotărât,

83
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

darfoarte sârguincios, străduitor și punctual. Temele pe acasă le efectua cu râvnă și

acuratețe. Nu odată era menționat drept exemplu în ceea ce privește aspectul îngrijit
al caietelor sale. însușirea materialului i se părea ușoară dar totodată, în timpul
răspunsului, se pierdea ușor, devenea confuz. Nu rareori era încurajat de învățători
să fie mai hotărât, mai isteț.
Printre elevi nu avea prieteni deoarece socotea, că nu este ca toți, nu este agreabil
fiindcă poartă ochelari, și nu poate contacta cu semenii. La examene suferea imens,
se temea că totul i se va «încurca în cap» și nu va putea răspunde sau scrie lucrarea.
Uneori, intra în panică, motiv pentru care era susținut de mama sa, carefrecvent era
prezentă pe coridoarele școlii.
A terminat 8 clase, mai apoi a jacut studii în colegiul de economie, după care a
urmat studiile la facultatea de economie.
Pe tot parcursul anilor de universitate, R. era exagerat de ambițios, cu exactitate
îndeplinea tot ce i se cerea, de mai multe ori a fost menționat în cadrulfestivităților
ca fiind un student bun. Totodată, acesta manifesta frică în timpul examenelor,
ajungând până la panică. In pofida la acest lucru, a terminatfacultatea cu mențiune.
Relativ târziu a început să lege prietenie cu fetele. Doar în anul cinci de studii a
jacut cunoștință cu o fată, care îi plăcea încă de pe timpul când învăța la colegiu.
Cunoștința a făcut-o din inițiativă acelei fete, care era mai în vârstă decât el, și
avea și un copil. Această târzie cunoștință cu fetele, R. o atribuie caracterului
său nehotărât, timidității exagerate față de ele, închipuirilor sale limitate despre
sine, considerându-se neatractiv în toate privințele. De aceea, inițiativa fetei de a
întemeia o familie a primit-o fără a se sfătui cu părinții, iar când aceștia au aflat
despre căsătoria lor, au acceptat situația «de fado».
In viața familială, inițiativa îi aparținea soției, care avea o atitudine aspră, și
care se sfătuia cu el doar în problemele cele mai arzătoare. R. constată că niciodată
nu s-a hotărât să o convingă sau să o înfrunte, din cauza «caracterului ei dur». In
familie manifesta originalitate prin faptul că solicita celorlalți membri să mențină
într-o anumită ordine lucrurile, și avea un orar strict în îndeplinirea treburilor
necesare. Totodată, el nu accepta sfaturile celor apropiați, mai ales critica.
După terminarea facultății, s-a angajat la serviciu în calitate de economist, fiind
repede avansat ca șef de unitate. Aici, el și-a manifestat caracterul cu toate laturile
sale.
R. cerea subalternilor săi îndeplinirea strictă a lucrului, utilizând reguli pe care
pretindea să fie respectate. Unora dintre angajați nu le accepta lucrul deja efectuat,
pentru că descoperea lipsa unor elemente sau detalii, care defapt nu erau esențiale.
El singur lucra cu mult mai mult decât alții. Lucrând cot la cot cu subalternii săi
pentru finalizarea programului planificat, acesta, deseori rămânea după serviciu de
unul singur, și verifica cele făcute. In ansamblu, unitatea în care activa ca șef, era
bine văzută în cadrul întreprinderii. De mai multe ori, lua proiectele acasă și lucra
asupra lor în zilele de odihnă. Ii erafrică să încredințeze subalternilor săi realizarea
unor proiecte, deoarece, aceștia ar putea comite greșeli.

84
 Pentru R., luările de cuvânt în public reprezentau un adevărat bici. Acestea îi
trezeau o mare neliniște, frică, tocmai de aceea, mereu era nevoit să refuze să facă
așa ceva.
Pe parcursul vieții, aproape că nu a avut prieteni, considerând că va fi apreciat
negativ de către aceștia.
Din spusele soției, de când îl știe, bărbatul a fost devotat lucrului, consacra
acestuia și timpul său liber, inclusiv și zilele de odihnă. Adesea, aducea acasă lucrul
deja făcut, pentru a-l controla. Acorda puțină atenție familiei și educației copilului,
iar în unele întrebări, situații, acesta manifesta insistență și dârzenie.
Sofia îl considera oarecum zgârcit, un om care se desparte cu greu de lucrurile
vechi. De exemplu, el are o cămașă, pe care o poartă de vreo 20 ani, atunci când
se află acasă. La propunerea soției de a o arunca - el se împotrivește, declarând că
această haină îi este «scumpă». Cândfemeia vine cu sugestia de «a curăți casa de
lucruri vechi și inutile», soțul declară: «cu ce ele îți încurcă, lasă-le să fie... , poate
ne vor trebui cândva».
La vârsta de 31 ani, după unele gafe produse în timpul serviciului de către
subalterni a fost mustrat. A suferit enorm în urma acestui eveniment, din această
cauză a apărut anxietate, insomnie, avea suspiciunea că va fi concediat. Starea s-a
înrăutățit atât de mult, în cât a apărut necesitatea de afi internat în secția de nevroze
a spitalului de psihiatrie, unde s-a tratat pe parcursul unei luni de zile.
Pe parcursul anilor a fost consultat de mai multe ori de psihiatru în legătură cu
stările sale anxios-depresive.
Își continuă activitatea sa profesională până în prezent.
Starea psihică. El este orientat multilateral. Se antrenează în conversație relativ
ușor. Arată oarecum epuizat, cu puțină inițiativă. Se caracterizează ca fiind un om
liniștit, rușinos și precaut în orice circumstanță. Constată faptul că, pe parcursul
vieții, a fost om care «s-a supus legii și cerințelor de serviciu». Precizează că, de
când se ține minte, se simte incomod printre necunoscuți, aproape că nu a avut
niciodată prieteni, de teamă că va fi apreciat negativ. însuși se prețuiește ca pe
un om «dedicat lucrului», care cere și subalternilor să adopte aceeași atitudine.
Se caracterizează drept un perfecționist în toate. Declară, că în unele cazuri (mai
cu seamă în familie), pare mai sever și poate reacționa prin erupții afective de
scurtă durată. Pe soție o vede ca pe o persoană cu caracter puternic, de aceea, în
majoritatea cazurilor, este de acord cu ea și face orice doar «cu permisiunea ei». Se
știe foarte sensibil la eșecuri, în special, la cele legate de sfera profesională. Astfel,
apare anxietatea, frica de «a avea neplăceri». Spune că nu se poate despărți de
lucrurile vechi, deoarece ele reprezintă memoria vieții sale, și «pot încă fi de folos
cândva».
Memoria lui este intactă. El posedă o dezvoltare intelectuală destul de bună
și posedă cunoștințe în mai multe domenii. Atitudinea critică față de starea și
particularitățile caracterului său este păstrată. Totodată, sesizează că toate
încercările sale anterioare de a fi altul, nu s-au încununat cu succes.

85
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

Totalitatea de particularități caracterologice, cu siguranță, se

încadrează în criteriile de diagnostic evidențiate pentru tulburarea
de personalitate anancastică. Despre aceasta ne vorbește prezenta
perfecționismului în realizarea sarcinilor, conștiinciozitatea și
scrupulozitatea privind eficiența, devotamentul excesiv în muncă,
cu implicarea activităților în timpul destinat recreării și odihnei,
asumarea acțiunilor care pot fi duse la capăt de ceilalți, din motive de
frică și neîncredere că aceștia nu se vor ghida după cerințe. Totodată,
el dispune de modalități proprii de acționare, impuse și altora, iar un
lucru mai rar întâlnit este tendința lui de a purta vestimentație veche,
de a păstra obiecte uzate și inutile.
Am mai putea constata că R. este timid, puțin comunicabil (din
cauza temerilor de a nu fi apreciat negativ), nehotărât.
Criterii de diagnostic pentru tulburarea de personalitate anancastică
(pentru diagnostic se cer nu mai puțin de 3 semne):
1. Preocuparea de detalii, reguli, liste, ordine, organizare sau planuri,
în așa măsură, în cât, obiectivul major al activității este pierdut;
2. Perfecționism care interferează cu îndeplinirea sarcinilor;
3. Conștiinciozitate, scrupulozitate excesivă și preocupări
necesare privind eficiența, până la excluderea plăcerii și a relațiilor
interpersonale;
4. Devotament excesiv muncii și productivității, ajungându-se până
la excluderea activităților recreative;
5. Refuzul de a delega sarcini sau de a lucra cu alții, în afară de
situația când acestea se supun exact propriului mod de a realiza
lucrurile;
6. Rigiditate și încăpăținare;
7. Incursiunea unor gânduri sau impulsiunii insistente și supărătoare;
8. Incapacitatea de a se debarasa de obiecte uzate sau inutile, chiar
și când acestea nu au nici o valoare.

Tulburare de personalitate anxios-evitantă

Pentru personalitățile de tip anxios-evitant este caracteristică
restrângerea cercului de prieteni, precum și a activităților, din cauza
fricii de a nu fi apreciate la justa lor valoare.
Ele au temeri că vor fi percepute ca ființe ce au calități
intelectuale și morale net inferioare decât sunt de fapt.
Oamenii cu astfel de tulburări simt disconfort, incomoditate, aflându-
se în compania unor necunoscuți, unde rar scot un cuvânt. Pentru ei
un bici adevărat constituie luările de cuvânt în public, deoarece ușor

86
se pierd, se fâstâcesc, se confuzionează. Dureros aceștia percep și
aprecierile negative ale trăsăturilor personale, mai ales dezacordul
celor din jur manifestat în legătură cu spusele și părerea lor. Suferă și
mai mult atunci când sunt criticați de altcineva.
Aceste temeri îi fac să-și limiteze contactele sociale. Deși au prieteni,
cunoscuți, ei mai întâi se asigură de loialitatea, cumsecădenia acestora
în raport cu persoana sa. Chiar și în aceste circumstanțe, anxios-
evitanții rămân precauți, constrânși, alarmați. Aceștia se simt mai
comod în sânul familiei, dar și aici, cele mai neînsemnate observații,
critici, aprecieri negative sunt percepute într-un mod dureros.
Activitățile lor sociale și profesionale sunt de obicei deteriorate,
dacă ei nu au convingerea, că cei din familie, sau colegii de serviciu îi
acceptă «așa cum sunt», fără a le sugera să fie altfel.
Tendințele de a-și restrânge contactele interpersonale se reflectă
în toate sferele vieții sociale. Formarea unei familii se dovedește a fi
pentru ei o problemă greu de rezolvat, deoarece ei se simt incapabili de
a o avea, se consideră inferiori și neatractiv față de viitorul partener, în
toate privințele. în aceste încercări, evitantul este de obicei îndemnat
sau impus de către cei apropiați. Rolurile pe care le au în familie sunt
secundare și pasive. Hotărârile, inițiativele vor aparține altor membri
ai familiei. Aceștia își fac cu greu cunoscuți printre persoane de sex
opus, deseori au frica de a avea relații intime, pentru «a nu se face de
râs».
Temerile de «a nu se face de râs» pot persista la ei chiar și după
căsătorie. Bărbații cu astfel de frici evită contactele sexuale cu
consoarta, timp îndelungat. Alarmarea permanentă contribuie la
apariția fobiilor, conținutul cărora reprezintă teama de a nu fi perceput
ca fiind incapabil, de a nu fi agreat, sau și mai mult decât atât, de a nu
fi criticat sau respins de cei din anturaj.
Fricile și anxietatea îi însoțesc pe acești oameni, nu rareori, pe
parcursul întregii vieți. Ca atare, ei sunt dezadaptați în toate activitățile
lor, având nevoie de încurajări, susținere și chiar de impuneri din partea
apropiaților de a păși obstacolele.
Găsind reperul de sprijin în persoana cuiva, evitanții devin
dependenți față de aceasta și le este deseori frică să nu le piardă cumva.
Ei permit acestor persoane de a-i dirija, de a-i sfătui și încuraja.
Gândul de a nu se isprăvi cu obligațiunile ce le au, de a nu proceda
inadecvat în situații responsabile, de a nu fi interpretați greșit prin
spusele și faptele lor, fiind considerați inacceptabili, îi determină să
refuze avansările în serviciu.
în circumstanțele în care se cere responsabilitate, indivizii anxioși-
evitanți se vor pierde, vor căuta susținerea altcuiva. Deseori, ei dezvoltă

87
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

fobii sociale, ceea ce și îi fac să-și restrângă aria de activități.

Printre aceștia putem întâlni persoane care au frica de a nu striga
ceva nepotrivit în public, de a nu roși. Aflându-se într-o aulă plină de
oameni, le apare pe neașteptate gândul, însoțit mai apoi de anxietate
pronunțată, că ar putea striga ceva ieșit din comun, că ar putea ieși
la pupitru și spune «vreo prostie». Această fobie îi impun deseori să
părăsească sala. Evitanții, ca și anancasticii, se tem că nu se vor isprăvi
cu sarcinile care vor fi puse în fața lui pe viitor, ei anticipă insuccesul,
manifestând neîncredere marcată în forțele proprii. Oamenii cu astfel
de caracter trăiesc izolat, limitați în contacte interpersonale, însă, spre
deosebire de schizoizi, sunt dornici de comunicare, vor să fie acceptați
și «primiți».
E de menționat, că nu rareori, persoanele din anturajul evitantului,
prin comportamentul și spusele lor compensează neajunsurile acestuia,
în așa fel îl acomodează, îl adaptează cerințelor societății.

La expertiza psihiatrico-legală s-a aflat P., care era acuzat de asasinarea soacrei
și aplicarea leziunilor corporale soției.
Anamneză: In copilărie a crescut și s-a dezvoltat normal. în primii ani de viață
era tăcut, sfios, dacă îi era refuzată vreo dorință, plângea cu ușurință. Nu participa
la jocurile de grup ale colegilor. Dacă cineva din copii îl ofensa, plângea și se
adresa după ajutor părinților. într-o zi, când i-a fost refuzată rugămintea lui de
a vizita grădina zoologică, a reacționat foarte furtunos- plângea, nu permitea să
fie ridicat de pe podea, respingea jucăriile propuse și încercările părinților de a-l
calma.
A început săfrecventeze școala la vârsta de 8 ani. La lecții era liniștit, ascultător.
In timpul recreațiilor nu participa la jocurile colegilor de clasă, deoarece simțea
că nu poate să se joace «ca toți», iar acest lucru ar putea fi observat de ceilalți. La
lecții răspundea mult mai rău decât colegii săi și totodată mai prost decât cunoștea
în realitate tema - motivul era că se emoționa, nu găsea cuvintele potrivite. Cu toate
acestea, materialul programei școlare îl însușea ușor, a absolvit 10 clase ale școlii
medii, apoi colegiul de aviație. Atât la școală, cât și la colegiu nu avea prieteni,
argumentând acest lucru prin faptul că era un interlocutor nepriceput. Intr-un
anturaj necunoscut și chiar în cercul prietenilor săi era neîncrezut în sine, se simțea
incomod, îi era frică să-și expună propria opinie, suferea permanent de faptul că
nu e la fel ca alții. Se străduia să-și ascundă trăirile neplăcute și să se prezinte mai
puternic, mai încrezut în sine.
După absolvirea colegiului, a început să lucreze după specialitate. Uneori avea
probleme la locul de muncă din cauza, căfiind neîncrezut, efectuând lucrul bine, era
nevoit să-l reverifice.
Tot în această perioadă s-a căsătorit, relațiile familiale fiind complicate de la

88
începutul mariajului. în familie existau permanent scandaluri, vina cărora, din
spusele lui, o purta sofia. Ea îi reproșa permanentfaptul, că el nu e ca toți bărbații,
că e lipsit de voință, de caracter, că permite tuturor să-și bată joc de dânsul, că
cedează tuturor în toate. După aceste reproșuri, el avea o dispoziție scăzută, analiza
situația creată și ce ar fi necesar să întreprindă, că totul să fie ca la „ toți oamenii ”
și să nu-și piardă familia, fără de care nu își imagina viața.
La serviciu prieteni nu avea, fiindu-i teamă că aceștia îl vor aprecia negativ și
că nu face față cerințelor. Suferea mult din această cauză, se simțea inferior față de
cei din jur.
Curând, sofia a început să-l înșele. Ea refuza contactele intime, fapt care l-afăcut
să concluzioneze că nu este capabil în acest sens, așa că, evita contactele sexuale
din inițiativa proprie, având dubii, crezând că va avea eșec. Din această cauză a
devenit nervos, se arunca deseori cu pumnii asupra soției, dorind s-o lovească, însă
se liniștea rapid, plângea, cerându-și iertare de la ea după aceste reacții.
La insistența sofiei, s-a demobilizat din armată și s-a transferat cu traiul, la
mama acesteia. S-a angajat la serviciu. Viața familială însă continua să rămână la
fel de complicată, pe lângă conflictele avute până nu demult cu soția, s-au adăugat
și divergențele cu soacra sa, care de la un bun început și-a arătat ostilitatea față
de el. La serviciu avea o productivitate scăzută, neisprăvindu-se cu sarcinile
încredințate, manifesta neîncredere în sine atunci când era transferat la îndeplinirea
altor operațiuni.
Treptat, a devenit incapabil să-și onoreze datoriile de serviciu din cauza
neîncrederii în corectitudinea muncii sale. A fost prevenit de conducerea uzinei, că
dacă nu se va ambiționa, vafi concediat. Situația din familie a devenit insuportabilă.
Soția și soacra refuzau să vorbească cu el, luau masa separat, îl numeau „ chiriaș ".
Nemaifiind în stare să suporte în continuare situația creată, a părăsit familia,
angajându-se la serviciu în alt oraș. în curând, însă, a primit o scrisoare din partea
sofiei sale, în care aceasta îl ruga să se întoarcă. Această rugăminte l-a făcut să
mediteze mult asupra faptului cum să procedeze, deoarece știa, că atât de soție, cât
și de soacră, era considerat «incapabil». A hotărât totuși să se reîntoarcă, pentru
a-și păstra familia.
După reîntoarcere, lucrurile nu s-au ameliorat. Soția se întâlnea cu bărbați
necunoscuți, se întorcea târziu acasă, relațiile cu soacra au devenit și mai dificile.
Femeile i-au cerut în mod categoric să plece, declarăndu-i că fiica lor va rămânea
cu ele.
Se simțea deprimat din cauza acestei situații, crezând că «nu este dat pentru viața
familială, nu se isprăvește, este un tată rău.»
S-a decis să plece, dar, negăsind bilet la tren, a fost nevoit să-și petreacă două
nopți la vecinii săi. In aceste două nopți s-a simțit foarte rău, se gândea permanent
la viața sa distrusă, la faptul că e nevoit să se despartă de fiica sa. Cu o zi înainte
de săvârșirea crimei, a avut o stare febrilă - a dormit foarte rău noaptea, a plâns
mult, cu gândul îndreptat permanent la fiica sa. Noaptea, înaintea săvârșirii crimei,

89
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

a petrecut-o la gară - n-a dormit deloc, medita asupra întregii sale vieți, ajungând
la ideea că nimic bun în viață n-a avut, simțea o ură puternică, nestăvilită față de
soacră și soția sa.
A decis să-și viziteze soția, pentru a încerca încă o dată să amelioreze situația
creată. In drum spre casă și-a procurat un cuțit și un cadou pentru fiica sa.
Intrând în apartament, a înmânat fiicei cadoul, a încercat să discute cu fiica și
soția. Acestea au refuzat orice discuție, cerăndu-i să plece imediat, utilizând cuvinte
murdare la adresa lui. In acel moment, el a avut o senzație de durere și întristare
profundă, s-a hotărât să plece, însă, în aceeași clipă, și-a amintit de cuțitul cumpărat,
l-a scos și, în tăcere, a înfipt cu acesta în soție, de câteva ori. Soacra a încercat să-l
oprească, însă a primit o lovitură de cuțit în regiunea gâtului, din cauza căreia, mai
târziu, a decedat. Soția a ieșit din apartament, el a încercat s-o ajungă, însă mai
apoi a deschis fereastra, cu scopul de a se arunca de la etajul patru, dar n-a fost în
stare să-și înfăptuiască intenția.
A fost reținut de poliție. In timpul reținerii, P. nu s-a împotrivit, repeta permanent
„ ce am făcut, ce am făcut ”, plângea, spunea că n-a vrut săfacă aceasta, se lovea cu
pumnii în cap. In timpul anchetării, a dat mărturii explicite, regreta cele întâmplate,
afirma că în momentul crimei nu se putea gândi la nimic altceva, decât la regretul că
și-a trăit viața în zadar. Din spusele lui comportamentul soției și a soacrei, vorbele
lorjignitoare i-au «întunecat mințile», l-au afectat puternic și ține minte doar unele
detalii din cele întâmplate. Regretă adânc despre faptele sale «teribile».
Starea somatică. Tipul constituțional normostenic, țesutul adipos subcutanat
dezvoltat satisfăcător. Pulsul- 80 b/min. Tensiunea arterială- 120/80 mm Hg.
Zgomotele cardiace ritmice, clare. In plămâni - murmur vezicular. Abdomenul
moale, indolor la palpație. Din partea statusului neurologic modificări patologice
nu s-au depistat.
Starea psihică. Este orientat corect în timp și spațiu. întră ușor în discuție, însă
în timpul acesteia, ușor se sfiește, la întrebări răspunde neîncrezător, își descrie
amănunțit particularitățile sale caracterologice. Atrage atenția medicului asupra
faptului, că tot timpul a fost timid, iar din cauza aceasta, nu poate să aibă relații
normale cu oamenii, permanent manifestă nemulțumire de sine. Relatează că, de
când se ține minte, a avutfoarte puțini prieteni, însă nici cu aceștia nu găsea limbaj
comun, deoarece deseori era îndemnat să fie «ca toți». In societate se temea să
spună ceva; ușor se pierde, se fâstâcește. Piața familială, după el, a fost foarte
dificilă din cauza «caracterului său slab», soția dirija toate treburile, în timp ce el
simțea neîncredere în sine, în calitate de cap alfamiliei.
Când i se amintește despre soția sa el începe să se irite, transpiră, apare tremor
al mâinilor.
Atunci când merge vorba de crima săvârșită, acesta începe să plângă, i se
amplifică frecvența pulsului. Nu poate uita cele întâmplate. înțelege că a procedat
incorect, dar în momentul comiterii crimei, nu se putea gândi la nimic altceva, decât
la viața sa distrusă, iar comportamentul soacrei și a soției în acel moment l-au

90
 înfuriat «până la culme». Constata că neîncrederea în sine, timiditatea îl împiedicau
să trăiască normal. Și dacă ar fi avut alt caracter, ar fi avut o viață mai fericită.
Afirmă că nu înțelege de unde a avut curajul să lovească, spune că niciodată nu ar
fi crezut că e capabil de așa ceva. Retrăiește profund situația creată, viitorul său și
alfiicei sale. In timpul discuțiilor, obosește repede, are nevoie de repaos pentru a-și
reveni. Somnul e superficial, cu multiple treziri nocturne.
Comportamentul său în secție este adecvat. Contactează cu ceilalți, cu toate
acestea, se supără ușor, în ochi îi apar lacrimi. E bine orientat în situația creată. E
îngrijorat de viitorul său.
A fost diagnosticat ca personalitate anxios-evitantă.

Tabloul clinic caracterologic al pacientului se încadrează în cel

al personalității de tip anxios-evitant. Trăsăturile lui de caracter se
manifestă din copilărie și pe parcursul întregii vieți. P. este anxios și
nehotărât, având temeri permanente de apreciere negativă a persoanei
sale din partea celor din jur. El își manifestă frustrarea că nu este ca
toți ceilalți, îi este frică să-și facă prieteni, pentru că nu ar face față
situației. Bărbatul este retras, oarecum supus în hotărârile sale celor
din anturaj.
El are convingerea că este inferior, părere care persistă atât în sânul
familiei, cât și în societate, el nu se luptă, nu-și apără interesele.
Dintre manifestările sale am mai putea reliefa teama că nu se descurcă
în plan sexual, astfel, preferă mai degrabă să evite contactele. Pentru
el, dureroase sunt și aprecierile negative ale soției («nu ești ca alți
bărbați», «nu ai voință și caracter» etc.).
La toate locurile de muncă, el este retras, se adaptează greu, se
consideră incapabil.
Cât privește starea pacientului în timpul săvârșirii delictului, vom
observa că în acea perioadă, P. era afectat de situația psihotraumatizantă
din familie. Aceasta a contribuit la creșterea tensiunii afective până
la mărimi colosale. Concomitent, înaintea erupției afective, el suferă
de o oarecare afecțiune somatică, este lipsit de somn, are slăbiciuni.
Toate acestea au predispus la apariția descărcării furtunoase, mai cu
seamă că ei i-a precedat stocarea și prelucrarea îndelungată a trăirilor
negative. De fapt, explozia afectivă poate fi apreciată ca o ieșire, o
revărsare la «suprafață» a trăirilor negative, care au fost stocate pe
parcursul anilor.
Desigur că, o asemenea reacție apărută la o persoană liniștită,
nehotărâtă și rușinoasă, reprezintă ceva neobișnuit, ieșit din comun.
Aceasta, de fapt, nu este decât un raptus astenic (O.Freierov), o «criză
astenică» (N.Petrilovici, 1960).

91
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

Parcurgerea ei furtunoasă amintește clinica afectului patologic,

spre deosebire de care, descărcarea afectivă la pacient nu are loc
concomitent după ofensă, nu este însoțită de acțiuni automatizate și
tulburări de conștiință, nu este urmată de somn și amnezie. A fost
recunoscut responsabil.
Criterii de diagnostic pentru F60.6 - Tulburare de personalitate
anxios-evitantă (sunt necesare 1 criterii):
1. Evitarea activităților profesionale care implică un contact
interpersonal semnificativ, din cauza fricii de critică, dezaprobare sau
rejecție;
2. Sentimente persistente și generale de tensiune și îngrijorare;
3. Convingerea că este incapabil social, neatractiv sau inferior
celorlalți;
4. Preocupare excesivă privind criticile sau respingerea pe plan
social;
5. Evitarea relațiilor cu oamenii, dacă nu este sigur că este agreat;
6. Manifestări dereținereînîntreținerearelațiilorintimedincauza fricii
de a nu se face de râs, ori de a nu fi ridiculizat;
7. Existența unor restricții în viață, din cauza nevoii de securitate
fizică.

Tulburare dependentă de personalitate

Persoanele ce posedă un astfel de caracter, sunt de fapt, oameni cu o
voință slabă, nehotărâți și peste măsură de subordonați altora. Această
subordonare, supunere se manifestă în toate sferele de activitate ale
acestora și este determinată de părerea personală, conform căreia, fără
«tutelar» nu vor face față cerințelor.
Atunci când iau anumite decizii, ei simt nevoia de susținere,
de sprijin. Tutelarul este pentru dependent mentor în viață. Fără
încuviințarea acestuia, fără sfaturile lui, dependentul nu va efectua nici
o mișcare, chiar și în cele mai simple situații ale vieții, nemaivorbind
de circumstanțele serioase. Individul dependent este lipsit de inițiativă,
sau mai bine spus, lezat de ea, în folosul tutelarului.
Fără indicațiile sau sugestiile altor persoane «autoritare» pentru el,
acesta nu va face o simplă cumpărătură, ci va urma sfaturile acestora:
ce haină să poarte, cu cine să prietenească, unde să-și continue studiile
etc.
Uneori, dependența poate ajunge la o supunere oarbă în îndeplinirea
tuturor poruncilor tutelarului, uneori chiar neplăcute, deoarece frica de
a-1 pierde pe acesta, este atât de mare, în cât nu-și permite să-și expună

92
 Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii) ■

dezacordul, căci ar putea să-l supere și să îl îndepărteze.

în viață, persoanele dependente caută susținerea, sprijinul
tutelarului, care poate lua hotărâri în locul lor, în orice problemă.
Fără încuviințarea tutelarului, ele nu vor face nici «un pas». Sunt
subordonate celui care le acordă atenție și susținere, mai cu seamă,
atunci când e vorba despre decizii. Tutelarul, în aceste cazuri, devine
«stăpânul» lor.
Cei din jur îi percep ca pe niște oameni incompetenți, slabi, fără
caracter și fără voință. Activitățile lor sociale, sunt de obicei limitate,
în mod predilect, în cazurile abandonării de către tutelar. Ei se simt
neadaptați social și cerințelor vieții, nu au încredere în ceea ce fac,
nu știu cum să înceapă și cum să finalizeze un lucru. Fără sfaturi,
fără supraveghere, dependentul nu este în stare să acționeze, apelând
la sfaturi chiar și în cazul în care cunoaște problema mai bine decât
tutelarul.
Dependența, supușenia acestor oameni poate atinge nivelul de
realizare a unor dorințe bizare, ieșite din comun ale tutelarului.
Totodată, ei ușor își iartă supervizorul, indiferent ce nu i s-ar întâmpla
din vina acestuia, de teama de a nu fi abandonați. Frica că vor fi
părăsiți constituie pentru acești oameni «sabia lui Damocles», care îi
determină să-l accepte pe tutelar așa cum este, chiar și mai mult, nu se
revoltă și este de acord atunci când este umilit.
De regulă, dependentului îi este permanent teamă de a nu comite
greșeli, de a nu se «face de râs» în fața altora, de aceea caută susținere.
în activitățile profesionale, acest tip de personalitate necesită
ajutor, asigurări și control din partea semenilor în eficacitatea lucrului
îndeplinit. El, de fapt, este lipsit de inițiativă în ceea ce privește
proiectarea unor planuri pe viitor, contând pe deciziile și sfaturile
altora.
Individul dependent cedează cu ușurință în timpul conflictelor,
în discuții principiale, chiar dacă știu că au dreptate. Eșecurile
neînsemnate îi creează acestuia gânduri depresive despre inutilitatea
și chiar nulitatea sa. Pot apărea stări anxios-depresive.
Persoanele cu o asemenea tulburare ocupă în viața familială roluri
secundare, cedând soțului/soției, ce au un caracter mai stenic, luarea
hotărârilor în cele mai diverse probleme ale vieții. Deseori, acestea se
simt incapabile, neputincioase, cu calități mult mai inferioare decât
sunt de fapt, în realitate, viața și-o petrec în «spatele altora».
Abandonarea de către tutelar, pierderea acestuia este percepută într-
un mod foarte dureros (de felul - «totul s-a terminat»), în aceste cazuri,
fiind deprinse a fi tutelate, sfătuite în orice context, pornesc în căutarea
altei persoane, care le-ar sprijini și le-ar fi călăuză pe drumul vieții.

93
 “1

■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

Tipajul personalității dependente poate fi reflectat prin următorul caz

clinic.
/., 50 ani, s-a aflat la expertiza psihiatrico-legală în legătură cu încălcarea
disciplinei de muncă.
Ereditatea neagravată. A fost educat doar de mamă, deoarece tatăl a murit
până la nașterea lui. L, în copilărie a suferit de pneumonie. Se deosebea printr-o
dezvoltare fizică slabă. De mic era retras, fricos, rușinos, impresionabil, instabil.
Plângea ușor, se neliniștea foarte mult din cauza celor mai mici insuccese.
La vârsta de 6 ani a nimerit în compania unor vagabonzi, care făceau bancuri
pe seama lui, îl ofensau. Deși aceste lucruri îl răneau, se supunea în toate. Membrii
grupului respectiv îl considerau fricos, nehotărât și deseori era îndemnat să comită
furturi, pentru a dovedi că este capabil, hotărât, iar dacă nu-i reușea, «operația»
se repeta.
La vârsta de opt ani a mers la școală. Era ascultător, sârguincios, fiind scos la
tablă se fâstâcea, roșea, se încurca în răspuns. Printre școlari avea puțini prieteni
și era socotit retras, tăcut, «neinteresant», se supunea altora, ceda când existau
contraziceri, se simțea mai prejos decât alți școlari, căuta susținerea celor maturi,
iar unul dintre puținii prieteni îl direcționa cum să procedeze, cum să se comporte
cu învățătorii și alți elevi.
A terminat 8 clase și școala profesional-tehnică. De rând cu studiile, acesta lucra
la uzină, se isprăvea bine cu munca. Era puțin activ, printre lucrători avea puțini
prieteni. In discuțiile cu ei, mai mult asculta, se pierdea ușor, se rușina, se încurca..
Practic, nu se simțea în stare să ia anumite decizii, chiar și în cazuri relativ simple.
Astfel, ajungând la serviciu mai devreme decât alții, I. nu-și începea activitatea,
până nu o făcea mai întâi vecinul său, cu care el se împrietenise și care «îi oferea
sfaturi».
Din spusele colegilor de serviciu, el părea obosit, indecis, reținut și ne încrezut
în sine. Totodată, el mai mult asculta decât vorbea.. Nu de puține ori, aceștia
făceau bancuri pe seama lui, sugerăndu-i să facă unele lucruri neplăcute, cum ar
fi curățarea spațiilor de lucru al tuturor, mersul la magazin pentru cumpărarea
țigărilor, cu toate că el nu fuma. Făcea toate acestea, fără a protesta,, se părea că
le face chiar cu plăcere.
La vârsta de 27 ani, la îndemnul rudelor, s-a căsătorit. La început, relațiile
în familie erau bune. Soția lui s-a dovedit a fi o persoană hotărâtă, cu inițiativă.
Rezolvarea problemelor familiale le-a cedat soției, fără dânsa se descurca cu greu
în ele, îi era teamă să vină cu vreo inițiativă și să o realizeze. Urma sfaturile și
indicațiile soției în orice situație, și chiar era pasionat de ea, crezând că de unul
singur «s-ar pierde». In gospodărie la indicațiile soției, el îndeplinea și treburi
casnice mai puțin plăcute: spăla și repara hainele, făcea curățenie prin casă etc.
încetul cu încetul, atmosfera în familie a devenit tensionată. Soția a început să-și
expună nemulțumireafață de el: ea îl considera domol, «delicat» în toate, nehotărât
, om «căruia îi trebuie bonă» și care nu dispune de inițiativă proprie. Aceeași

94
 atitudine față de I. au început să manifeste și părinții soției, iar față de socrul său
avea frică deoarece acesta l-a avertizat, că-l va pedepsi, dacă îi va ofensa cumva
fiica. Îndeplinea indicațiile socrului cu strictețe, pentru a evita conflictele.
Soția îl învinuia de indecizie, lipsa de caracter și inițiativă, de lăsarea pe umerii ei
a tuturor problemelor. II afecta mult situația creată, simțind „ că totul este pierdut ”,
de unul singur, fără susținerea soției, nu va face față greutăților., de aceea nu ezita
să facă tot ceea ce ea îi indica.
In legătură cu aceasta, el a devenit deprimat, anxios, impulsiv Au apărut gânduri
de a-și părăsi familia, dar, totodată, se temea că va «rămâne fără nimeni, fără
susținător», avea slăbiciuni, somn prost, incomodități somatice. Nici la serviciu,
nici acasă, I. nu-și găsea locul. Dorea să fie de unul singur, să nu vadă pe nimeni,
căuta ieșire din «plasa în care s-a pomenit». Peste câteva zile, a părăsit locul de
lucru și a ieșit la marginea orașului pentru a se liniști, a căuta ieșire din situația sa
irezolvabilă, pentru a fi mai departe de gălăgie și probleme.
A scris o scrisoare părinților, în care expunea situația creată, declara cu nu-și
închipuie faptul cum va trăi de unul singur, se ruga a fi acceptat «sub aripa lor».
Curând, a fost internat. La început era trist, anxios. Pe tot parcursul spitalizării,
acesta s-a prezentat timid, nehotărât, retras, puțin comunicabil. In timpul
conversațiilor se pierdea, roșea, se fâstâcea. Când i se amintea de familie plângea
încet. Precizează că soția avea atitudine proastă față de el, nu îi lua în considerare
părerea, îl înjosea, îl credea un ratat în toate aspectele, inclusiv și în plan sexual.
Constată că tolerează toate acestea, cu toate că, orice observație era dureroasă.
Știe că este «slab de fire», însă nu se poate schimba. Soția, după spusele lui, era
pilonul familiei și nădejdea sa, de aceea, o dată cu pronunțarea divorțului «viața
lui e pierdută».
Menționează că evadarea lui din oraș s-a produs din cauza «întunecării» minții
de la toate lucrurile ce i se întâmplau. Când s-a întors la locul de muncă, a aflat că
este tras la răspundere pentru încălcarea codului muncii.
De către comisia de expertizare, a fost recunoscut ca personalitate
astenică(dependentă). Starea sa a fost prețuită ca decompensată, fiind declarat
iresponsabil.

Conform particularităților caracterologice, pacientul se încadrează

în structura personalităților de tip dependent. El se prezintă constrâns
în luarea de unul singur a deciziilor. Aceasta nesiguranță de sine, pe
de o parte, cât și atribuirea luării deciziilor altor persoane, pe de altă
parte, se urmărește la pacient pe tot parcursul vieții. Atât la școală, cât
și la locul de muncă, mai cu seamă în familie, alții iau hotărâri în locul
lui.
Dependența se observă destul de pronunțat în viața de familie, unde
rolul de tutelar îl are soția.

95
■ Capitolul 5 Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

Indicațiile apropiaților sunt îndeplinite întocmai, fără a se manifesta

dezacordul în anumite situații.
I. este lipsit de inițiativă, supus, astfel în cât, ajunge să efectueze
unele activități în familie, care nu sunt caracteristice pentru un bărbat.
Slăbiciunea caracterului și tendința de a se supune mereu, se remarcă
și în situația conflictuală, în cadrul căreia el nu se opune, nu luptă,
ci, pasiv se subordonează. Pacientul vede ieșirea din situație prin
reîntoarcerea sa la părinți, șub aripa cărora s-ar simți protejat (de fapt
dependent) și mai departe. In această situație psihotraumatizantă, el se
prezintă neputincios, «slab de fire», apar stări anxios-depresive.
Starea lui în ansamblu a fost prețuită de către comisia de expertizare,
ca fiind o decompensare situațional-determinată, care l-a dezadaptat și
a contribuit la apariția simptomelor anxioase și depresive, fapt ce și a
determinat comisia să-l recunoască iresponsabil.
Criterii de diagnostic pentru F.60.7 - Tulburare dependentă de
personalitate (necesită prezența a nu mai puțin de 3 itemi):

1. încurajarea sau autorizarea acordată altora de a lua decizii foarte

importante pentru viața pacientului;
2. Subordonarea nevoilor personale necesităților unor oameni față de
carepacientulestedependent,precumșisupunereaexageratăladorințele
acestora;
3. Subiectul nu dorește să formuleze nici cele mai mici cereri oamenilor
de care depinde;
4. Se simte prost dispus sau neajutorat când este singur, din cauza fricii
exagerate de a fi incapabil să-și poarte singur de grijă;
5. Preocuparea însoțită de teama de a fi abandonat de persoanele cu care
are o relație strânsă, și de a fi lăsat să-și poarte singur de grijă;
6. Capacitate limitată de a lua decizii în viața de zi cu zi, fără a primi
sfaturi și asigurări repetate din partea celorlalți;
7. Aredificultățideainițiaproiecteoriafacecevasingur(dincauzalipsei
de încredere în capacitățile sale).

Tulburare mixtă de personalitate

Practica psihiatrică dovedește, că există tipuri mixte de tulburare

de personalitate. în aceste cazuri are loc o combinare de trăsături
de caracter, întâlnite în cadrul mai multor tipuri de personalitate
patologică.
Clinic structura personalității mixte se include în «tulburare de

96
personalitate», dar este greu de o atribui unui sau alt tip, deoarece
nu există un set predominant de simptome. Manifestările în cadrul
acestora sunt mozaice, la ele periodic se evidențiază ba unele, ba alte
trăsături.
Reacțiile în circumstanțele date, nu poartă amprenta celor
caracterologice, tipologice de zi cu zi, ci are loc o alterare, un mozaic
de manifestări caracteristice atât explozivului, cât și histrionicului
sau antisocialului. în același timp, în manifestările emoționale se
evidențiază diferite trăsături caracterologice sau un amestec ale
acestora.
în cadrul psihopatiilor cu astfel de structură, evidențierea unor
trăsături obligatorii nu este posibilă.
în tabloul clinic se produc combinații caleidoscopice specifice mai
multor tipuri de psihopatie. Sunt posibile manifestări de instabilitate
ale dispoziției, cu înclinații către furie, impulsivitate, tendințe agresive,
în unele perioade predomină dispoziția scăzută sau, dimpotrivă, cea
exaltată. Pot persista simptome de lipsă de vigoare și energie, senzație
de oboseală permanentă.
Uneori se constată sentimentul de neîncredere în sine, lipsă de
energie, nehotărâre. în alte perioade, predomină neîncrederea în
posibilitățile proprii, înclinația de a-și verifica și reverifica acțiunile
sau suspiciunea și tendința către idei prevalente. Pot să apară stări,
în care se reflectă comportamentul teatral, dorința de a fi în centrul
atenției și de a se prezenta «mai ceva» decât este într-adevăr.

în structura personalităților mozaice putem observa și tendința de

a ceda altor indivizi luarea hotărârilor importante pentru el, sau a se
supune orb altcuiva.

Totodată, în tabloul clinic al acestor structuri mozaice putem întâlni

autoaprecieri exagerate a persoanei sale, gelozie marcantă, suspiciuni
de stare proastă a propriei sănătăți sau neîncredere în loialitatea
amicilor, cu aprecierea unor acțiuni neutre, ca fiind dușmănoase,
înjositoare, care duc la formațiuni cverulente.
în unele cazuri, se constată răceală sufletească, lipsa intereselor
către cele ce se petrec în jur, egocentrism.
Prezența acestui amestec mozaic de manifestări caracterologice
î-i deosebește pe acești indivizi precum de cei sănătoși psihic așa
și de alte tipuri de personalitate. Totalitatea acestor manifestări
este caracteristică acestora pe parcursul vieții și ca lege conduce la
dezadaptare socială.

97
I Capitolul § Caracteristica clinică a tipurilor tulburărilor de personalitate (psihopatii)

***

Necesită a constata, că în practica de toate zilele tipuri clinic «pure»

de personalitate se întâlnesc mai rar decât ne-am închipui. Dacă facem
o analiză mai profundă a clinicii tipurilor descrise mai sus putem
constata, că în tabloul unora putem întâlni manifestări caracteristice
pentru alte tipuri. Așa, în clinica tipului paranoid întâlnim trăsături
caracteristice celui impulsiv și antisocial. în clinica tipului impulsiv
găsim trăsături caracteristice tipului paranoid, histrionic și antisocial.
Iar în clinica histrionicilor se strecoară trăsături caracteristice
impulsivilor și tipurilor paranoid și antisocial.
In descrierea tipului borderline am subliniat deja că în tabloul clinic
al acestuia găsim trăsături caracteristice mai multor tipuri.
Subliniem, că aceste «impregnări» nu determină tabloul clinic în
întregime ce dovedesc doar faptul ca între tipuri există rudenie de
trecere.

98
 Capitolul 6 Evolu(ia tulburărilor de personalitate ■

CAPITOLUL 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

în referințele bibliografice, precum și în compartimentul consacrat

particularităților de expertiză psihiatrică-legală, enumerăm multiple
personalități notorii, care au studiat evoluția psihopatiilor.
Printre acestea îl putem cita pe E.Kretschmer, care a descris mecanisme
de reacții patologice de refuz, «moarte fictivă», «excitație furtunoasă».
K.Iaspers, a diferențiat la psihopați faze autohtone, reacții și evoluții.
P.Gannușkin (1974) a evidențiat următoarele manifestări evolutive în
psihopatii: faze, reacții și evoluții. N.Petrilowitsch (1960) constată că în
perioada pubertății, reacțiile psihopatului se manifestă începând de la
instabilitate și impulsivitate, până la autism și depresie.
Despre manifestări evolutive în cadrul psihopatiilor au relatat în
lucrările lor - G.Schorsch (1942), Batchelor (1954), Trilleax (1956),
Lazar (1927), H.Binder (1955, 1958), O.Kerbikov (1964), V.Ghindikin
și V.Gurieva (2007), l.Kudreavțev (1999). Totodată, Mayer-Gross,
Sleter and Roth (1955), de facto, vorbesc despre evoluție, dar sunt de
părere că întrebarea de limitare a nevrozelor și psihopatiilor nu poate fi
hotărâtă pe deplin.
Evoluția psihopatiilor presupune, pe de o parte, formarea și
structurarea acestora până la conținutul clinic al tipajului dat de tulburare
de personalitate, când tabloul clinic și manifestările acestuia corespund
criteriilor de diagnostic. Vorbim, de fapt, despre o evoluție longitudinală,
care are loc pe parcursul vieții, din copilărie până la vârsta când se poate
de diagnosticat patologia.
Din această vreme au loc manifestări evolutive în limitele structurilor
formate prin intensificări mai pronunțate sau atenuări ale simptomaticii.
Aceasta este o evoluție transversală, care, din punct de vedere clinic,
se prezintă sub formă de reacții, compensări, decompensări și evoluție
psihopată (patocaracterologică).
Totodată, factorii exogeni (alcoolismul, traumatismul cranio-cerebral,
somatogeniile ș.a ) pot conduce la oscilații în intensitatea manifestărilor
patologice, de la acutizări și decompensări, până la apariția noilor
structuri.
în monografie am descris mecanismele de evoluție și manifestările
clinice ale reacțiilor doar în cadrul unor tipuri de personalitate pentru

99
| Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

a elucida mecanismele generale ale acestora. Tot odată, mecanismele

de compensare și decompensare sunt tipice pentru toate tipurile de
personalitate. In cadrul descrierilor clinice am caracterizat tabloul clinic
al decompensărilor în dependență de tipul tulburării de personalitate.

Formarea și structurarea tulburărilor de personalitate

Descrierile tablourilor clinice a patologiei de caracter efectuate

mai sus, reprezintă niște portrete statice ale tipurilor tulburărilor de
personalitate. Această statică este convențională, fiind o consecință
a evoluției anterioare și începutul (continuarea) evoluției ulterioare.
Noțiunea de statică a psihopatiilor este utilizată mai mult pentru a putea
descrie un portret sau altul al tipului dat. Aceste portrete, chiar și în cadrul
psihopatiilor constituționale, parcurg o evoluție de vârstă. Trăsăturile
patologice apar pe parcursul vieții, se formează și se structurează într-un
oarecare tip. După structurare, evoluția lor se produce în limitele tipului
caracterologic format: ele se manifesta ba mai accentuat, ba sunt voalate
„latente”, compensate.
E cunoscut faptul că diagnoza de tulburare de personalitate în copilărie
se pune destul de rar. Copiii nu se nasc psihopați, precum nu se nasc de-o
dată personalități, ei devin astfel pe parcursul vieții. Doar cu înaintarea
în vârstă, aceștia însușesc lumea înconjurătoare, încep a o cunoaște,
învață a reacționa la diferite evenimente și situații, își sigilează emoțiile
și reacțiile afective, își fortifică voința, devenind, astfel, personalități.
Personalitatea patologică, ca și cea «normală», nu se naște cu toate
particularitățile sale caracterologice. în copilărie, la acestea există doar
un set neesențial de trăsături patologice, care pot fi ereditar determinate.
La ele există o premisă (condiție prealabilă) de dezvoltare a psihopatiei.
Comportamentul deviant, reacțiile afective sunt doar prevestitori ai
patologiei, manifestări prealabile. Copiii încă nu sunt psihopați, ei pot
prezenta pericol de dezvoltare la ei a psihopatiilor (G.Suhareva). Chiar
și până la pubertat avem un set insuficient de trăsături patologice. Ele
se pot manifesta prin impulsivitate, reacții elementare isterice, furie,
distrugerea obiectelor. Acestea sunt manifestări ce parcurg mozaic și nu
sunt diferențiate.
Studiile efectuate de G.Suhareva, V.Ghindikin, V.Gurieva, M.Revenco
și alți autori - au permis a evidenția trei etape de bază în formarea
tulburărilor de personalitate.
La prima etapă - denumită «etapa manifestărilor incipiente»,
reprezentativă de la vârsta de 3 ani până la 7-10 ani, este prezent un set
insuficient de simptome care sunt elementare, puțin diferențiate, instabile
și evolutive. Ele se manifestă sub formă de sindrom ba excitabil, ba

100
isteric, ba astenic, ba impulsiv.
Fiecare din acestea se întâlnesc la unul și același individ, fiind
percepute la început ca anomalii de dezvoltare sau ca urmare a acțiunii
factorilor nocivi ai mediului. Ele se îmbină frecvent cu particularități
motrice, în formă de activitate excesivă a copilului sau pasivitate.
Unica formă de evoluție la această etapă sunt reacțiile afective
elementare nespecifice. Clinica acestora încă nu permite a atribui
personalitatea unui anumit tip de tulburare de personalitate, iar reacțiile,
în această perioadă, sunt determinate doar ca fiind afective.
Pe parcursul etapei a Il-a, încetul cu încetul, începe o îmbogățire,
instaurare a unor trăsături noi și formarea unei structuri caracterologice,
în cadrul mai multor grupuri etiologice, această îmbogățire are loc la
vârste diferite. Astfel, în grupul psihopatiilor constituționale, această
structurare se petrece între 7 și 14 ani, în grupul psihopatiilor dobândite
între 15 și 18 ani, iar în grupul psihopatiilor organice - între 9 și 13 ani.
La etapa dată se constată manifestări sub formă de reacții de protest,
de imitație, de refuz. Pe parcursul acestei etape reacțiile încep a se
manifesta ca fiind caracterologice, ele devin mai diferențiate, dar încă
mai poartă amprenta celor mozaice.
Către sfârșitul acestei etape pot apărea manifestări de evoluție în formă
de faze, reacții și decompensări (O.Kerbikov). Poate să se declanșeze
«ciclul psihopatie» (O.Kerbikov, Tramer), care apare ca consecință
a conflictualității persoanei și provocarea unor situații conflictuale.
Acestea conduc la o creștere și mai mare a manifestărilor neadecvate de
comportament. Intensificarea manifestărilor duce la îmbogățirea cu noi
trăsături patologice, apare un cerc vicios, o autoevoluție de formare a
patologiei. Aceasta este etapa apreciată ca fiind «prepsihopatică», atunci
când patologia nu este încă consolidată, iar la luarea unor măsuri de
corecție ar putea fi reversibilă.
Tot mai frecvente la această etapă devin tendințele către tensiuni
emoționale și tulburări de dispoziție, se constată dezadaptare socială, se
mărește numărul de reacții afective și nevrotice.
începe a se stabiliza un lot reprezentativ de trăsături, dar acestea, în
ansamblu, încă nu corespund criteriilor de psihopatie.
La etapa a treia, numită perioadă de cristalizare a formării psihopatiilor,
(care în grupul psihopatiilor constituționale este finalizată către 14-18
ani, în grupul psihopatiilor dobândite se termină între 18-20 ani, iar în
cel al psihopatiilor organice, la 14-16 ani) tot mai frecvente sunt formele
stereotipice de reacționare, iar „ciclul psihopatie” primește caracter
stabil de mecanism de autoevoluție (autodezvoltare).
La stadiul dat sunt frecvente decompensările, reacțiile și fazele.
Reacțiile, către această perioadă, primesc caracterul celor tipologice,

101
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

caracterologice, se manifestă monotipic, ceea ce permite a atribui

persoana către un sau alt tip de personalitate.
începând cu această etapă, structura personalității începe să corespundă
criteriilor tulburărilor de personalitate, elaborate de P.B.Gannușkin
și O.V.Kerbikov care au fost prezentate în capitolul „Clasificarea
tulburărilor de personalitate și criterii generale de diagnostic”.
Evoluția de vârstă (longitudinală) nu se termină doar cu formarea
structurii personalității patologice.
E constatat faptul că, pe la 35-40 ani, trăsăturile patologice se
nivelează, se atenuează (astfel, conform studiilor efectuate de noi, din
lotul de 800 personalități - 82% erau pacienți până la 40 ani). Unii autori
vorbesc despre remisiuni ale manifestărilor psihopatice (I.Paris, 2003),
alții (O.Kerbikov, 1962) despre depsihopatizare. Totodată, M.Stone
(1993) precizează că «psihopatul... rar evoluează spre bine».
După părerea noastră, manifestările cele mai frecvente și pronunțate
se produc la o vârstă relativ tânără și din alte cauze. La această vârstă
are loc pierderea stereotipului de comportament, datorită unor factori
sociali (începutul vieții de sine stătător, ieșirea de sub tutela părinților,
angajarea în câmpul muncii, în colectivele în care trebuie să te adaptezi,
căsătoria cu responsabilitățile și cerințele ei, mobilizarea în armată etc).
Confruntarea cu diferite greutăți, necesitatea de adaptare la aceste noi
condiții, contribuie la apariția situațiilor conflictuale cu cei din jur, iar
ca urmare a acestora - apariția „ciclului psihopatie” cu intensificarea
declanșării reacțiilor psihopatice.
încă de timpuriu, Manian (1892, 1903) constata că «ieșirea»
personalităților patologice în viața independentă, «ca niciodată»
devalorizează neajunsurile lor. Această constatare vine în concordanță cu
afirmațiile unor autori (P.Gannușkin, E. Krepelin, O.Kerbikov), conform
cărora, manifestările inițiale mai evidențiate ale psihopatiilor(culminația
acestora - M.R.) se produc în anii tinereții.
Micșorarea, o dată cu vârsta, a manifestărilor psihopatice (reacții,
decompensări) se datorează nivelării particularităților patologice ale
caracterului.
Aceste date coincid cu viziunile mai multor autori în contextul dat.
Astfel, P.Gannușkin considera că, începând aproximativ cu vârsta de 25
ani «schimbările non-profunde de caracter, treptat se nivelează, dispare
dezechilibrul și afectivitatea, iar omul începe să se adapteze la viața
cotidiană». V.Osipov (1931) își expunea în același mod opinia, sesizând
faptul că la vârsta maturității reacțiile patologice ale personalității
psihopatice se diminuează încetul cu încetul, chiar dispar.
Aceste trăsături din nou se acutizează la vârsta climacterică sau o dată
cu apariția semnelor incipiente de ateroscleroză.

102
 Am mai constata, că după structurare, evoluția psihopatiilor parcurge
în limitele structurii formate, prin oscilații ale intensității manifestărilor
patologice în cadrul resurselor caracterologice ale personalității.
Manifestările de la această etapă au loc sub formă de faze, reacții
caracterologice, compensări-decompensări. Prin noțiunea de fază se
subînțelege înrăutățirea autohtonă a stării psihopatului, în timpul căreia
el este indispus, iritabil, deprimat, nesatisfăcut sau peste măsură de
retras. Apariția acestora nu poate fi atribuită vreunui factor exterior.
Alte manifestări evolutive sunt reacțiile caracterologice. Prin termenul
de reacție se subînțelege acutizarea trăsăturilor de caracter în limitele
resurselor (caracterologice) de care dispune personalitatea dată. Pentru
fiecare tip de personalitate este caracteristică forma sa de reacționare,
care reflectă trăsăturile caracteristice tipului dat. Acestea sunt apreciate
ca fiind reacții individual-tipologice (caracterologice). Mișcările de
evoluție sunt reversibile și pot avea drept consecință atât decompensarea
stării, cât și agravarea structurii psihopatiei. In cadrul acestor manifestări,
trăsăturile de caracter joacă un rol principal în formarea clinică a
reacției. Ele determină conținutul, forma și coloritul ei clinic. Reacția,
în acest caz, reprezintă o acutizare, o manifestare a formei personale de
a reacționa. Alături de cele caracterologice, la personalitățile patologice
pot fi întâlnite forme comune de reacționare, determinate de situație,
care pot fi apreciate ca situațional-constituționale și care pot fi întâlnite
în cadrul diferitor tipuri.
Alte manifestări evolutive în cadrul structurilor patologice de caracter
sunt compensările și decompensările, noțiuni interdependente despre
care vom relata în capitolul corespunzător.
E constatat faptul, că apariția trăsăturilor patologice de caracter
apărute, precum și structurarea lor, însumează particularități ce determină
cu timpul tipul personalității patologice. Mai pe larg, despre aceasta
se relatează în lucrarea profesorilor V.Ghindikin și V.Gurieva (1980).
Materialele acestei lucrări, observațiile personale și a altor autori, ne-
au permis să expunem particularitățile de formare și structurare a unor
tipuri de tulburare de personalitate.
Evoluția de vârstă analizată de noi mai sus, se referă în contextul dat
la mecanisme generale. Vom expune aceste mecanisme în cadrul unor
tipuri. Cunoașterea acestor manifestări ar permite medicilor psihiatri
pediatri să prognozeze o posibila structurare a acestor particularități, și
să ia măsuri de profilactică.

Evoluția de formare a tipului impulsiv

Deja la vârsta de sugari sau în primii ani de viață, la aceste persoane

103
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

se observă neliniște motorie, excitabilitate, somn neliniștit cu tresăriri,

ticuri faciale. La ei au loc crize de plânsete, uneori până la schimonosirea
feței, vomă. Cu trecerea anilor, aceste reacții încep să se producă tot mai
des.
La unii copii, de la vârsta de 8-10 luni au loc reacții afective, în timpul
cărora mușcă sânul mamei, bat din picioare, strigă.
La grădiniță și la vârsta preșcolară, acești copii se consideră ca fiind
„complicați, grei”. Motricitatea excesivă, tendința de a se amesteca în
toate, ștrengărie, cerințe exagerate către cei din jur îi fac pe aceștia să
deyină „insuportabili”.
In prim plan se evidențiază periodic capriciozitatea, înclinația de a
pretinde supunere de la alți copii, de a comanda, de a manifesta reacții
de tipul agitației furtunoase. La vârsta preșcolară, copiii vorbesc în
somn, au coșmaruri. Tot atunci, se declanșează oscilații de dispoziție,
insatisfacție, încăpățânare, impulsivitate.
Nu de puține ori, se produce o instabilitate emoțional-volitivă, cu
schimbarea bruscă a intereselor și înclinațiilor. Totodată, trage atenția
sugestibilitatea crescută, instabilitatea atenției. Studiile, de obicei, nu-i
interesează pe acești copii, în timpul lecțiilor, ei se scoală pe neașteptate,
aleargă prin clasă. Reacționează furtunos când li se fac observații, mai
cu seamă spre sfârșitul zilei.
Cu încetul începe a se cristaliza structura patologică a personalității.
Se exacerbează impulsivitatea, începe a se instala forma stereotipică
(tipologică) de reacționare.
Apar oscilații spontane ale dispoziției, manifestări bizare a pulsiunilor.
In această perioadă manifestările depind mult de momentele situaționale.
Deseori, ei manifestă egocentrism, devin „stăpâni” ale lucrurilor altor
copii, au satisfacție atunci când joacă rolul de comandanți, pot manifesta
violență.
Cu timpul, devin tot mai nerăbdători, nu suportă observațiile
părinților și învățătorilor. Aceasta intensifică conflictele cu cei din
jur. Reacțiile încep a avea caracterul celor explozive, cu manifestări
furtunoase. Ele parcurg uneori cu îngustări ale conștiinței, excitație
psihomotorie, manifestări vegetative marcante. După aceste reacții,
în unele cazuri, au loc diminuări ale dispoziției, cu aspect disforic.
Apar reacțiile de protest, care se deosebesc printr-o activitate motorie
exagerată, dorința de a face totul contrar cerințelor înaintate de alții,
tendința de a distruge, de a se răzbuna.
In perioada de finalizare a formării patologiei, are loc o consolidare
a trăsăturilor caracterologice, apar mecanisme de autoevoluție, precum
și «ciclul psihopatie», în cadrul căruia, la situațiile conflictuale,
personalitatea răspunde prin acutizarea trăsăturilor patologice, aceasta

104
conduce la înrăutățirea situației, iar acest lucru presupune o manifestare
și mai furtunoasă a trăsăturilor deja existente. Structura caracterologică
a personalității începe să corespundă criteriilor expuse mai sus.

Evoluția de formare a tipului histrionic

Copiii, care mai apoi se formează ca personalități patologice de tip
histrionic, începând de la vârsta de 2-3 ani sunt impresionabili, mobili,
înclinați către imitație, capricioși, ușor se ofensează. Ei se deosebesc
printr-o agerime mintală, prin însușirea ușoară a poveștilor și poeziilor.
Foarte des, acești copii se află în centrul atenției, devin idolii familiei
și încep a se folosi de situația dată, dorindu-și treptat, să obțină mai mult
decât primesc.
La vârsta preșcolară aceștia posedă o înclinație către fantezii, minciună,
au tendința de a înfrumuseța și preamări întâmplările auzite sau citite,
cu includerea activă a persoanei lor în cadrul acestora. Nu rareori, acești
copii prezintă evenimentele date, ca fiind propria lor creație.
In școală, inițial ei sunt văzuți ca niște copii dotați, dar egocentrismul,
tendința lor de a fi în centrul atenției declanșează conflicte cu cei din jur.
Acestora nu le ajunge sârguință, insistență, răbdare, fapt ce le provoacă
sentimente contradictorii în raport cu lucrurile dorite și posibilitățile
lor. Contradicțiile interioare generează reacții afective, care se fixează
curând, devenind stereotipice.
în alte cazuri, mai întâi predomină capriciozitatea, îndărătnicia,
sensibilitatea. La pedepse răspund cu reacții afective furtunoase: ei
se aruncă la podea, se rostogolesc, mușcă, zgârie. Mai apoi, apar
egocentrismul, egoismul, reavoința, gelozia față de frații și surorile îor.
Tot mai reliefate devin nematuritatea și dizarmonia, viața lor este supusă
emoțiilor care au un caracter contrastant, superficial, demonstrativ.
Tendința de a trage atenția asupra propriei persoane se accentuează tot
mai mult. Fanteziile lor primesc forma celor ireale, cu tendințe de a se
realiza. în lipsa fanteziilor viața le pare sumbră, neinteresantă. Tot mai
frecvent apare dorința de a fi „recunoscuți”.
Particularitățile manifestate primesc un caracter relativ stabil, iar
metodele de a atrage atenția asupra persoanei sale devin și mai diverse:
au loc excese demonstrative, escrocherii, fantezie bogată. Uneori,
fanteziile devin formă stabilă de manifestare și încep a primi treptat
caracterul celor patologice.
Unii din copii intră în pielea eroilor din romanele citite și filme, preiau
modele de comportament de la aceștia și se străduie să realizeze cele
închipuite, acționând câteodată în dezavantajul lor.

105
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor dc personalitate

Evoluția de formare a emoțional instabililor

La vârsta fragedei copilării, la aceste persoane se constată forme
elementare de reacții isterice, astenice și impulsive. De la 6-8 ani
începe a se manifesta o mobilitate exagerată, înclinație spre logoree,
neorganizare, încăpăținare, și opunere la interziceri. Această opunere
se manifestă prin reacții afective furtunoase de tip impulsiv, îmbinate
cu elemente histrionice. Se remarcă tendința spre jocuri gălăgioase,
cu ignorarea tuturor regulilor de joacă, precum și pierderea rapidă a
intereselor față de jucării.
O dată cu începerea studiilor, comportamentul acestora devine mai
greoi, obositor pentru alții, iar instabilitatea psihică mai accentuată.
Acestea repede își pierd interesul față de lecții, nu se pot adapta cerințelor
și disciplinei școlare, lipsesc de la ore.
Sunt impuse de către părinți ca să își pregătească lecțiile, sunt petrecuți
până la școală, unde des manifestă reacții de protest: devin brutali, refuză
să îndeplinească sarcinile, afișează lenevie, deseori inventează diferite
motive, numai să nu-și continue studiile.
începând de la o vârstă fragedă și până la cea adolescentă, rar stabilesc
relații bune cu cei de o vârstă cu ei.
La vârsta pubertății, manifestările descrise devin mai accentuate,
mai stabile și încep pe deplin a se reflecta asupra comportamentului
adolescentului.
De la această vârstă, emoțional-instabilii imită cu ușurință
comportamentul deviant al altor semeni, cad sub influența acestora,
devin membri ale unor grupuri de adolescenți care îi terorizează pe
cei din jur. Cu greu li se cultivă noțiunea de datorie față de familie sau
societate, responsabilitate, necesitatea de a lucra.
încep să apară reacții după tipul exploziilor afective. Mai frecvente, în
această perioadă, sunt reacțiile de protest și de refuz, cum ar fi fugile de
acasă, care devin uneori forme stereotipice de reacționare.

Evoluția de formare a schizoizilor

La etapa inițială, la aceste persoane se constată puțină inițiativă,

direcționarea intereselor către sine (introverți). Părinții îi caracterizează ca
pe niște copii foarte serioși dar schimbători, care pot răspunde la întrebări
«ca niște maturi». La întrebări răspund cu întârziere, meditează mult
asupra răspunsului. în cadrul jocurilor, ei sunt stereotipi. Deprinderile
de acuratețe se cultivă cu mare greutate. Schizoizii manifestă o mare
ciudățenie în alegerea mâncării și au manieri neobișnuite în primirea
hrănii. Se observă tendința de a-și petrece vremea de unul singuri. Un

106
mare interes le trezesc cărțile, diferite manifestări, diferite jocuri cu
aspect «creator». în plan intelectual ei îi întrec pe semenii lor. Trage
atenția seriozitatea acestora, care, nicidecum nu corespunde vârstei
lor. Jocurile se efectuează după scenarii proprii, puțin înțelese de către
semenii lor.
Emoțiile schizoizilor sunt unilaterale: doar lucrurile care le par
interesante, le trezesc emoții. Aceștia reacționează furtunos când li se
interzice ceva, iar manifestările lor afective sunt însoțite de ofense și
agresiune.
La etapa a Il-a, care se stabilește o dată cu începutul studiilor, se
constată lipsa de interes față de jocuri, comportament bizar în timpul
acestora, rigiditate emoțională.
Cu încetul, devine tot mai reliefat egocentrismul, sentimentul de
superioritate, explozivitatea, sensibilitatea.
Caracteristice sunt fugile de acasă, pot apărea fobii, dismorfofobii,
dispoziție paranoială.
La etapa a 111-a, trăsăturile schizoide de caracter se stabilizează. Tot
mai evident devine infantilismul lor, mișcarea este neuniformă, mersul
greoi, săltăreț. în vorbire se observă neconcordanța intonației cu situația,
modularea inadecvată. Cu vârsta, tot mai evident se remarcă autismul
lor, pasivitatea sau activitatea exagerată, lipsită de țel. Comportamentul
lor devine ciudat, ei devin închiși, egocentrici, detașați de cei din jur.

Manifestări evolutive în limitele structurilor formate

O dată cu formarea unor structuri caracterologice patologice,
manifestările evolutive au loc deja în limitele acestor constituții.
Incomoditățile care le simt cei din jur sau însăși personalitatea
patologică sunt determinate de mișcări evolutive în cadrul structurilor,
care determină tipul dat de personalitate.
Dacă nu ar exista aceste manifestări de evoluție, mai puțin s-ar resimți
comportamentul neconfortabil al psihopatului. Datele bibliografice,
studiile efectuate și demonstrate de noi susțin ideea că cele mai frecvente
manifestări evolutive sunt: reacțiile caracterologice, compensările și
decompensările, precum și mișcările dinamice sub influența factorilor
nocivi (alcoolism, traumatism cerebral, somatogenii), particularitățile
clinice ale cărora vor fi reflectate în acest compartiment.

Reacții caracterologice la psihopați

Dat fiind faptul că în cadrul reacțiilor și faptelor personalității se
reflectă mai evident particularităților, caracterologice chiar la apariția

107
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

primelor observații asupra persoanelor cu caracter patologic s-a atras

atenția la neproporționalitatea reacției acestora față de excitanții ordinari.
Astfel, Ph.Pinel (1829) descria la personalitățile cu „caracter
degenerat” stări care se manifestă prin excitație psihomotorie, tendințe
de a distruge și a comite omoruri. Despre exploziile lor de furie,
impulsivitate si stranietăți ale imaginației scria și savantul F.Gertog
(1846).
Manian, prin denumirea de „sindroame episodice ale eredității
degenerate "descria prezența reacțiilor pronunțate la excitanți. El
sublinia, că dezechilibrul degeneraților se manifestă sub influența
factorilor sociali, fizici și fiziologici. Gândurile și faptele degeneraților
sunt în contradicție permanentă „omul de azi, mâine este altul”. Unii
dintre ei, fiind chiar puțin deranjați, devin încordați psihic, iritabili,
provocând explozii emoționale.
Grizinger (1867) sesiza la degenerați, stări care se manifestau printr-o
dispoziție dușmănoasă. H.Maudsley (1870) admitea apariția la cei cu
„temperament bolnav” („insaniti temperament”) a nebuniei adevărate.
El menționa că, dacă aceste persoane sunt supuse unor condiții de viață
zbuciumate și anevoioase, care implică eforturi mentale, predispoziția
înnăscută se manifestă la ei prin acte impulsive de furie.
în compartimentul „degenerație psihică”, Craft-Ebing (1895) a
descris personalități, care reacționau la factorii ocazionali prin reacții
ce se manifestau prin dușmănie, invidie, tendință spre răzbunare. Tot
el preciza faptul, că tulburările afective - impulsivitatea neobișnuită a
caracterului îi provoacă pe aceștia la săvârșirea actelor de cruzime.
Caracterizând persoanele psihopatice, I.M.Balinskii (1884) sublinia
că, acestora le sunt caracteristice perioade de înrăutățire a stării sub
influența factorilor nocivi situaționali. El mai constată, că sensibilitatea
excesivă a acestor personalități frapează prin necorespunderea dintre
puterea excitantului exterior și reacția la el: chiar și un mic pretext le
provoacă acestora o excitație puternică, ei își pierd cumpătul la cea mai
mică contrazicere.
Ideea precum că unul dintre semnele principale ale psihopaților este
neproporționalitatea dintre reacție și cauza care a provocat-o, a persistat
pe parcursul întregii istorii a dezvoltării științei despre psihopatii.
Bunăoară, Koch, în lucrarea sa „Insuficiențele psihopatice” (1881),
scria despre stări psihopatice de scurtă durată și atribuia acestora
reacțiile ce se manifestau prin erupții afective. Aproximativ aceleași
idei le împărtășea și Ziehen (1905), care, paralel cu alte particularități
ale acestor personalități, indică instabilitatea afectelor și înclinația spre
erupții de furie.
în 1884, V.H.Kandinskii, participând la expertiza psihiatrico-legală

108
efectuată unei persoane, constată că aceasta este predispusă către afecte,
mai cu seamă, de disperare și furie. în timpul acestora, ea strigă, distruge
lucrurile de valoare, se bate cu capul de perete sau podea. Caracteristica
dată acestei bolnave de către V.Kandinskii, se înscrie în noțiunea de
reacție caracterologică.
Tendința psihopaților spre reacții afective furtunoase a fost menționată
și în lucrările lui S.S.Korsakov (1901). Caracterizând personalitățile
psihopatice, el atrage atenția, mai întâi de toate, la neproporționalitatea
reacțiilor acestora la stimul ii exteriori ordinari „chiar și un stimul mic
poate aduce la furie”. Apreciind „constituțiile psihopatice” ca tulburare a
activității psihice, el sublinia, că patologia în aceste cazuri, se manifestă
prin reacție neobișnuită la diferiți factori; acest fenomen poate fi anormal.
E.Kraepelin (1923) sesiza că la psihopați exploziile de furie survin
aproximativ ca și la copii, fără abținere (nestăpânire). El arată că una
dintre cele mai caracteristice trăsături ale psihopaților este apariția
impulsului spre acțiune, după un pretext neînsemnat.
înclinația sporită a psihopaților către erupții de furie, excitabilitate
și cruzime se indică în lucrările lui Binswanger și Ziemerling (1908) și
Monkemoller (1912) etc.
K.Bimbaum (1921, 1926) sublinia lipsa la personalitățile psihopatice
a echilibrului psihic și necorespunderea dintre excitant și reacția la
el. Diferiți factori, diferite influențe destul de ușor provoacă la ei
„reacții patologice”. Despre inclinația personalității psihopatice către
reacții neîntemeiate la excitanți exteriori scriau și A.Grotian (1925),
C.A.Suhanov (1907, 1912), V.F.Cij (1911), O.E.RÎbakov (1917).
V.P.Serbskii (1912), caracterizând „psihopatii degenerați”, sublinia că
stările afective la ei parcurg, de obicei, foarte pronunțat. Afectele apar
ușor, iar după expresivitatea lor, nu corespund cauzei ce le-au provocat.
Mai amplu, reacțiile psihopatice au fost studiate de E.Kretschmer
(1920), care a înaintat concepția dependenței trăsăturilor caracterologice
de constituția fizică. Caracterul îl aprecia ca o totalitate a diferitor
reacții afective și volitive, ce s-au format pe parcursul vieții omului.
El deosebea reacții primitive și reacții ale personalității. Cele primitive
nu erau considerate specifice unui anumit caracter (reacții explozive,
acțiuni subite etc.), pe când în reacții ale personalității, «ia parte intensiv
și conștient toată personalitatea». Acestea din urmă sunt reacții specifice,
caracterologice, ele apar atunci când asupra unei individualități
acționează un factor psihogen corespunzător. Caracterul și factorul
provocator, în asemenea cazuri, corespund unul altuia „precum cheia și
lacătul”.
E de precizat ideea că, chiar și adepții concepției, conform căreia,
psihopatiile sunt forme nozologice stabile, admiteau apariția, în

109
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

cadrul acestora, a reacțiilor psihopatice (B.A.Ghilearovskii, 1938;

D.A.Evstafiev, 1958 ș.a.). N.N.Bruhanskii (1925), consideră că
semnificația socială a psihopatiei constă în existența unei posibilități
permanente de apariție a reacțiilor.
Noțiunea de reacție caracterologică îi aparține lui P.Gannușkin, care
în anul 1927 a descris așa-numitul tip epileptoid de reacție. în aceste
cazuri, sub influența trăirilor puternice și persistente, apar stări care nu
s-au observat mai înainte la aceste personalități (sub formă de tulburări
ale dispoziției, furie, agresivitate, impulsivitate, răzbunare) și, care după
conținutul clinic, sunt asemănătoare psihopatiei de tip epileptoid.
Puțin mai târziu, la.P.Frumkin (1928) descrie „starea schizoidă
acută”, caracterizată prin autizare, pasivitate, izolare, ofilire, indiferență.
Acestea apar în situații de izolare morală la personalități cu trăsături
schizoide ale caracterului. La schimbarea situației, personalitatea revine
la starea inițială.
P.B.Gannușkin (1933) consideră că, în diferite condiții, trăsăturile
patologice pot fi atât pronunțat accentuate, cât și neobservabile,
latente. După cum am menționat deja, printre elementele de evoluție ale
psihopaților, cercetătorul rus evidenția și reacțiile. Alături de alte reacții
patologice, el a descris și tipul constituțional de reacții, ce se manifestă
în trei variante: schizoidă, epileptoidă și cicloidă. Acestea reprezintă
acutizarea trăsăturilor caracterologice ale personalității.
Concepția precum că reacția caracterologică este un element evolutiv
al psihopatiilor, a fost dezvoltată în continuare de către: A.V.Vnukov
(1934), LN.Vvedenskii (1934), A.N.Molohov (1934, 1940), A.Ia.
Levinson (1934) etc.
A.Ia.Levinson (1934) diviza reacțiile în primitive și caracterologice.
Cele primitive sunt provocate de stări stresante. Reacțiile caracterologice,
conform opiniei acesteia, se împart în specifice (tipologice) și situative. în
cazul celor tipologice, au loc modificări ale trăsăturilor caracterologice.
Autoarea menționează, că durata reacțiilor caracterologice e atât de
diferită, în cât hotarele dintre reacție și evoluție se șterg.
După E.K.Krasnușkin (1940), manifestările psihopatiilor depind de
situație, în dependență de specificul ei, la suprafață pot apărea calități,
care nu i-au fost caracteristice, contraste chiar celor de mai înainte. EÎ
împărțea reacțiile psihogene în trei grupe: 1) reacții ale „personalității
profunde” (reacțiile de șoc); 2) reacții isterice; 3) reacții „caracterologice”.
Reacția „caracterologică”, conform teoriei autorului, nu există în
afara personalității psihopatice corespunzătoare.
Mulți dintre psihiatri (Henderson and Moor, 1944; Petri lovitsch, 1960;
Tsuboi, 1965 etc.) apreciază reacția psihopatică ca o formă pasageră de
tulburare a echilibrului psihic, ce se manifestă prin elemente explozive

110
cu tendințe spre repetare.
De către pedopsihiatri s-au studiat diferite reacții patologice la copii și
adolescenți (Mishaux, 1958; Dushe, 1958; Heyer, 1958; Flavigni, 1958;
A,.Liciko, 1994; G.Catoire, 1993, etc.) au fost descrise reacții de protest,
care se manifestă prin exil din familie, cruzime, furie, furturi, opoziție
oarbă celor maturi.
Forme concomitente de comportament au fost descrise și de
G.E.Suhareva (1959), E.A.Osipova (1940), L.I.Gelina (1962).
După O.V.Kerbikov și L.L.Rohlin (1961), pentru personalitatea
psihopatică este caracteristică disproporționalitatea reacției la
influențe exterioare. O.Kerbikov deosebea la psihopați două tipuri
de reacții patologice: psihotică și caracterologică (psihopatică). Prin
cea psihopatică, el subînțelegea intensificarea (acutizarea) trăsăturilor
caracterologice psihopatice.
In cadrul reacției constituționale (caracterologice), după Nina
Felinskaia (1963), se dezvăluie personalitatea psihopatică. Prin
reacție psihopatică, ea subînțelegea manifestări în limitele resurselor
caracterologice ale personalității, care se produc prin intensificarea
formei obișnuite de reacționare.
O.E.Freierov (1960), alături de alte tipuri de evoluție, în cadrul
psihopatiei descrie și reacțiile psihopatice. El susține că psihopatul, față
de factorii psihogeni, poate avea o sensibilitate pronunțată, la acesta pot
apărea reacții și la „influențele neutre”.
După Certcov D.(1971), comportamentul anormal al psihopaților
se manifestă independent de situație și se repetă pe parcursul vieții.
Intensitatea reacțiilor, durata lor și gradul manifestării poate fi diferit, însă
ele se dezvoltă după un „clișeu” caracteristic tipului dat de psihopatie.
Cele expuse, ne permit să apreciem reacția psihopatică ca un
complex de simptome situațional provocate, care se manifestă printr-o
intensificare (acutizare) a trăsăturilor de caracter în limitele resurselor
personalității, și care, pentru tipul dat al psihopatiei, devine o formă
standardă «clișe» de a reacționa.
Bazându-ne pe multiple observații clinice, în acord cu alți cercetători,
deosebim la psihopați următoarele forme de reacționare la factorii
psihotraumatizanți: psihogene, neurotice și caracterologice (psihopatice).
Reacțiile psihogene și cele neurotice, chiar și dacă au particularități
la personalitățile dizarmonice, nu sunt specifice pentru acestea. Pe
parcursul a mai multor ani am studiat reacțiile psihopatice. Interesul
către acestea fiind determinat atât prin frecvența lor în rândurile acestor
personalități (în comparație cu alte manifestări de evoluție), cât și prin
consecințele ce au loc în rezultatul lor pentru societate și personalitatea
psihopatică.

111
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

Observațiile clinice ne-au permis să evidențiem două tipuri de reacții

la psihopați: reacții caracterologice (individual-tipologice) și reacții
situațional-constituționale, întâlnite la diferite tipuri de psihopatii.
Cele caracterologice se manifestă prin intensificări, accentuări
pasagere (de scurtă sau relativ lungă durată) ale trăsăturilor de
caracter, în limitele resurselor caracterologice ale persoanei date. Cele
situațional-constituționale se întâlnesc la psihopații de diferite tipuri,
fiind o manifestare a dizarmoniei afective a acestora și a predispunerii
lor către apariția ideilor dominante, cu caracter senzitiv, în situații
psihotraumatizante persistente.
în mai multe lucrări anterior publicate de noi, au fost reflectate unele
dintre aspectele clinice ale reacțiilor psihopatice.
E de menționat, că între tipurile de reacții evidențiate, nu există un
hotar strict, deoarece la una și aceeași personalitate se pot manifesta
reacții, atât individual-tipologice, cât și forme comune de reacții.
După cum reiese din cele relatate mai sus și ne demonstrează
observațiile clinice, reacțiile caracterologice, ca formă de evoluție a
psihopatiilor, sunt cele mai frecvente manifestări ale lor.
Acestea sunt forme de evoluție, care se manifestă prin intensificarea
trăsăturilor caracterologice ale persoanei psihopatice, și au loc în limitele
resurselor personalității.
P.Gannușkin, E.C.Krasnușkin și alți cercetători subliniau că fiecărui
tip de psihopatie îi corespunde modul său de reacționare la stimulii
externi.
Despre legătura dintre tipul reacției și forma psihopatiei scria
A.O.Endelștein (1940). El menționa: „tot așa cum psihopaților stenici
le corespunde o reacție stenică, așa și astenicilor le corespund reacțiile
astenice; în primul caz noi asistăm la o reacție agresivă, în cel de-al
doilea - la o reacție de apărare”.
O.V.Kerbikov și N.I.Felinskaia (1965) susțin faptul, că în cazul
reacțiilor psihopatice, are loc intensificarea particularităților personale,
de aici - pentru psihopații impulsivi sunt caracteristice „descărcări
afective bruște”, pentru paranoici - „reacții acute paranoice”, iar pentru
fanteziștii isterici - „aprofundarea în lumea trăirilor fantastice”.
B.V. Șostakovici, în acord cu alte variante de reacții psihopatice,
descrie varianta de reacție „identică”, care se manifestă prin schimbări
cantitative ale trăsăturilor caracterologice în limitele resurselor
personalității.
Cercetările efectuate de noi, au demonstrat că fiecăruia dintre
tipurile studiate îi sunt caracteristice formele sale de reacționare,
acestea manifestându-se prin intensificarea și acutizarea trăsăturilor
caracterologice ca răspuns la factorii psihotraumatizanți.

112
 Ne vom opri însă la caracterizarea particularităților de manifestare
clinică și evolutivă a reacțiilor, în cadrul unora din tipurile clasice
studiate: impulsivi, isterici, paranoici, astenici și psihasteniei. Luând
în considerație faptul că în clasificarea CIM-10 au apărut noi tipuri
(anancastic, dependent și evitant), care, de fapt s-au divizat din tipurile
- psihastenie și astenic, despre reacțiile unora din aceste tipuri am
relatat pe parcursul expunerii la descrierea cazurilor clinice în cadrul
fiecărui tip.

Reacțiile caracterologice la impulsivi

Despre diversele forme de reacționare ale personalităților psihopatice
de tip impulsiv, ne vorbesc deja multiple denumiri ale acestui tip,
existente anterior: impulsiv, exploziv, iritabil, epileptoid. Mai mulți
autori atrag atenția la înclinația personalităților acestui tip de a răspunde
la factorii psihogeni prin tensiune emoțională și descărcări afetive de o
intensitate neobișnuită.
Astfel, Kraepelin (1923) consideră, că personalitățile de tip
„impulsiv” sunt predispuse la erupții puternice ale sentimentelor, care
se pot manifesta prin fapte neobișnuite și furie absurdă, longevitatea
cărora poate fi diferită.
N.Petrilovitsch (1960) accentuează ideea, că psihopații impulsivi
se ofensează repede, iar după crizele de „furie oarbă” regretă cele
întâmplate.
K.Schneider (1950), din trăsăturile acestora indică inclinația de a se
înfuria repede și de a acționa fără „a cântări urmările”. H.Binder (1960)
menționează că la „iritabili” explozivitatea și agresivitatea apar după
pretexte ocazionale, chiar și fără vreo cauză anumită..
H.Leonhard (1981) constată o parcurgere zbuciumată a vieții
impulsivilor: des expun insatisfacție, sunt irascibili și înclinați spre
acte impulsive. B.V. Șostakowici (1973), a descris la personalitățile
psihopatice de tip impulsiv reacțiile, care apar pe un fond de tensiune
emoțională îndelungată, manifestându-se prin explozivitate, dușmănie
și acțiuni agresive.
Observațiile clinice efectuate asupra unui număr considerabil de
pacienți diagnosticați cu psihopatie de tip excitabil (circa 218 pacienți)
au arătat, că reacțiile acestora, de regulă, parcurg intensiv, manifestându-
se prin descărcări, explozii afective, furtunoase.
In majoritatea cazurilor, reacțiile erau precedate de situații
psihotraumatizante intensive, care favorizau apariția unei tensiuni
emoționale pronunțate. Mai rar, ele erau provocate de factori stresanți
neobișnuiți după intensitate și manifestare care declanșau erupția

113
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

emoțională, nemijlocit după acțiune.

Și, în sfârșit, se constată cazuri, relativ rare, când reacțiile apar
brusc după acțiunea excitanților, care după intensitate și conținut sunt
neînsemnați pentru persoana dată.
Manifestări mai pronunțate ale reacției se constată atunci, când ea este
precedată de o situație conflictuală psihotraumatizantă de lungă durată.
Aceasta determină creșterea tensiunii emoționale, până la un apogeu,
care la un anumit grad de intensitate, se descarcă prin erupție afectivă.
Cauza, care nemijlocit provoacă explozia afectivă deseori este doar un
factor declanșator. In timpul acestor reacții, are loc o concentrare bruscă
a trăsăturilor principale de caracter cu manifestarea impulsivității, furiei,
agresivității. Comportamentul psihopatului este de nerecunoscut: fiind
liniștit, pe neașteptate el începe să înjure, să amenințe, distruge tot ce îi
stă în cale, își provoacă lui însuși sau celor din jur leziuni.
E de menționat, că în majoritatea cazurilor, situația psihotraumatizantă
nu provoacă schimbări vizibile în starea psihică a persoanei, chiar
până la erupția afectivă. Numai în unele situații, erupția este precedată
de dispoziție proastă, insatisfacție, cicălire, limitarea contactelor cu
persoanele antrenate în conflict.
Retrospectiv, se constată totuși, că acești indivizi sunt tensionați,
au necesitatea de a se descărca și cu greu se abțin. Unii din ei, simt
o anxietate însoțită de gândul, că ar putea ceva grav să se întâmple,
deoarece manifestă reținere în timpul certurilor cu cei apropiați, căutând
să ascundă de aceștia starea lor reală.
De regulă, are loc creșterea tensiunii emoționale, iar careva din factorii
psihotraumatizanți provoacă erupția afectivă. Victime ale agresivității în
vremea reacțiilor deseori sunt persoane, care l-au ofensat pe psihopat.
In unele circumstanțe, reacțiile poartă un caracter pronunțat, brutal,
fiind însoțite de furie pronunțată, acte monstruoase, agresive, orientate
asupra persoanelor care i-au provocat nemulțumire. La apogeul acestor
reacții se produc îngustări afective de conștiință cu amnezia, de regulă,
parțială, a celor întâmplate. Bolnavii spun că au acționat „ca prin somn”,
sau că țin minte „ca prin ceață”. Prin aceasta, se pot explica unele
fapte absurde, în timpul acestor reacții (înghițirea obiectelor, omorârea
persoanelor care ocazional s-au aflat în vremea erupției afective în
anturajul psihopatului, distrugere a tot ce-i stă în cale, etc.). Aceste
manifestări pot fi lămurite și prin faptul, că în vremea acestor descărcări
afective la acestea pot avea loc nu numai îngustări de tip afectiv a
conștiinței, ci și deconectarea ei (LKudreavțev, 1988).
Reacțiile parcurg cu o intensitate mai pronunțată în cazul în care,
sunt precedate de tensiune emoțională persistentă, care „pregătește”
treptat reacția, în timp ce ultimul stimul declanșator, ultimul factor

114
psihotraumatizant, poate fi neînsemnat.
E de menționat faptul că, în pofida profunzimii tulburărilor afective,
reacția nu întotdeauna se termină cu delicte. Analiza cazurilor a arătat,
că pe parcursul vieții, la aceste personalități s-au reliefat multiple
reacții afective, și numai unele situații psihotraumatizante le-au adus la
săvârșirea crimelor. De cele mai multe ori, înseși victimele agresivității
provocau apariția acestor reacții.
Analiza retrospectivă a stării pacienților în timpul reacțiilor arată, că
în majoritatea cazurilor, acestea erau precedate de situații conflictuale de
o gravitate psihologică considerabilă. Persoanele erau iritate, emoțional
tensionate, se simțeau predispuse către reacții afective, plâns, pe când,
după cum s-a menționat, cei din jur rar observau la ei aceste schimbări.
După ofensa primită, elementele constitutive ale reacțiilor emoționale
cresc în avalanșă. Ei constată, că spontan apare o senzație usturătoare de
ofensă personală, care trezește furie, supărare față de ofensator. Apare
dorința de a se răzbuna, de a lovi. Se constată o prevalare a ideilor de
răzbunare, ele ating în unele cazuri, gradul de idei prevalente. Aceasta
aduce la scăderea posibilităților de a aprecia corect și fin situația, are loc
o trecere la acțiune „fără a se gândi”, dar totodată acestea au un scop
determinant, deoarece psihopatul înțelege în ansamblu nuanța celor
săvârșite.
în majoritatea cazurilor aceste persoane erau mirate, nedumerite de
faptul, cum au putut comite așa acțiuni groaznice. Unele din acestea
constatau, că în timpul reacțiilor, chiar dacă înțelegeau sensul celor ce se
petreceau, oricum nu puteau stăvili furia și nu aveau față de victime nici
un sentiment de milă, nu se gândeau la consecințele delictelor săvârșite.
Starea pacienților după reacții se caracteriza prin oboseală, astenie;
ei își „reveneau cu greu” „erau ca împietriți, nedumeriți”. în unele
cazuri, prevala anxietatea și frica de consecințele ce vor urma. Doar
la unii dintre pacienți, după reacția însoțită de o stare de încordare
psihoemoționaîă enormă, urma o senzație de „liniștire și ușurare”, de
„lămurire, dezlegare”.
După reacție se constată o revenire treptată a stării psihice la forma sa
obișnuită. Pe parcursul a mai multor zile și chiar săptămâni, la pacienți
se constată o tensiune emoțională, nervozitate, cu un potențial crescut
spre apariția unor noi reacții.
E de menționat faptul, că în situații psihotraumatizante persistente,
se pot constata „rafale” de erupții emoționale. Acestor episoade le
precedă accentuarea trăsăturilor de caracter. Fenomenul dat este sesizat
la psihopații impulsivi, predispuși spre acumularea trăirilor negative,
în legătură cu aceasta, are loc înrăutățirea relațiilor cu cei din jur. în
aceste circumstanțe, intră în acțiune așa numitul „ciclu psihopatie”

115
■ Capitolul 6 Evolufia tulburărilor de personalitate

descris de O.V.Kerbikow, mecanismul căruia constă în faptul, că în

situații psihotraumatizante, psihopatul răspunde prin intensificarea
manifestărilor patologice, aceasta înrăutățind și mai mult situația. Apare
un cerc vicios, din cauza căruia, ei devin tot mai impulsivi, brutali,
supărăcioși.
Dintr-un pretext neînsemnat apar reacții, care survin în lanț. Acestea,
chiar și de nu sunt profunde prin manifestările lor, totuși, se evidențiază
pe fondul acutizat al complexului psihopatie de simptome. Fiecare din
aceste reacții pregătește fundalul, „bătătorește calea” (G.Suhareva)
pentru următoarea.
In unele din aceste cazuri, manifestările patologice caracterologice
sunt tot mai pronunțate de la o reacție la alta, iar uneori are loc scăderea
intensității lor.
Apariția frecventă a reacțiilor cu erupții emoționale, poate duce la
agravarea structurii psihopatiei până la structuri severe.
E de constatat, că unii autori consideră explozivitatea o formă de
reacție învățată prin educație (A.M.Halețki,1950). Ea devine formă de
reacționare, în cazurile când, aceste personalități nu primesc riposta
cuvenită de la cei din jur. Practica psihiatrico-judiciară demonstrează,
că dacă „reacțiile sălbatice și social inadmisibile” a psihopaților
primesc riposta cuvenită, atunci numărul acestor reacții se micșorează
(I.N.Vvedenski, V.A.Vnukov etc.). După opinia noastră, educația poate
fi eficientă în cazul psihopatiilor numai până la structurarea lor.

Pacientul R., 24 ani, acuzat că a dezertat din unitate și că a săvârșit acte de

huliganism.
Din anamneză este cunoscut faptul, că tatăl pacientului a suferit de alcoolism
cronic. Pacientul s-a născut primul din cei patru copii. Graviditatea a parcurs la
mama normal, dar nașterea a decurs patologic, deoarece s-a născut în prezentare
pelviană.
Dezvoltareafizică și psihică în copilărie a decurs normal, dar avea multe trăsături
specifice: neastâmpărat, nervos, impulsiv. La grădiniță nu prietenia cu copiii,
îi obijduia, le lua jucăriile. Copilăria și-a petrecut-o în condiții grele, din cauza
alcoolismului tatălui. In stare de ebrietate, acesta iniția scandaluri, își bătea soția
și copiii. Pacientul încerca să-și apere mama, și din această cauză, tatăl îl bătea cu
multă cruzime. Cu vârsta, după ce era bătut, el fugea de acasă, dormea unde nimerea.
In rezultatul acestor bătăi din copilărie, a prins ură pe tatăl-său, îi răspundea cu
răutate, fapt pentru care era bătut din nou.. In timpul conflictelor cu tatăl său devenea
nervos, înrăit, strica obiectele din casă, se lovea cu capul de pereți sau se tăvălea pe
podea. Cu timpul, caracterul său căpăta trăsături asemănătoare cu ale tatălui.
La școală avea un comportament agresiv, deseori iniția conflicte cu colegii de
clasă, alteori distrugea mobilierul. Elevii deveneau țintă a agresivității lui. Absențele

116
nemotivate de la lecție erau frecvente, preferând, în locul lecțiilor, compania
camarazilor mai vârstnici, lucru pentru care, mama sa era des chemată de directorul
școlii, fiind rugată să întreprindă măsurile necesare.
Dacă la început, mama era în stare să-i influențeze comportamentul, atunci, cu
timpul, băiatul a scăpat de sub controlul acesteia, conflictele cu ea devenind tot
mai frecvente și mai violente, fiind însoțite de acțiuni agresive (spargerea veselei,
dărâmarea sobei etc.). Mamei nu-i ajuta în lucrul casnic, o punea pe sora lui să
lucreze, obligând-o să îndeplinească partea lui de muncă. Nu iubea pisicile, le bătea
și le chinuia.
La 15 ani a violat o fetiță imatură, dar procesul penal n-a fost intentat din cauza
refuzului părinților aceștia de a divulga fapta. In clasele superioare, fugea de acasă,
călătorea prin diferite orașe. In timpul călătoriilor se ocupa cu furtul. Era întors acasă
de către organele de menținere a ordinii publice. In pofida la toate cele expuse mai sus,
reușita școlară era relativ satisfăcătoare.
Din anii de școală avea pasiune de a desena. După terminarea a 8 clase, R. s-a
angajat la serviciu, apoi s-a căsătorit. Peste un anumit interval de timp, a luat parte la
un furt, fapt pentru care a fost condamnat la un an de închisoare.
In penitenciar a dat dovadă de un comportament neadecvat, în rezultatul căruifapt,
conflictele cu personalul închisorii erau frecvente. Periodic avea dispoziție proastă, în
aceste zilefiindfoarte iritabil, iniția bătăi, fapt pentru care a maifost condamnat încă
la 2 ani de detenție.
După isprăvirea sentinței, s-a întors la soție, însă din cauza geloziei sale excesive,
el manifesta agresivitate, ținta căreia era ea. Curând, s-a căsătorit cu altă femeie,
schimbăndu-și numele după cel al noii sale soții, deoarece nu dorea să-l poarte pe cel
al tatălui.
Relațiile cu noua soție au avut aceeași soartă ca și căsătoria cu prima - conflictele
erau frecvente, în unele cazuri fiind destul de violente, în timpul unei divergențe și-a
agresat soția, încercând să-i aplice lovituri de cuțit, dar, printr-o minune, ea a scăpat
nevătămată.
Periodic, era peste măsură de supărăcios, cu dispoziția scăzută, iritabil. Din cauza
certurilorfrecvente, soții ba se despărțeau, ba iar se împăcau.
Mai târziu, a fost înrolat în rândurile armatei. La viața ostășească nu se putea
adapta. Conflictele cu ofițerii și camarazii erau frecvente. Insă, în pofida la acest
comportament, era considerat un ostaș capabil și chiar talentat.
După o ceartă cu unul din ofițeri, care s-a produs după o observație jacută de
ultimul, R. a început să strige, să înjure, efectua încercări de a-l lovi. Fiind pedepsit
și izolat, înjura neîntrerupt, refuza să primească hrană, a încercat să-și taie venele,
rămânea încordat, nemulțumit. După puțin timp, a evadat din unitate, dar a fost
curând reîntors.
A devenit și mai nervos, impulsiv, dormea insuficient, avea dispoziție scăzută,
se simțea surmenat. După o nouă ceartă cu un sergent, nu-și „găsea loc”, era
furios, impulsiv, îndârjit, căuta clarificare și reglare de conturi cu cel ce l-a jignit.

117
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

Neîntălnindu-l, a evadat din unitate. A plecat departe și s-a angajat la lucru. Făcea
cunoștință cu femeile propunea căsătorie, prezentându-se ca o persoană cu studii
superioare. Furând banii stăpânilor unde locuia, s-a reîntors la părinți.
Fiind reținut, și-a justificat evadarea prin faptul, că condițiile din unitate erau
insuportabile pentru el.
Pe parcursul efectuării expertizei staționare psihiatrico-legale s-a constatat: starea
somatică și neurologică fără particularități.
Starea psihică: In momentul internări, cât și pe parcursul zilelor următoare era
încordat, posomorât, necomunicabil. Se împotrivea conversațiilor cu medicii, era
nemulțumit că a fost supus expertizei. Totodată, era destul de sociabil cu alți pacienți.
Curând, comportamentul lui a devenit mai adecvat, era ușor antrenat în discuțiile cu
medicii, și-a expus datele anamnestice. Pe parcursul convorbirii, el ușor se enerva,
ridica glasul, se comporta necuviincios, spunea cuvinte cinice, dar relativ repede
se liniștea și continua dialogul.. Demonstra o logică coerentă și intelect dezvoltat.
Recunoștea, că are un caracter impulsiv, iritabil și nesociabil și că în stare de
nervozitate nu-și poate controla comportamentul, regretând mai apoi cele întâmplate.
In ceea ce privește delictul săvârșit, el refuză într-un mod demonstrativ să vorbească
despre el. Consideră că dosarul lui nu reflectă în mod veridic cele întâmplate. Declară,
că nu va vorbi nici în instanța dejudecată: „ eu am spus totul, așa voi proceda, pe mine
nu mă știți, eu de nimeni nu mă tem " Spunea, că a renunțat la mamă, frate și soră,
deoarece nimeni „ nu-i trebuie ”, și el este supărat pe ei.
In secție avea un comportament îngâmfat, arogant. Dădea des dovadă de tendințe
dictatoriale față de pacienții mai neputincioși, deposedăndu-i de țigări, haine,
mâncare. De la personalul medical cerea o atenție deosebită. Când vreo dorință îi era
refuzată, se comporta grosolan, înjura, cât privește motivele delictului, acesta spunea
că disciplina din armată nu este „pentru el”, totul îl irită, mai cu seamă, comenzile
și regimul. Declară că se va reîntoarce în unitate și se va răzbuna pe sergentul din
cauza căruia a nimerit la expertiză. Despre comportamentul său în timpul reacțiilor
afective declară, că nemijlocit după ofensă apare dorința de a-l lovi pe ofensator, de
a-i răspunde la umilință prin una și mai puternică. In timpul acestor erupții, multe le
face „fără control".
Dispoziția lui pe parcursul expertizei a fost mai mult disforică. Nu s-a constatat
simptomatică psihotică. Gândirea lui era consecventă și logică, și în concordanță cu
fonul emoțional, depindea de dispoziție. Situația ce s-a creat, era apreciată în mod
critic.
Comisia de expertiză a recunoscutpacientul capsihopat de tip impulsiv. Responsabil.

Trăsăturile patologice de caracter se manifestă la pacient încă

din fragedă copilărie. Chiar de la vârsta preșcolară, R. este impulsiv,
încăpățînat, răzbunător. Prezența acestor trăsături, precum și ereditatea
agravată, ne permit să atribuim acest caz la formele „nucleare”
constituționale (O.Kerbikow) ale psihopatiei. Desigur că, la formarea

118
caracterului patologic al pacientului, un rol important l-au jucat și
condițiile de viață și de educație, care au contribuit la dezvoltarea
patologiei și formarea unui tip anumit de caracter.
Bețiile tatălui, agresivitatea și cruzimea lui față de soție și copii, în
deosebi, față de pacient, cu certitudine s-au reflectat asupra formării
personalității acestuia. De la vârsta școlară el, ca răspuns la cruzimea
tatălui, manifestă reacții de protest sub formă de evadări de acasă și
comportament de opoziție. Cu timpul, trăsăturile de caracter s-au
format într-o structură caracterologică constantă a personalității, care se
manifestă prin impulsivitate, furie, răzbunare, minciună, înclinație spre
erupții afective, reacții demonstrative și de protest.
Această structurare timpurie se produce aproximativ la vârsta de 16-
17 ani, când, alături de trăsăturile patologice menționate, apar oscilații
ale dispoziției, neadaptare socială din cauza conflictelor permanente
cu cei din jur, precum și o formă monotipică de reacționare în situații
conflictuale. Toate cele menționate, permit a diagnostica la pacient
o psihopatie de tip impulsiv cu înclinație către reacții psihopatice
frecvente.
Urmărind manifestările reacțiilor pacientului în diferite perioade ale
vieții, putem constata că ele evoluează, suferind unele transformări. în
copilărie, acestea sunt primitive, puțin diferențiate, apar îndată după
factorul psihogen, se manifestă prin erupții afective, care repede se
atenuează, reacții de protest.
Cu vârsta, reacțiile devin mai diferențiate, iar o dată cu structurarea
psihopatiei, ele se manifesta monotipic și cu mici diferențe apar de fiecare
dată în situații psihotraumatizante. In situații conflictuale, la pacient are
loc o acutizare a trăsăturilor de caracter, aceasta manifestându-se mai
pronunțat în cadrul erupțiilor afective. Comportamentul pacientului
în timpul reacțiilor are un caracter primitiv, determinat de influența
afectului asupra logicii lui, de predominarea în timpul reacțiilor a așa
numitei „logici afective”.
De la momentul structurării caracterului pacientului (a psihopatiei),
reacțiile au devenit mai îndelungate, psihologic mai complexe, fiind
însoțite de: iritabilitate pronunțată, dispoziție scăzută, astenie.
înclinația către dispoziție scăzută predispune, după observațiile
noastre, la apariția mai ușoară a reacțiilor.
Observațiile denotă, că pentru psihopați este caracteristică înclinația
către stagnarea afectelor și necesitatea de descărcare de ele. La
psihopatii impulsivi aceste trăiri duc la apariția unui afect cu caracter
disforic, pe fundalul căruia continuă să persiste în mod stagnant ura față
de ofensatorul care a provocat acest afect, declanșând și fixând „ciclul
psihopatie” (O.Kerbikov).

119
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

In cazul prezentat, acestea se manifestă prin repetarea reacțiilor în serie.

Urmărind manifestările patologice ale pacientului pe parcursul vieții,
putem constata, că dizarmonia caracterului său este destul de profundă
și creează conflicte în toate situațiile. Atât în familia părintească, la
școală, cât și în familia proprie, la serviciu sau în armată, el s-a dovedit
a fi social neadaptabil.
Condițiile de serviciu în armată cu cerințele ei disciplinare, ce
necesită echilibru emoțional și volitiv, sunt pentru multe personalități
dizarmonice insuportabile; acestea s-au dovedit a fi grele și pentru
pacientul nominalizat.
Evadarea lui R. din armată, nu este altceva decât o reacție a personalității
dizarmonice la condițiile insuportabile și grele pentru aceasta.
In timpul serviciului, are loc „ciclul psihopatie”, care duce la apariția
unui șir de reacții în lanț, fiecare din ele fiind mai pronunțată decât cea
precedentă.
Starea pacientului în timpul expertizei nu se deosebește de cea
caracteristică lui pe parcursul vieții, se manifestă printr-un comportament
neadecvat și apariția erupțiilor psihopatice pe un fundal acutizat. Se
mai poate constata și o astenizare (surmenaj, dispoziție proastă, somn
întrerupt).
Evaluarea psihiatrico-legală a cazului reiese din stabilitatea
profunzimii schimbărilor dizarmonice și a tipologiei reacțiilor în diverse
situații.
In această ordine de idei, atât particularitățile structurale ale
personalității, cât și caracterul clinic al reacțiilor, nu permit atribuirea
personalității la gradul de psihopatie „severă”. Reacțiile pacientului
erau caracterologice, decurgeau în limitele trăsăturilor caracterului lui,
lipseau simptomele psihotice. Ele întotdeauna prezentau un răspuns la
excitanții exteriori reali și nu decurgeau cu tulburări de conștiință.
De aici și reiese hotărârea comisiei care l-a recunoscut pe R.
responsabil de cele săvârșite.
Cele expuse ne demonstrează, că pentru personalitățile de tip impulsiv
este caracteristică forma exploziv-impulsivă de reacționare. Reacțiile
se manifestă clinic prin mânie, furie, tensiune emoțională în creștere,
impulsivitate cu erupții afective furtunoase. în urma actelor agresive,
în timpul acestor reacții, au de suferit, de regulă, persoanele care au
provocat insatisfacția.
în unele cazuri, reacțiile nu apar imediat după ofensă, ci are loc o
cumulare a trăirilor negative și creșterea tensiunii emoționale. în aceste
circumstanțe, „vinovatul” ce a provocat trăirile negative, este concretizat,
devenind mai apoi „țintă” a acțiunilor agresive ale psihopatului.
în situații psihotraumatizante persistente, reacțiile pot apărea în

120
lanț, ceea ce provoacă impresia unei structuri complexe, dar, o dată cu
îmbunătățirea situației, starea revine la cea precedentă.

Reacțiile caracterologice la personalități paranoide

(paranoice)
Grupul psihopaților de tip paranoid îl întâlnim doar în clasificările
tulburărilor de personalitate prezentate în ICD-10 și DSM-V. Până
la aprobarea acestor clasificări, acestea figurau sub denumirea de
personalități paranoice. Utilizarea denumirii de personalitate paranoidă,
pare a-i apropia pe aceștia de noțiunea - tulburare delirantă.
Ca trăsături principale ale acestei tulburări de personalitate, se
indică tendința nejustificată de a interpreta acțiunile oamenilor ca
fiind înjositoare sau amenințătoare, așteptarea de a fi neîndreptațiți
de alții; prezența dubiilor în legătură cu loialitatea și sinceritatea
amicilor; sesizarea intențiilor josnice sau amenințătoare, ascunse în
cele mai benigne evenimente. Paranoicul nu are încredere în alții; ușor
reacționează cu mânie sau prin contraatac; are dubii nejustificate privind
fidelitatea soției sau a partenerei sexuale.
Caracteristica dată acestora, după cum se vede, mai mult reflectă
„tabloul” lor social. Conținutul clinic al acestora este mai profund. în
acord cu cele menționate, subliniem încă un șir de trăsături caracteristice.
Pentru paranoici, un element reprezentativ îl constituie înclinația spre
apariția ideilor prevalente (de supravaloare). Atrage atenția egoismul și
egocentrismul lor, tendința confirmării opiniei personale și cea de a-și
vedea lezate drepturile sale, atunci când ele nu sunt încălcate.
Tipul paranoid este recunoscut ca formă de sine stătătoare
de majoritatea cercetărilor psihopatiilor: N.I.Felinskaia (1970),
T.P.Pecemikova (1969), O.V.Kerbikov (1965), A.N.Molohov (1940),
E.E.Freierov (1961, 1963), B.V. Șostakovici (1982), A.B.Smulevici
(2009), K.Schneider (1950), E.Kretchmer (1973), N.Petrilowitsch
(1960), G.M.Belinskaia (1958), A.LKosacev (1973), T.S.Cemikova
(1989), M.Revenco (1969, 1980, 1997) etc.
E.Kraepelin constată în majoritatea cazurilor de „paranoie” o
predispoziție psihopatică (1923). Noțiunea de constituție paranoială este
utilizată și de către învățații francezi (Gulfi, 1970).
Majoritatea psihiatrilor menționează, că simptomul de bază al acestora
este înclinația spre apariția ideilor prevalente (de supravaloare), noțiune
introdusă în psihiatrie de K.Vemike (1892).
în acest context, o idee sau un grup de idei, având o sarcină afectivă,
prevalează asupra celorlalte gânduri, în rezultatul cărui fapt se rețin în

121
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

conștiință timp îndelungat. Aceste idei, după E.Kretschmer, acționează

ca magnetul asupra rumegușului de fier, concentrând în sine toată
energia psihică. Activitatea psihică a acestor persoane este fixată asupra
ideei dominante.
Raționamentul psihopatului paranoic reiese din premise logic greșite,
dar, fiind afectați, ei sunt obsedați de o idee, crezând orb în aceasta.
Locul central în trăirile lor îl ocupă sintagmele „sunt încrezut; e
adevărat”. Dacă și pentru alte tipuri de psihopatii este acceptabilă
noțiunea de insuficiență a intelectului (E.Bleuler, 1955; A.M.Dubinin,
1939), atunci, în cazul paranoicilor, ea se potrivește mult mai bine.
E.Bleiler în lucrarea sa "Despre demența relativă” constata,
că tulburările intelectuale în cadrul psihopatiilor depind nu atât de
insuficiența intelectului, cât de tulburările afective. în cazul unor
psihopatii, acestea sunt tulburări ale activității ideative de scurtă durată,
apărute la apogeul afectului, în legătură cu predominarea logicii afective
asupra raționamentului (la isterici, impulsivi și instabili). Uneori, însă,
afectul dominant influențează considerabil desfășurarea activității
ideative a psihopatului timp îndelungat, aceasta determinând lipsa
criticii față de complexul ideilor afectiv „încărcate” (la paranoici).
După A.M.Dubinin, insuficiența intelectuală a personalităților
psihopatice este strâns legată de caracterul trăirilor. în situații complicate,
care acutizează și mobilizează trăsăturile psihopatice, intelectul
psihopatului își pierde posibilitatea de neutralizare și corecție.
Această diminuare a posibilităților intelectuale în situații complicate,
a fost constatată de către noi și în cadrul altor tipuri de psihopatii. în acest
sens, cuprins de retrăiri afectiv încărcate, psihopatul face și spune ceea
ce mai apoi va regreta, gândirea lui își pierde capacitatea de neutralizare,
iar logica are un caracter neadecvat.
Teza, conform căreia, locul principal în clinica psihopatiei de
tip paranoic îl ocupă ideile de supravaloare, a fost împărtășită și de
P.B.Gannușkin (1933), V.A.Vnukov (1928), A.N.Molohov (1937),
Cavenar I.O., Brodie H. (1983) etc.
Majoritatea autorilor constată, că aceste idei ating nivelul patologic
numai în unele situații. Trăirile psihotraumatizante corespund
complexului de supravaloare al personalității, iar cristalizându-se, devin
trăiri-cheie (E.Kraetcsmer), care și provoacă reacția paranoică.
Mulți cercetători atrag atenția la lipsa hotarelor stricte dintre ideile
de supravaloare și cele delirante (K.Bimbaum,1921; D.A.Amenitky,
1941; M.Revenco, 1969; A.Levinson, 1934; A.A.Suhovskii, 1971;
T.P.Pecemikova, 1969; M.I.Lukomskii, 1980; A.L.Kosacev, 1973).
în lucrarea „Către întrebarea despre ideile de supravaloare”
V.M.Morozov (1934) constată, că ideile de supravaloare sunt complexe

122
psihogen determinate, care se întâlnesc preponderent în clinica
psihopatiilor. Deosebirea dintre ideile de supravaloare patologice și
nepatologice este convențională. Factorii care conduc la surmenare
predispun la fixarea ideilor de supravaloare. Poate avea loc transformarea
ideilor de supravaloare în idei delirante. După A.N.Molohov (1940),
reacția paranoică este un produs al unui anumit caracter și al situației
corespunzătoare.
T.P.Pecemikova (1969,1979), printre alte variante ale evoluției
psihopatiilor de tip paranoic (decompcnsații, evoluții patologice),
descrie 2 variante de reacții psihopatice paranoiale: cu evoluție subacută
și acută. La psihopații „nucleari”, ele pot servi drept etapă inițială a
evoluției patologice.
în lucrările noastre anterioare, am descris mecanismele de apariție a
reacțiilor paranoiale cu idei de supravaloare cu conținut de lezare ale
drepturilor și demnității, de gelozie, ipocondriace și de persecuție ș.a..
Observațiile noastre au demonstrat, că reacțiile paranoiale pot apărea
și în cadrul altor tipuri de psihopatie (psihasteniei, astenici, impulsivi
isterici), manifestându-seprin idei prevalente, uneori de o mare intensitate.
Acestea apar, de regulă, la acțiunea unor factori psihotraumatizanți
puternici, de o însemnătate deosebită pentru personalitate. Chiar și
conținutul clinic al acestora amintește mult clinica reacțiilor psihogene
propriu-zise, cu predominarea ideilor prevalente.
La paranoici ideile de supravaloare apar mult mai ușor, în comparație
cu alte tipuri de personalități. Drept cauză ale acestora, pot servi diferite
situații psihotraumatizante, inițiate frecvent chiar de aceste personalități.
Rigiditatea caracterului lor, tendința de a vedea totul prin prisma
nedreptății, suspiciunea exagerată și caracterul stagnant al trăirilor duc
la apariția ideilor prevalente, chiar și în situații apreciate de cei din jur,
ca fiind destul de nesemnificative.
Paranoicii, de obicei, sunt cuprinși de trăiri persistente, cauzate de
anumite evenimente, ofense, lezarea drepturilor, comportamentul
„suspect” al obiectului dragostei etc.
Aceste idei apar destul de rapid, cresc uneori furtunos în intensitate și
sunt strâns legate de situația psihotraumatizantă.
La pacienții de acest tip, trăsăturile patologice de caracter se manifestă
din copilărie, cuprinzând „trăsături” paranoice chiar din anii de școală.
Aceste personalități se evidențiau prin sârguința lor, prin punctualitatea
și încrederea în sine, disciplină și pedantism.
E cert faptul, că în acea perioadă a vieții, se putea vorbi doar despre
o manifestare prealabilă a trăsăturilor de caracter, pe când evaluarea lor
spre un caracter patologic structurat, care corespunde criteriilor descrise
de P.B.Gannușkin, are loc la psihopații acestui tip, doar la vârsta mai

123
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor dc personalitate

avansată - 23-25 ani.

După caracterul lor clinic, reacțiile paranoice se aseamănă mult cu
reacțiile psihogene, (reactive): ele apar în legătură cu situații concrete,
care găsesc oglindire în trăirile persoanei.
Apariția la paranoici a reacțiilor cu conținut procesomanic, este
determinată de evenimente, care se referă mai des la bunăstarea lor,
avansarea sau retrogradarea în funcție, lezarea unor drepturi.
Uneori, chiar și la cele mai neînsemnate suspiciuni, precum că
interesele sale materiale sau personale ar fi lezate, paranoicul reacționează
printr-o activitate intensă, orientată spre rezolvarea problemelor apărute,
adresându-se în acest scop, în diverse instanțe.
Datorită caracterului scandalos, ei nu numai că nu soluționează
problemele, dar, de obicei, le agravează și mai mult, ceea ce contribuie
la intensificarea ideilor prevalente. Fiind obsedați de gândul că le-a fost
lezată demnitatea, psihopații se angajează pe deplin într-o luptă pentru
restabilirea dreptului pierdut. Toată energia lor psihică este îndreptată
spre atingerea acestui țel. Toate evenimentele, ce nu au vreo tangență cu
scopul propus, sunt ignorate de către aceștia.
Ei sunt ferm convinși în justețea lor și necesitatea acțiunilor întreprinse.
Această încredere stimulează activitatea psihopaților, devenind chiar
mai stenici, mai activi decât se prezentau până la reacționare.
Capacitatea celor din anturajul psihopatului de a influența
comportamentului acestor indivizi prin anumite sugestii sau observații,
e limitată sau chiar imposibilă.
E caracteristică și activitatea lor intensă. Ei, fără oboseală cutreieră
diferite instituții, se întâlnesc cu diverse persoane, îi conving pe alții
de justețea acțiunilor întreprinse, atrăgându-i de partea lor. Unii din ei
expediază în diferite instanțe multiple scrisori, în care descriu cu exces
de amănunte, fărădelegile comise.
E de menționat, că clinica și evoluția reacțiilor paranoice în aceste
cazuri, se află în strânsă legătură cu situațiile psihotraumatizante ce
le-au provocat, iar trăirile prevalente sunt marcate de aceste situații,
în demersurile multiple ale psihopatului figurează unele și aceleași
personalități, unele și aceleași fapte.
într-o oarecare măsură, concrete și monotipice sunt și formele de
expunere și conținutul acestora. Ele poartă un caracter concret, legat de
o situație concretă.
în unele situații, ideea prevalentă poate atinge niveluri de idee
prevalentă patologică, și atunci, «orbirea» afectivă de idee poartă
caracter mai profund.
Aceasta se manifestă prin intensificarea luptei, antrenarea în situația
conflictuală a persoanelor, care au puțin sau nimic comun cu situația

124
psihotraumatizantă. Are de suferit și critica bolnavilor, precum și
adaptarea socială.
Activitatea excesivă a psihopatului se răsfrânge negativ asupra
situației materiale a familiei și, mai ales, asupra climatului psihologic
intrafamilial.
în ansamblu, trăirile prevalente ale psihopatului, comportamentul lui,
rămân permanent în strânsă legătură cu conținutul psihologic și gravitatea
situației. La ameliorarea situației, intensitatea ideilor prevalente poate să
se micșoreze, iar o dată cu înrăutățirea ei, acestea din nou ating grade
pronunțate.
Paralel cu ideile prevalente la bolnavi, se observă simptome reactive
sub formă de dispoziție scăzută, tulburări de somn, visuri cu conținut
situațional.
Durata reacțiilor asociate cu idei procesomanice, conform datelor
noastre, depinde în mare măsură de situația psihotraumatizantă. Aceasta
subliniază încă o dată asemănarea lor cu reacțiile psihogene.
Ideile prevalente, după cum am menționat, sunt însoțite de
stagnarea afectelor, ce provoacă apariția unei dispoziții cu aspect
disforic. Creșterea instantanee a tensiunii emoționale în legătură cu
situația psihotraumatizantă, presarea puternică a acestei situații asupra
personalității, duce la tensiuni afective considerabile, care, de obicei, se
descarcă prin erupție afectivă, însoțită de acte de violență.
înmajoritatea cazurilor, odatăcudisparițiasituațieipsihotraumatizante,
are loc o atenuare a ideilor prevalente. Și numai în unele din ele, după
epuizarea situației psihotraumatizante, ideile prevalente continuă să
persiste.
Această persistență duce la apariția semnelor de evoluție patologică de
tip paranoial. Evoluția are loc atât prin etapa ideilor prevalente patologice,
cât și prin „sumația reacțiilor” (P.B.Gannușkin). E caracteristic faptul,
că în cazul însumării reacțiilor caracterologice, ele, în majoritatea
circumstanțelor, sunt monotipice: procesomanice, ipocondriace sau de
gelozie. Numai în cazuri rare, ele alternează după conținut (gelozie,
relație, etc.).
în lucrările noastre anterioare, am expus unele păreri despre criteriile
de diferențiere dintre reacția și evoluția paranoică.
Această diferențiere poate purta mai mult un caracter teoretic, decât
practic, deoarece hotarul dintre ele este oarecum convențional.
Despre lipsa unor hotare apreciabile între aceste noțiuni, ne indică
P.B.Gannușkin (1933), A.Ia.Levenson (1934), A.N.Molohov (1940),
T.P.Pecemikova (1969, 1979).
A.N.Molohov (1940) expunea părerea, că delirul nu este caracteristic
reacției paranoiale, iar de apare uneori, în rezultatul transformării ideilor

125
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

de supravaloare în delirante, el este instabil, iar după conținut asemănător

omului „rătăcit” din cauza impulsurilor care îl „orbesc”.
H.Binder (1960) considera, că în cazul evoluției paranoiale are
loc concentrarea afectelor asupra ideilor de supravaloare, care fiind
prevalente se transformă în delirante („delir catatim”).
După N.Oprea (1980), evoluția paranoială este o formațiune mai
compusă, care se caracterizează printr-o transformare calitativă a
trăsăturilor patologice sub influența factorilor patogeni cu formarea
ideilor delirante sistematizate. In aceste cazuri cauza inițială chiar de își
întrerupe acțiunea, ideile delirante continuă să se intensifice, are loc o
evoluție de sine stătătoare a lor.
După T.P.Pecemikova (1979), în cadrul evoluției patologice,
simptomatica are o dezvoltare progredientă lentă, iar simptomele
reactive (fonul depresiv al dispoziției, anxietatea, somn alarmant etc.)
cu încetul dispar. Ele sunt înlocuite de o încredere în sine (a fi stăpân
pe situație), în corectitudinea ideilor și acțiunilor sale, complet dispare
rațiunea.
în ansamblu, aceleași criterii sunt indicate și de A.L.Kosacev (1970,
1973).
După opinia noastră, ca semne de diagnostică pot servi următoarele:
dacă ideile prevalente reflectă situația psihotraumatizantă și sunt în
strânsă legătură cu ea, putem vorbi de reacția paranoială. Aceasta se
manifestă în diferite situații standard, monotipic. Pacientul este antrenat
în activitate paranoică într-o situație concretă. Paralel cu ideile prevalente,
el manifestă neliniște, anxietate, în spusele și plângerile scrise de acesta
figurează o situație și oameni concreți.
în cadrul reacției, într-o oarecare măsură, ei își corectează
comportamentul. La transformarea ideilor paranoiale în cele delirante,
apare politematica acestor idei. Personalitatea dizarmonică antrenează
în conflict noi și noi persoane, care, de fapt, nu au nimic comun cu
situația psihotraumatizantă inițială. Se schimbă și fonul emoțional al
bolnavilor: ei devin orgolioși, încrezuți în sine, stenici, înclinați de a-și
supraaprecia posibilitățile și gândesc că sunt capabili de a-și croi drum
în orice situație.
Longevitatea reacțiilor paranoice este destul de diferită. Unele din ele
decurg acut și sunt de scurtă durată (ore), altele au un caracter subacut,
pot avea o longevitate de luni sau chiar ani de zile, manifestările lor fiind
dependente de situație.
E de menționat faptul, că în structura caracterologică a acestor
personalități se constată așa trăsături precum: suspiciunea, pedantismul,
înclinația către reacții de gelozie.
în majoritatea cazurilor, apariția ideilor prevalente de gelozie la

126
cei investigați de noi, era provocată de situații psihotraumatizante cu
caracter specific.
Acestea se dovedeau a fi diferite evenimente „suspecte”, conflicte
familiale, dizarmonie sexuală, afirmarea cuiva despre posibila infidelitate
a obiectului dragostei etc.
Cauza apariției ideilor de supravaloare putea fi o declarație a persoanei
iubite despre conversația cu cineva de sex opus, atenția excesivă acordată
de cineva acesteia, citirea unei scrisori cu conținut, care, chipurile, nu lasă
loc de îndoieli. Și, desigur, descoperirea relațiilor intime ale persoanei
iubite cu cineva. E de menționat faptul, că motivul este uneori atât de
neînsemnat, în cât suspiciunile și insistența cu care se cere recunoașterea
a unei sau a altei fapte, trezesc celor din jur nedumerire.
Aceste personalități se dovedeau a fi foarte sensibile la aceste știri
și evenimente, pe un fundal somatic nefavorabil: somatogenii, infecții,
intoxicații etc.

Ideile despre posibila înșelare devin rapid prevalente și predomină

conștiința acestora. Ei sunt permanent preocupați de aceste gânduri, se
reîntorc la ele. Cu timpul, ele devin mai puțin pronunțate, dar oarecare
înrăutățire a situației le reînvie din nou. in discuția lor cu persoana
suspectată, ei cer explicații, cer recunoașterea faptului înșelării.
Pe parcursul vieții, la aceste personalități putem constata multiple
episoade grave de gelozie, în timpul cărora sunt reactualizate în
memorie momentele trecute. E caracteristic, că rațiunea lor față de
ideile trăite poartă un caracter ondulant. Acestea, ba sunt pe deplin
orbite de ele, având și un comportament neadecvat, ba sunt dispuse să
admită că poate greșesc. Se produc și un șir de alte simptome: dispoziția
scăzută, impulsivitate, tulburări de somn. Alături de aceste manifestări,
pot apărea idei prevalente de relație, precum că cei din jur le apreciază
incorect, se comportă rece.
Ideile prevalente la aceste personalități duc la creșterea tensiunii
afective cu excitabilitate, explozivitate, brutalitate. La creșterea tensiunii
emoționale „episoadele” din trecut se actualizau.

Bolnavul T., 43 ani, s-a aflat la expertiza psihiatrico-legală în legătură cu

provocarea leziunilor corporale soției sale.
Anamneză: Ereditate neagravată. In copilărie s-a dezvoltat normal. Nu a suferit
de maladii severe. La școală a început studiile la vârsta de 7 ani. După caracter,
din copilărie era disciplinat, se deosebea prin punctualitate, încredere în sine și
incăpăfinare. Avea puțini prieteni. La învățătură era sârguincios. A terminat 8 clase,
după care a lucrat la uzina de tractoare. A făcut serviciu în armată.. Acolo s-a arătat
disciplinat, sârguincios. A fost îndreptat pentru a face studii militare.

127
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

La vârsta de 26 ani s-a căsătorit. Viața familială, la început parcurgea liniștit. Mai
apoi, în familie s-au întețit conflictele din cauza geloziei lui.
T. a devenitfoarte suspicios față de comportamentul soției, afirma că ea îl înșală, o
acuza că se îmbracă prea elegant, cu scopul de a atrage atenția altor bărbați.
Peste un an de la căsătorie ,în familie s-a născut un copil. După spusele soției, de
atunci, bărbatul a devenit mai bănuitor, mai impulsiv, grosolan în comportament. De
la vârsta de 30 ani și-ajăcut studiile la Academia militară. După terminarea studiilor
afost repartizat cu serviciul în altă țară.
încă din timpul studiilor în Academie, a început să-și suspecteze soția de legătură
cu prietenul său, doar pentrufaptul că ea și-a expus părerea pozitivă despre constituția
lui fizică. Din acest motiv, au început des să se certe. Destul de insistent demonstra
soției că ea l-a înșelat cu acel om.
Fiind în deplasare, a expediat soției o telegramă cu conținutul: „încetează să
trăiești cu K. Când soția a venit la el, a inițiat un scandal grandios, cerând să
recunoascăfaptul că a avut relații intime cu K.
Trăiau în unitate, fapt care limita posibilitatea soției de a contacta cu cineva.
Totuși, găsea prilej de a-iface scene de gelozie, de a o învinui de infidelitate, iar uneori
îi controla albiturile, pe suprafața cărora, chipurile, găsea urme „de înșelare Soția
se străduia să-l liniștească printr-un comportament „ dorit de el ”, încerca să nu ofere
pretexte pentru gelozie. Insă, bărbatul apărea, nu de puține ori, la școala unde aceasta
lucra, cerăndu-i explicații, unde s-a reținut, de ce a vorbit cu învățătorul cutare sau
cutare.
In familie era pedant, aspru, cerea supunere deplină. Cu colegii săi de serviciu
contacta puțin, bănuindu-i de intenții josnice. La locul de muncă repede se ofensa,
avea conflicte din cauza pretențiilor sale exagerate față de subalterni.
Curând, la ei s-a născut o fetiță, iar soția, pe parcursul a 1,5 ani, s-a aflat în
concediu de maternitate.
In toată această perioadă T. era liniștit, idei de gelozie nu expunea.
După ieșirea soției la serviciu, în una din zile, a fost întâlnită de către el, mergând
pe stradă cu unul dintre colaboratorii săi. Când a ajuns acasă, acesta a devenit
impulsiv, furios, interogând insistent soția în ce relații se află cu însoțitorul, ce are
comun cu el, o suspecta de legături intime cu persoana dată. Totodată, și-a reamintit
despre posibila infidelitate săvârșită cu prietenul său, insista ca femeia să recunoască
faptul că adulterul a avut loc. In această perioadă era impulsiv, ușor se enerva, avea
erupții emoționale.
In timpul unei cerți a luat un obiect și și-a lovit capul de câteva ori cu el. După
accesele afective își cerea iertare, regreta cele întâmplate. O anumită perioadă nu
expunea idei de gelozie, însă, din nou, începea să o tortureze în privința posibilei
înșelări. Conform afirmațiilor soției, „ intervalele senine" în această perioadă, au
devenit tot mai rare.
T. a primit ordin de transferare cu serviciul în altă unitate, care era dislocată în
Patrie. Cu două luni înainte de aceasta, s-a produs un conflict cu ofițerii din unitate, cu

128
care din „principiu ” nu a acceptat să participe într-o „afacere murdară" Considera
că aceștia special îl provoacă pentru a-l compromite înainte de plecare. Cu mulți
dintre ei ,din această cauză, s-a certat, chiar și cu prietenii apropiafi.
A devenit suspicios, și-a restrâns legăturile cu ofițerii. In una din zile, sosind acasă,
a declarat că transferul a fost pus la cale de către ofițerii din unitate, iar din acest
motiv, nu este de acord cu ei.
După repatriere, bărbatul își continua serviciul militar.
Și aici, T, des iniția conflicte după vreun pas „nechibzuit” al soției (glumă
despre bărbați, atragerea atenției la unele neajunsuri ale lui, etc.). In timpul acestor
divergențe, el repede se enerva, înjosindu-și soția cu cuvinte murdare, se reîntorcea la
ideea precum că ea, totuși, nu i-a fostfidelă.
In timpul conflictelor acesta deseori împărțea averea, iar o parte dintre lucrurile
sale le expedia părinților săi.
In perioada respectivă, atât T., cât și soția lui, s-au adresat comandamentului
unității cu plângeri unul asupra altuia.
Ultimii doi ani soția a refuzat să întrețină contacte sexuale, motivând acest lucru
prin scăderea potenței acestuia, Acest fapt și mai mult i-a consolidat părerea că ea
îl înșală. A observat că și comandantul se poartă cu el grosolan, fără tact, îi căuta
erori, era cicălitor, încerca să-l trimită cu diverse însărcinări în alte orașe. Acasă el
permanent se certa cu soția, ea pleca la prietene, târziu se întorcea acasă.
A început să o suspecteze de relații intime cu comandantul unității. Ii spunea despre
aceasta, cerea să-i mărturisească adevărul.
După una dintre cerți, soția, luând copiii, a plecat la părinți, ceva mai târziu a
plecat și el acolo. Curând, afost trimis de către medicii militari la expertiza psihiatrică
militară, pentru a decide dacă este apt să continue serviciul. Fiind în spital, el declara
că internarea lui este organizată de soție, care, chipurile, și-a „dezlegat” mâinile
pentru a continua legăturile cu comandantul unității, era suspicios, pentru a se
justifica, povestea aventurile „ amorale ” ale soției. La încercarea de a i se sugera ideea
precum că soția îi este fidelă, acesta se enerva, dar totuși, nu excludea că s-ar putea
să greșească. A fost examinat de către psihiatrul principal al armatei, profesorul T.,
care a ajuns la concluzia că la pacient sunt prezente idei prevalente (de supravaloare),
însă, este apt de a continua serviciul.
A fost transferat în altă unitate. A devenit mai liniștit, dar în familie situația s-a
agravat. Soția a inițiat proces de divorț. Curând, divorțul a fost perfectat, dar el
continua să trăiască cu familia în aceiași locuință. Din nou au început conflictele, din
cauza aceasta femeia solicita să fie tras la răspundere penală. In legătură cu situația
dată, el a hotărât să se demobilizeze. A fost din nou internat în spital pentru expertiză.
In una din zile, când se afla la expertiză, el a venit la locuința sa pentru a-și lua
unele lucruri. Acasă era numai fiica sa de 9 ani, cu care nu se văzuse de mai mult
timp. A început să vorbească cu ea, au privit împreună televizorul. Pe neașteptate,
acasă a venit soția, care a început să strige, a rugat fiica să se ducă în altă cameră.
Ea a început să spună la adresa lui cuvinte înjositoare, numindu-l „ impotent ”. L-a

129
■ Capitolul 6 Evolufia tulburărilor de personalitate

îmbrâncit și l-a lovit puternic pe obraz. Brusc, soțul a luat un ciocan, care se găsea în
acel moment pe masă, și de două ori a lovit-o în cap. Ieșind din locuință, T. a declarat
și a recunoscutfapta săvârșită. A fost trimis la expertiza psihiatrică.
Starea somatică și neurologică: fără particularități.
Starea psihică: se antrenează ușor în conversație. Datele anamnestice le prezintă
coerent. Se consideră sănătos, dar „puțin ” gelos. E convins de faptul că în toate
conflictele este vinovată soția, care avea un comportament provocator.
Menționa, că nu exclude ideea, că romanul ei de dragoste cu prietenul lui totuși a
existat.
Referitor la contactele sexuale cu acela, admite că posibil să fi greșit. Dispoziția
lui este scăzută. Se înfurie repede și manifestă insatisfacție în legătură cu întrebările
despre relațiile cu soția. Consideră că periodic el devenea mai gelos, își suspecta soția
în legătură cu comportamentul acesteia.
Susține că soția este în totalitate vinovată de săvârșirea crimei, care prin spusele
și acțiunile ei, l-a ofensat foarte tare.. In acel moment și-a reamintit „toată viața”,
i-a fost milă de sine, s-a înfuriat și, neputăndu-se stăpâni, a lovit-o cu ciocanul, care
ocazional a nimerit sub mâna lui.
După delictul săvârșit, simțea o slăbiciune puternică, o istovire. Regretă cele
întâmplate, dar consideră că soția l-a provocat la ceartă, l-a supărat și l-a umilit, fapt
ce a și trezit furia în el, care s-a soldat cu acte de violență.
Relatând despre toate acestea, se emoționează, manifestă neliniște. Vorbește cu
căldură despre copiii săi, regretă că aceștia vor avea de suferit. In secție se (ine aparte,
comportamentulfiind adecvat. In una din zile, a refuzat să primească hrană, în semn
de protest la desfășurarea îndelungată a expertizei.
Tulburări de gândire nu se constată. Critica față de starea sa și de cele săvârșite
este păstrată.
Comisia a ajuns la concluzia că T. este o personalitate de tip paranoic, cu înclinație
spre reacții caracterologice (paranoice). Delictul a fost săvârșit în stare de reacție
paranoială.

După cum se vede din istoria prezentată, trăsăturile caracterologice

patologice se manifestă la bolnav prin punctualitate, disciplină
exemplară, încredere în sine, încăpăținare, încă din perioada copilăriei.
în raport cu aceasta, T. este certăreț, suspicios și gelos. Trăsătura
respectivă, înclinația spre gelozie, predomină pe parcursul vieții
bolnavului, ea determină atât viața lui afectivă, cât și cea ideativă.
După constituția sa caracterologică, bolnavul se atribuie
personalităților, care P.Gannușkin le-a numit „geloșii patologici”.
„Exploziile” de gelozie apar la pacient după orice pretext, în legătură
cu evenimente neînsemnate, care în mod normal, nu sunt un motiv
pentru suspiciuni. Aceste manifestări apar în diferite circumstanțe. Ele
nu se declanșează numai atunci, când pe deplin este exclusă posibilitatea

130
înșelării. Astfel, pe parcurs de 1,5 ani, cât soția a îngrijit de copilul nou
născut, gelozia bolnavului nu se manifesta.
Trăirile lui prevalente capătă un caracter și mai pronunțat odată cu
scăderea potenței. După datele noastre, scăderea potenței amplifică
trăirile prevalente la acești bolnavi.
După cum vedem, alături de ideile prevalente de gelozie, la pacient
sunt prezente și idei de relație, care ating în intensitate același nivel.
Aceste trăiri ale sale sunt strâns legate de cele de gelozie, reieșind din
interpretarea alogică: tot ce-1 incomodează, este făcut doar cu scopul de
a „dezlega mâinile” soției, ca să-l poată înșela.
După cum se constată, comiterea delictului a fost precedată de o
înrăutățire considerabilă a situației (divorțul, comportamentul provocator
al soției, scăderea potenței, necesitatea de a abandona serviciul militar).
Toate aceste trăiri, desigur, au adus la creșterea tensiunii afective,
iar comportamentul soției înaintea producerii delictului, și faptul că
l-a numit „impotent”, au fost acei excitanți, care au acționat asupra
„punctului sensibil” al pacientului.
Cât privește reacția afectivă cu consecințele ei, aceasta nu este altceva,
decât o manifestare caracteristică acestei personalități, care s-a realizat
în limitele trăsăturilor lui de caracter. Reacții de acest fel, s-au constatat
la el și anterior. Simptome psihopatologice nu s-au constatat, conștiința
a fost clară, el ține bine minte toate cele întâmplate.
în ansamblu, este vorba despre o structură complexă a personalității,
iar frecvența reacțiilor, alterarea conținutului ideilor prevalente, precum
și manifestarea acestora în diverse situații ale vieții, ne permit să
presupunem chiar debutul unei evoluții patologice a personalității.
Dar, spre deosebire de pacienții cu evoluție patologică, la bolnav
lipsește încrederea neclintită în propriile idei, comportamentul lui
rămâne oarecum strâns legat de situație, ideile de gelozie oscilează în
intensitate.
în unele cazuri, reacțiile însoțite de idei de gelozie parcurg acut.
Reacțiile de acest gen, se produc la acțiunea factorilor stresanți, de o
deosebită însemnătate pentru personalitate. Aceasta, de pildă, poate fi
știrea despre plecarea persoanei iubite, și căsătoria pe neașteptate cu altă
persoană, comportamentul provocător, care lasă de dorit, al obiectului
dragostei.
Circumstanțele date, generează o amplificare bruscă a ideilor de
gelozie, cu o cuprindere considerabilă afectivă a personalității. Din
acest motiv, ideile ating gradul celor patologice. Relativ rapid, conștiința
este afectiv concentrată asupra evenimentului. Aceasta determină și
comportamentul bolnavilor. Ei se simt ofensați, umiliți. încălcând toate
hotarele comportamentului decent, acești indivizi caută, în aceeași clipă,

131
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

să se clarifice cu persoana iubită. Atrage atenția energia pe durată și o

suportare bună a lipsei de somn, pe durată mai îndelungată de timp,
înrăirea și tendința spre răzbunare își găsesc rezolvarea numai după
discuția cu cel ce a provocat trăirile date. Longevitatea acestor reacții
este, de obicei, de 2-3 zile.
împreună cu formele reacțiilor descrise la aceste personalități,
pot apărea reacții supra-acute. Acestea se declanșează în situații
excepționale, îndată după acțiunea factorului stresant, se manifestă prin
idei de relație și urmărire, fiind de o durată scurtă. Este caracteristică
învăluirea furtunoasă de idei prevalente, cu atingerea gradului patologic
(trăirile, în ansamblu, nu se deosebesc de cele delirante).
Factorul stresant acționează, de regulă, spontan, iar în perioada dată,
are o însemnătate deosebită pentru aceste personalități.
Reacțiile evoluează sub formă de stări patologice, în care ideile
prevalente ating repede gradul de idei prevalente patologice și chiar
delirante. Imprevizibil crește suspiciunea, ei devin febrili (cu ochii
în patru), după ce apar idei de persecuție, urmate de acte agresive de
«autoapărare».
Aceste idei, după cum apar brusc, așa și dispar relativ brusc, cu o
prețuire rațională a celor trăite și săvârșite în timpul acela.

Astfel, N., 23 ani, personalitate pedantă, egocentrică, dubioasă și suspicioasă, se

afla în deplasare în orașul M. Fusese avertizat de către cei apropiați și prieteni, ca să
fie atent, deoarece în acest oraș se săvârșescfrecvent crime. Având o anumită sumă de
bani cu el, N. avea frica că va fi prădat.
In timpul când lua cina într-o cafenea, la masa unde se afla el s-a așezat o persoană,
care era într-o stare ușoară de ebrietate. Acela s-a dovedit afifoarte comunicabil. S-a
prezentat lui N., l-a întrebat unde lucrează, unde locuiește ș.a. Aceasta i s-a părut lui
N. foarte suspect. Și mai mult, a început să-l îngrijorezefaptul, că persoana i-a propus
să meargă la el acasă, unde ar putea înnopta. N. a acceptat, dar neliniștea creștea tot
mai mult. In drum spre casă, necunoscutul din nou s-a interesat de unde este N., cât
timp se va afla în acest oraș, dacă are cunoscuți sau nu. Suspiciunile au început a-l
năpădi pe N. tot mai mult. A ajuns la concluzia că străinul îl duce acasă la sine, pentru
a-l omorî și a-l deposeda de bani.
Tot mai mult se intensifica neliniștea, iar comportamentul necunoscutului „îl
convingea de intenții dușmănoase ale acestuia ". Pe N. l-a cuprins o stare de anxietate
nestăvilită, frică, învălmășeală, confuzie. Atunci, el a scos cuțitul ascuns de mai
înainte, și l-a lovit de câteva ori pe necunoscut. Acela s-a prăbușit la pământ. N. a
luat-o lafugă, dar, curând a fost reținut de polițiști.
Crima a motivat-o prin faptul că a întreprins măsuri, deoarece, străinul avea
intenția de a-l omorî. Pe parcursul discuției, s-a liniștit, regreta cele întâmplate, era

132
de acord că poate toate i „s-au părut”, iar curând, aprecia în mod critic toate cele
întâmplate, își expunea nedumerirea că a putut comite așa o crimă. A fost recunoscut
iresponsabil.

După cum vedem din cele expuse, N. este o personalitate paranoică,

la care, într-o situație neobișnuită, pe un fundal ridicat de anxietate,
apare o reacție cu idei de supravaloare de scurtă durată.
Ideile prevalente apar la N., practic, odată cu acțiunea factorului
provocator și repede ating gradul de patologie (idei situate între
prevalente și delir). Trăirile bărbatului sunt strâns legate de situația creată,
fiind consecințe ale coincidenței structurii sale psihice suspicioase cu
„conținutul” situației psihotraumatizante.
Din cele expuse, constatăm faptul, că reacțiile caracterologice la
paranoici, într-o măsură mai mare, decât în cadrul altor tipuri, corespund
criteriilor evidențiate de Jaspers, care stipulează ideea, că acestea apar
după acțiunea unui factor provocator; în conținutul clinic al acestora se
reflectă caracterul traumei, iar reacția se poate epuiza după încetarea
acțiunii factorilor provocători. Pe primul loc în reacțiile paranoicilor,
se cere a fi inclus fundalul constituțional, predispoziția. Paranoicul, de
obicei, este sensibil la unii factori specifici pentru el, la care reacționează
printr-o manifestare paranoială.
Anume în cazul paranoicilor, reacția va apărea atunci când fundalul și
excitantul vor corespunde precum «cheia și lacătul» (Kretchmer). Astfel,
reacțiile gelosului vor avea un conținut, care va reieși din viziunile lui
greșite asupra situației, în care, chipurile, este «înșelat», a cverulentului
- când îi vor fi «lezate» drepturile, a ipocondriacului - când va simți
anumite senzații neplăcute în organism; a «inventatorului» - când va fi
convins că a făcut o descoperire și întimpină obstacole de a o promova.

Reacțiile caracterologice la histrionici

Personalitățile incluse în acest grup, la momentul explorării, aveau

structuri caracterologice, care, în ansamblu, corespundeau criteriilor
tulburării de personalitate, cu forme stabile de reacționare la stimulii
psihotraumatizanți. în caracterul lor se îmbinau așa trăsături precum:
demonstrativitatea, egoismul, dorința de a se plasa în centrul atenției,
dorința de a fi remarcat, lăudat, înclinația spre trăiri fantastice,
încăpățânare, exagerarea expresivității emoțiilor și schimbul lor rapid
de la un pol la altul.
Alături de acestea, indivizii cercetați posedau o gamă destul
de prezentabilă de alte trăsături, cum ar fi: teatralismul, instabilitatea
emoțională, comportament sexual provocator, frigiditate sexuală,

133
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

impulsivitate, infantilitate, înclinația de a manipula pe cei din jur,

(Chodoff P., Lyons, 1958; Berg P.I., Heilstone F.S., 1975; Blinder M.G.,
1966; Rigoti, 1971; V.Ia.Semce, 1975; M.A.Kaciaeva, L.V.Romasenko,
1986; T.B. Dmitrieva,1998; N.N. Neznamov, 2000 etc).
Acest polimorfism al trăsăturilor caracterologice predispune spre
apariția la personalitățile date, a diverselor forme de reacționare la
factorii psihotraumatizanți. Acestea sunt frecvent reacții caracterologice
nevrotice și reactive.
In clinica fiecăreia din aceste forme de reacții, în proporții diferite se
reflectă particularitățile persoanelor isterice concrete, dar, numai în cea
caracterologică, ea se manifestă și se dezvăluie pe deplin.
La personalitățile examinate de noi, pe parcursul vieții au avut loc
reacții neurotice episodice de scurtă durată, care purtau „amprenta”
caracterului isteric în manifestările lor clinice.
Obiectul cercetărilor noastre n-a constituit aceste reacții, ci reacțiile
care se declanșează în limitele caracterologice ale istericului, fiind o
formă individuală de reacționare la stimulii psihotraumatizanți.
E de menționat totuși, că în limitele acestei patologii caracterologice,
în tabloul clinic al reacțiilor specifice, manifestările se îmbină cu cele
nevrotice, în cât, uneori este dificil de a le descrie separat.
Conform observațiilor noastre, în cadrul psihopatiilor isterice pot
avea loc diferite forme de reacții caracterologice, de la simple, primitive
până la pur tipologice și chiar paranoiale și de tip impulsiv.
Una dintre formele de reacții frecvent întâlnite la aceste personalități,
este cea isteric-afectivă, după manifestările clinice fiind simplă și chiar
primitivă. Acestea decurg după schema excitant - reacție și, după
părerea noastră, ocolesc actul cântăririi logice, actul conștientizării celor
ce urmează.
în mecanismele apariției acestor reacții, desigur, își găsesc reflectare
și așa trăsături ale caracterului lor precum dorința de a atrage atenția
asupra persoanei sale, cât și tendințele de rentă, ce persistă la acestea.
Starea ce se declanșează, poate oferi istericului anumite înlesniri (el
va fi compătimit, de dânsul vor avea grijă sau îl vor lăsa în pace etc.).
După A.Iacubic (1982), aceste reacții sunt una dintre formele
simple de comportament, efective în situații stereotipe.
La majoritatea celor explorați, reacțiile date se manifestau din
copilărie prin descărcări afective furtunoase, ce purtau un caracter
polimorf. Cu vârsta, modalitatea de manifestare devenea tot mai
monotipică, până la forma stereotipică de reacționare. Desigur că
stereotipia se datorează și mecanismelor isterice de fixare, care sunt
atât de caracteristice acestor personalități.
Reacțiile afectiv-isterice se produc prin scene dramatice, însoțite

134
de strigăte, țipete, furie. Pe parcursul acestora, ei își rup hainele, iau
poze amenințătoare, avertizează că se vor sinucide, efectuează acte
demonstrative, se lovesc cu capul de podea și pereți, protejându-se
totuși, să nu se rănească. Durata acestor crize poate ține minute sau
chiar ore. în situații psihotraumatizante de lungă durată, la aceste
personalități apar crize isterice, care, spre deosebire de cele epileptice,
se manifestă haotic și au uneori o durată cu mult mai mare. Ele nu
posedă și alte simptome caracteristice pentru crizele epileptice (somn
după criză, micțiuni, mușcarea limbii, reacția pupilelor la lumină, etc).
Semne caracteristice pentru persoanele respective sunt, de asemenea,
și strigătele, plânsul în hohote, rostogolirea pe podea, încovoierea sub
formă de arc, care au loc la începutul crizei sau pe parcursul acesteia.
Accesele decurg destul de dramatic, și „umbresc” în acest timp,
celelalte manifestări isterice. Atât începutul, cât și sfârșitul lor
este acut. în unele circumstanțe, scandalurile isterice și crizele sunt
provocate de factori stresanți (pentru psihopat) de fiecare zi.
Ca formă de reacție cu erupție emoțională, se includ și
tentativele suicidale, care pot apărea îndată după acțiunea factorului
psihotraumatizant, iar uneori, se declanșează peste un anumit interval
de timp. Acestea sunt manifestări ale isteriei, atribuite de S.Freud
„isteriei acute”.
După cum observăm, reacțiile afective la isterici, spre deosebire de
cele caracteristice impulsivilor, se deosebesc nu atât prin expresivitatea
furiei, cât prin demonstrativitatea accentuată a manifestării acestora.
La ei are loc o oarecare accentuare, exagerare „subconștientă” a
manifestărilor, ca răspuns la factorul psihotraumatizant.
Faptul dat poate fi explicat și prin infantilitatea lor psihică, precum
și prin tendința acestor personalități de a se autoirita și de a provoca
celor din jur impresia că sunt grav bolnavi. în timpul acestor reacții,
ele pot comite delicte, uneori destul de serioase.
în condițiile în care, factorii psihotraumatizanți apar unul după altul
și au un caracter persistent, poate avea loc o agravare a psihopatiei.
Astfel, reacțiile devin mai frecvente și mai elementare, apărând de
fiecare dată după acțiunea excitantului.
în aceste circumstanțe, putem constata așa-numitul „ciclu
psihopatie”: excitantul - reacția isterică - agravarea situației - reacția
isterică - agravarea manifestărilor isterice - astenizarea - apariția mai
ușoară a reacțiilor ș.a.m.d.
Acțiunea consecventă a factorilor psihotraumatizanți, suprapunerea
și „sumarea” lor, „pregătesc calea” pentru o altă reacție, și atunci,
sensibilitatea lor la excitanți, crește. De aici și apariția, în aceste
perioade la ei, a reacțiilor isterice sub acțiunea excitanților neînsemnați.

135
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

E de constatat faptul că pe fonul astenic crește sensibilitatea

personalității isterice la factorii psihotraumatizanți. Atât situațiile
psihotraumatizante de lungă durată, cât și fonul somatic nefavorabil,
poate predispune la o parcurgere subacută a manifestărilor isterice.
Odată cu aceste forme de reacționare, la psihopații isterici s-au
constatat reacții, care se manifestau sub formă de amplificare a
fanteziei isterice. Forma aceasta de reacție poate fi întâlnită și în cadrul
altor psihopatii, dar în aceste cazuri, poartă un caracter episodic.
După cum am relatat, la unele din personalitățile isterice, înclinația
spre fantezii este o trăsătură caracterologică specifică lor, ea se
manifestă pe parcursul vieții, mai cu seamă, de la vârsta pubertății.
Alături de această înclinație, se constată tendința spre autoelogiere,
spre statornicie. Această formă de reacționare apare la ei încă din
copilărie, și fiind însoțită de emoții pozitive, se fixează, se manifestă
de fiecare dată în situații psihotraumatizante.
Acest complex de simptome include în sine născociri inventate
cu un oarecare scop, în formă de pseudologii. Subiectul fanteziilor,
deseori, este inventat odată cu apariția situației traumatizante și, de
obicei, nu are un caracter stabil.
în situațiile când fabula este persistentă, în circumstanțe noi, se
îmbogățește cu detalii, conținutul cărora depinde de situația concretă.
După cum am menționat, înclinația spre fantazare este o trăsătură
caracterologică a acestora și, desigur, se manifestă, și în afara situațiilor
psihotraumatizante, însă, în aceste cazuri, are manifestări mai ușoare,
amintind pseudologia.
S-a demonstrat că, în situații stresante, grele pentru isteric, acesta
pierde hotarul dintre realitate și imaginație, are loc o îngustare a
câmpului conștiinței (de tip isteric), însoțită de fapte neadecvate.
în acest context, istericul înlocuiește situația grea prin una relativ
bună, născocită de el și imaginată „până la real”. într-o nouă situație,
totul este echilibrat, oamenii sunt bîajini, iar el, istericul, este voinic,
puternic ș.a.m.d. Aceste trăiri au un caracter prevalent, înlocuind
pe cele neplăcute. în situații psihotraumatizante persistente și grele,
fantezia poate avea un caracter ieșit din comun.
Unadinpersonalitățileisterice,fiindîntr-osituațiepsihotraumatizantă,
scria în agenda sa: „sunt nespus de supărat pe comandantul unității,
îmi arde sufletul de ciudă... în așa minute, iubesc să-mi imaginez o
transformare fantastică, și atunci, eu înving orice obstacole, trec chiar
și prin pereți. Eu sunt puternic, deosebit. Acum mă va ști universul, și
deja aceasta mi se face mai ușor, eu sunt bucuros, chiar pot zbura...”.
în acord cu cele expuse anterior, este necesar de a sesiza că la
isterici frecvent sunt întâlnite reacțiile cu caracter afectiv, precum și

136
manifestări mai primitive.

B. 36 ani. S-a născut într-o familie de militari. Tatăl, după caracter, era impulsiv,
repede „se aprindea”, dar tot așa de repede se liniștea. Pacienta s-a dezvoltat și a
crescut fără particularități. Din copilărie era impulsivă,, cerea îndeplinirea tuturor
dorințelor, ușor se supăra, putea zile întregi să nu vorbească.
In timpul studiilor la școală era neascultătoare, se certa cu învățătorii și elevii.
Când era certată plângea, cădea la podea. Părinții căutau să îi îndeplinească
capriciile și doleanțele.
După terminarea a 10 clase, și-a continuat studiile la facultatea de jurnalism.
Profesia îi plăcea, învăța cu sârguință. De prietene se deosebea prin ținuta mândră,
preferând săfie prima în toate. Se îmbrăca la modă, dar extravagant.
în anul trei de studii s-a căsătorit. Era foarte încântată de soțul său. II considera
capabil, frumos. Peste un an, la ei s-a născut primul copil.
La început au trăit în orașul S.-P, iar când au terminat studiile, au trecut cu traiul
în alt oraș. Din această cauză, s-a certat cu soțul, considerăndu-l vinovat de această
schimbare de domiciliu.
La locul nou de trai s-au confruntat cu greutăți materiale, trăiau într-o locuință
mică, vecinii s-au dovedit afi scandalagii. Femeia se certa des cu aceștia, striga la ei,
iar când vecinii, la rândul lor, o ofensau, B. plângea, îi făcea soțului scene, îl numea
„găină plouată", deoarece nu o apără sau „este de partea acelora”.
A început insistent să ceară reîntoarcerea în orașul unde au trăit anterior. In
contextul dat, soții aveau conflicte, în timpul cărora, ea striga, plângea în hohote,
devenea chiar agresivă, distrugea vesela, încerca să-l lovească.
Soțul îi răbda toate aceste accese de furie, încercând să o liniștească și să-i
îndeplinească dorințele.
Odată, când se aflau la o petrecere, văzându-și soțul dansând cu o cunoscută,
i-a jacut scene de gelozie, a cerut plecarea imediată acasă, iar la refuzul acestuia, a
început cu furie să strige la el, a izbit ușa și a plecat. Dar, peste o vreme, s-a întors și
insistent a cerut să plece și el.
In timpul unei cerți, a căzut la podea, stătea nemișcată, apoi a declarat că este
bolnavă de o afecțiune gravă și nimeni nu o va putea salva, astfel, ea va muri. A fost
internată în spital, unde era demonstrativă, manierată, prezenta acuzații neobișnuite.
Curând, a fost externată cu diagnoza: „Reacție isterică
După o ceartă cu mama ei, B. i-a cerut acesteia să plece de la ea, căci „ chiar și de
mamă nu este înțeleasă".
Dispoziția ei era instabilă, când era relativ veselă și activă, când după o „nimica
toată supărată și impulsivă. Pacienta iniția des scandaluri, în timpul cărora striga,
distrugea obiectele, își rupea hainele, înjura, plângea în hohote.
In legătură cu manifestarea acestor crize de isterie, pe parcursul unui an, a fost
internată repetat în spitalul de psihiatrie. In secție ea era manierată, persistau gânduri
despre „fericireapierdută”, „inutilitatea vieții".

137
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

După externare, pe scurt timp, se simțea mai bine, era mai liniștită. Dar, acasă totul
o irita, considera că soțul nu-i acordă atenția cuvenită, insista ca el să devină „altul"
B. se considera bolnavă psihic: „oare omul sănătos poate ba să râdă, ba să
plângă? " Fiind din nou internată în spitalul de psihiatrie, manifesta capriciozitate,
era vorbăreață, în discuție se autoaprecia, exagera evenimentele din viața sa. Era
nesatisjăcută de tratament, în rezultatul cărui fapt, apăreau reacții afective, în timpul
cărora afișa agitație, striga, se învârtea în pat, haotic mișca din mâini, arunca perna,
insulta personalul. Pe parcursul unui an, a fost internată încă de 6 ori. După un nou
scandal cu soțul, era impulsivă,, cădea la podea, „se zbătea în convulsii" S-a adresat
cu rugămintea de afi internată, dar i s-a refuzat cererea categoric. In acest context s-a
enervat, plângea, „ cădea de slăbiciune Totuși, afost internată în aceeași zi. In spital
era iritabilă, gălăgioasă, demonstrativă, câteodată, striga la personalul medical,
bătea din picioare. Pe parcurs, se calma și solicita săfie externată.
In rezultatul unui nou conflict cu soțul, este internată din nou.
Starea somatică și neurologică: fără particularități.
Starea psihică: pacienta este orientată în timp, spațiu și propria persoană, și-a expus
datele anamnestice. In timpul conversației este vioaie, demonstrativă, dar se supără
cu ușurință, încetând să mai discute. Vorbește cu o tonalitate neobișnuită, periodic cu
voce tare. Acuză impulsivitate, nervozitate. Despre caracterul și comportamentul său
nu-i place să vorbească, preferând alte teme. Se consideră grav bolnavă, adeverind
aceasta prin internările frecvente în spital pe parcursul ultimului an. Se străduie să
se prezinte în culori roze, considerându-i vinovați de toate pe cei apropiați, mai cu
seamă, pe soț.
Pe parcursul discuției, minte des, iar când este demascată, se irită, strigă, apoi
plânge.
In una din zile, cerând categoric și cu insistență să fie externată, la refuzul primit,
refuza să primească hrană, devenea violentă, striga la personal, îi amenința pe toți, se
lovea cu capul de perete, plângea.
Despre soțul său spune că el este un om bun, dar nu o înțelege. Povestește că, după
scandalurile avute cu acesta, îl avertiza, că se va otrăvi, sau că se va arunca de la
etaj, dar el, liniștit îi spunea „ vei avea arsuri la stomac ”, „ îți vei fractura picioarele ”
și „ cum nu este de straniu, mă linișteam ”. Spune că nu (ine minte cum, înainte de
internare, în timpul cerții cu soțul, a stricat vesela din bucătărie, a aruncat lucrurile în
toate părțile, și a vrut să-și muște soțul.
Cu medicii ea este corectă, predispusă, pe când cu infirmierele este grosolană și
chiar agresivă.
Cunoștințele ei corespund studiilor. Gândirea este consecventă, logică. Criticăfață
de starea sa, față de particularitățile caracterului ei, este parțială.

Particularitățile patologice de caracter se manifestă la B. din frageda

copilărie, ce, în ansamblu cu ereditatea împovărată, ne permite a o
atribui la categoria de psihopatie constituțională. Desigur că, la formarea

138
caracterului au contribuit în oarecare măsură și educația ei greșită, când
i se îndeplineau dorințele, iar reacțiile acesteia nu primeau o ripostă
și nu erau corectate prin educație. Trăsăturile de caracter ne permit
cu certitudine să constatăm la B. psihopatia de tip isteric, despre care
ne vorbesc: dizarmonia proceselor psihice, instabilitatea emoțională,
egocentrismul, tendința de a se manifesta „așa cum este”, tendința către
reacții primitive afectiv isterice.
Simptomul principal, printre alte manifestări clinice, este
înclinația către reacții primitive, care apar sub influența factorilor
psihotraumatizanți neînsemnați. Crizele care persistă la ea, se manifestă
din copilărie, iar o dată cu vârsta, nu numai că nu dispar, ci devin chiar
frecvente și monotipice.
în unele perioade ale vieții, la femeie au loc manifestări pronunțate
și frecvente, ce pot fi apreciate ca decompensare. Pe fundalul acestor
decompensări, reacțiile isterice și crizele devin mai frecvente, are loc o
dezadaptare pronunțată, ce contribuie la spitalizări repetate.
Despre esența isterică a crizelor ne vorbesc: apariția lor în situații
conflictuale, caracterul demonstrativ al comportamentului în timpul
acestora, lipsa fazelor (tonice și clonice), lipsa altor semne caracteristice
pentru criza epileptică (somn, mușcarea limbii, lipsa reflexelor, etc.).
De fapt, primitive sunt la ea și alte reacții afective, însoțite de strigăte,
plâns în hohote, distrugerea veselei, refuzul de a primi hrană etc.
Comportamentul bizar în timpul reacțiilor se explică prin infantilitatea
acesteia, precum și prin dominarea „logicii afective” asupra rațiunii la
cele mai neînsemnate neplăceri.
în reacțiile ei depistăm și manifestări de agravare, care poartă un caracter
primitiv de apărare, legat de dorința de a trezi umilință, compătimire;
manifestări determinate de sugestibilitatea și autosugestibilitatea ei
ridicată.
în ansamblu, structura personalității acestuia este destul de complexă,
deoarece o aduce la decompensări și dezadaptare persistentă în diferite
condiții de viață, însoțite de scăderea rațiunii și criticii față de starea și
comportamentul propriu. B. rămâne decompensată și dezadaptată, chiar
și după multiple internări și tratament. Evoluția psihopatiei în cazul dat,
poartă un caracter nefavorabil, cu tendințe spre agravarea structurii.
Cele expuse, permit să conchidem că, formele de reacționare a
psihopaților isterici sunt destul de diverse, fapt care se datorează
structurii lor caracterologice polimorfe. Mai frecvent, la ei se întâlnesc
reacții afectiv isterice, primitive și reacții ce se manifestă prin acutizarea
înclinației spre fantezii. La descrierea tabloului clinic al tulburărilor
de personalitate de tip histrionic am prezentat unul din cazuri la care
fantasmarea are caracter ieșit din comun și persistă în orice situație.

139
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

Reacțiile caracterologice la psihasteniei

și astenici (anancastici, anxioși-evitanți, dependenți)

După cum am relatat și mai sus, tipurile psihastenie și astenic, utilizate

în clasificările precedente, nu sunt găsite în ICD-10. Totodată, tipurile de
personalitate anancastic, anxios-evitant și dependent, au fost elucidate
din aceste două tipuri, iar reacțiile lor la factorii psihotraumatizanți, sunt
oarecum identice și se declanșează după aceleași mecanisme evolutive.
Conform datelor literaturii de majoritatea cercetărilor, tabloul
caracterologic al acestor personalități dizarmonice se caracterizează
prin reflectarea ezitărilor permanente, sensibilitate pronunțată la factorii
stresanți, surmenaj rapid, neîncredere în sine, perfecționism, sentiment
de inferioritate și insecuritate, anxietate, exagerarea riscurilor, tendința
către retenția trăirilor negative, înclinația de a verifica activitățile sale,
tendința către supușenie, necesitatea susținerii din partea altora, etc.
Reacțiile acestora la situațiile conflictuale poartă, de regulă, un
caracter de apărare, refuz de luptă, iar descărcări emoționale puternice,
după cum arată practica psihiatrică, se produc la ei rar, și doar în situații
psihotraumatizante grele.
După părerea lui O.Freierov (1965), la astenici se pot declanșa
reacții acute de disperare, în timpul cărora, ei pe neașteptate comit
acțiuni agresive, care, de fapt, nu le sunt caracteristice.
N.Petrilowitsch (1960) precizează, că la personalitățile astenice
se produc crize astenice, care se manifestă prin erupție, fiind însoțite de
simptome depresive.
T.A.Felinskaia (1971) constată, că în cadrul acestor psihopatii
există o legătură strânsă dintre „psihopatie și psihogenie”, între
decompensare, reacțiile psihogene și evoluția lor. Conform acestor date,
reacțiile la psihasteniei apar nu concomitent după acțiunea factorului
psihotraumatizant, ci după o perioadă de „prelucrare” a acestuia.
M.G.Revenco (1968, 1980) a descris în cadrul psihopatiilor de
acest tip reacții, ce decurg cu o erupție afectivă pronunțată și clinic se
manifestă „atipic” acestora, contrast particularităților caracterului lor.
N. Șubina a depistat la psihasteniei reacții cu prevalarea în tabloul
clinic al simptomelor neurotice (obsesii, ipocondrii).
K.Leonhard (1981) a remarcat posibilitatea apariției la ei a ideilor,
caracterul clinic al cărora poate fi apreciat ca prevalente.
Reacțiile în limitele trăsăturilor caracterologice acutizate la aceste
personalități, apăreau mai frecvent în situații psihotraumatizante
familiale și de serviciu.
E de menționat, că toți pacienții acestui grup, atât la serviciu, cât

140
și în familie erau apreciați în mod pozitiv. La muncă ei erau disciplinați,
își îndeplineau obligațiunile cu sârguință, erau chiar apreciați ca cei mai
buni lucrători, dar, totodată, erau nehotărâți, permanent aveau necesitatea
de a-și reverifica lucrul efectuat și erau scrupuloși la executarea lui.
în familie ei erau buni parteneri și părinți, dar prea timizi, având
permanent o senzație de inferioritate, anxioși, înclinați de a-și limita
relațiile chiar și cu prietenii familiei. Aceștia manifestau în permanență
o grijă exagerată de bunăstarea și sănătatea membrilor familiei, rar
bucurându-se de succesele celor apropiați.
în situații psihotraumatizante, trăsăturile lor de caracter se acutizau,
determinând comportamentul și reacțiile în întregime.
Clinic, aceasta se manifestă prin creșterea sensibilității la excitanții
sociali ordinari, creșterea neîncrederii în sine. Dacă și până atunci ei
luau hotărâri cu greu, atunci în timpul acutizării trăsăturilor de caracter,
deveneau prizonieri ai îndoielilor, acestea împiedicându-i să acționeze,
să găsească varianta corectă de activitate.
Îndoielile lor se manifestau în această perioadă nu numai față de
unele acțiuni responsabile pe care trebuiau să le întreprindă, ci și în toate
activitățile lor. Accentuată devine și neîncrederea în sine și posibilitățile
personale, fapt ce-i aduce la necesitatea de a apela frecvent la ajutorul și
sfatul celor din jur. La persoanele respective încep să persiste îndoieli,
ce le determină să-și verifice în permanență acțiunile. Complexele de
inferioritate în situații psihotraumatizante persistente și serioase capătă
caracter de idei dominante și chiar prevalente.
E caracteristică creșterea sensibilității acestora față de aprecierea
„incorectă” de către cei apropiați a stării și comportamentului lor în
ansamblu. Pentru unii este caracteristică evadarea din situația conflictuală,
în sensul direct al cuvântului, ca formă de reacție, protectoare față de
situația complicată.
La majoritatea pacienților scade dispoziția, crește anxietatea, apar
tulburări de somn. La unii din ei mai reliefat se manifestă nesiguranța de
sine, ei au anxietate, incapacitate de a îndeplini munci fizice și psihice,
precum și sensibilitate, rușinea și necesitatea de a fi tutelat.
în situații conflictuale aceste persoane trăiesc sentimente adânci,
interiorizate, fără o exteriorizare emoțională a acestora, ce conduce la
cumularea retrăirilor. în unele cazuri, la persoanele date, au loc reacții
pasive de apărare „reacții de refuz” (versagen - a autorilor germani),
în alte cazuri - reacții de disperare, însoțite de impulsivitate și furie
„neputincioasă” sau reacții superficiale de furie, care, repede trec în
autoacuzare.
în situații neobișnuite, complicate la acestea pot apărea idei senzitive
de relație de scurtă durată, ele fiind consecințe ale timidității, anxietății

141
■ Capitolul 6 Evolufia tulburărilor de personalitate

și nehotărârii lor.
La aceștia se mai pot constata idei prevalente de gelozie, acestea fiind
determinate de sentimentul predominant al inferiorității lor și de gândul,
că femeiei îi este doar milă de el, însă nu-1 iubește cu adevărat.
în practica psihiatrică legală la aceste personalități se întâlnesc
reacții, care au un caracter cumulativ-exploziv, manifestându-se prin
explozie afectivă masivă, apărută pe un fond de tensiune emoțională
persistentă și însoțită de acțiuni agresive. După manifestările sale, ea
este neobișnuită, deoarece se desfășoară în contrazicere cu structura
personalității. Din acest considerent, reacția este percepută de cei din jur
ca ceva frapant, neașteptat. Mai mult ca atât, sunt oarecum nedumerite
și persoanele dizarmonice la care s-a produs reacția. Parcurgerea acestor
reacții, intensitatea lor, consecințele serioase, în asonanță cu tabloul
caracterologic „pozitiv” și comportamentul obișnuit până la apariția
acesteia, trezesc organelor de resort bănuieli în privința „normalității”
stării psihice a acestor personalități.
Apariția acestor reacții, de regulă, e precedată de situații
psihotraumatizante îndelungate și subiectiv grele pentru personalitatea
dată: conflicte de lungă durată la lucru sau în familie, conflicte cu vecinii
etc.
Divergențele apăreau, de obicei, din cauza posibilităților scăzute de
adaptare a acestor personalități.
în aceste situații, la ele se manifestă pronunțat sentimentul inferiorității,
aducându-le la trăirea unor sentimente puternice. Trăirile negative legate
atât de situație, cât și de particularitățile personale, prin prisma cărora
acestea văd totul negativ și fără perspectivă, duc la creșterea continuă a
tensiunii afective și acumularea trăirilor negative.
Este cunoscut faptul, că atât în familie, cât și în societate, aceste
persoane sunt puțin observate, aflându-se pe planuri secundare. Emoțiile
negative provocate de neplăceri, le trăiesc, de regulă, de unele singure,
rar împărtășindu-le cu cei din jur.
Trăirile lor reflectă nu atât esența situației, cât sentimentul inferiorității
și lipsei de securitate, sentiment care capătă un caracter dominant. în
exterior, el rămâne calm, chiar și cu oamenii care l-au jignit, ofensat,
întreține cu aceștia legături bune, li se supune, îi ajută la lucru și nu-și
expun insatisfacția.
Totodată, acești indivizi sunt prizonieri a trăirilor în care prevalează
mai mult nemulțumirea „de sine” și, în măsură mai mică, ura față de cel
care l-a jignit.
Mulți dintre ei sunt preocupați de analiza situației create, căutând nu
atât ieșirea din ea, pe care el nu o vede, ci cauza pe care o găsește mai
frecvent în sine.

142
 Aceasta se mai datorează și faptului că despre tot ce depinde de
caracterul lor ei nu doresc să inițieze discuții, mai mult ca atât, inițierea
acestora de alții, o percep în mod dureros. Mulți din ei se împacă cu
„soarta sa”, acceptând chiar și înjosiri, doar pentru a evita scandalurile
și nu a fi părăsit de cei cunoscuți.
Astfel, unul dintre pacienții noștri, știa că soția are amant, dar nu
încerca să vorbească cu ea, având frica că va fi părăsit.
Situațiile psihotraumatizante de lungă durată duc la aceste
personalități, în ansamblu, ființe fine și sensibile, la acumularea trăirilor
negative. Această acumulare se efectuează până în momentul când
„cupa se supraumple”, iar mecanismele de frânare, reținere și blocaj ale
descărcărilor afective, atât de caracteristicele acestora, și chinuite atât de
mult, se epuizează complet.
Această epuizare predispune la declanșarea reacțiilor explozive de o
putere neobișnuită, însoțită de acte de violență.
E semnificativ faptul, că motivul care provoacă acestea, putea fi puțin
semnificativ. Totuși, în majoritatea cazurilor, reacțiilor i-a precedat o
înrăutățire a situației psihotraumatizante. Careva excitant se dovedea
după conținut „țintit” în trăirile sufletești profunde ale psihopatului.
După creșterea în avalanșă a tensiunii afective, se declanșa o
descărcare afectivă de proporții considerabile, însoțită de acte de
agresivitate. Suferinzi în urma acestora, sunt persoanele antrenate în
situația conflictuală. Pentru cei din jur, explozia afectivă este percepută
„ca un tunet pe cer senin”.
Aceste explozii afective, clinic depășesc cu mult acele erupții
emoționale, care apăreau la personalitățile date pe parcursul vieții. Cele
precedente erau de scurtă durată, sărace în manifestările clinice, apăreau
pe fundalul unor factori nocivi, iar în timpul lor, nu se produceau delicte.
In unele cazuri ele erau însoțite de manifestări isterice, plâns, încercări
de sinucidere, autolezări.
Aceste manifestări sunt determinate de unele trăsături isterice, care
sunt „impregnate” la unii din ei, în structura caracterologică. Ele, cum
nu ar părea de paradoxal, se întâlnesc în anumite circumstanțe, (de rând
cu stânjenirea, frica, tendința de a restrânge aria de contacte și de a nu
trezi interesul către persoana sa, precum și neîncrederea în sine) pe
parcursul vieții psihopatului, coexistând cu cea astenică.
Apariția reacțiilor, ce se manifestă prin explozie efectivă, se datorează,
după părerea noastră, acelui complex de simptome din structura lor,
care, de unii autori, este apreciată ca «slăbiciune» a impulsivității
(P.B.Gannușkin).
Aceasta, după P.Gannușkin, este^ constituită din două componente:
„astenic” și „stenic” (de activare). în reacțiile descrise, predomină cel

143
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

stenic. Pe parcursul vieții acestor personalități, întâlnim reacții cu erupții

afective de scurtă durată, cu furie „superficială”, care repede trec în
disperare, lacrimi, idei de autoumilire.
Din cele expuse putem deduce, că trăirile neplăcute au la ei un
caracter stagnant. Ele timp îndelungat sunt psihologic prelucrate, în
rezultatul cărui fapt, pe parcurs, se completează cu noi și noi trăiri, care-
și cer rezolvarea (dezlegarea), iar afectul stagnant - descărcarea. în
pofida acestor necesități, structura caracterologică stopează dezvăluirea
acestora, și numai traumele „cheie”, cu conținutul supraexcitant, aduc la
explozii masive, cu descărcarea a tot ce a fost „presat în suflet”. Reacția,
în asemenea cazuri, poartă un caracter întârziat, cumulativo-exploziv.
E de specificat faptul că starea pacienților, înainte de explozia
afectivă, se caracteriza prin tendința spre singurătate, distracție, lipsa de
inițiativă; ei deveneau închiși, puțin sociabili. La unii din ei, retrospectiv
se constata dispoziție proastă, ce anticipa explozia. Dar aceasta era
numai o fațadă depresivă și nu o depresie cu componentele ei clinice.
E caracteristic faptul că, chiar până la momentul exploziei afective,
pacienții nu aveau planuri concrete de răzbunare, actele de agresivitate
producându-se oarecum spontan.
Reacția acestor personalități față de cele săvârșite în timpul erupțiilor
afective, poartă amprenta tabloului lor caracterologic: ei peste măsură
îi compătimeau pe suferinzi, aveau idei de autoacuzare, autoumilire, și
chiar comiteau tentative de sinucidere. La ei, de rând cu cele menționate,
se constata o epuizare fizică și psihică pronunțată: moleșeală, astenie,
indiferență.

N., 40 ani, învinuit în omor.

Tatăl lui afost după caracter impulsiv, furios, a murit cândN. avea 5 ani. In copilărie
N. a trăit în condiții grele. Familia lui avea o relație tensionată cu alte familii, fapt
care declanșa certuri, bătăi. N. deseori se speria de vecinii agresivi, mai cu seamă,
când aceea erau în stare de ebrietate.
In copilărie a suferit de viroză. La școală a mers la 8 ani. Era un elev disciplinat, a
învățat doar pe «excelent».
După caracter, din fragedă copilărie era liniștit, tăcut, tacticos și bun la suflet.
Mereu suferea, când alții aveau neplăceri, tragedii.
In școală a avut puțini prieteni. Permanent se ținea mai departe de jocurile
gălăgioase, medita despre anumite lucruri, ceva punea la cale. Ca elev, pe tot
parcursul anilor de studii, s-a prezentat ca fiind conștiincios, s-a remarcat prin
acuratețe, caietele și ținuta lui se deosebeau printr-un aspect îngrijit. Temele pentru
acasă erau efectuate atât de bine, că mereu era prezentat ca exemplu. Totodată, era
foarte sensibil la aprecierile negative sau certuri, mult timp după aceasta plângea,
refuza să vorbească.

144
 După terminarea a 7 clase, o oarecare perioadă de timp, a lucrat ciubotar. Suferea
enorm și se rușina de meseria sa, îi ruga pe cei apropiați să îl angajeze la un alt
serviciu. A fost angajat la lucru la uzină.
Aici, el s-a prezentat ca un lucrător disciplinat, care îndeplinea totul cu râvnă și
întocmai cum i se cerea. Uneori îi îndemna și pe cei din jur să procedeze la fel și se
întrista că nu era înțeles de cei din jur.
Peste un răstimp, afost înmatriculat la studii în colegiul de aviație. După terminarea
colegiului cu mențiune, a început să lucreze înfuncție de inginer-constructor. Mai apoi,
luându-i-se în considerație sărguința lui în lucru, a fost delegat la studii la Colegiul
Tehnic superior «Bauman», după terminarea căruia, a început să activeze ca inginer-
tehnolog la uzina de avioane.
In această funcție, N. lucra și cu mai multă râvnă. Era disciplinat, venea la muncă
mult mai devreme decât era necesar, își planifica scrupulos obiectivele pentru ziua de
lucru. Practic, toată ziua lucrajară întrerupere, frecvent rămânea în birou, după orele
de muncă și lucra până târziu. De la subalternii săi cerea același lucru.
Din mărturisirile colaboratorilor, el mereu s-a prezentat a fi un lucrător bun,
ascultător, liniștit, tăcut. Totodată, era caracterizat ca fiind nehotărât, om, care des
apelează la sfaturi din partea altora și care nu are încredere în deciziile subalternilor,
des impunându-și punctul său de vedere în diferite situații.
In societatea oamenilor necunoscuți, acesta se pierdea, se simțea incomod, era
indecis, cu greu învingeafăstâceala, se acomoda cu dificultate la condițiile și cerințele
noi de viață.
înainte de a lua vreo decizie, el reflecta mult, analiza scrupulos totul, apoi din nou
cântăreafaptul dacă proceda corect. Multe dintre decizii le amâna până la înțelegerea
deplină a problemei.
Pe parcurs, «studiindu-se pe sine», se străduia să ascundă celor din jur astfel de
particularități ale sale ca: nehotărârea, lipsa de inițiativă. El se străduia să-șifortifice
voința, se impunea în a-și înfrângefrica.
N. își simțea părțile sale slabe, avea ură față de sine, considerând «că nu este ca
toți». Pentru a fi în concordanță cu ceilalți, încerca să fie precaut în activitățile sale,
atent și scrupulos îndeplinea toate proiectele și comenzile. Se străduia să nu riște, să
nu ofere motive de ceartă pentru îndeplinirea proastă a lucrului.
In munca efectuată de el «nu puteai găsi măcar o careva lacună». De multe ori
făcea lucrul de unul singur, asumându-și și partea care trebuia să o îndeplinească
alții, deoarece nu avea încredere în ei.
La vârsta de 29 ani s-a căsătorit cu o femeie mai tânără decât el cu 10 ani. A făcut
acest pas, mai mult la îndemnul rudelor și chiar insistenței lor.
Familia lor trăia închis, aproape nu aveau prieteni, rar mergeau în ospeție. Așa că,
pe parcurs a 6 ani de viață familială, au fost în ospeție doar de 2-3 ori.
După spusele lui N., în familie se străduia să «aibă un regim strict de viață»,
unde totul este măsurat. El a limitat cercul cunoscuților, deoarece noile cunoștințe,
distracțiile făceau necesare cheltuieli, iar pentru el - mari forțări. Idealiza viața

145
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

familială, socotind-o ca ceva sfânt, în care fiecare membru trebuie să-l stimeze pe
celălalt la modul superlativ.
El avea o atitudine binevoitoarefață de soție, o iubea. Tot timpul său liber îl dedica
copilului, căruia îi «prevedea» un viitor frumos, fiind convins că acesta se va isprăvi
mai bine.
N. și-a asumat toate treburile familiei, lucrul casnic: el mergea la piață, făcea
cumpărături, gătea mâncarea, spăla și cosea hainele copilului etc.
Soția s-a dovedit a fi o ființă nervoasă, care din motive neprincipiale se enerva,
făcea scandaluri. Ea nu-și refuza în nimic, avea către N. atitudine rece. Aproape toți
banii câștigați ea îi cheltuia pe vestimentație, în timp ce N. se mulțumea cu mai puțin,
se străduia să economisească, iar pe parcursul vieții în comun nu și-a procurat nici
un costum.
Câțiva ani la rând ei se pregăteau să plece împreună la odihnă, dar în ultimul
moment soția găsea prilej de a pleca de una singură.
Intorcându-se de acolo, ea primea scrisori de la diferiți bărbați, cu conținut intim.
Ea cu plăcere îi povestea lui N. despre vremea plăcut petrecută în compania altor
bărbați, demonstra poze, în care se vedea ea, îmbrățișată cu aceștia.
N. foarte mult suferea din această cauză, dar se temea să provoace scandal, pentru
a nu fi părăsit de ea și pentru «a nu se face de râs».
A început a observa faptul, că soția tot mai rece se comportă cu el, inventând
diferite cauze. Ea mergea de una singură la cinema, la petreceri etc.
Suferințele l-au adus la ideea că el «este slab» din punct de vedere sexual și chiar
a observat că i-a scăzut potența. Adresările la specialiști nu s-au încununat cu succes.
Totodată, soția a început să-și expună nemulțumirea, uneori, într-o manieră
grosolană, îi declara să-și caute altă soție, deoarece ea nu e pregătită să-și «trăiască
viața așa». Deseori declara că nu-l iubește și nici nu-i trebuie un astfel de soț.
Nu cu mult timp înainte de săvârșirea delictului, N. era deprimat, anxios, irascibil,
amintea un om «care se găsește în stare de tensiune emoțională», «care totul trăiește
în sine». La serviciu în această perioadă se isprăvea rău cu sarcinile, uneori lucra
până la 14 ore pe zi, cauză din care se simțea obosit, repede se epuiza.
In ziua săvârșirii delictului, N. îi ajuta soției să facă baie. Fără să dorească,
neintenționat, acesta i-a udat coafura, ea a început să strige, să-i reproșeze faptul și
că nu este bun de nimic și că o aduce la nervozitate extremă.
încercările lui de a o liniști, au enervat-o și mai mult. Ea continua să țipe, să-l
numească în tot felul. Când a încercat s-o sărute, a strigat: «numai nu cu tine,
castratule nenorocit!».
Pe neașteptate, N. a apucat toporul, care era pe podea, și i-a aplicat soției multiple
lovituri, de la care ea tot atunci, a decedat.
După reținerea sa, acesta declară, că ține minte «că a apucat ceva, dar cum a lovit
- nu ține minte». Spunea, că memorizează «ca prin vis» scena în care soția striga,
mai apoi punea sub semnul întrebării aceste date, deoarece a căzut în «neștiință» și
când și-a «revenit în sine», a văzut ce afăcut, nu știa ce să întreprindă, a hotărât să se

146
stranguleze, dar a văzut copilul, s-a gândit «să se păstreze» pentru el.
După cele săvârșite simțea oboseală, slăbiciune, somnolență. A scris scrisori
cunoscuților și rudelor, în care susține că «nu înțeleg cum am putut s-o omor, cum am
putut comite un act atât de monstruos».
Au fost realizate mai multe expertize psihiatrico-legale, unde întrebarea despre
responsabilitatea lui nu a fost hotărâtă, fiind trimis la expertiză în Institutul de
Psihiatrie juridică « V.Serbskii», Moscova.
In Institut bărbatul era în conștiință, orientat. In timpul convorbirii, ușor se pierdea,
roșea, își cerea scuze, încurca răspunsurile la întrebări, se fâstâcea, ba se scula, ba se
așeza. Povestea detaliat despre viața sa familială și relația cu soția.
Precizează că tot timpul s-a străduit ca în familie să fie bine, «închidea ochii la
toate ce-și permitea soția». Chiar știind că ea îl înșală, răbda totul și se străduia să-
și «stingă în sine gelozia». Suporta orice, fiindcă nu-și închipuia ce rușine v-a simți,
dacă alții vor afla despre situația din familia lor. Pe soție a caracterizat-o ca pe o
persoană obișnuită să-i intre toți în voie.
Sublinia că mult suferea din cauza scăderii potenței, deoarece se temea că își
pierde familia din această cauză. Periodic vorbește despre soție cu căldură, declară
că o iubea. Când i se reamintește de delict, el devine neliniștit, plânge, mâinile îi
tremură. Spune că nu înțelege cum a putut săvârși așa crimă monstruoasă. Totodată,
constată că s-a aflat în relații tensionate cu soția, că în ziua omorului, ea, fără un
motiv serios, a început a striga, l-a numit «castrat nenorocit». După aceste cuvinte,
«au trecutfiori prin el», «a înțepenit», în cap «ceva a izbit». Momentan, a apărut
senzația că ea l-a « șters de pe fața pământului, l-a omorât, iar el nu mai exista».
Are părerea, că se prea poate într-un acces de furie și disperare, a apucat toporul în
mână.
Despre cele săvârșite mai apoi, povestește parțial, declară că nu (ine minte ce s-a
întâmplat. Când și-a revenit, era înțepenit, confuz. Consideră că el «n-a putut săvârși
o asemenea crimă, «ceva a fost cu el».
Cu alți pacienți contactează puțin, uneori plângând le povestește despre fapta sa
«teribilă». Dispoziția lui este diminuată.
La întâlnirile cu medicul, el se prezintă anxios, se fâstâcește, devine confuz.
Comportamentul lui este în ansamblu adecvat. Gândirea este logică, consecventă.
Memoria și intelectul - intacte. Manifestări psihotice nu s-au constatat.
Comisia a concluzionat că N. este o personalitate psihopată anancastică. A
fost recunoscut responsabil. Totodată, comisia a constatat că înaintea săvârșirii
delictului, la el au avut loc semne de tensiune emoțională extremă, determinată
de situația psihotraumatizantă, iar vorbele ofensatoare ale soției au provocat
o descărcare afectivă masivă. Starea lui în momentul săvârșirii omorului a fost
apreciată ca retrăire sufletească severă, ce se echivalează cu afectulfiziologic.

Șirul de trăsături caracterologice, specifice lui N., permit a atribui cazul

personalităților anancastice. La N. putem enumera așa particularități

147
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

ca: scrupulozitate în îndeplinirea lucrului pus la cale, înclinația spre

perfecționism și neîncrederea în competențele sale și în îndeplinirea
lucrului planificat, cerințe exagerate față de sine și subalterni în privința
celor făcute, devotamentul lui, manifestat atât la locul de muncă, cât
și în familie. Fiind, de fapt, un specialist bun, acesta mult cântărește,
are scrupule în realizarea activităților sale. El se prezintă conștiincios și
chiar moralist, pe parcursul întregii vieți: la școală, la locul de muncă,
dar și în familie.
In viața familială el se aseamănă cu un tip biblic, care rabdă totul,
manifestând anxietate la gândul că și-ar putea pierde familia și prin
aceasta și-ar leza imaginea. Totodată, datorită trăsăturilor sale de caracter,
el nu se exteriorizează, nu-și exprimă suferințele, ci le «stochează în
sine», le cumulează. Această cumulare a contribuit la supra-umplerea
«cupei răbdării», iar excitantul puternic, care a coincis cu suferințele
lui, precum «cheia în lacăt» (E.Kretschmer), a declanșat descărcarea
afectivă furtunoasă, cu consecințe grave.
Astfel de descărcări afective, nu sunt caracteristice tipului dat de
personalități. Descărcării afective i-au precedat un șir întreg de suferințe,
determinate de problemele lui sexuale, de pericolul bunăstării familiei,
care ar putea să se destrame, iar el ar putea fi părăsit de soție.
Totodată, toate acestea se suprapun acelor dureri stocate în el, prin
tendința de a «suferi în sine», de a nu împărtăși cu nimeni suferința lui.
Rolul principal în declanșarea descărcării afective l-a avut ofensa
umilitoare a soției, care l-a numit «castrat». Această jignire a fost un
excitant adresat durerii lui sufletești, «rănii» care mocnea. Mecanismele
de frânare, de reținere a răspunsului la ofensă, caracteristice lui N. au
cedat, și atunci, tot ce a fost stocat, ce a fost comprimat în adâncul
sufletului, a explodat, s-a erupt. Această erupție a fost însoțită de acțiuni,
care au avut caracter impulsiv, imprevizibil.
Parcurgerea furtunoasă a erupției, consecințele acțiunilor lui N., în
această perioadă, amnezia celor întâmplate, fac a suspecta prezența la N.
a afectului patologic sau a reacției de scurt circuit. Dar, spre deosebire de
acestea, în timpul descărcării afective, nu s-a produs o tulburare profundă
a conștiinței, ci numai îngustare afectivă, nu au avut loc automatisme
motorii. Totodată, nu au fost sesizate nici prostrația psihică, nici somn,
nici o amnezie deplină a celor întâmplate. N. nu ține minte doar detaliile
celor întâmplate, acțiunile lui ulterioare au fost direcționale. Au lipsit și
semne de percepție bolnăvicioasă a celor din jur, în momentul respectiv.
Prezența unor manifestări cum ar fi: senzație de oboseală, somnolență,
slăbiciuni nu depășesc limitele acelor simptome, care se constată în cazul
reacțiilor afective la personalități asemănătoare după caracter cu N..
Desigur, ca și la orice altă personalitate, cele întâmplate îi provoacă lui

148
N. mustrări de conștiință, reacție depresivă, dar profunzimea depresiei
nu atinge nivelul celor psihotice.
Despre concluziile comisiei am relatat mai sus, vom constata doar, că
starea a fost echivalată cu noțiunea de «retrăire sufletească severă», care
se echivalează cu «afectul fiziologic».
Printre cazurile studiate de noi (la număr 800), noțiunea de «retrăire
sufletească severă» a fost utilizată o singură data.
După cum știm, în practica judiciară se utilizează noțiunea de afect
fiziologic, prerogativa aparținând judecătorilor. Dacă această noțiune ar
putea fi utilizată și în cadrul psihopatiilor de către medici, desigur că am
recunoaște faptul că N. a săvârșit delictul în afect fiziologic.
După cum vedem din cele expuse anterior, reacțiile caracterologice la
psihopații anancastici, anxioși și evitanți de rând cu manifestările sub
formă de acutizări ale trăsăturilor tipologice de caracter, se pot manifesta
prin reacții afective, ce poartă un caracter cumulativ-exploziv, de o
mare intensitate. Acestea necesită diferențiere de afectele patologice și
reacțiile de scurt circuit.

Forme de reacționare comune diferitor tipuri de psihopatie

După cum am observat, fiecărui tip de psihopatie îi corespunde

forma sa de reacționare la factorii psihotraumatizanți. Această formă de
reacție, pe parcursul vieții devine monotipică și cu diferențe în detalii, se
repetă de fiecare dată, manifestându-se prin accentuarea trăsăturilor de
caracter, însoțită de tensiune emoțională.
De rând cu aceasta, la psihopații de diferite tipuri, se constată
manifestări, care nu sunt altceva decât o reacție comportamentală a
acestora la situația psihotraumatizantă. Aceste manifestări în cadrul
diferitor tipuri, sunt oarecum identice. Desigur, că forme identice de
reacționare la psihopați de diferite tipuri sunt mai multe. Astfel, reacțiile,
care se termină prin explozie afectivă, au fost sesizate de noi la diverse
tipuri de personalități. în mod similar, mai putem constata la diferite
tipuri și manifestările isterice, apariția lor fiind provocată de acțiunea
factorilor stresanți, de o importanță deosebită pentru psihopat.
E cert faptul că manifestări isterice la psihopații paranoici, n-am
constatat. Pe de altă parte, manifestări paranoice pot avea loc la psihopați
de diferite tipuri (impulsivi, astenici, psihasteniei, isterici, borderlini).
Apariția formelor identice de reacționare, se datorează numitorului
comun pentru psihopatii: tulburărilor afective.
După cum se știe, în timpul reacțiilor afective, chiar și omul sănătos,
face și spune ceea ce, ulterior, va regreta. Aici, are de suferit atât
discernământul, cât și motivația.

149
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

Tot odată, astfel, de fenomene au loc la psihopați, deoarece situațiile

psihotraumatizante le provoacă, de regulă, tensiuni afective de proporții.
Aceste tensiuni deseori sunt însoțite de idei prevalente, care domină
gândirea, concentrând toată energia personalității pentru realizarea lor.
Predispune la apariția formelor identice de reacționare, la psihopați de
diferite tipuri, și înclinația unora din ei spre stagnarea afectelor, fenomen
care duce la creșterea considerabilă a tensiunii afective.
După cum am mai menționat odată apărute (furia și tensiunea afectivă)
prin mecanisme de autosugestie și autoiritare primesc caracter prevalent
și cresc la persoanele psihopate în intensitate instantanee până la un
apogeu, care înlătură (depășesc) mecanismele de frânare.
Pe fondalul acestei creșteri a tensiunii afective are loc limitarea
posibilităților prețuirii situației și prognozării urmărilor acțiunilor sale
precum și ale alegerii alternativei comportamentului.
în unele cazuri tensiunea afectivă și furia crescând în intensitate î-și
caută descărcare.
în acest context, prezintă interes descărcările afective, în timpul
cărora, la etapele finale, are loc „deplasarea afectului.” în rezultatul
acțiunilor agresive ale psihopatului, în timpul acestei descărcări, au de
suferit nu cei care au provocat furia, ci oamenii ocazionali, care nu au
nimic comun cu complexul de trăiri negative, ce persistă la psihopat în
acest moment. într-o oarecare măsură, aceste acțiuni pot fi comparate
cu acțiunile oamenilor, care-și îndreaptă furia și o descarcă pe altcineva,
decât pe cel vinovat. în practica clinică, la unii psihopați (cazuri relativ
rare) putem constata acest mod de reacționare pe parcursul vieții.
în cazul reacțiilor cu «deplasarea afectului» descărcarea din oarecare
motive nu poate fi efectuată asupra subiectului, care a provocat furia.
Și atunci crescând instantaneu ea se descarcă ocolind «ținta», merge pe
colaterală, suferinde fiind persoane ocazionale.
Aceștia își descarcă afectele prin agresivitatea „mutată”, cum ar fi
„spargerea farfuriilor” (A.Iacubuc, 1982), sau modul în care, fiind
afectat la serviciu, psihopatul își descarcă furia acasă, pe cei apropiați.
La început, concepția despre posibilitatea declanșării acestora, descrisă
de noi (1967), a trezit o oarecare îndoială, dar observațiile pe care le-am
efectuat pe parcursul anilor, precum și observațiile altor cercetători, au
demonstrat că există așa forme de reacționare ale psihopaților. în una
din lucrările sale, B.V. Șostacovici (1982), scrie: „Se acumulează tot mai
multe date, care dovedesc că aceste acțiuni pe colaterală, efectuate prin
descărcare emoțională, au loc frecvent la astenici, psihasteniei.”
De către psihologi, sunt descrise acțiuni de înlocuire „erzatz-acțiune”
(K.Lewin), acestea fiind asemănătoare cu descărcările afective, în timpul
cărora, omul își descarcă excitația provocată de o ființă asupra alteia.

150
N.I.Felinskaia, în manualul de psihiatrie judiciară (1977), enumeră
această modalitate de reacționare a psihopaților, de rând cu alte forme
ale acestora.
E.Gellhom, G.Loofbourrow (1966), folosesc noțiunea de „activitate
deplasată”, prin care subînțeleg înfăptuirea comportamentului neadecvat
situației, în condițiile, când activitatea adecvată nu este posibilă.
S.I.Arseniev (1947), descriind acțiunile personalităților psihopatice,
evidențiază printre acestea și astfel de acțiuni, care sunt o înlocuire
vremelnică a descărcării tensiunii emoționale. El compară asemenea
acțiuni, cu cele care descarcă furia. Această formă de reacție are loc la
psihopatii înclinați spre reținerea răspunsului la ofensă, sau în cazurile
când, dintr-un oarecare motiv, personalitatea nu are posibilitate să-și
manifeste nemulțumirea sau să-și descarce furia asupra celui care a
provocat-o.
M.Lukomskaia și lu.Metelița (1974) descriu tabloul clinic al unei
reacții cu "deplasarea afectului” la unul din pacienții săi. Acesta ,
pe fondalul unei tensiuni afective de mărimi apărute într-o situație
conflictuală, hotărăște a-și omorî ofensatorul. Pe parcurs nu-1 găsește pe
acesta, iar furia creștea tot mai mult. Pe "neașteptate” i-a venit gândul de
a omorî pe alt cineva. Acesta "persista și nu putea gândi la nimic altceva”.
A împușcat o persoană, care ocazional se găsea în apropiere. Susținea că
după omor a simțit ”o ușurare”, o descărcare, o liniște sufletească.
S.Rubinstein (1945), indica faptul că, în cadrul acțiunii de înlocuire,
are loc un efect dinamic între tensiune și descărcare «la fel cum se
întâmplă și în cazul afectelor, când omul își descarcă excitația, provocată
de un om, pe altul, sau, pe un obiect ocazional nimerit sub mâna».
Este interesantă, în acest sens, constatarea lui P.B.Gannușkin, care
menționa că, păstrând stăpânire pe sine, acolo, unde erupția afectivă ar
putea să-i dăuneze, acești subiecți ușor o descarcă asupra persoanelor
care depind de ei: „sfiiți și puțin observați în societate, acasă ei devin
tirani adevărați”.
Caracteristic pentru persoanele studiate este înclinația spre retenția,
stagnarea afectelor și trăirea, concomitent cu aceasta, a necesității
arzătoare de a se descărca. Această stare de evoluție a tensiunii afective,
duce la creșterea acesteia până la mărimi considerabile, în timpul cărora,
mecanismele de control cedează.
Descărcării afective, în aceste cazuri îi precedă sau o traumă psihică
suplimentară masivă sau o înrăutățire considerabilă a situației. Aproape
în toate cazurile, putem constata o traumatizare psihică, care a fost
«ultima picătură în cupa supraumplută».
Datorită prezenței tensiunii emoționale puternice și lipsei posibilității
de a o descărca, psihopatul trăiește cu ideea prevalentă de răzbunare.

151
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

Lipsa posibilității de a se răfui cu ofensatorul, de a se răzbuna pe el,

duce la descărcări afective, cu acte de agresivitate, îndreptate asupra altor
persoane, ocazional aflate în împrejurime. Impulsul spre descărcare,
tendințele inițiale sunt îndreptate într-o direcție care, dintr-un anumit
motiv, nu mai poate fi atinsă, și atunci, el merge colateral, îl ocolește.
Are loc transferul agresivității de pe o persoană pe alta.
Actul agresivității, în contextul dat, duce la descărcarea tensiunii
afective enorme, care a precedat erupției.
După spusele celor ce le-au trăit, acțiunile au provocat scăderea bruscă
a furiei și trăirilor, ce au avut loc până la descărcare, și chiar dacă nu s-ar
fi întâmplat aceasta, oricum „trebuia ceva să se întâmple”. Mai mult ca
atât, după descărcare, ei constată scăderea vădită a urei și furiei față de
cei care au provocat-o, de fapt.
Specificul comportamentului psihopatului în această perioadă,
precum și faptele criminale întreprinse de el, pot să sugereze ideea
prezenței, în acel moment, a stării excepționale (afect patologic sau
reacție de scurt-circuit). Constatăm aici, doar că, semne cardinale ale
acestora la personalitățile date, nu au fost prezente. Conștiința lor era
doar afectiv îngustată, dar nu în măsură de a nu înțelege pe deplin sensul
celor efectuate, lipsesc și automatismele comportamentului și amnezia
deplină a celor întâmplate.
In unele situații, reacția decurge foarte acut, fiind însoțită de motivație
absurdă, interpretări patologice ale situației și tulburări profunde de
conștiință, acestea desfașurându-se pe fundalul unei decompensări, ce
permite a-1 recunoaște pe psihopat având responsabilitatea redusă sau
iresponsabil.
Conform datelor de care dispunem, reacțiile care parcurg cu deplasări
ale afectului, se manifestă ca ceva excepțional printre reacțiile sale
„clișeu”. Analiza retrospectivă a anamnezei, demonstrează că acestea
sunt personalități care, la ofensă, mereu se străduiau „să dea riposta”, iar
în viață se manifestau și ca protestanți.

P., 23 ani, acuzat de tentativă de omor. Ereditatea neagravată. Din copilărie era
impulsiv,, furios, ușor se încăiera in bătăi, își lovea semenii cu picioarele.
La școală a mers de la 7 ani. La lecții încălca disciplina, se bătea cu alți școlari,
ofensa învățătorii, fugea de la lecții. A terminat 7 clase și școala de meserii. S-a
angajat ca strungar. Cu timpul, a devenit și mai impulsiv, se supăra repede, nimănui
nu-i ierta obida, se constatau oscilații ale dispoziției.
La vârsta de 19 ani afost mobilizat în armată. Acesta se adapta cu greu la condițiile
soldățești de viață, reacționa dureros la observații, nu tolera contrazicerile. Cele mai
neînsemnate glume pe seama lui, îi trezeau furia.
In caracteristica de pe atunci, se constată că el era impulsiv, nu suporta observațiile.

152
 din motive neînsemnate se antrena în diverse conflicte, permanent era nemulțumit,
frecvent avea o dispoziție proastă. In unele scrisori, care le primea de la mama sa, ea
se plângea că îi este greu, iarfratele lui o obijduiește. A solicitat plecarea în concediu,
dar i-a fost refuzată. A devenit și maifurios, înrăit, răspundea la observații cu răutate,
în legătură cu conflictele pe care le-a provocat, era pedepsit, nu găsea limbaj comun
aproape cu nimeni, iar pentru a se liniști, frecvent mergea în pădurea de lângă unitate,
dar acest lucru nu-i ajuta, el rămânând la fel de încordat și înciudat.
Curând, a fost jignit și umilit de către un caporal. Acest episod, l-a marcat foarte
tare, tot timpul se gândea la ce «umilință a fost supus», nu-și găsea loc, nu putea
dormi. în ziua a doua, a devenit și mai nervos, a hotărât să-l pedepsească pe caporal.
A căutat un ciocan mare, l-a ascuns și aștepta ofensatorul, simțindu-se, totodată,
tensionat, neliniștit.
Atunci când a venit caporalul în unitate, el nu a fost în stare să-și ducă până la
capăt planul pus la cale. Acest lucru, și mai mult l-a enervat. In următoarele zile,
rămânea încordat, nervos, își închipuia cum va pedepsi ofensatorul, nu putea dormi,
nu mânca. Toată această perioadă, purta cu el un cuțit. In una din zilele următoare, îl
preocupa insistent gândul despre întâlnirea cu ofensatorul. Neîntălnindu-se cu acela,
spre seară, a plecat din unitate. Era «foarte iritat, nu-și găsea loc», a intrat în pădure,
a luat o nuia cu el, bătea frunzele de pe tufe și copaci, lovea în ce nimerea. Gândul de
a se răfui cu inamicul, nu-l părăsea, iarfuria creștea.
Pe drum a întâlnit un băiețel, cu care a început a vorbi pe diferite teme, și încetul cu
încetul, l-a ademenit în pădure. Când băiatul a refuzat să meargă cu el, P. i-a aplicat
3 lovituri cu cuțitul. După spusele lui, cu fiecare lovitură «simțea o ușurare tot mai
mare». Curând, a fugit din unitate, în oraș l-a întâlnit pe ofensator și «chiar dacă ura
nu i-a trecut, dar furia s-a micșorat», «eram mai liniștit». în aceeași zi, temându-se
de consecințele celor făcute, a dizertat, dar, la scurt timp, a fost reținut și trimis la
expertiză.
Din partea sistemului nervos și somatic-fără particularități.
Statusul psihic. Este încordat afectiv, deprimat. In conversație se antrenează ușor.
Oferă date anamnestice concomitente. în timpul discuției, se reîntoarce la conflictul
cu caporalul, «după care, toate au început». După ofensă primită din partea aceluia,
a devenit înrăit, nu se putea odihni, gândul despre necesitatea de a-l pedepsi, nu-l lăsa
nicidecum. Dormea rău, nu-și găsea astâmpăr
El constata căfuria față de inamic, dușmănia erau atât de puternice, în cât «dorea
totul să distrugă în calea sa».
Precizează că, atunci când a plecat din unitate, simțea o furie mare, o durere
usturătoare pe suflet, iar pentru a se calma, pentru «a da ieșire furiei», bătea frunzele
din copaci cu o nuia. Când a întâlnit băiatul, pe neașteptate a hotărât să-l ucidă,
provocăndu-i leziuni corporale. El declara «eram furios pe caporal», «dar trebuia
cumva să mă descarc». Este de părere că «în momentul crimei, era în tensiune
emoțională puternică». în secție, periodic era neliniștit, înrăit, impulsiv, grosolan.
Gândirea lui era logică. Memoria păstrată. Critica față de starea sa și situația

153
 Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

creată, este păstrată. A fost recunoscut personalitate impulsivă. Responsabil.

Analiza cazului arată că P., încă din copilărie se manifestă ca individ

neascultător, nedisciplinat, conflictual, impulsiv. Aceste trăsături erau
atunci doar «prevestitori» ai patologiei, care ar fi putut fi nivelate la
utilizarea unei educații de corecție. Mai mulți dintre psihiatri, nu
sunt dispuși să pună diagnoza de psihopatie, la etapele timpurii ale
dezvoltării caracterului copilului (G.Suhareva ș,a.), considerând că, în
unele cazuri, acestea sunt niște manifestări ale particularităților vârstei,
dar hipertrofiate.
La P., trăsăturile caracterologice, o dată cu vârsta, nu numai că nu
s-au nivelat, ci dimpotrivă, s-au îmbogățit. Către 16-17 ani, se constată
o patologie caracterologică deja structurată, cu trăsături de impulsivitate
marcată, iritabilitate, ofensare rapidă, înclinația către oscilații ale
dispoziției.
Pe parcurs, la el se stabilește un mod stereotipic de reacționare, care
este caracteristic personalităților impulsive. Reacțiile acestuia au parcurs
etape, de la cele puțin diferențiate, până la cele mai compuse, care trec
o de analiză internă.
Ca un element particular ce se constată la P., este apariția tulburărilor
dispoziției, până la cea disforică.
Delictul este efectuat pe fundalul unei înrăutățiri a situației, unor trăiri
personale, care duc la acutizarea trăsăturilor lui de caracter.
In ultima perioadă, care a precedat delictului, el este mai irascibil,
nemulțumit, conflictual. Toate situațiile psihotraumatizante (conflictele
cu alți ostași, vestea rea de la mamă-sa, conflictul cu caporalul) au
contribuit la creșterea tensiunii afective, până la niveluri considerabile,
care au pregătit fundalul descărcării afective neobișnuite.
Provocarea leziunilor corporale băiatului, nu reiese din tot mersul
cauzei creșterii tensiunii afective, este plasată oarecum «într-o parte»,
mai cu seamă că, copilul nu a avut nimic în comun cu acea tensiune
afectivă, el a fost «persoana, care prima a nimerit în vizorul lui P.» și
asupra căreia, acesta «și-a putut descărca» furia. Cuvintele lui precum
că s-a «descărcat» într-o anumită măsură, explică fenomenul dat. Acesta
a fost o «acțiune pe neașteptat efectuată» (Kretschmer), care apare pe
fundalul tensiunii afective puternice (masive) și se manifestă prin acțiuni
neașteptate, care parcurg sub deviza «negândind despre nimic altceva».
Aceste reacții, după părerea noastră, parcurg pe căi scurte și fac puțin
vizibile toate verigile motivaționale.
In continuare necesită a constata că mai apoi lămurind acțiunile sale
expertizații spuneau, că aceste acțiuni le erau parcă «un paratrăsnet»,
care le-a dat posibilitatea de a se descărca, alții spuneau că simțeau

154
necesitatea de a se descărca și «dacă nu se întâmpla ceea ce s-a întâmplat
se întâmpla altceva». Ei constată senzație de descărcare a tensiunii
emoționale, de «ușurare» care survin după aceste explozii.
Altă reacție întâlnită în clinica diverselor tipuri de psihopatii este
cea de protest. în aceste cazuri reacția psihopatului se manifestă
prin comportament și fapte ca formă de negare, protest la condițiile
insuportabile pentru el.
Acestea erau situații conflictuale grele, de lungă durată, în care „contra”
psihopatului erau antrenate multe persoane, deseori, tot colectivul unde
el activa Situația devine pentru psihopat moral izolatoare. Această
izolare duce la apariția tensiunii emoționale de dimensiuni.
Reacția decurge în două etape. La prima etapă, are loc creșterea
dușmăniei și a tensiunii emoționale, legate cu tendința de a găsi ieșire
din situația creată și fixarea (la nivelul de dominantă) a ideilor despre
nedreptatea ce se face la adresa lui.
Pe acest fon, apar tendințe de a aplana situația, dar, din cauza metodelor
greșite alese de către psihopat, ele aduc, de fapt, la agravarea acesteia.
Această postură a psihopatului, des provoacă la ei opunere, care
se manifestă prin refuz de a îndeplini poruncile sau comportament
provocator.
Simțindu-se tot mai umiliți și mai înjosiți, la ei crește nemulțumirea și
furia, iar gândurile despre comportamentul incorect al tuturor față de el,
primește un caracter stabil dominant, ce determină tendința de a lupta cu
aceștia, de a le răsplăti comportamentul lor „ostil”.
Răsplata dată se manifestă prin provocarea pagubelor și trăirilor
negative tuturor celor, care sunt antrenați în conflict. Ei chiar au o
satisfacție de răul comis acestora, bucurându-se în acest sens.
Situația psihotraumatizantă, în care este antrenat psihopatul,
declanșează acutizarea trăsăturilor lui de caracter, ce vădit se reflectă
asupra comportamentului său. Protestul devine tot mai pronunțat,
manifestându-se prin încăpăținare, încălcarea disciplinei. Măsurile
întreprinse de cei antrenați în conflict, duc, de regulă, la manifestări și
mai pronunțate.
Creșterea necontenită a tensiunii emoționale, se soldează, în unele
cazuri, cu erupții afective puternice, în timpul cărora, au de suferit cei
antrenați în conflict.
La etapa a doua are loc erupția, care apare, de obicei, la acțiunea
unor factori cu conținut de importanță pentru psihopat, sau la agravarea
situației.
După cum se știe, reacția de protest este caracteristică preponderent
pentru copii și adolescenți, aceasta manifestându-se prin evadare de
acasă, vagabondaj, stricarea obiectelor ofensatorului, furturi etc.

155
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

T.E.Suhareva (1959), V. A.Gurieva (1971), A.E.Liciko (1995), constată

că comportamentul copilului în timpul acestei reacții, este determinat
de sentimentul de împotrivire în condiții constrânse de educație aspră.
La majoritatea personalităților examinate de noi, în copilărie au avut
loc reacții de protest. Acestea se manifestau prin furturi, vagabondaj,
ascunderea și distrugerea obiectelor.
Manifestându-se, la început, numai în unele situații grele, cu timpul,
ele devin mai frecvente, iar cauza ce le provoacă, mai neînsemnată.
Apariția frecventă a reacțiilor de protest, contribuie la consolidarea
trăsăturilor patologice și a formei monotipice de reacționare.
Reacțiile de protest se manifestă mai pronunțat în adolescență. O
însemnătate deosebită în consolidarea particularităților psihopatice,
atribuie adolescenței P.B.Gannușkin (1933). El scria că ”în acest timp
...protestul sănătos... ajunge la o încăpăținare fără sens și opunere oarbă
oricărui sfat rațional”.
In unele circumstanțe, forma de protest poate deveni un stereotip de
reacție, care pe parcursul vieții psihopatului, se manifestă ca o formă
„clișeu” de reacționare.
Prezentăm una din observațiile clinice, unde reacția de protest apare
într-o situație de izolare social morală a personalității psihopatice.

I., 24 ani, s-a aflat la expertiză în legătură cu omorârea consătenilor.

S-a născut într-ofamilie de țărani într-un sat mic în care trăitorii se știau bine unul
pe altul și mulți erau între ei neamuri. Familia lui /. era în sat într-o situație deosebită.
Ii numeau pe ei nu după prenume, ci după numele capului familiei Macaru. Tatăl lui
I. era un om puternic, răutăcios, închis, el nu prietenea cu nimeni, chiar și copiilor săi
le interzicea a prieteni cu alți copii. In familie el era crud și în stare de furie lovea cu
tot «ce î-i cădea sub mână». Precum soția acestuia așa și copiii lui aveau frică de el,
se străduiau ai intra în voie, cuvântul lui era «lege în casă».
Pacientul în copilărie a crescut sănătos, doar la vârsta de 5 ani a suportat variolă,
tifos exantimaticus, anginifrecvente. După caracter pacientul din copilărie era liniștit,
comunicabil. El se deosebea de semenii săi printr-o înălțime mare și forță fizică
deosebită. Tatăl său de cele mai multe ori î-și revărsafuria asupra lui, cafiind cel mai
mare din copii, des î-l băteajără vre-o cauză careva. I avea teamă de tatăl său, uneori
fugea de acasă și se ascundea prin poduri sau magazii.
Pe tatăl său el nu-l iubea despre ce deschis le vorbea celor apropiați. Mai mult din
cauza pedepselorfrecvente el a început a face invers, într-adins «pe dos» celor ce î-I
cerea tatăl. După unele din scandaluri inițiate de tatăl său el î-i strică unele obiecte
personale, i-a ascuns portțigaretul, i-a rupt bastonul. Nu rareori intra în sfadă cu tatăl
său, era obraznic, spunea că de așa tată el se dezice.
Cu cei din familie se purta frumos, era liniștit, ascultător.
La școală a mers de la 7 ani. Chiar din primele zile el a devenit ținta unor bătăi

156
de Joc, începând cu aceea că tatăl său efără penis. înălțimea lui neobișnuită, mersul
neîndemânatic stârneau râs și dorința de «al anina». Au început al numi «urs»,
«frunte lată».
Școlarii î-l zădărau, se năpusteau asupra lui cu toată gloata, î-l loveau cu gențile,
întrebau «cum se urinează tatăl tău».
în furie el prindea pe careva din ei și î-l bătea crunt fapt pentru care mai apoi era
bătut de tatăl său. E de constatat că relațiile cu consătenii s-au reflectat și asupra
relațiilor a lui I. cu învățătorii. Ei puteau a-l «înțepa», a râde de el. La cea mai mică
nesupunere îl speriau cu chemarea tatălui. Deseori subliniau că «nimica nu știe» dar
iată cât este «de lung».
El rar lua parte la Jocuri cu alți copii, era neîndemânatic cauză din care refuzau a
juca cu el.
Către vârsta de 13 ani el arăta ca fiind cu mult mai în vârstă și a început mai
accentuat a se manifesta bâlbâială în legătură cu ce copiii î-l zădărau.
Destul de proaste erau și relațiile cufetele, ele î-l ocoleau. Când încerca a glumi cu
vre-o una din ele era bruscat și înjosit. Toate acestea î-l făceau singuratic, cădea pe
gânduri «de ce toate acestea se întâmplă, cum să devină ca toți ceilalți».
După terminarea a 8 clase a început a îndeplini diferite munci în gospodăria
sătească. Curând a murit tatăl lui despre ce I. nu a regretat, nu a suferit de rând cu
toți cei apropiați.
în legătură cu posibila mobilizare în armată a fost expertizat de comisia de medici,
care a concluzionat că I. are «distonie vasculară cu reacții vasomotorii și tulburări a
ritmului cardiac». A fost eliberat de necesitatea de a face serviciu.
în legătură cu aceasta avea suspecții, că va fi socotit de cei din Jur că suferă de
boală grea a devenit închis, avea cefalee, ușor se excita. Din propria inițiativă s-a
consultat la medic de la care a cerut certificat că este «sănătos».
La vârsta de 23 ani a fost trimis la școala de tractoriști. Pe tot parcursul studiilor
a primit note excelente, a fost menționat cu diplome de onoare.
Relațiile cu alți studenți au fost amabile, era vioi, comunicabil, era în dispoziție
bună, umbla la dansuri. După terminarea studiilor s-a întors în satul natal și lucra
tractorist. Dar îndeplinirea manevrelor cu tractorul s-a dovedit a fi pentru el dificilă.
El manifesta insuficiență de dibăcie, cu greu sofa tractorul, făcea brazde în plus.
Toate acestea au servit ca pretext de a fi luat în râs de alți tractoriști. Bancurile pe
seama lui erau diferite, dar cele mai preferate erau bancurile pe teme sexuale («la tine
ceva nu e în ordine cu...»), deseori mai mulți din ei se repezeau și încercau ai scoate
pantalonii de pe el «pentru a se convinge».
In așa momente el se apăra cu toate ce î-i cădea sub mâini. In unul din așa momente
el a apucatfurca și-i lovi pe «atacatori», parcă «sălbătăcise».
«Cea mai deșteaptă» propunere a consătenilor-tractoriști afost acea de ai procura
«o fată artificială» făcută din capron, cerând totodată acordul lui la așa ceva. Zi
de zi tot î-l zădărau «poate ai hotărât, dacă da - strângem banii și o procurăm din
magazinul «Sintetica» ».

157
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

Toate acestea la-u făcut a lăsa lucrul. A încercat a se aranja șofer, dar nu s-a
isprăvit chiar din primele zile cu șoferia.
Insuccesul, bătăile de joc la-u făcut pe deplin «bolnav». Reputația de «om
nenormal» s-a întărit după el, cauză din care cu el nimeni nu prietenea, fetele î-l
ocoleau, î-l zădărau, î-l numeau «hlandan».
In legătură cu situația creată el a încetat a ieși în sat, nu umbla la Casa de cultură,
bibliotecă, cinematograf
A refuzat a lua parte la alegeri, fapt care era echivalat pe atunci cu o crimă. A
declarat că dacă nu este socotit «de om» el nu va vota. A hotărât a leface tuturora «în
ciudă». A încetat cu totul a ieși la lucru. Și-a procurat un cuțit de dimensiuni mari, î-l
purta cu sine pentru ai speria pe cei ce î-și băteau joc de el.
In una din zile el a refuzat a ieși la lucru, cauză din cară s-a certat cu șeful de
echipă. In vremea acestei certe șeful de echipă l-a avertizat, căfață de el vorfi primite
măsuri de reprimare. Din această cauză I. s-a enervat, nu-și găsea loc. Seara el a aflat
că ca pedeapsă el este lipsit de dreptul de a primi grâul cuvenit pentru lucru efectuat.
A hotărât să se «lămurească» cu șeful echipei, dar pe acela nu l-a găsit. Era
indispus, irascibil.
Curând la el a venit președintele gospodăriei colective, care l-a avertizat, că de el
se va ocupa poliția și va «sta la dubă».
Aceste cuvinte l-au scos dinfire, «în suflet totulfierbea și am hotărât să mă răzbun...
. Să mă răzbun pe toți cei, care și-au bătutjoc de mine». Luându-și arma de vânătoare
noaptea a împușcat toți tractoriștii (opt la număr) ce lucrau în câmp sau se odihneau
în tabără. Dimineața a mai împușcat o fată, care î-l înjosea și-l numea cu diferite
cuvinte. La reținere a declarat, că nu mai putea să «rabde batjocurile».
Starea somatică: Este de înălțime mare, displastic (mâini lungi, fruntea lată). Din
partea organelor interne -fără patologie.
Neurologic: Deviația neînsemnată a limbii în dreapta. Adiodochinez din dreapta.
Disartrie neînsemnată. Hiperhidroză.
Status psihic: Ușor se antrenează în discuție. Este multilateral orientat. In
vremea convorbirii el este oarecum agitat, neliniștit - ba se așează și un careva
răstimp vorbește liniștit ba se scoală, nervos își freacă mâinile. Amănunt și cu regret
amărăciune povestește despre copilăria sa grea. Cu rău povestește despre tatăl său,
despre caracterulfurios al aceluia, despre cruzimea lui.
Cu durere și oarecum stingherit povestește cum când era de unul singur visa
la o viață frumoasă. Se prezintă axat la interrelațiile cu fetele care î-l disprețuiau.
Povestește cum consătenii î-și băteau joc de el și prin aceasta «i-au stricat viața», «l-
au făcut bolnav», «l-au adus la turbare».
Deosebit de dureros pentru el au fost bătăile de joc din cauza, că nu este căsătorit,
făcând aluzii că are probleme cu sfera sexuală.
Prin aceasta el lămurește izolarea în sine, refuzul de a merge la votare. După el,
bătăile de joc l-au făcut timid, închis, avea frici de a ieși în sat.
Pe un oarecare răstimp în secție el era liniștit, puțin mâhnit, expunea gânduri

158
suicidare, era puțin comunicabil.
In convorbirea cu cei din jur elfrecvent sublinia că și el «este om» și vrea a trăi ca
toți. Subliniază că nicicând nu s-a veselit, deoarece încercările în această direcție î-i
făceau pe cei din jur să râdă.
In una din scrisori trimise celor apropiați el spune: «...am hotărât a Va scrie...
se prea poate că m-ați blestemat din cauza rușinii ce V-am adus... Rog a mă ierta...
deoarece eram în «stare nenormală». De când sunt sub arest cu mine se comportă ca
cu un om, nuimeni nu mă numește urât. Totul ce am comis este teribil».
Cu alți subexpertizați la început avea relații bune. Cu vremea însă bancurile lor,
poreclele, care le-au inventat («buturug», «urs», «sătean») î-l excitau. Cu încetul a
devenit încordat, cu furie răspundea la orice observație a personalului medical. După
o încăierare cu un vecin de salon a jâcut tentativă de al înăduși pe acela.
Chiar după mici observații devenea excitat, declara că va omorî pe cineva, î-i va
«scoate ochii deoarece nu-l lasă a trăi măcar puțin înaintea morfii ca un om». A
încercat a-l înăduși pe altul din vecini de salon, alerga după el, striga, privireafiindu-i
furioasă.
Când i se amintește defapta săvârșită el are neliniște. Declară, că nu a avut în gând
a omorî pe consăteni, dar când l-au amenințat cu poliția «a încetat a gândi corect,
s-au întunecat mințile», dar mai apoi a regretat de cele comise.
A fost prezentat la comisia psihiatrico-legală cu participarea Academicianului
Oleg Kerbikov. A fost recunoscut ca personalitate psihopată de tip impulsiv. Delictul a
fost comis în stare de reacție psihopată de protest. Responsabil.

Cazul dat prezintă o pildă vădită a evoluției patocaracterologice.

După cum este prezentat în copilărie expertatul nu se deosebea de
semenii săi. Apariția și structurarea trăsăturilor patologice de caracter
a fost determinată de situația psihotraumatizantă. Viața în familie cu
tatăl-despot, care î-și revărsa insatisfacția și furia asupra lui I. vădit s-a
reflectat asupra formării caracterului acestuia. Mare însemnătate au avut
relațiile tensionate cu copiii cu care contacta.
Pe de o parte strictețea deosebită în familie, pe de alta - batjocurile
semenilor trezea la I. reacții de opoziție (Mișo, Duse ș.a.)
Aceste reacții erau îndreptate la început împotriva tatălui, iar mai apoi
și a semenilor. Se manifestau acestea în înrăire, nesupușenie față de tatăl
său, înclinația a face toate «pe dos», de a strica obiectele care aparțineau
tatălui.
Relațiile încordate din familie și cu semenii contribuie la apariția
reacțiilor monotipe de reacționare și apariția trăsăturilor patologice de
caracter, ce de fapt prezintă începutul evoluției patocaracterologice. Se
prea poate că la etapa inițială acestea au fost reversibile, dacă situația
s-ar fi îmbunătățit. Dar situația nu numai nu s-a îmbunătățit, dar chiar
s-a complicat. Ea persistă aproape în toate «grupele sociale mici» în

159
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

care nimerea I. Situația, în care s-a pomenit I. poate fi apreciată «ca

situație moral izolatoare» (P.Gannușkin).
Psihiatrul german Hans Teler i-a numit pe copii, de care-și bate joc
colectivul de copii ca «țintă» și această «urmărire» aduce la dezvoltarea
caracterului timid și indeciziei.
Traumatizarea psihică permanentă conduce la o structurare a
caracterului, care mai evident se constată către 18-19 ani.
Către această vârstă la I. încep profilat a se manifesta: timiditatea,
nehotărârea, instabilitatea emoțională, excitabilitatea, suspiciunea,
precauția ș.a. Aceste trăsături de caracter devin tot mai evidente .
Avem de fapt o structură mozaică, compusă, care nu se încadrează în
tabloul clinic al vre-un tip din ICD-10.
Traumatizarea psihică continuă conduce la apariția creșterii tensiunii
emoționale, creșterii protestului intern, care cu vremea primește forme
a unor reacții de protest.
In sens de protest el refuza să voteze. Tot ca protest a fost și încercarea
lui de ai speria pe cei ce î-1 obijduiau.
Către momentul comiterii crimei el prezenta o personalitate cu un
caracter patologic format, precum și o formă protestantă de reacționare.
După cum am constatat mai sus la I. au fost constatate unele stigme
neurologice (fon organic neînsemnat).
Se cere a sublinia, ca această organicitate (neînsemnată) nu a putut
avea o însemnătate decisivă în apariția patologiei, se prea poate doar a
«ușurat» acest proces.
In cât privește starea lui I. în momentul săvârșirii crimei aceasta poate
fi prețuită ca o reacție psihopatică de protest ca răspuns la traumatizarea
psihică îndelungată. în vremea acestei reacții totul ce a fost cumulat pe
parcurs de ani a umplut «cupa răbdării» și s-a revărsat în agresivitate și
cruzime.
Totodată el a fost în conștiință clară, era orientat în anturaj, acțiunile
lui au purtat caracter eligibil (selectiv).
Din punct de vedere psihologic acestea sunt înțelese. Ele au fost
gândite din timp, strict determinate, erau efectuate cu înțelegerea
eligibilității lor. Toate aceste și au permis a-1 recunoaște responsabil de
cele comise.
***
Caracterizând reacțiile psihopatice, în ansamblu, putem menționa că
acestea, pe parcursul vieții psihopatului, se manifestă diferit.
în copilărie aceste reacții sunt puțin diferențiate și elementare.
Atribuirea lor către un tip sau altul, se apreciază mai mult după nuanțe
și nu după conținut. Astfel, la majoritatea acestor personalități, în

160
copilărie, ele se manifestă prin explozii afective. Dar la viitorii psihopați
impulsivi, acestea sunt însoțite de agresivitate; la viitoarele personalități
isterice - ele au un „colorit” demonstrativ, iar la anancastici - decurg cu
elemente de slăbiciune a impulsivității. Mai mult ca atât, putem constata
o manifestare mozaică a reacțiilor la unul și același copil.
Cu vârsta, aceste reacții devin mai diferențiate, iar unul din tipurile de
reacții, devine dominant, principal.
începe să se evidențieze un monotip de reacție, care la început, încă
nu este stabil. Stabilitatea lor apare după formarea psihopatiei într-o
anumită structură. Această structurare are loc aproximativ la vârsta de
18-23 ani.
Reacțiile apar ca răspuns la acțiunea factorilor psihotraumatizanți și
parcurg (cu diferență în detalii) o evoluție clinică complexă.
în majoritatea cazurilor are loc prelucrarea psihologică a traumei
psihice, care, de obicei, aduce la creșterea tensiunii emoționale, până la
grade pronunțate. Mai rar, răspunsul psihopatului la acțiunea factorului
psihotraumatizant, survine nemijlocit după aceasta. în perioada
prelucrării psihologice a traumei psihice, de rând cu creșterea tensiunii
emoționale, se constată o acutizare a trăsăturilor de caracter, psihopatul
se manifestă în „toată frumusețea sa”. Mai patogene pentru individ se
dovedesc a fi acei factori psihotraumatizanți, care sunt adresați trăirilor
sale „cheie”. în circumstanțele date, chiar și manifestările reacției sunt
mai pronunțate.
Referitor la gradul de manifestare a reacției, acesta depinde, în
primul rând, de structura psihopatiei. Cu cât aceasta este mai profundă
(complexă), cu atât reacția se manifestă mai pronunțat. Profunzimea
reacției mai depinde și de caracterul acțiunii factorului psihotraumatizant.
Când acesta este persistent, îndelungat, are loc o acumulare a trăirilor
negative, precum și o acutizare pronunțată a trăsăturilor patologice de
caracter, consecința fiind o explozie pronunțată afectivă.
Reacțiile caracterologice sunt după mecanismele clinice de apariție și
manifestări, asemănătoare celor psihogene (reactive). Ele sunt provocate
de factorii psihogeni, în tabloul clinic își găsește reflectare acest factor, și
chiar se pot finaliza o dată cu ameliorarea situației. Dar, în toate cazurile,
în tabloul clinic ale acestora predomină complexul caracterologic de
simptome.
în evoluția reacțiilor afective se constată 3 etape: preexplozivă,
explozivă, postexplozivă.
La etapa inițială a acestora are loc acutizarea trăsăturilor de caracter,
însoțită de creșterea tensiunii emoționale. Această creștere, intensitatea
ei, depinde atât (în măsură mai mare) de structura caracterologică a
psihopatului, cât și de situația psihotraumatizantă. în cazul în care,

161
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

aceasta din urmă, are pentru psihopat o însemnătate deosebită, sau dacă
punctul de aplicare al ei sunt trăirile „cheie” ale psihopatului, se produce
amplificarea trăirilor negative, ce provoacă la psihopat nemulțumire,
furie, anxietate și chiar idei prevalente despre „nedreptatea ce are loc”,
și „ înjosirea la care este supus”.
Apogeul creșterii tensiunii este, de fapt, erupția, explozia efectivă.
Prin intermediul acestora, psihopatul își descarcă tensiunea afectivă.
Manifestările psihomotorice în timpul reacției, sunt pe cât de pronunțate
și inadecvate, pe cât de complexă este structura psihopatiei, și pe
cât de mare a fost acea tensiune afectivă, despre care s-a vorbit. La
personalitățile înclinate spre stagnarea afectelor negative, stocarea lor,
reacțiile afective ating grade pronunțate în manifestările lor.
In multe cazuri, la apogeul tensiunii afective și pe parcursul erupției
afective, au loc îngustări de conștiință până la deconectare. Aceste
îngustări poartă un caracter afectiv, personalitatea „este orbită” de trăirile
afective, ele atingând, în această perioadă, gradul de prevalente. Acestea
determină faptele, influențează gândirea și posibilitățile de a aprecia în
plină măsură consecințele celor ce se întâmplă, în rezultatul cărui fapt,
se comit omoruri monstruoase și fapte care frapează prin absurditatea
lor. Din acest punct de vedere, se pot înțelege și declarațiile pacienților,
că în această perioadă acționau „ca prin ceață”, că ei nu înțeleg cum de
au putut săvârși o asemenea crimă, că aveau o furie de nestăvilit, iar în
cap „ceva a lovit”, «m-am deconectat» ș.a.
Se poate oarecum de înțeles și afirmațiile lor, conform cărora,
cele întâmplate sunt ținute minte parțial, iar momentul infracțiunii de
multe ori nu-l pot restabili în memorie, «nu-l țin minte».
După cum am mai subliniat (A.Kudreavțev, 1999) constată că
în timpul reacțiilor explozive la psihopați are loc îngustarea conștiinței,
încetinirea și chiar oprirea proceselor asociative. Mai sus am menționat,
că unii psihiatri (E.Bleuler, 1914; A.Dubinin, 1939) consideră că la
apogeul afectului predomină „logica afectivă”.
Descărcările afective, în toate grupurile studiate, s-au dovedit a
fi de scurtă durată (zeci de minute). Doar în grupurile psihopaților de tip
isteric și paranoial, longevitatea lor este mai mare.
In perioada post-afectivă au loc manifestări clinice, dominate de
istovire fizică și psihică.
E caracteristic faptul, că în perioada pre-afectivă, când trăsăturile
de caracter sunt acutizate, poate apărea impresia unei structuri complexe
a psihopatiei.
Acest fond acutizat se menține o oarecare perioadă de timp după
descărcarea afectivă și revine la cel „obișnuit” pe parcursul a câtorva
zile sau chiar săptămâni.

162
 Manifestările clinice ale reacțiilor caracterologice se află în
strânsă legătură cu clinica altor mișcări evolutive ale psihopatiilor
(compensări, decompensări).
Pe parcursul compensării reacțiile psihopatului sunt rare și
superficiale. Ladecompensare, dimpotrivă, reacții le devin mai pronunțate
și de mai lungă durată. Repetarea frecventă a reacțiilor, poate constitui
un început de evoluție patocaracterologică sau patologică.

Compensare și decompensare în tulburările de personalitate

După cum se știe, specificul trăsăturilor de caracter ale psihopaților
des îi aduc pe aceștia la conflicte, provocând dezadaptarea lor socială.
Ei frecvent sunt cei, care încalcă normele de conduită, moravurile și
chiar legile. Aceasta îi determină să-și compenseze dificultatea pentru
a se adapta la condițiile de conviețuire. Compensarea, în acest caz, este
o formă de adaptare necesară, în legătură cu hipo- sau hiper-funcția
caracterului personalității psihopatice.
Prin compensare, în cazul psihopatiilor, se subînțelege o stare a
psihopatului, care se caracterizează printr-o latență a trăsăturilor
caracterului, când patologia nu este înlăturată, dar ea se manifestă ori
într-o măsură neînsemnată, ori nu se manifestă deloc. în asemenea
context, această noțiune a fost interpretată de P.B.Gannușkin,
O.V.Kerbikov, N.Felinskaia, N.C.Șubina, V.A.Gurieva, A.G.Nacu,
M.G.Revenco, N.A.Oprea etc.
Considerăm necesar de subliniat faptul că patologia caracterologică a
psihopaților nu este adusă în toate cazurile prin mecanisme de compensare
la o stare latentă (voalată) deplină. în unele cazuri, compensarea se
dovedește a fi parțială, iar în altele, ajunge la hiper-compensare, care se
soldează cu o nouă dezadaptare.
După cum am constatat în lucrările noastre anterioare, compensarea
se realizează la personalitățile psihopatice pe două căi: activă și pasivă.
Calea activă este preponderent caracteristică pentru psihopatiile cu
radical astenic (anancasticii, dependenți, evitanți) cea pasivă - mai
frecvent se întâlnește în cadrul psihopatiilor la care predomină radicalul
stenic (impulsiv, isteric, paranoic și disocial).
Compensarea activă se realizează prin eforturile personalității
psihopatice de a promova forme de comportament și mecanisme
compensatorii pentru adaptare la cerințele societății. Apar forme noi de
comportament și reacții, care fortificându-se, devin trăsături secundare.
Comportamentul, reacțiile sunt concordante cu situația, cu cerințele
micro- sau macro-sociale.
N.C. Șubina (1966) a descris mecanismele formei active de adaptare

163
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

la astenici și psihasteniei, tipuri apropiate, după conținut, de anancastici,

evitanți și dependenți. în aceste cazuri, are loc o mobilizare a posibilităților
personalității cu apariția unor trăsături secundare precum: devotament
exagerat, spirit de sacrificiu, hipersociabilitate, refuzul conștient de la
beneficii, limitarea contactelor cu cei din jur. Atrage atenția prezența
punctualității, înclinației de a îndeplini cu scrupulozitate orice lucru.
Toate acestea, în ansamblu, îi insuflă psihopatului încredere în sine,
hotărâre în luarea deciziilor, care îi ajută să învingă neîncrederea în sine,
timiditatea, nehotărârea, dependența.
Totodată, comportamentul dependentului poate lua forme care poartă
un caracter pseudocompensator. în unele situații, el poate demonstra o
bravură exagerată, sau comportament familiar în situații nepotrivite.
Manifestările pot căpăta forme exagerate în ebrietatea alcoolică. Aceasta
este, de fapt, o hipercompensare care nu-1 adaptează pe psihopat, ci
dimpotrivă, îl aduce din nou la conflicte cu semenii din jur.
Hipercompensatorii sunt și așa manifestări ca: supraaprecierea
propriilor posibilități, declarațiile categorice, luarea hotărârilor pripite,
acolo unde e necesară prudența, explozii de furie, lipsite de afect.
De fapt, în majoritatea cazurilor, acestea sunt persoane pedante, cu
responsabilitate exagerată, adepți ai disciplinei și a unui regim standard,
și chiar a unei maniere standarde de viață. Acestea, în ansamblu, îi
compensează, îi adaptează la cerințele vieții.
La personalitățile de tip histrionic, compensarea se manifestă prin
apariția tendințelor astenice, tendințe de a tempera dorințele ce sunt în
contradicție cu interesele altora, tendințe de a-și atinge țelurile trasate
prin alte metode decât cele ce predominau mai înainte. Totodată, se
constată tendințe de a nu se fixa asupra evenimentelor neplăcute, de a le
«trece cu vederea».
La psihopatii impulsivi, compensarea se manifestă prin străduința de
a evita conflictele cu cei din jur, mai cu seamă, cu oamenii care le pot
provoca nemulțumire. Unii din ei «învață» să amâne reacția afectivă
în cazurile prezenței tensiunii emoționale, și, totodată ca mecanism de
compensare, apare înclinația spre izolare și necomunicabilitate.
In cazul compensării pasive, descrisă de M.Revenco (1969),
adaptarea personalității se produce prin intermediul și cu «ajutorul »
mediului microsocial (familia, colectivul de muncă etc.), care asigură
psihopatului situații în care trăsăturile lui de caracter se manifestă mai
puțin, sau devin latente. E de menționat că această compensare este
parțială, deoarece are loc atenuarea doar a unor trăsături, atenuare ce
este dependentă pe de plin de situația concretă, nemaivorbind de aceea,
că faptele și reacțiile psihopatului pot fi imprevizibile. Pe el îl pot scoate
din fire și situațiile neutre, sau chiar cele cu caracter de «protejare».

164
Se produce, de fapt, o voalare a trăsăturilor, care o evidențiază în alte
condiții, pe persoana dată, pe când celelalte trăsături au tendința de a se
manifesta în aceeași măsură, sau chiar se amplifică. Astfel, psihopații
impulsivi, în condiții favorabile pentru ei (cei din jur îi protejează de
excitanți, evită convorbirile care l-ar putea enerva), manifestă mai puțină
impulsivitate, iritabilitate, explozivitate. însă, condițiile date îl fac, pe de
altă parte, mai încrezut în sine, mai îngâmfat, mai cicălitor, chiar mai
insistent în cerințele sale. Mai sus am constatat faptul că, dacă reacțiile,
comportamentul acestor personalități nu primesc o ripostă cuvenită, ei
își dau răsfrâu emoțiilor, agresivității. Comportamentul de «protejare»
al celor din jur, nu rareori, îl face pe psihopat să creadă că totul îi este
permis.
în cadrul psihopatiilor paranoice, înmajoritatea cazurilor, compensarea
parcurge conform variantei pasive. Caracterul lor scandalos, înclinația de
a se axa asupra trăirilor negative și de a le «prelucra» până la prevalente,
cu o perseverență de invidiat în atingerea țelurilor puse, îi determină
pe semenii ce-1 înconjoară, să-i «îmbunătățească» climatul psihologic,
care uneori dă rezultate pozitive, compensându-1 pe acesta. Faptul dat se
manifestă prin atenuarea impulsivității, perseverenței și reversibilitatea
ideilor prevalente.
După cum sesizăm, în cazul compensării pasive, apar mecanisme
pseudocompensatorii, cu «îmbogățirea» complexului de simptome
caracterologice al personalității psihopatice, prin~ amplificarea unor
trăsături sau prin apariția trăsăturilor noi de caracter. în asemenea situație
anancasticii, dependenții și evitanții devin mai activi. în comportament
începe să apară Înclinația spre lăudăroșie, bravură, descătușare. Structura
psihopatiei în cadrul compensării pasive devine mai complexă, aceasta
provoacă uneori dificultăți în stabilirea profunzimii adevărate a acestora.
Alt element al evoluției psihopatiei, strâns legat de cele două
expuse mai sus (reacții și compensații) este decompensarea. Noțiunile
compensare-decompensare sunt interdependente, aceasta presupunând
coexistența lor și trecerea dintr-o stare în alta.
După datele mai multor autori (G.V.Morozov, N.C. Șubina,
1973; I.N.Bobrova și N.C. Șubina, 1982; A.G.Nacu, M.G.Revenco,
N.A.Oprea, 1971, 1980; B.V. Șostakovici, 1973; M.Revenco (1997)
ș.a.), decompensarea se manifestă prin pierderea mecanismelor de
compensare. Aceasta, conform observațiilor noastre, poate surveni și
fără vreo cauză serioasă, ca rezultat ale unor particularități endogene
ale evoluției psihopatiilor, sau, mai frecvent, în legătură cu acțiunea
factorilor nocivi.
Printre acestea putem enumera: situații psihotraumatizante persistente,
în care psihopatul este antrenat: boli somatice și infecțioase, pierderea

165
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

rolului «protejator» al mediului micro- și macro-social, alcoolizarea,

traumele cranio-cerebrale, schimbarea stereotipului de viață etc.
Clinic pierderea mecanismelor de compensare se manifestă prin
devoalarea, afișarea tabloului adevărat al structurii psihopatiei. Tabloul
clinic nu numai că devine «vizibil» în acest răstimp, dar se produce și
acutizarea trăsăturilor de caracter.
Această accentuare, predispune la apariția reacțiilor caracterologice,
care se soldează cu descărcări afective puternice.
în decompensare, psihopatul este conflictual, iritabil, sensibil la
orice acțiune din exterior. El devine neadaptabil, pierde posibilitățile de
apreciere critică a situației. De rând cu acutizarea trăsăturilor de caracter,
se constată tulburări de nivel nevrotic și reactiv.
La una și aceeași personalitate, manifestările decompensării sunt de
profunzime, durată și frecvență diferită.
Prin profunzimea decompensării subînțelegem gradul manifestărilor
clinice ale acesteia. Această profunzime depinde atât de fondul
«premorbid» pe care ea se declanșează, cât și de durata acțiunii factorului
psihotraumatizant și însemnătatea acestuia pentru psihopat.
în unele circumstanțe, se constată o sensibilitate deosebită la unii
factori psihotraumatizanți, acestea provocând decompensări frecvente.
După cum am mai constatat, după fiecare decompensare, sensibilitatea
psihopatului la factorii psihotraumatizanți declanșatori, crește. Fiecare
dintre decompensările uîterioare este mai profundă decât cea precedentă.
Considerăm evoluția dată fiind malignă, deoarece are loc agravarea
psihopatiei, până la apariția structurilor profunde (severe).
Pe de altă parte se constată faptul că, cu cât psihopatia este mai
severă, cu atât decompensările sunt mai frecvente, mai profunde și mai
persistente.
în baza celor expuse, noțiunile: reacție, compensare, decompensare
sunt strâns legate între ele.
Reacția caracterologică poate provoca pierderea mecanismelor
compensatorii și poate declanșa decompensarea. în decompensare,
reacțiile devin mai profunde, se manifestă mai frecvent, chiar până la
apariția în lanț.
Din punct de vedere clinic, decompensarea este o manifestare
evolutivă mai pronunțată. Despre aceasta ne vorbește prezența în clinica
decompensărilor a manifestărilor neurotice și reactive, precum și a
ideilor obsesive și prevalente (de gelozie, ipocondriace sau de relație). în
decompensare, ideile prevalente, frecvent au un caracter patologic, cu o
axare afectivă puternică asupra lor. Durata decompensării este mai lungă
- săptămâni, luni. în timpul acesteia, comportamentul psihopatului este
mai neadecvat, sunt afectate posibilitățile de apreciere critică a situației

166
și de adaptare socială, are loc scăderea sau pierderea capacității de
muncă, uneori se constată un comportament bizar. La personalitățile cu
predominarea radicalului astenic (anancasticii, evitanții) decompensarea
se caracterizează prin dispoziție scăzută, până la depresii și reacții de
refuz, acestea manifestându-se prin abandonarea necesității de a lupta,
de a-și apăra interesele și chiar demnitatea.
Vom mai constata unele deosebiri între manifestările evolutive-
«reacție» și «decompensare». După cum am menționat în capitolul
consacrat reacțiilor, clinica acestora se declanșează la una și aceeași
personalitate psihopatică, după un «clișeu», în limitele resurselor ei
caracterologice, deosebirile fiind neînsemnate. Decompensările produse
la una și aceeași personalitate, se aseamănă întru câtva, dar pot avea
simptome, care vădit le deosebesc.
Profunzimea decompensării nu întotdeauna corespunde structurii
psihopatiei. Se constată situații când decompensările profunde au loc
la un psihopat cu o structură caracterologică ordinară. Aceasta poate
fi acompaniată de infantilismul gândirii și a rațiunii, incapacitatea
de a aprecia corect situația, lipsa criticii față de starea sa, scăderea
productivității intelectuale. Totodată, menționăm faptul că în cadrul
psihopatiilor severe, decompensarea, de regulă, este profundă, lucru
care se datorează structurii complexe ale acestora.
După cum se știe, în cazul „psihopatiei severe” au loc mișcări
evolutive frecvente, trăsăturile de caracter și manifestările lor, practic,
nu se compensează, ele se acutizează frecvent și în orice mediu în care
nimerește psihopatul ce contribuie la agravarea structurii patologice
a personalității. Are loc scăderea criticii față de starea și faptele sale,
scăderea posibilităților de muncă și spitalizări frecvente. Personalitatea
are conflicte permanente cu cei din jur, este des antrenată în scandaluri
și procese judiciare.
Conform datelor noastre, în majoritatea cazurilor, psihopații devin
„severi”, pe parcursul vieții, aceasta survenind sub influența diferitor
factori nocivi, care influențează negativ evoluția personalității. Numai
în cazuri rare, structura ei este severă din preadolescentă și adolescentă.
Generalizând cele expuse, putem preciza că atât compensările, cât
și decompensările, sunt manifestări ale evoluției psihopatiei, legate
reciproc una de alta. în stare compensată, trăsăturile patologice ale
caracterului sunt voalate și au o manifestare clinică neînsemnată. Pe când
în decompensare, trăsăturile caracterului nu numai că sunt devoalate,
„demascate”, dar sunt și amplificate și însoțite de tulburări neurotice și
reactive, idei prevalente, etc. Decompensarea prezintă o manifestare a
evoluției cu mult mai profundă decât reacția.
Prezentăm unul din cazurile, în cadrul căruia a avut loc decompensarea,

167
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

și care a fost prezentat în mai multe comisii psihiatrice expertale cu

antrenarea a mai multor profesori experți.

S., 27 ani. Acuzat de omorul a două persoane.

Date anamnestice: Tatăl pacientului făcea abuz de alcool. In copilărie pacientul a
fost bolnăvicios, a suportat un șir de maladii infecțioase.Citește de la vârsta de 6 ani,
îi plăceau mult poveștile și povestirile cu caracterfantastic.
Era sensibil, orgolios, se străduia să fie permanent în centrul atenției, dorea să
pară original. Suporta cu greu situațiile neplăcute, devenea posomorât, tăcut, se
izola de cei din jur, se lăsa pradă fanteziilor, în care situația reală era înlocuită cu
una imaginară, se vedea în rolurile personajelor citite - puternic, neînfricat, luptător
pentru dreptate. In viața de zi cu zi, la fel, încerca să se comporte asemănător eroilor
din cărțile citite.
Mama îi îndeplinea toate capriciile, era încântată de capacitățile lui, îl considera
talentat, neobișnuit. Datorită acestuifapt, în familie el ocupa un loc privilegiat.
A început școala la vârsta de 7 ani - la școală era neastâmpărat, nerăbdător,
distrat. In anii de școală, prieteni apropiați n-a avut. Iubea muzica, de la 13 ani cânta
în orchestra de instrumente naționale.
După terminarea școlii și-a continuat studiile la școala de poliție, pe care a
absolvit-o cu mențiune. După absolvirea studiilor, a fost angajat la serviciu în secția
de poliție a orașului. La început, relațiile cu colegii săi de serviciu erau normale.
Mai apoi însă, a început săfie criticat de către colegii săi pentru faptul că se îmbracă
prea excentric, că poartă coafură «la modă». El încerca să le reproșeze că nu forma
determină conținutul, că având un asemenea exterior, el poate rămâne un bun polițist și
un om cumsecade. Din cauza acestei situații conflictuale a devenit irascibil. In același
an, a intrat lafacultatea de drept, fărăfrecvență, unde avea o bună reușită. La serviciu
continuau însă neplăcerile. A primit o caracteristică negativă din partea comisiei de
atestare, în rezultat, a fost retrogradat în funcție, fiind numit în calitate de inspector
de serviciu. Dar, și la noul său post de muncă era îngâmfat, arogant, își îndeplinea
neconștiincios sarcinile de lucru. O dată cu agravarea situației conflictuale, a devenit
retras, tensionat.
Ultimele luni înaintea infracțiunii se afla într-o stare de încordare emoțională,
iritare. Existau momente când nu se isprăvea cu lucrul. A devenit brutal, nu suporta
nici o ironie la adresa sa. Medita îndelungat despre situația nedreaptă, despre
atitudinea ostilă a colegilor de serviciu față de el. Uneori, chiar și în locurile publice
observa ironia persoanelor necunoscute despre felul în care se îmbracă.
In timpul unui serviciu, persoana reținută de el, l-a lovit în față, provocându-i o
hemoragie nazală. După acest incident, era neliniștit, iritat de faptul că un «simplu
vagabond» l-a putut lovi în față și el nu a putut să-i răspundă prin nimic. Criticile și
batjocurile din partea colegilor continuau și cu mai mult avan. El suferea mult din
această cauză.
Intr-o zi, și-a strâns bagajele, și-a luat arma pe care o avea în dotare, și a plecat

168
în orașul N. Lucrurile personale le-a lăsat în camera de păstrare. A luat micul dejun
și prânzul în restaurant. Ziua a umblat prin magazine, cinematografe, apoi, a luat
un taxi și a rugat să fie dus la strada P., unde, fără motive evidente, l-a omorât pe
șofer prin împușcare. A doua zi, la timp s-a întors la serviciu, era calm și discuta cu
interes noutatea despre asasinarea taximetristului, a luat parte la măsuri de căutare
a infractorului.
Considera că fapta făcută de el, este o pedeapsă pentru unitatea unde lucra.
Menționa că vor avea de răspuns cu toții, mai cu seamă, cei superiori. Totodată,
bătăile de joc, ofensele la adresa lui continuau, fapt ce l-a enervat și mai mult.
Peste 10 zile, din nou s-a dus în orașul N., unde a omorât un alt taximetrist.
După săvârșirea crimei, și-a îmbrăcat uniforma de polițist și s-a apropiat de locul
incidentului, unde a fost recunoscut de martorii oculari, și a fost reținut.
Când a fost interogat, a afirmat că a săvârșit aceste omoruri pentru a se răzbuna
pe toți, îndeosebi pe colegii săi de serviciu. A fost îndreptat la expertiza psihiatrico-
legală. In timpul aflării în spital, era liniștit, corect. Era nemulțumit de costumul de
spital, pe care era obligat să-l poarte. In secție era nesociabil, „ce poate avea în
comun cu acești idioți? " Insista să i se acorde condiții speciale.
De către comisia psihiatrico-legală a fost recunoscut iresponsabil. Starea lui a fost
apreciată ca o decompensare profundă a psihopatiei isterice.
Mai apoi, s-a mai aflat de câteva ori la expertiza psihiatrică. De fiecare dată, era
corect orientat. Datele anamnestice le expunea detaliat. Vorbea cu plăcere despre sine,
se străduia să creeze o impresie favorabilă, să se prezinte ca fiind cinstit, principial.
Afirma, că a fost projund lezat de ironia și batjocura colegilor săi de serviciu, de
faptul că era apreciat doar după îmbrăcămintea sa. Afirma că a săvârșit infracțiuni
și că e gata să-și ispășească pedeapsa cuvenită. Cu multă furie, afirma că a fost adus
la asemenea stare de relațiile anormale și tensionate cu colegii de serviciu. Preciza că
în jurul lui s-a creat o atmosferă de prigonire, „greșelile altora erau iertate, ale mele
- niciodată Motivele infracțiunii le explica diferit. Afirma, de exemplu, că afost adus
la așa stare de „batjocura colegilor”, care îl irita din ce în ce mai mult, în el creștea
senzația de jignire și ne dorința de a se supune cerințelor celor din jur.
Analizând starea sa după săvârșirea crimei, afirma că nici nu se gândea la
infracțiunea săvârșită. In acea perioadă, deseori se lăsa pradă fanteziilor. Își închipuia
că toată lumea s-a eliberat de nedreptăți și crime, că toți sunt egali, nu sunt nici țări,
nici granițe, își imagina că e dirijorul unei renumite orchestre, că are mulți prieteni
renumiți, multe admiratoare.
De către ultima comisie a fost recunoscut ca personalitate psihopatică, care a
săvârșit crima într-o stare de decompensare profundă și afost recunoscut iresponsabil.
A fost trimis să urmeze o cură de tratament într-un spital specializat, unde s-a aflat
timp de 2 ani.
Pe durata aflării în spital era liniștit, analiza crimele săvârșite și motivele lor.
Considera că acestea erau rezultatul acumulării unor trăiri negative, rezultatul stării
sale tensionate în care se afla, neplăcerilor la serviciu, batjocurilor - toate și-au găsit

169
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

ieșirea în săvârșirea acestor crime.

Amintindu-și starea după săvârșirea crimei, spunea că a simțit o ușurare
considerabilă, s-a ameliorat dispoziția. Halucinații, idei delirante la pacient n-au fost
depistate, tratament medicamentos n-a primit.
S-a acomodat ușor la condițiile de spital, citea mult, coresponda cu părinții. Se
interesa despre cunoscuți, vecini, despre rudele sale. Aștepta cu nerăbdare externarea
din spital. A fost trimis la expertiza repetată pentru sistarea tratamentului obligatoriu.
Statusul psihic: pacientul e orientat în timp, spațiu și în propria persoană. E ușor
antrenat în discuție. Afirmă că este sensibil, orgolios, că singur și-a creat imaginar
o tragedie din toate cele întâmplate, că de fapt își dă acum seama că nu au existat
motive serioase pentru săvârșirea crimelor, înțelege că lua prea în serios observațiile
colegilor săi de serviciu. Starea sa de dinaintea săvârșirii crimei o caracteriza ca fiind
foarte tensionată, insuportabilă, „ era supărat pe toată lumea ”, iar crima i-a servit ca
un „paratrăsnet”, prin intermediul căruia s-a descărcat de energia afectivă negativă.
Credea că săvârșind crima, îi va pedepsi pe cei ce l-au determinat să ajungă la o
asemenea stare, toți vor înțelege că vinovății adevărați ai crimei sunt șefii, și vor fi
aspru pedepsiți.
In secție se comportă adecvat, s-a adaptat ușor la regimul din spital. Avea unele
planuri pe viitor: ar dori să-și continue studiile la facultatea de drep, dar înțelege, că
după cele întâmplate - este imposibil. Idei delirante, halucinații, alte semne psihotice
n-au fost depistate.
Gândirea e logică, consecventă. Pacientul retrăiește profund situația creată.
A fost prezentat în mai multe comisii psihiatrico-legale. Starea a fost prețuită ca
decompensare. Iresponsabil.

După cum vedem din cele prezentate, S. este o personalitate

psihopatică de tip mozaic, în care se îmbină trăsăturile isterice cu cele
impulsive. Aceste trăsături se manifestă la el încă din copilărie, sub formă
de sensibilitate, înclinație de a atrage atenția asupra propriei persoane,
tendința de a da frâu liber imaginației, de a se lăsa pradă fanteziilor.
Desigur, că la structurarea psihopatiei a contribuit și educația, care
se încadrează în cea de tipul „idolul familiei” (O.V.Kerbikov; V.Ia.
Ghindikin): lui i se acordă o atenție deosebită, de capacitățile lui sunt
încântați, îi sunt îndeplinite capriciile și dorințele.
Cu vârsta, în comportamentul lui se reliefează tot mai pronunțat
trăsăturile mixte de caracter: impulsivitatea, explozivitatea, înclinația
către dezvoltarea reacțiilor, însoțite de explozii afective, pe de o parte, și
supraaprecierea sa, dorința de a se evidenția, pe de altă parte. Totodată,
se reliefează înclinația spre trăiri negative.
In situația psihotraumatizantă, la el apare o reacție de opoziție
față de cei din jur. Sentimentul de jignire, nedreptate și de știrbire a
demnității lui capătă cu timpul un caracter dominant, contribuind la

170
creșterea considerabilă a tensiunii emoționale. Acesta, la rândul său,
duce la înrăutățirea, complicarea situației psihotraumatizante, după tipul
„ciclului psihopatie” (O.V.Kerbikov), despre care am relatat mai sus. în
situația conflictuală, cauza căreia este personalitatea psihopatică, are loc
acutizarea trăsăturilor sale de caracter, fapt care și mai mult agravează
situația. Apare, de fapt, un cerc vicios, care este prezent în cazul dat.
Starea lui S.,ceaprecedat delictul,poatefi apreciată caodecompensare
profundă. Clinic, aceasta se manifestă prin prezența pe parcursul a mai
multor luni, a tensiunii emoționale, afectivității pronunțate, distracției,
scăderii posibilităților de muncă și intensificării considerabile a ideilor,
care capătă un caracter prevalent. Ideile prevalente despre nedreptatea
față de el, atitudinea ostilă, poartă, în această perioadă, un caracter mai
generalizat, când acesta consideră că dușmănia față de el, e manifestată
nu numai de colaboratori, dar și de alte persoane.
Pe fundalul acestei decompensări, la el tot mai mult crește tensiunea
emoțională, insatisfacția, furia care, până la urmă, se declanșează
neobișnuit. Momentul culminant, în lanțul neplăcerilor, a fost ofensa
primită în timpul cerții cu deținutul, aceasta și îl determină să se răzbune
pe toți, pentru toate.
Descărcarea afectivă se manifestă oarecum neobișnuit după tipul
deplasării afectului, prin acțiuni asemănătoare, celor impulsive. Furia,
nemulțumirea sunt provocate de colaboratori și de deținutul care l-a
lovit, însă, de suferit au avut persoane nevinovate. Ca și în cazul descris
mai sus, la S., după omor, e prezentă o senzație de ușurare, o descărcare
a tensiunii emoționale. Sunt caracteristice și afirmațiile lui, precum că
omorurile serveau pentru el ca un „paratrăsnet”.
Motivația neadecvată, caracterul impulsiv și stereotipic al acțiunilor
săvârșite, pot sugera prezența unui proces schizofrenic lent, prin faptul
că în cadrul schizofreniei sunt descrise multiple variante de reacții și
stări psihopatiforme (psihasteniform, isteriform, exploziv, hiperstenic,
schizoidiform, mozaic) (F.V.Kondratiev, 1982; A.S.Dmitriev, 1978 ș.a.).
Dar, după cum a arătat observația catamnestică în evoluție, la S.,
nu numai că nu s-a înrăutățit starea, dar ea s-a compensat. Această
compensare are loc fără tratament specific și se produce, după părerea
noastră, în legătură cu „climatul” favorabil în care el se găsește. în
condițiile spitalicești, la el are loc o atenuare a trăsăturilor patologice de
caracter. Ei se adaptează bine, apreciază critic starea sa și ceîe întâmplate,
lipsesc tulburări asociative și delirante. Totodată, nu se constată o
anumită evoluție „patologică” în manifestările psihopatice care, în cazul
schizofreniei, depinde de tempoul de dezvoltare al acesteia și, totodată,
are loc, de regulă, o transformare, îmbogățire cu simptome endogene.
Reacțiile afective în schizofrenie nu se declanșează după un „clișeu”,

171
■ Capitolul 6 Evoluția tulburărilor de personalitate

cum e caracteristic pentru psihopați, ci poartă un caracter mai universal,

la una și aceeași personalitate schizofrenică putem constata reacții
asemănătoare cu cele ale psihopaților atât de tip impulsiv și isteric, cât
și de tip astenic.
Evaluarea psihiatrico-legală a stării lui S. a reieșit din faptul, că
săvârșirea delictului a fost precedat de o decompensare profundă, pe
fundalul căreia s-a declanșat o reacție psihopatică neobișnuită, de tipul
„afectului deplasat”.
Profunzimea decompensării, cuprinderea afectivă puternică în acea
perioadă, până la apariția ideilor prevalent-delirante au și determinat
comisia de a-l recunoaște pe S. iresponsabil de cele săvârșite.

172
 Capitolul 7 Evolufia tulburărilor de personalitate sub influenta unor factori ■

CAPITOLUL 7 Evoluția tulburărilor de personalitate

sub influenta
9 unor factori nocivi

Unii factori nocivi cum ar fi alcoolismul, traumatismul cranio-

cerebral și somatogeniile, după observațiile clinice ale noastre și altor
cercetători influențează evoluția tulburărilor de personalitate de la
manifestări evolutive mai pronunțate în limitele structurilor formate
până la îmbogățirea tabloului clinic cu noi trăsături și chiar modificări și
transformări a radicalului caracterologic.

Evoluția psihopatiilor și intoxicația alcoolică

Chiar la începutul dezvoltării științei despre psihopatii, o atenție

deosebită se acordă faptului că personalitățile incluse în acest grup, sunt
predispuse către alcoolism.
încă I.G.Prichard (1835) considera beția o variantă a „nebuniei
morale”, („moral insaniti”). începând cu introducerea noțiunii de
alcoolism cronic de către M.Huss (1849), se consideră că cauza acestei
boli și schimbările care survin în legătură cu ea, sunt legate de anomaliile
înnăscute ale personalității.
Morel (1857), considera alcoolismul o boală prin care se manifestă
degenerația și simptomele ei. De aceeași părere era și Manian (1895),
care susținea că alcoolismul reprezintă un simptom al „degenerației”. Pe
aceleași poziții se situa și Craft-Ebing (1890), care sesiza predispunerea
constituțională ca fiind una dintre condițiile principale de dezvoltare a
alcoolismului cronic.
Alți cercetători (E.Kraepelin, 1908; Koch, 1904; Binswanger, 1908;
K.Bimbaum, 1926; E.Kahn, 1928; K.Gaupp, 1901 ș.a.) considerau
psihopatia ca unul din factorii etiologici principali ai alcoolismului.
De către Ziechen (1905), a fost chiar evidențiată așa numita constituție
psihopatică alcoolică. E.Bleuler (1914) afirma că „alcoolicii internați în
spitalele de psihiatrie sunt psihopați”.
în clasificarea constituțiilor psihopatice, prezentată de K.Kleist
(1926), de rând cu cicloizii, schizoizii era inclus și alcoolismul, care se
dezvoltă pe un fundal premorbid psihopatie. Această părere era destul
de răspândită printre psihiatrii germani ( Șeelert, 1919; H.Gruhle, 1923;

173
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

Kemrer, 1924; H.Hoffman, 1926; H.Binder, 1936 ș.a.).

Pe parcursul dezvoltării științei despre alcoolism, pe de o parte și despre
psihopatii, pe de altă parte, ideea că la psihopați e prezentă o predispunere
constituțională către alcoolism, era dezvoltată de majoritatea savanților
(P.B.Gannușkin, 1933; V.A.Vnukov, 1934; S.G.Jislin, 1935, 1959 ș.a.).
E de menționat faptul că o părere unică despre rolul psihopatiilor
în etiopatogenia alcoolismului, nu există până în prezent. Unii autori
exagerează rolul psihopatiilor în evoluția alcoolismului (Keyserlingk,
1962; A.Krestnicov, 1965 ș.a.).
O însemnătate deosebită au căpătat aceste idei, după constatarea de
către clinicieni a unui număr considerabil de psihopați printre bolnavii
de alcoolism.
După datele lui H.Lindinger (1963), în 60 la sută dintre cazuri,
consumatorii de alcool sunt psihopați, după V.V.Culikov, (1973) - 25 la
sută, iar după M.Ellerman - 1/3 din bolnavi.
Mulți dintre psihiatrii ruși acceptau ideea rolului deosebit al psihopatiei
în etiologia alcoolismului, dar nu-1 apreciau ca fiind fatal (E.A.Popov,
1956; A,N.Molohov, 1959; V.M.Banșcicov, 1965; I.I.Lukomskii, 1965;
O.E.Freierov, 1969 ș.a.).
Despre predispunerea psihopaților la apariția alcoolismului scriu:
V.A.Caciura, 1965; O.Igren-Gonson, 1971; N.L.Bocikariova, 1975;
LG.Urakov, 1974; A.A.Portnov, N.Piatnitkaia, 1973; M.G.Revenco,
1973, 1977; I.G.Uracov și V.V.Culikov, 1973, G.F.Kolotilin, 1970;
N.N.Ivaneț, 2012 ș.a.
Unii autori încearcă să facă o legătură între etiologia alcoolismului
cu unele forme concrete de psihopatii. Astfel, N.Petrilowitsch (1960),
atrage atenția la o frecvență destul de înaltă a alcoolismului la psihopații
de tip impulsiv. Despre aceasta, scriau și V.A.Ghilearovschii, E.A.Popov,
A.M.Rapoport, I.F.Slucievskii ș.a.
După părerea lui O.E.Freierov (1960, 1972), recunoașterea faptului
că psihopatiile ar fi fundalul clinico-biologic principal al alcoolismului,
ar „biologiza toată problema alcoolismului”. Totodată, el nu exclude
faptul, că unele personalități psihopatice încep să întrebuințeze alcool
din cauza particularităților anormale ale caracterului.
Despre predispunerea personalităților psihopatice către alcoolism
scriu în lucrările sale I.I.Lukomskii (1965), I.V.Strelciuk ș.a.
De către V.A.Gurieva și Vla.Ghindikin (1980) a fost studiat
alcoolismul la adolescenți. Ei au ajuns la concluzia că alcoolismul vădit
influențează structura psihopatiei la această vârstă. De rând cu aceasta,
au loc și schimbări organice ale personalității. Manifestările evolutive ale
psihopatiei capătă un caracter neobișnuit, prin care, alături de trăsăturile
patologice, se reflectă și schimbările organice ale personalității.

174
 Despre legătura strânsă dintre particularitățile tipologice ale
personalității și manifestările clinice ale alcoolismului relatează
A.M.Pleșco (1973), H.Walton (1968), N.G.Safianov (1974).
H.Walton, studiind 36 de bolnavi cu alcoolism cronic a dedus, că
particularitățile clinice ale alcoolismului sunt determinate de structura
personalității.
Oarecum altfel este privită problema evoluției psihopatiilor sub
influența intoxicației alcoolice. Schimbări ale personalității sub influența
intoxicației alcoolice cronice, au fost constatate de mulți cercetători.
Astfel, încă în anul 1908, S.A.Suhanov a descris tabloul clinic al
alcoolismului cronic, în dependență de forma psihopatiei. El constata,
spre exemplu, că la psihasteniei, „sentimentele morale” se păstrează
mai îndelungat, iar la psihopații isterici, alcoolismul cronic se constată
rar, explicând aceasta prin faptul că istericii suportă greu alcoolul.
E de remarcat că acest punct de vedere al autorului era progresiv în
acea vreme, deoarece, unii psihiatri identificau integral psihopatiile
cu modificări psihopatiforme, care survin drept ca și consecințe ale
alcoolismului cronic (T.Ziehen, 1905; A.Kramer, 1906; E.Bleuler, 1914;
Martins, 1914; Bumke,1926 ș.a.).
în anii 30, în Rusia, apare un șir de lucrări consacrate psihopatiilor și
alcoolismului (S.G.Jislin, 1928, 1935; I.A.Mizruhin, 1935; T.Iu.Iudin,
1935 ș.a.).
S.G.Jislin (1928), studiind rolul constituției și „factorului suplimentar”
în apariția psihozelor, descrie două grupe de alcoolici: sintoni și schizoizi,
în unele dintre lucrările de mai târziu (1935), în apariția schimbărilor
personalității cu degradare alcoolică, constată 2 momente: schimbările
organice, provocate de intoxicația alcoolică și dezvoltarea psihologică a
personalității, ca reacție la situație.
în una din lucrările sale, I.A.Mizruhin (1935) studiază detailat
schimbările psihice ce survin la psihopații epilcptoizi, în rezultatul
intoxicației aîcoolice cronice, în dependență de stadiile alcoolismului. El
constată că la etapa incipientă, are loc acutizarea trăsăturilor de caracter,
în a doua - însumarea trăsăturilor premorbide cu elemente de caracter
dobândit, iar în a treia - predominarea schimbărilor caracterologice de
origine organică.
Atât S.G.Jislin, cât și I.A.Mizrihin, accentuau însemnătatea aprecierii
diferențiate a schimbărilor personalității în dependență de stadiile
alcoolismului.
Constatând că evoluțiile personalității în legătură cu alcoolismul
cronic pot fi diferite, el a evidențiat forma lor schizoidă și isterică.
Din anii 60 a secolului trecut se activează cercetările în studierea
clinicii evoluției psihopaților, și din nou se trezește interesul față de

175
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

studierea formelor „agravate” de alcoolism.

O.E.Freierov (1960), în una dintre lucrările sale, consacrate evoluției
psihopatiilor sub influența intoxicației alcoolice cronice observă că,
la etapele inițiate, are loc acutizarea trăsăturilor de caracter. în stadiul
următor, se constată transformări ale particularităților psihopatice ale
personalității, iar la etapele finale - manifestările psihopatiei se înlocuiesc
cu semne ale encefalopatiei alcoolice.
Date analogice au fost obținute și de G.F.Kolotilin (1968),
M.G.Revenco (1973-1995), V.A.Kusakin (1992) ș.a. De rând cu aceasta
s-au studiat intens și variantele evoluției patologice, care are loc în
legătură cu alcoolismul cronic (E.M.Judko, 1957; I.I.Lukomskii, 1965;
I.M.Piatnițkaia, 1969 ș.a.).
I.M.Piatnițkaia (1960) a evidențiat patru tipuri de dezvoltări patologice
la alcoolici: apatică, explozivă, obsesivă și isterică. Unele din aceste
schimbări ea le atribuia acțiunii intoxicației alcoolice.
Mai mulți psihiatri au studiat particularitățile clinice ale alcoolismului
în dependență de structura premorbidă a personalității, (A.L.Igonin,
1974; T.P.Nebarakova, 1977; E.M.Novikov, 1977 ș.a.).
Studierea particularităților clinice ale alcoolismului la personalitățile
cu tulburări depresive (A.L.Igonin), astenici și psihasteniei
(I.P.Nebarakova) și la isterici (E.M.Novikov), a permis să fie evidențiate
unele particularități ale evoluției alcoolismului la aceste personalități.
De exemplu, la isterici survine mai rapid dependența către alcool,
precum și schimbări ale personalității. O nuanță „tipologică” au la ei și
manifestările abstinenței și psihozelor.
N.I.Ivaneț și A.L.Igonin (1983) constatau că la etapele inițiale și medii
ale alcoolismului, au loc acutizări ale particularităților premorbide ale
personalității. Ca tipuri de evoluție mai frecvent întâlnite, ei evidențiază
următoarele: sinton, instabil, astenic, exploziv și „ altele”, la care ei
atribuie tipurile mai rar întâlnite: distemic, schizoid.
Printre factorii cauzanți ai consumului și dependenței de alcool,
autorii tratatului de psihiatrie OXFORD, ediția a Il-a (1994), indică și
particularitățile personalității, cărora, de fapt, le atribuie doar rolul „de
creștere a vulnerabilității față de ceilalți factori”.
Cercetările efectuate pe parcursul ultimilor decenii au arătat
că în etiologia alcoolismului, rolul principal îl joacă factorii sociali
(G.V.Morozov, V.E.Rojnov, E.A.Babaian, 1983; A.C.Kaciaev, 1989;
Wieser, 1972 ș.a.). Totodată, este demonstrat faptul că la copiii născuți
de femei bolnave de alcoolism, este prezent un risc crescut de a suferi de
alcoolism (N.N.Ivaneț, 2000).
R. Leonhard (1983) caracterizând personalitățile excitabile, constată
că la acestea frecvent întâlnim alcoolism cronic.

176
 Generalizând concepțiile teoreticienilor privind problema
rolului psihopatiilor în etiologia alcoolismului, putem sesiza că pe
parcursul anilor, are loc o evoluție a lor. Dacă la începutul secolului XX,
prezența psihopatiei se considera fatală în proveniența alcoolismului,
mai târziu, aceste afirmații devin tot mai rare. Cei care au rămas pe
asemenea poziții, de rând cu factorii constituționali, indică și mulți alți
factori (fizici, psihici ș.a.m.d.). In ultimele decenii, s-a stabilit ipoteza că
rolul principal în etiologia alcoolismului o au influențele sociale, părere
care o împărtășim și noi.
Pe de altă parte, practica arată că alături de factorii sociali, o mare
însemnătate o au și factorii biologici, care pot predispune la apariția mai
ușoară a dependenței de alcool. Printre acești factori, se pot enumera
și psihopatiile, acestea, la rândul lor, fiind influențate în evoluție de
intoxicația alcoolică.

Manifestări clinice ale psihopatiilor în ebrietatea alcoolică

Studierea manifestărilor clinice ale psihopatiilor în ebrietatea

alcoolică, prezintă interes atât din punct de vedere al particularităților
survenite în acest caz, cât și de faptul că, chiar până în prezent, persistă
părerea că „fundalul” psihopatie ar avea un rol deosebit în apariția
ebrietății patologice.
Această părere persista de la începutul studierii acestei forme de
ebrietate (Kramer, 1903; K.Bimbaum, 1909; E.Bleuler, 1914; K.Kleist,
1926; O.Bumke, 1928 ș.a.).
După părerea lui R.Wiss (1967), psihopații impulsivi sunt predispuși
spre ebrietate patologică.
Sunt descrise diferite variante de ebrietate simplă, care poate apărea
la psihopați. Astfel, O.E.Freierov (1961) evidențiază trei forme de
ebrietate la psihopați: explozivă, disforică și isterică. Fiecare din ele se
întâlnește preponderent în cadrul uneia din tipurile de psihopatie. In una
din lucrările sale de mai târziu (1967), consacrate problemei ebrietății
patologice, el constată, că nici o formă a psihopatiei nu predispune la
ebrietate patologică „aceasta apare la psihopați tot așa de rar, ca și la
persoanele normale”. în manualul de psihiatrie judiciară (M. 1977) se
menționează „că părerile anterioare, precum că ebrietatea patologică
apare la personalitățile instabile... nu se adeveresc clinic prin observații”.
în majoritatea lucrărilor consacrate alcoolismului îa psihopați, se
constată că diferite variante ale ebrietății, preponderent se întâlnesc
în cadrul unui sau a altui tip de psihopatie (G.F.Kolotilin, 1970;
E.M.Novikov, 1977; A.L.Igonin, 1974, T.P.Nebarakova, 1977 ș.a.).
Lucrări dedicate studierii manifestărilor clinice ale psihopatiilor

177
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

în ebrietatea alcoolică, sunt relativ puține (G.T.Kolotilin, 1970;

O.E.Freierov, 1972, M.Revenco,1977).
Studiile efectuate de noi, pe parcursul mai multor ani, ne-au permis
a concretiza unele aspecte de manifestări ale psihopatiilor în ebrietatea
alcoolică, pe care le expunem mai jos.
Analiza evoluției clinice a psihopatiilor de tip exploziv (impulsiv)
sub influența intoxicației alcoolice acute, a arătat că intoxicația alcoolică
provoacă la aceste personalități o acutizare pronunțată a trăsăturilor de
caracter. E caracteristică actualizarea trăirilor psihotraumatizante, care
până la ebrietate „ar fi fost” pentru psihopat neutre, neînsemnate. Are
loc, de regulă, și hiperbolizare a situațiilor psihotraumatizante.
în majoritatea cazurilor, are loc o scădere a dispoziției, care este
însoțită de impulsivitate, furie, excitație motorie. Această excitație are
un caracter haotic, lipsită de un scop anumit, manifestându-se după
modelul „fulgerelor și tunerelor”. Furia, excitația sunt însoțite de
tendințe agresive.
în unele cazuri, dispoziția devine brusc scăzută. Psihopatul
este posomorât, anxios, furios. Pe acest fundal apare o avalanșă a
impulsivității și furiei, care sunt însoțite de acte agresive îndreptate
asupra ofensatorului. De regulă, agresivitatea poartă un caracter masiv,
acțiunile sunt monotipice, manifestările și evoluția lor, apropiindu-le de
cele impulsive.
în starea de ebrietate alcoolică, comportamentul unor personalități,
manifestările clinice în ansamblu, au o nuanță isterică. Ele devin
demonstrative, lăudăroase și chiar înclinate spre pseudologii. Reacțiile
afective în acea perioadă se caracterizează prin hiperbolizarea furiei
și insatisfacției, exagerarea emoțiilor, demonstrativitate. în timpul
manifestării acestora, psihopatul îi amenință pe cei din jur, îi insultă,
gesturile și mimica capătă expresii amenințătoare; el este prea insistent
în cerințele sale, este foarte cicălitor.
E caracteristic faptul că reacțiile care decurg acut, cu descărcări
afective pronunțate, îa apogeul lor sunt însoțite de o oarecare obnubilare
și îngustare a conștiinței.
De regulă, acțiunile agresive poartă un caracter neadccvat cauzei, se
deosebesc prin cruzimea lor, suferinzii fiind cei ce au provocat furia
sau care se aflau în relații tensionate cu psihopatul. în unele situații,
nemulțumirea psihopatului, furia lui pe parcursul reacției afective,
nu scade ci, dimpotrivă, crește. Acțiunile acestuia au, în acest caz, un
caracter dezordonat, haotic, ele sunt absurde, în ansamblu nemotivate,
impulsive.
în majoritatea cazurilor, descărcarea afectivă duce la dispariția
furiei, pe când excitația psihomotorie și sensibilitatea față de excitanții

178
psihotraumatizanți, se micșorează treptat.
La psihopații, care în „premorbid” se manifestau ca epileptoizi,
ebrietatea provoacă o scădere a dispoziției, conținutul căreia era
asemănătoare cu cele disforice. Aceasta era însoțită de o tensiune
emoțională înaltă. Furia, anxietatea repede ating grade, care, în legătură
cu vreun factor neînsemnat, sau fără acesta, se descarcă printr-o erupție
afectivă puternică, cu acte distructive și de violență, „ținta” agresivității
fiind mai concretă.
In ansamblu, la toate personalitățile acestui grup, în ebrietate are loc
diminuarea etapei inițiale a reacțiilor psihopatice. Etapa de acumulare a
tensiunii emoționale se „comprimă” în timp. Etapa exploziei afective,
erupția afectivă, poartă un caracter masiv, excesiv și brutal cu acțiuni
agresive nestăvilite. Durata acesteia este, de obicei, mai mare decât în
stare de veghe. Semnele de epuizare post-explozive, se manifestă divers.

K., 24 ani, acuzat de omor.

A crescut și s-a dezvoltatfără particularități. Din fragedă copilărie era capricios,
nervos, totdeauna cerea îndeplinirea cerințelor sale, iar dacă acestea nu erau
îndeplinite - plângea zile întregi. La școală era distrat, ușor iniția conflicte cu
pedagogii și elevii, era impulsiv, exploziv, se bătea cu cei mai mari decât el.
In timpul serviciului militar, des era pedepsit în legătură cu încălcarea disciplinei.
După demobilizare, s-a căsătorit. Are un copil. El s-a angajat la o uzină.
La început viața familială era normală. Dar din cauza caracterului său scandalos,
aveau loc frecvente conflicte familiale. După caracter el rămânea impulsiv, brutal,
bătăuș, scandalagiu..
Pe la vârsta de 22 ani a început să consume băuturi alcoolice. In stare de ebrietate,
era de necunoscut: devenea furios, agresiv, „ lipsit de sentimentul de milă ”, distrugea
tot ce-i cădea „sub mâini”. Scandalurile, deseori, se transformau în bătăi, în timpul
cărora, el era deosebit de agresiv, în rezultat, soția fugea la rude. După aceste erupții
afective, el se liniștea cu greu.
în una din zile, a venit acasă beat și găsind-o pe soacră-sa, cu care era în relații
tensionate, a început să-i ceară să plece din casa lui, striga la ea, cerea se plece
imediat. Dar, soacra s-a luat la ceartă cu el, îi reproșa și îl acuza de comportament
ostil.
Pe neașteptate, K. a lovit-o în cap cu un obiect greu din metal, omorând-o pe loc.
Lovituri a primit și soția, care a încercat să-l liniștească.
După cele săvârșite, și-a dus feciorul la părinții săi, iar mai apoi, singur s-a
prezentat la poliție.
în timpul expertizei, era impulsiv, exploziv. Atrăgea atenția medicului că în stare de
ebrietate este și mai nervos și mai impulsiv „ de mă pornesc, nimeni nu mă oprește ".
Cu lux de amănunte povestește despre relațiile cu soacra. Permanent avea

179
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

pică pe ea, deoarece, se amesteca în toate, îl dojenea des că-i bate fata, îl avertiza că
își va lua fiica acasă. Relatează, că prin spusele sale, soacra l-a ofensat. Nu înțelege
de unde a luat acel obiect defier cu care și-a omorât soacra. Nu regretă că și-a omorât
soacra, regretă doar că și-a lovit soția.
Comisia psihiatrico-judiciară l-a recunoscut ca personalitate psihopatică de tip
exploziv. Responsabil.

După cum vedem din istoria prezentată pe scurt, K. este încă din
copilărie o personalitate cu un caracter, tabloul clinic al căruia, cu
certitudine, ne permite să considerăm că este vorba despre o psihopatie
de tip impulsiv. Reacțiile lui afective apar îndată după ofensă și decurg
în mod exploziv, fiind însoțite de agresivitate.
In timpul ebrietății alcoolice, are loc o acutizare a trăsăturilor sale de
caracter, îndeosebi, a impulsivității și explozivității.
Reacția lui în timpul ebrietății are loc după schema: „Stimul-reacție”.
Evaluarea psihiatrico-judiciară a cazului reiese din faptul că structura
psihopatiei la K., nu atinge grade severe, delictul este săvârșit în stare de
ebrietate în timpul unei reacții psihopatice, care nu este altceva, decât o
reacție caracteristică pentru K. dar cu consecințe mai monstruoase.
La personalitățile paranoice în stare de ebrietate, are loc o amplificare
a trăsăturilor de caracter. Destul de evidențiat, aceasta se manifestă la
paranoicii înclinați spre idei prevalente de gelozie. în timpul ebrietății,
ei devin mai suspicioși, mai sensibili, mai atenți la comportamentul
și spusele obiectului geloziei. Mai acut, aceasta se manifestă dacă în
anturajul persoanei iubite se află subiectul către care, chipurile, soția
(soțul) „manifestă” interes.
Apariția ideilor prevalente de o intensitate mare, poate fi precedată
de un pretext neînsemnat, după conținut asemănător celui existent și în
stare de veghe.
Dar în timpul ebrietății, sensibilitatea față de aceștia este mult mai
sporită. Un zâmbet ocazional observat, o glumă la adresa cuiva, o invitație
la dans, pot servi drept cauză de apariție spontană a ideilor dominante,
despre comportamentul infidel al soției (soțului), care repede ating
nivelul de prevalente. Din acest moment psihopatul devine impulsiv,
furios. El solicită plecarea de la petrecere, cere explicații, învinuie soțul
(soția) de comportament suspect. Intenția de a-1 liniști, de a-i dovedi că
greșește, îl irită și mai mult.
Ca pretext, pot servi și alte „semne”: întoarcerea mai târzie de la
serviciu, înfățișarea obosită, un număr de telefon găsit scris pe o bucățică
de hârtie, și mai cu seamă, refuzul contactului sexual.
E caracteristic că, în starea de ebrietate, ideile prevalente sunt însoțite
de tensiune afectivă în creștere, care relativ repede se descarcă prin erupție

180
afectivă, cu acte agresive sau alte acțiuni neordinare. Agresivitatea poate
fi îndreptată și asupra sa, sub formă de act de sinucidere, fapt care nu se
constată la aceste personalități în stare de veghe.
Alt tip de reacție, care apare la aceste personalități relativ ușor în stare
de ebrietate, sunt cele cu idei de relatare și urmărire.
Pe fonul ebrietății la ei se acutizează, iar în situații noi, apar anxietatea,
suspiciunea de intenții rele ale a celor din jur, mai cu seamă, a oamenilor
necunoscuți. Are loc o creștere rapidă a ideilor de urmărire, care atât de
mult îl afectează pe subiect, în cât, în același moment, el primește decizia
de a se apăra sau de a fugi. încercarea de a-1 convinge de neveridicitatea
temerilor sale nu se încununează cu succes. Reacția paranoială, în aceste
cazuri, are un caracter supraacut.

B., 33 ani, acuzat de omor.

în copilărie s-a dezvoltat fără particularități. A frecventat școala de la 8 ani. A
terminat 5 clase, după care a plecat la cursurile de tractoriști.
După terminarea acestora, a lucrat tractorist în gospodăria colectivă, mai apoi, ca
șofer. La 19 ani s-a căsătorit, are un copil. De la 20 ani, timp de 3 ani, a făcut serviciul
militar. La vârsta de 23 ani a fost condamnat la 10 ani închisoare, ca disident.
Peste un an a fost eliberat. In acest răstimp, soția s-a măritat cu alt cetățean.
Curând, s-a recăsătorit și el. Are un copil.
La petreceri întrebuința aproximativ 200-300 gr. votcă, dar nu se îmbăta, devenea
vesel, vioi. Se caracterizează ca un om foarte cinstit și „ iubitor de dreptate ”, dar
impulsiv. Des făcea scene de gelozie soției, dacă aceasta undeva se reținea sau pleca
fără știrea lui de acasă.
Peste vreo câțiva ani, s-a transferat cu traiul în alt oraș, instalându-se la cunoscuți.
In una din zile, după consumarea a aproximativ 400 gr. de votcă, vorbea mult,
cerea de băut, dar nu manifesta semne de ebrietate. In acest timp, de el s-a apropiat
un necunoscut care era beat și s-a încadrat nemijlocit în conversație. A început a se
interesa de trecutul pacientului, îi propunea bani pe datorie și promitea să-l angajeze
la lucru.
Peste un timp, necunoscutul i-a propus să meargă cu ,,taxi-ul", fiind întrebat
încotro, a răspuns suspicios - „ vei vedea ”. Aceasta l-a alarmat pe pacient, deoarece
era vreme târzie, s-a gândit că poate fi atacat, dar despre bănuielile sale nu spunea
însoțitorului său. A hotărât să nu plece, spunându-i acestuia că trebuie să-și avertizeze
soția. Dar necunoscutul a declarat că va merge cu el acasă. In drum spre casă,
pacientul a observat că străinul se comportă suspect. A început să-l întrebe dacă poate
avea încredere în el și i-a propus să scrie lozinci antistatale. Acest fapt, încă și mai
mult l-a alarmat pe B. A apărut bănuiala că necunoscutul este un bandit. Avea frică și
căuta cum să „scape de el”.
Venind acasă, s-a temut să-i „ sugereze soției ideea să cheme poliția ", cum hotărâse
anterior, crezând că prin aceasta îl va provoca pe însoțitorul său. Pentru a „ întinde

181
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

de timp", a invitat necunoscutul la masă. Frica continua să crească, deoarece,

comportamentul necunoscutului dovedea că el pune la cale „ceva rău ”, mai cu seamă
că a refuzat să mănânce, și îl tot grăbea pe B. să meargă ,, undeva”. Aceasta, pe
deplin l-a convins pe B. că nu va scăpa de necunoscut și a hotărât că trebuie ceva
de întreprins. A declarat că nu va pleca, până nu sosește poliția. In acel moment,
necunoscutul a vrut să pună mâna „pe un cuțit", dar B. i-a anticipat fapta, a apucat
cuțitul și l-a lovit de vreo câteva ori pe necunoscut. După spusele lui B., el nu ține
minte cum l-a lovit pe acesta, și și-a „revenit” când străinul era deja la podea.
Polițiștilor care au sosit la fața locului, le-a declarat: „Luați-l, eu l-am omorât,
oameni ca el nu trebuie să trăiască pe pământ ”. Luând-și rămas bun de la soție, a
spus: „ Vei ști pe cine am omorât
După spusele rudelor celui omorât de B., necunoscutul, în acea seară, era în stare
de ebrietate, iar în timpul acesteia, el era, de obicei, lăudăros, promitea multe.
De către comisia psihiatrico-legală a fost recunoscut iresponsabil. Curând, s-a
instalat cu traiul în alt oraș, temându-se de răzbunarea apropiaților decedatului.
Acolo s-a liniștit, s-a angajat la serviciu. Primind o scrisoare de la tatăl său, din care
a aflat că cineva l-a căutat, s-a alarmat, dormea rău, era neliniștit, se temea să iasă
singur în oraș, pregătea obiecte pentru apărare.
In acest timp, au devenit mai frecvente și conflictele familiale. El își suspecta soția,
manifestând gelozie față de ea.
Primind o invitație la secția de poliție, s-a speriat, se ascundea, avea temeri că va
fi tras la răspundere.
A fost din nou trimis la expertiză.

Statusul psihic.
Conștiința clară. Comunică date anamnestice depline. Este deprimat și axat la
situația ce s-a creat. Fiind întrebat de acțiunea social-periculoasă care a comis-o, el
se neliniștește, în ochi îi apar lacrimi. Cu amănunte povestește despre delict, spune că
în acel timp era ferm convins că necunoscutul punea ceva rău la cale. Chiar și acum,
rămâne oarecum cu îndoielifață de cele întâmplate. Când este întrebat despre relațiile
cu soția, avea gelozie față de ea sau nu, se irită, se enervează, subliniind că acestea
sunt chestiuni familiale. Pe urmă, totuși, povestește că a manifestat gelozie, deoarece,
el „are un așa caracter", dar totodată, susține că nu are motive pentru a o suspecta
de infidelitate. Comportamentul în secție este normal. Criticafață de acțiunea social-
periculoasă săvârșită, este insuficientă.
Comisia a concluzionat, că B. este o personalitate psihopatică, cu înclinație către
reacții paranoice. In momentul săvârșirii acțiunii social-periculoase, a suportat
o reacție paranoică acută, provocată de intoxicație alcoolică. A fost recunoscut
iresponsabil.

După cum se vede din cele expuse, B. este o personalitate de tip

paranoid, în caracterul căreia se evidențiază impulsivitatea, suspiciunea,

182
înclinația spre idei prevalente de gelozie. Starea lui psihică, în timpul
ce a precedat acțiunii social-periculoase, se poate aprecia ca o reacție
paranoică acută, apărută pe fundalul ebrietății alcoolice. Aceasta reiese
din faptul că trăirile lui sunt monotematice, reflectă o situație concretă,
incluzându-se în patoplastica fenomenelor psihopatologice.
Interpretarea delirantă apărută la pacient, este determinată, în oarecare
măsură, de trecutul lui. In statusul psihic, în acea perioadă, se constată
- suspiciune pronunțată, apreciere incorectă iar apoi patologică, a celor
ce se întâmplă. Se constată apariția ideilor prevalente, care cresc în
avalanșă până la gradul de prevalente patologice, atingând, mai apoi,
nivelul celor delirante. Acestea au și determinat comiterea acțiunilor
social-periculoase. Se constată totodată o apreciere critică întârziată a
celor întâmplate, fapt care se explică prin scăderea posibilităților critice,
provocată de intoxicația alcoolică. Decizia comisiei psihiatrico-legale,
care l-a recunoscut pe B. iresponsabil, a reieșit din cele menționate mai
sus.
Utilizarea alcoolului de către astenici și psihasteniei (anancastici,
dependenți, anxioși-evitanți) era legată de necesitatea lor de a se adapta
la cerințele vieții. Fiind necomunicabili, nehotărâți, permanent alarmați,
ei se află într-o stare de insatisfacție sufletească și au un fond de dispoziție
scăzută.
Relațiile cu alte personalități sunt dificile. Din răspunsurile la
întrebarea care sunt motivele începerii consumului de alcool, putem
constata printre ele necesitatea: „de a se izbăvi de gândurile grele”, „de
a se relaxa”, „de a ușura contactele cu cei din jur”, „de a se simți mai
încrezuți în sine”.
La început, ebrietatea ducea la o oarecare „descătușare” a psihopatului:
se produce o anumită înviorare și ușurare în stabilirea contactelor. Unii
din ei, în timpul ebrietății devin mai comunicabili.
Dar, pe măsura creșterii gradului de ebrietate, această stare des este
substituită de un fon depresiv al dispoziției, cu amplificarea sentimentului
de inferioritate, a anxietății și neliniștii. Are loc accentuarea ideilor despre
inferioritatea sa, sau apariția ideilor dominante despre incapacitatea de a
corespunde cerințelor vieții și imposibilitatea de a mai exista „așa cum
este”.
în unele cazuri, tristețea îl aduce pe individ la gândul despre inutilitatea
vieții, aceasta fiind la nivel ideativ, deoarece trăsăturile de caracter îl
împiedică să ia o decizie concretă, și mai mult, de a o îndeplini.
Sunt constatate cazuri când, în timpul ebrietății, pacienții de acest tip,
expuneau idei de gelozie cu caracter prevalent.
In unele situații, e prezent un comportament hipercompensator:
personalitatea devine demonstrativă, mai încrezută, mai hotărâtă, ea

183
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

afișează bravadă, poate să devină chiar obraznică.

In cazurile când stării de ebrietate i-a precedat o tensiune emoțională
de grad înalt, legată cu situații psihotraumatizante de lungă durată, la ei
se pot declanșa reacții „explozive” acute, însoțite de acțiuni agresive.
După cum am constatat, în partea consacrată reacțiilor psihopatice
(caracterologice), aceste forme de reacții sunt rar întâlnite și se manifestă
la ei ca ceva neașteptat, necaracteristic pentru dânșii. Acestea prezintă o
descărcare afectivă a tensiunii emoționale, care s-a acumulat pe parcursul
unei perioade îndelungate, a ceea ce s-a sedimentat pe parcursul vremii.
Aceste descărcări decurg destul de furtunos, frapându-i pe cei din jur
prin manifestările sale.

T., 29 ani, acuzat de omorul soacrei, socrului și provocarea leziunilor corporale

soției.
După caracter, din copilărie era timid, lipsit de inițiativă, cu vârsta, aceste trăsături
au devenit mai accentuate - el era peste măsură de nehotărât, închis în sine, ușor se
pierdea în situații dificile.
La vârsta de 28 ani s-a căsătorit. Soția, după caracter, era nervoasă, capricioasă.
Peste câteva luni, ea îi spune că a greșit măritându-se cu el, caută să-l înjosească, îi
declara că-l va „ lepăda ”, Infamilie, frecvent aveau loc scandaluri. T. permanent avea
frica că vafi alungat sau abandonat de ea.
Cu câteva zile până la săvârșirea delictului, între ei a avut loc un conflict la care a
participat și soacra. In timpul cerții, într-un acces defurie, el a scos inelul de căsătorie
și l-a aruncat pe masă, iar soția l-a aruncat afară prin fereastră, declarând că prin
acest gest „ toate s-au sfârșit ”, după care, l-a impus să părăsească locuința.
Două zile nu s-a prezentat acasă, era deprimat, a dormit rău, analiza situația
creată. Considera că «toate s-au terminat», nu știa «încotro s-o ia», simțea că fără
sprijinul soției se va pierde. In aceste zile, femeia a trecut cu traiul în locuința nouă,
primită mai înainte.
Când s-a întors acasă, afost certat, înjosit, alungat cu amenințarea că nu v-a,, mai
fi primit". Enervat, a băut șampanie aproximativ 200 ml. și 250 ml. votcă. Seara,
soția și mama acesteia, i-au cerut să părăsească locuința El a îmbrăcat paltonul și
se pregătea să plece, dar soția îl grăbea, l-a ofensat cu cuvinte înjositoare. S-a simțit
distrus moral, avea sentimentul umilirii, era deprimat. Pe neașteptate, a scos pistolul
(lucra polițist) și a împușcat în soție, în soacră și socru. A încercat după aceasta să
se sinucidă, dar nu i-a „ ajuns curaj " Singur s-a prezentat la secția de poliție, unde a
povestit despre cele întâmplate.
Fiind la expertiză, relata despre sine că era cinstit, liniștit, neîncrezut în forțele
proprii. Cu nervozitate povestește despre soția sa, care aveafață de el un comportament
grosolan, îl ținea „sub călcâi", îi cerea supușenie și care nu era mulțumită de el în
„ toate privințele ”, Povestind despre aceasta, plânge, spune că, în pofida la toate, o
iubea.

184
 Regretă cele întâmplate, dar consideră că ea l-a „adus până la această stare”. Pe
toate le-a răbdat, dar, de această dată, afirmațiile soției și soacrei „ m-au Jignit mai
tare ”, „ mi-am amintit tot ce ele mi-au spus, m-au înjosit ”.
Tulburări psihotice nu s-au constatat.
Ca personalitate psihopatică de tip anxios-evitant, care a săvârșit delictul în stare
de ebrietate alcoolică simplă, a fost recunoscut responsabil.

După cum vedem, la o personalitate anxios-evitantă, aflată în stare de

ebrietate, are loc o descărcare furtunoasă a tensiunii afective. Ebrietatea,
nu numai că a predispus la o enormă descărcare emoțională, dar și a
reactualizat trăirile precedente, a contribuit la creșterea tensiunii afective,
care «se cerea» exteriorizată.
La majoritatea personalităților histrionice s-a constatat o toleranță
joasă față de alcool, chiar la începutul consumării lui. Totodată, la ele
foarte devreme s-au observat forme anamnestice de ebrietate.
în tabloul clinic al ebrietății, atrage atenția instabilitatea manifestărilor
emoțional-volitive, cu oscilații ale dispoziției, de la cea euforică, până la
impulsivitate pronunțată, explozivitate, mânie, furie.
Trăsăturile lor de caracter, în stare de ebrietate se acutizează, căpătând
forme hiperbolizate, care favorizează un comportament neobișnuit,
oarecum grotesc infantil.
Se evidențiază demonstrativitatea, teatralizarea și, îndeosebi,
capriciozitatea. Se mărește evident înclinația spre lăudăroșie și dorința de
a fi original. Se constată o instabilitate emoțională pronunțată: devenind
capricioși, cer de la cei din jur supușenie, îndeplinirea incontestabilă a
cerințelor, manifestă un interes sporit față de persoanele de sex opus,
sunt misterioși și peste seamă de pretențioși.
La unii din ei, ebrietatea este însoțită de reacții primitive, scandaluri
„isterice”, înclinație de a-i „agăța” pe cei din jur, plâns nemotivat, ce
poate trece în râs, hohote, crize psihomotorii, acte de sinucidere.
în timpul ebrietății, la aceste personalități foarte frecvent are loc
actualizarea trăirilor avute cândva, legate de persoane concrete. Acestea
se hiperbolizează, aducând prin mecanismele isterice de autoiritate, la
o tensiune emoțională puternică, cu descărcări sub formă de erupții și
explozii afective.
Erupția afectivă e orientată deseori asupra unei persoane din anturajul
psihopatului. încercarea de a-1 liniști, nu numai că nu se încununează cu
succes, dar, dimpotrivă, duce la o creștere a insatisfacției. E caracteristică,
totodată, tendința de a vorbi mult, de a fi în mișcare. La personalitățile
isterice cu înclinația de a se lăsa pradă fanteziilor în timpul ebrietății,
acestea capătă forme caricaturale. Are loc o pierdere a hotarului dintre
fantezie și realitate.

185
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

Dorința și visul de a fi o persoană importantă, de a duce o viață

interesantă și mai frumoasă, pentru isteric, în timpul ebrietății căpătau
un caracter de realitate. Ebrietatea predispunea și ușura trecerea în lumea
fanteziilor. In stare de ebrietate ei se considerau artiști renumiți, eroi,
învățați de renume sau diferite alte personalități, „tipul” cărora depindea
de situație. E caracteristic faptul că în unele cazuri, cu cât mai mult cred
cei din jur în „personajul” prezent, cu atât mai mult istericul intră în
rol. Intruchipându-se în diverse roluri, ei se implică în diferite aventuri,
jucându-și rolul până la sfârșit.

B., 33 ani.
După caracter, din copilărie era neascultător, impulsiv, bătăuș. La vârsta de 23
ani a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru furt. După eliberare, continuă
să trăiască cu părinții. B. era demonstrativ, sensibil, înclinat spre fantezie. In timpul
acestora, se întruchipa în diverse roluri de personaje citite sau auzite.
Peste un timp, fiind în stare de ebrietate, s-a îmbrăcat în uniformă de polițist,
prezentându-se celor din jur drept lucrător al secției de poliției. A ieșit în stradă și
verifica mașinile și documentele șoferilor. Fiind reținut, a inițiat o bătaie în secția de
poliție. A fost din nou judecat la 3 ani de detenție. Repede a fost eliberat. Peste tot,
unde se angaja la serviciu, era nedisciplinat, impulsiv, brutal. Din această cauză era
disponibilizat din colective.
Din spusele părinților, pe parcursul ultimilor ani, avea un caracter impulsiv,
nervos, dar totodată, era „un mare fantezist” și mincinos. Le povestea consătenilor
despre faptele sale neobișnuite, despre „situațiile critice” din care a ieșit ca „prin
urechea acului ”, anii pe care i-a petrecut la închisoare, s-au prefăcut în ani de studii
la academia militară.
Curând, a fost reținut în legătură cu faptul că fiind în stare de ebrietate, el s-a
prezentat unui cunoscut din orașul vecin, drept agent al KGB-lui. Aici, el își asuma
diferite funcții, scria din numele cetățenilor plângeri în diferite instanțe, a mers la
diverse persoane cu funcții înalte, cărora li se prezenta agent al KGB-lui, cerea de la
ei explicații, îi insulta. După aceasta a mers la secția de poliție, unde s-a prezentat tot
ca agent al KGB-lui, cerea să fie chemat procurorul pentru a sta de vorbă cu el. Cu
mașina de serviciu a secției s-a îndreptat la procuror acasă, dar negăsindu-l, a cerut
săfie dus la procuratură, pentru a prezenta petițiile oamenilor. Negăsind pe nimeni, pe
jos s-a îndreptat spre centrul orașului. Pe drum el a întâlnit un om necunoscut, căruia i
s-a prezentat ca lucrător al KGB-lui, a cerut să i se prezinte documentele, înjura, cerea
ca interlocutorul să stea în poziția de „ drept ”. în sfârșit, la comitetul de partid unde se
prezentase ca maior al KGB-lui, i s-au cerut documentele și afost reținut.
în timpul expertizei este înclinat spre demonstrativitate, superioritate, teatralizare.
Ușor se irită. Povestește despre sine istorii inventate, precum că s-a născut în Germania,
a fost adus acasă de soldații sovietici. Spune că a lucrat în organele de securitate și
chiar afost rănit în timpul unei „ operațiuni de răspundere ". I-afost schimbatăfamilia

186
și consideră că este tras la răspundere pe nedrept. In cadrul discuției, întrebuințează
expresii specifice pentru deținuți.
Corect își aprecia starea și acțiunile. Gândirea îi era logică, consecventă. Comisia
psihiatrico-judiciară l-a recunoscut responsabil.

După cum observăm, B. este o personalitate isterică, în tabloul clinic

al căruia putem evidenția așa trăsături ca: demonstrativitatea, înclinația
către născociri și fantezii, instabilitatea, înclinația spre reacții afective.
Una din principalele trăsături o constituie înclinația lui de a născoci
și a fantezia. In stare de ebrietate imaginația lui capătă manifestări
patologice, el pierde hotarul dintre fantezie și realitate. Comportamentul
lui este pe deplin determinat de ideile imaginate, pierderea hotarului
dintre realitate și fantezie se observă din faptul că el nu are senzația
pericolului, prezentându-se ca persoană oficială acolo, unde putea fi
reținut în primul rând.

Evoluția psihopatiilor asociate cu alcoolism cronic

înainte de a caracteriza evoluția psihopatiilor sub influența
intoxicației alcoolice cronice, vrem să constatăm unele particularități
ale evoluției alcoolismului, observate atât de noi, la aceste personalități,
cât și de alți cercetători (G.T.Kolotilin, N.N.lvancț, A.L.Igonin,
O.E.Freierov, etc.).
Atrage atenția o suportare proastă a alcoolului. La unii din ei se constată
o toleranță mică față de alcool, chiar la începutul întrebuințării lui;
aceasta observându-se mai mult la isterici. Pentru mulți dintre psihopați
sunt caracteristice apariții timpurii ale formelor amnestice de ebrietate.
Nesuportarea alcoolului se manifestă și prin astenie pronunțată, care
șe manifestă pe parcursul a mai multor zile după ebrietatea suportată,
începutul alcoolizării se soldează cu dezadaptări sociale, chiar la
începutul consumării.
Utilizarea alcoolului compromite mecanismele de reținere a reacțiilor
afective și a stereotipurilor de comportament. Alcoolul scade considerabil
posibilitățile volitive ale personalității psihopatice. Toate acestea,
duc la decompensarea stării lui, acutizarea trăsăturilor de caracter și
manifestării mai puternice ale reacțiilor lui. De rând cu aceasta, are loc o
scădere a pragului sensibilității lor la factorii psihotraumatizanți, de aici,
și apariția ușoară a reacțiilor și decompensărilor. Modificările clinice ale
psihopatiilor, în stadiul II al alcoolismului sunt și mai pronunțate. Au
loc schimbări ale personalității, survenite atât în rezultatul intoxicației
alcoolice, cât și situației psihotraumatizante, care se creează în legătură
cu întrebuințarea sistematică a alcoolului de către consumator. Desigur,

187
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

ca la această etapă au loc și schimbări encefalopatice.

Analiza literaturii consacrate acestei probleme confirmă faptul, că ea
a fost abordată de majoritatea cercetătorilor.
încă în anul 1893, S.S.Korsakow, în lucrarea sa „Degenerația psihică
a potatorului”, la descrierea alcoolismului, a evidențiat comportamentul
în cadrul căruia se produc schimbări ale personalității la potatorii de
alcool.
E.Kraepelin (1921) constată că cele mai însemnate consecințe ale
alcoolismului sunt „schimbările morale ale bețivilor”. Printre schimbările
emoționale, el sesizează instabilitatea dispoziției: „ei ba devin anxioși,
ba indiferenți față de toate”. El sublinia că aceștia sunt îndeosebi iritabili
sub influența alcoolului.
Despre schimbările survenite în sfera emoțională a alcoolicilor, scria
E.Bleuler (1920). După părerea lui „defectul etic al alcoolicilor constă
nu în pierderea sentimentelor etice, ci în schimbarea lor”.
Totalizând datele asupra observațiilor clinice, S.G.Jislin( 1959) descrie
minuțios simptomele ce includ schimbările personalității în alcoolism.
Printre acestea, el evidențiază: tulburări de dispoziție, tulburări ale
somnului, tremor, necesitatea insuportabilă de a consuma alcool, frica
nemotivată, visuri coșmare, trăiri halucinatorii vizuale și auditive de
scurtă durată.
în majoritatea lucrărilor consacrate alcoolismului sunt indicate
aproximativ aceleași simptome (G.V.Zenevici, 1967; I.I.Lukomskii,
1965; I.V.Streliciuc, 1966; A.A.Portnov și I.N.Piatnițkaia, 1971;
E.M.Jellinek, 1960; R.Wiss, 1960; Stahelin, 1960; Perin, 1969;
G.V.Morozov, 1983; N.N.Ivaneț, 2000, 2013; A.L.Igonin, 1983;
I.G.Urakov, 1972, etc.).
Au fost făcute încercări de a sistematiza schimbările personalității în
alcoolism. Unii cercetători au încercat să împartă alcoolicii în grupuri,
în dependență de constituția lor premorbidă (S.A.Suhanov, 1914;
O.Binsvanger, 1911; E.Bleuler, 1920; S.G.Jislin, 1928; G.N.Sotievici,
1965; V.E.Rojnov și C. Șubina,1970 etc.). Alții, folosind principiul
sindromologic, descriu variantele evoluției patologice (A.A.Portnov și
I.N.Piatnițkaia, 1971).
Observațiile clinice arată că în stadiul II al alcoolismului, trăsăturile
caracterului psihopatului se hipertrofiază, unele, atingând un grad
patologic, pe când altele se „nivelează”. Tot mai mult încep să se
manifeste nu numai trăsăturile care erau „nucleare” în structura
psihopatiei, dar și cele secundare, acestea determinând cu timpul, faptele
și comportamentul psihopatului.
De rând cu aceasta, are loc o îmbogățire a trăsăturilor de caracter cu
calități noi, determinate de regradarea alcoolică. Acestea încep să se

188
combine cu trăsăturile premorbide ale personalității, ducând la formarea
de noi structuri patologice. Ele apar ca o consecință a hipertrofiei de
mai departe a trăsăturilor caracterologice și a structurii psihopatice, în
ansamblu, sau prin apariția unor structuri cu totul noi.
Aceste noi structuri se manifestă clinic atât în reacții, cât și în
decompensări, sau se încadrează în evoluția patologică a personalității.
Cu timpul, pe parcursul alcoolizării, schimbările devin tot mai profunde.
Tabloul clinic al psihopatiei se schimbă în întregime, iar complexul
nou de simptome, permite să vorbim despre transformarea tipului de
psihopatie. Această transformare, mai frecvent se constată în cazurile
când structura psihopatiei nu este severă, în cadrul psihopatiilor
dobândite și organice. Pe de altă parte, în cazul când structura psihopatiei
este severă, stabilă în aspect clinic pe parcursul vieții, au loc evoluții
patologice. E de menționat faptul, că structura și conținutul clinic al ei
depind de radicalul clinic premorbid. Aceasta, în ansamblu, și determină
așa variante ale ei ca: astenic, impulsiv, isteric etc.
Apariția noilor trăsături și îmbinarea lor cu cele premorbide schimbă
vădit tabloul clinic al reacțiilor psihopatice. Dacă până la alcoolizare
acestea clinic se manifestau prin acutizarea trăsăturilor de caracter și în
cadrul fiecăruia din tipurile descrise devenea o formă deprinsă (relativ
stabilă) de reacționare, apoi pe parcursul alcoolizării manifestările
acestora deveneau mai mozaice. De fapt, mozaice în această perioadă
sunt nu numai reacțiile, dar și structura psihopatiilor, în ansamblu.
Totuși, tabloul clinic al reacțiilor psihopatului și a decompensărilor
lui în timpul pauzelor dintre potările de alcool, se mai manifestă în
contextul clinic al celor premorbide.
Schimbări profunde în clinica psihopatiilor au loc la apariția
sindromului de abstinență.
După cum se știe, prin sindromul de abstinență, se subînțelege
complexul de tulburări somatice, neurologice și psihice, care apar la
întreruperea consumului de alcool sau la scăderea dozelor.
Printre primii clinicieni care au oferit o descriere amplă a acestui
sindrom, a fost S.G.Jislin (1929).
Au contribuit la evidențierea și constatarea acestei noțiuni: M.Victor
și R.Adams (1953); I.V.Strelciuc (1973); LV.Bokii și I.P.Lapina (1976);
A.A.Portnov și I.N.Piatnițkaia (1973) etc.
Printre semnele tipice ale acestuia, se indică: anxietatea pronunțată,
suspiciunea, sentimentul vinovăției, halucinațiile hipnogogice,
slăbiciunea fizică, fobiile, ideile (instabile) de relație, dispoziția scăzută.
Sunt tipice și tulburări de somn, visuri coșmare, necesitatea de a consuma
alcool.
La personalitățile psihopatice, manifestările sindromului de abstinență

189
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

au un caracter mai persistent de parcurgere. Tulburările apărute în timpul

acestuia, dispar treptat, intensitatea manifestărilor lor oscilează de la
dispariția aproape deplină a simptomelor, până la manifestări relativ
pronunțate ale acestora. Au loc acutizări ale trăsăturilor caracterologice,
cu reacții psihopatice și decompensări pronunțate, acestea conferind
sindromului de abstinență un „colorit” tipologic.
Sunt caracteristice și unele mecanisme relativ noi de declanșare
a decompensărilor în acest stadiu. Dacă în I-ul stadiu, acestea se
declanșau, ca și până la apariția semnelor alcoolismului, preponderent,
după acțiunea factorilor psihotraumatizanți, atunci, în stadiul al II-lea al
alcoolismului, în declanșarea acestora, rolul principal îl joacă excesele
alcoolice îndelungate. în tabloul lor clinic se constată și unele simptome
psihotice ușoare. In stadiul al III-lea, etapa terminală a alcoolismului,
în clinica psihopatiilor au loc modificări determinate de schimbările
organice ireversibile, survenite în legătură cu intoxicația alcoolică
cronică. Clinica este determinată de schimbările organice survenite.
Schimbările encefalopatice, tot mai mult schimbă simptomele
psihopatiei, acestea, devenind, în totalitate înlocuite de tulburările
intelectual-mnestice, scăderi ale memoriei, instabilitatea atenției,
limitarea intereselor, egocentrism, labilitate emoțională, lipsa
sentimentului vinovăției, înclinație spre dispoziție euforică, ușurință
în luarea deciziilor, supraaprecierea posibilităților personale, cinism,
tiranism etc.
Are de suferit și partea morală - ei pierd sentimentul obligațiunii față
de familie. Apare tendința de a găsi cu orice preț și a consuma alcool.
Atrage atenția jipsa inițiativei și voinței. Tot mai limitată devine
sfera intereselor. în familie ei sunt cruzi, severi și chiar tirani. Fiind
compătimitori față de cei străini, aceștia, fără șovăială, își sortesc familia
la sărăcie.
în unele cazuri, au loc tulburări disforice, însoțite de anxietate,
suspiciune, furie. în altele, se constată hipomanie.
La bolnavi lipsește critica față de starea și comportamentul său, ei
devin mincinoși, cinici.
Aceste schimbări se constată în toate grupurile de psihopatie studiate,
de aceea, la descrierea clinică a influenței intoxicației alcoolice cronice
asupra evoluției a unui sau a altui tip de psihopatie, ne vom opri doar la
constatări generale.

Evoluția psihopatiilor de tip impulsiv sub influența

intoxicației alcoolice cronice
Stadiul incipient al alcoolismului se manifestă la aceste personalități

190
prin accentuarea trăsăturilor de caracter, acestea reflectându-se în
reacțiile lor afective.
Reacțiile lor devin inadecvate, decurg sub formă de erupții furtunoase,
însoțite de revoltă, furie. Atrage atenția că excitația psihomotorie este
însoțită de componente isterice, manifestări vegetative pronunțate.
Elementele isterice, în cadrul reacțiilor, la această etapă a alcoolismului
sunt destul de frecvente (gesturi și mimica „îngrozitoare”, demonstrative).
Predomină emotivitatea asupra proceselor cognitive. Deseori, se
constată lipsa analizei situației, aceasta fiind determinată de tulburări
operative ale logicii.
în stare de ebrietate, are loc scăderea dispoziției, preponderent în direcția
disforică, ce se soldează cu o impulsivitate pronunțată, comportament
brutal, neacceptarea reproșurilor etc. Destul de neadecvate sunt reacțiile
lor afective, care au un „colorit” disforic, parcurg foarte furtunos, cu
agresivitate și tendințe distrugătoare.
Forme caricaturale capătă suspiciunea și neîncrederea în oameni, iar
unele din faptele celor din jur, sunt apreciate ca fiind dușmănoase. La ei
apar ușor idei dominante de relație și gelozie, care în stare de ebrietate,
capătă un caracter chiar prevalent, cu cerințe insistente de a „recunoaște
faptul”.
Linele fapte nu sunt dominate nici de lupta motivelor, nici de
anticiparea consecințelor acestora, apropiindu-se, după manifestări, de
acțiunile impulsive.
Destul de caracteristice sunt trecerile bruște de la o stare, relativ
liniștită, la excitație psihomotorie, însoțită de insatisfacție față de cei din
jur, cerințe exagerate.
Tulburările de dispoziție devin tot mai pronunțate și mai frecvente,
manifestându-se clinic ca disforice. Apariția tulburărilor disforice
predispune la mărirea dependenței de alcool, utilizarea căruia, teoretic,
ar trebui să micșoreze încordarea afectivă, fapt ce se întâmplă relativ
rar. Dimpotrivă, alcoolul reînvie și actualizează trăirile negative trecute,
aduce la autoiritare, cu descărcări afective pronunțate.
Se constată slăbirea mecanismelor volitive, consecința cărora este
apariția acțiunilor impulsive. în aceste cazuri, factorul psihotraumatizant
provoacă o reacție momentană, care se declanșează fără luptă motivelor
și prevederii acțiunilor sale.
Se observă o creștere considerabilă a sugestibilității, fapt ce provoacă
la ei o încredere „oarbă” în afirmațiile celor din jur, mai cu seamă, dacă
ele sunt în contextul trăirilor sale din acel moment.
Vădit se schimbă tabloul clinic al reacțiilor caracterologice la
personalitățile psihopatice înclinate spre reacții retardate și tulburări
disforice ale dispoziției (epileptoizi). Tulburările de dispoziție le provoacă

191
■ Capitolul 7 Evolu(ia tulburărilor de personalitate sub influenta unor factori

necesitatea de a întrebuința frecvent alcool, care amplifică manifestările

disforice, care se soldează cu descărcări afective pronunțate, micșorând
în așa fel, durata de cumulare. E caracteristic faptul că la personalitățile
„epileptoide”, chiar și o explozie afectivă puternică, nu întotdeauna duce
la efectul de „descărcare” emoțională. îndată după această descărcare,
un factor neînsemnat poate provoca o altă explozie, care are loc uneori
în lanț. Acțiunile psihopatului pot purta și un caracter de deplasare
afectivă, răsfrângându-se asupra persoanelor, care nu au nimic comun
cu complexul de simptome emoțional negativ, ce persistă la el.
Destul de „patologic” se manifestă la ei, așa-numitul „ciclu psihopatie”
(O.V.Kerbikov). întrebuințarea alcoolului și situația conflictuală
provoacă acutizarea trăsăturilor de caracter, aceasta, la rândul ei, duce la
înrăutățirea situației, la care psihopatul răspunde printr-o accentuare și
mai pronunțată a trăsăturilor de caracter.
Are loc pierderea mecanismelor compensatorii cu decompensări
profunde și îndelungate. Pe fundalul acestora, stările de ebrietate parcurg
mai „caricatural”, mai pronunțat se manifestă elementele isterice, apar
idei persistente de gelozie și relație.
în stadiul al II-lea al alcoolismului, tot mai evident se manifestă
trăsăturile de caracter ale acestor personalități. Destul de caracteristic
devine comportamentul - ei sunt permanent nesatisfăcuți, manifestă
înclinație spre acte impulsive, devin afectiv încordați, reacțiile cu
explozii afective sunt frecvent întâlnite în acest stadiu.
Totodată, ei devin inerți, mai puțin stenici, mai indiferenți la cele ce
se întâmplă în jur. Se atenuează așa trăsături ale caracterului precum:
voința, stenicitatea, perseverența pentru atingerea țelurilor trasate.
Excesele frecvente de alcool și schimbările organice ale creierului, duc
la apariția surmenajului rapid, impulsivității și sensibilității pronunțate.
Acestea se manifestă mai pronunțat pe fondul abstinenței.
Cu timpul, are loc intensificarea impulsivității, furiei, explozivității.
Tot mai frecvent, reacțiile se manifestă prin explozii care parcurg fără
luptă motivelor, fără „o analiză” a consecințelor. Cauza ce provoacă
aceste reacții, care decurg, de fapt, după tipul celor impulsive, este
tot mai neînsemnată. Aceasta se manifestă și mai accentuat o dată cu
apariția dispoziției disforice.
Observațiile asupra pacienților, care au comis acte de violență arată
că acestea, frecvent sunt efectuate de personalitățile date în timpul
reacțiilor afective, care apar pe fundalul abstinenței. După datele noastre,
în timpul abstinenței crește considerabil sensibilitatea acestora, chiar și
la excitanții neînsemnați.
Treptat, are loc transformarea radicalului simptomatologie al
psihopatiei. Declanșarea frecventă a reacțiilor cu explozii afective, duce

192
la apariția în clinica acestora a elementelor isterice, care, cu timpul, sunt
tot mai pronunțate și mai stabile. Reacțiile lor decurg demonstrativ, ei cu
o ținută impozantă, cu tendința de a-i impresiona pe cei prezenți.
Au loc tulburări frecvente de dispoziției, care capătă un caracter
isterio-depresiv, fapt ce se manifestă mai pronunțat în reacțiile lor. In
timpul acestora, au loc: demonstrativitatea, acte înscenate de sinucid,
capriciozitate, plâns în hohote, acte de autoagresiune.
In raport cu aceasta, în tabloul clinic, apar superficialitatea, indiferența,
umorul specific, care se manifestă paralel cu reacțiile afective. Acestea
sunt foarte pronunțate, manifestându-se clinic mozaic (interferență de
trăsături premorbide cu cele dobândite).
De rând cu această evoluție, se constată și o variantă de apariție a
complexului astenic de simptome, care se manifestă prin neîncredere
în sine, idei senzitive de relație, labilitate emoțională, slăbiciune,
necomunicabilitate.

M., 28 ani S-a aflat la expertiza psihiatrico-judiciară în legătură cu săvârșirea

actelor de huliganism în stare de ebrietate.
Tatăl lui M. era impulsiv, brutal, consuma băuturi alcoolice. S-a născut primul din
cei trei copii, a suportat asfixie la naștere. S-a dezvoltat relativ normal, era capricios,
instabil, supărăcios. A frecventat școala de la vârsta de 8 ani, materialul era studiat cu
greu, era neastâmpărat, nu se supunea nimănui, manifesta impulsivitate, se certa cu
învățătorii, ușor se ofensa. Curând, a părăsit școala și s-a angajat la serviciu cafrizer.
Totodată, continua studiile. La vârsta de 17 ani a fost judecat pentru furt. In armată
n-a fost înrolat, din cauza unei maladii oculare. Lucrând ca frizer, iniția permanent
conflicte, se certa cu colaboratorii și din această cauză, des schimba locul de muncă.
De la vârsta de 16 ani consuma alcool. In stare de ebrietate, chiar de la începutul
potării, el devenea mai impulsiv, mai furios și agresiv. în timpul uneia din aceste stări,
s-a enervat pe tatăl său, era furios, striga la toți, se găsea în mișcare permanentă,
arunca lucrurile la podea, îi avertiza pe cei din jur că-i va omorî pe toți. încercarea
de a-l reține, i-a stârnit o furie și mai pronunțată și, apucând briceagul, și-a provocat
o leziune în regiunea pieptului. A fost luat la evidență de către psihiatru cu diagnoza:
„Psihopatie de tip impulsiv”.
Continua să consume alcool și aproximativ, de la 21 ani întrebuințează alcool
frecvent, iar de la 23 ani - consumă alcool aproape zilnic. In timpul bețiilor, întrebuința
cantități mari de alcool, până la un gradpronunțat de ebrietate. Mai apoi nu-și amintea
aceste perioade. In stare de ebrietate, la el surveneau explozii afective puternice, în
timpul cărora manifestă furie, agresivitate, încăpăținare, negativism pronunțat.
Lipsit pe câteva zile de posibilitatea de a întrebuința alcool, el devenea impulsiv,
insatisfacut, suspicios, anxios. Dispoziția lui se prezenta instabilă, scăzută, era
posomorât, cicălitor, exploziv. In acele zile, după spusele rudelor, „cu el mai bine să
nu te întâlnești"

193
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

In ultimul an în stare de ebrietate este și maifurios; reacțiile aparfrecvent „ chiar și

fără cauză ”, agresivitatea manifestând-o asupra celor ce-l înconjoară. In timpul unor
reacții manifestă furie exagerată, hiperbolizată.
După un scandal cu părinții, afost internat în spitalul de psihiatrie. în secție, primele
zile era anxios, iritabil, nesatisfăcut de spitalizarea forțată, insista să fie externat.
Dispoziția lui era scăzută, dormea rău. In perioada spitalizării manifesta instabilitate
emoțională, impulsivitate.. In unele zile era foarte excitabil și chiar exploziv. A fost
externat cu diagnosticul: „Psihopatie de tip impulsiv. Decompensare provocată de
alcoolizare”. După externare, o oarecare perioadă de timp, n-a consumat băuturi
alcoolice, dar rămânea impulsiv, exploziv, agresiv. Apoi, iarăși a început să utilizeze
alcool. Afost reținut de mai multe ori de poliție pentru săvârșirea actelor de huliganism
în stare de ebrietate, în timpul reținerilor manifesta agresivitate, nesupunere, înjura.
In timpul unei rețineri, și-a provocat o leziune corporală, motivând că „ în așa fel se
liniștește ”. Părinții au încercat să-l căsătorească, dar cu soția se certa, o bătea pentru
cea mai mică greșeală. Peste 1,5 ani, au divorțat. Nemijlocit, înaintea divorțului,
comportamentul pacientului s-a schimbat brusc, s-au întețit bețiile, a devenit foarte
nervos, în furie a declarat că se sinucide, apoi și-a tăiat venele antebrațului. A fost din
nou internat în spital.
In secție se prezenta brutal, impulsiv și agresiv. La observația unui infirmier, a
încercat să-l lovească, și-a rupt hainele, amenința că se va sinucide. Pe parcursul
tratamentului rămânea grosolan, impulsiv. După externare, continua să consume
alcool.
In legătură cu prădarea în stare de ebrietate a unei cetățence a fost arestat.
Statusul somatic și neurologic - fără particularități
Statusul psihic: In secție avea un comportament brutal, nu îndeplinea cerințele
regimului, era agresiv. Când i se făceau observații, se irita, striga, se înfuria și
amenința. Se consideră impulsiv, supărăcios, nepărtinitor.
Referitor la delictul săvârșit, spunea că el nu este vinovat, doar ține minte că a băut
o sticlă de vin cu prietenul său, iar ce s-a întâmplat mai apoi, nu ține minte. Tulburări
de gândire, delir, halucinații nu s-au constatat.
Comisia psihiatrico-legală l-a recunoscut responsabil.

Conform istoriei prezentate, M. este o personalitate psihopatică de tip

impulsiv. Despre aceasta ne vorbesc ereditatea agravată, precum și așa
trăsături de caracter precum: impulsivitate, explozivitate, instabilitatea
dispoziției, tentative de suicid.
Ereditatea agravată și prezența trăsăturilor patologice de caracter din
copilărie, ne permit să atribuim acest caz, psihopatiilor constituționale.
Atrage atenția înclinația pacientului către reacții afective pronunțate pe
tot parcursul vieții, care se declanșau după tipul exploziilor afective.
începutul consumului de alcool la o vârstă relativ tânără, are drept
consecință -dezadaptarea sa socială, iar manifestările trăsăturilor sale de

194
caracter, în timpul ebrietății sunt mai accentuate, mai hipertrofiate.
Toleranța mare față de alcool, prezența formelor amnestice de
ebrietate, pierderea controlului asupra cantității de alcool consumat, ne
permit să constatăm la M. prezența stadiului II de alcoolism. Pe măsura
creșterii semnelor de alcoolism, au loc modificări și în tabloul clinic al
psihopatiei.
în reacțiile lui apar elemente isterice, iar mai apoi, ele capătă un
caracter disforic, sunt mai pronunțate, și tot mai des se desfășoară după
tipul exploziilor afective.
Decompensările stării sale sunt destul de profunde și se soldează cu
dezadaptarea socială: frecvent este spitalizat, frecvent se confruntă cu
legea.
Referitor la evaluarea psihiatrico-legală a cazului, putem constata
că ea reiese din particularitățile lui de caracter, care nu sunt însoțite de
tulburări intelectuale, și nu-1 lipsesc de posibilitatea de a-și controla
acțiunile sale și de a le dirija. Delictul a fost comis în stare de ebrietate
simplă. De aici și decizia comisiei, care l-a recunoscut responsabil.

Evoluția psihopatiilor de tip histrionic sub influența

intoxicației alcoolice cronice
La personalitățile de tip isteric, ca și la tipurile precedente de psihopatii,
la etapele inițiale ale alcoolismului are loc amplificarea trăsăturilor
de caracter. Mai pronunțat se evidențiază așa trăsături de caracter ca:
demonstrativitatea, teatralitatea, instabilitatea și labilitatea emoțională.
Devin accentuate și reacțiile afective. Atrage atenția înclinația spre
exagerări, minciuni, care încep a ocupa în spusele și faptele lor, tot mai
mult loc.
Bolnavii devin foarte certăreți: orice fleac le provoacă insatisfacții
însoțite de reacții brutale isterice, scandaluri, scene primitive de
sinucidere.
Fiind, de fapt, vinovați de relațiile tensionate din familie și neplăcerile
provocate de bețiile lor, ei de obicei o fac pe cei jigniți, exagerează
supărarea și disperarea.
Se constată o creștere considerabilă a sensibilității acestora la
factorii psihotraumatizanți. Descărcările afective pot apărea din motive
neînsemnate. Acestea poartă un caracter pronunțat și sunt însoțite de
manifestări primitive: gesturi și poze înspăimântătoare: ei își rup
hainele, se bat cu capul de perete, își provoacă leziuni corporale. Aceste
forme de reacționare devin tot mai frecvente, iar manifestările lor, tot
mai elementare.

195
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

De rând cu formele primitive de reacții, pe fundalul alcoolizării, la

unele dintre personalitățile isterice, are loc intensificarea fanteziilor, prin
intermediul cărora, ei tind să-i impresioneze pe cei din jur, să se prezinte
într-un mod mai deosebit, decât sunt în realitate. Deseori, acestea se
efectuează în scopul de a-și arăta superioritatea asupra persoanelor ce-i
înconjoară, fiind acompaniată de un comportament îngâmfat. Fanteziile
sunt infantile, imature, în ele încep să predomine nu ideile bogate, care ar
trezi admirație după conținut, ci minciunile și neadevărul. Ei inventează
și povestesc despre sine diferite istorii, mai cu seamă despre viața lor
neordinară, „plină de aventuri”, despre posturile deosebite pe care le
ocupă etc. In unele cazuri, în trăirile fantastice își găsește reflectare
situația psihotraumatizantă hiperbolizată.
E de subliniat faptul că la ei, pe fundalul alcoolizării, foarte timpuriu
apar tulburări ale percepțiilor sub formă de iluzii sau halucinații vizuale.
Acest fenomen poate fi explicat prin eidetismul pronunțat, caracteristic
acestor persoane.
Pe măsura creșterii semnelor de alcoolism, alături de manifestările
pronunțate ale trăsăturilor de caracter, are loc o transformare a radicalului
caracterologic.
în stadiul al II-lea, stadiul manifestărilor evidente ale alcoolismului,
în radicalul caracterologic al acestor personalități, încep să prevaleze
simptome astenice sau simptome caracteristice pentru psihopații
impulsivi.
Varianta excitabilă, de regulă, apare la istericii înclinați spre forme
primitive de reacționare, iar cea astenică, este mai caracteristică pentru
psihopații înclinați spre fantezii și pseudologie.
în cazul variantei impulsive, la psihopații isterici, tot mai frecvent
apar explozii afective, însoțite de furie, brutalitate, agresivitate, tendințe
antisociale. Sunt caracteristice, în acest stadiu, și oscilații de dispoziție cu
iritabilitate pronunțată, care predispune la apariția frecventă a reacțiilor
afective. Toate aceste manifestări apropie clinica psihopatiei isterice
de cea a psihopatiilor de tip impulsiv. Reacțiile explozive, fixându-se,
devin tot mai caracteristice pentru aceste personalități.
Trăsăturile isterice „premorbide”, reacțiile isterice își pierd specificul
lor tipologic; radicalul caracterologic este substituit prin cel impulsiv.
Mai pronunțate, după părerea noastră, sunt modificările în cazul
variantei astenice, care este întâlnită mai frecvent se constată în cazul
psihopatiilor isterice
Alcoolizarea frecventă duce la apariția unei astenii pronunțate, aceasta
căpătând un caracter stabil. Precum alcoolizarea, așa și astenizarea
determinată de ea, duc la dispariția mecanismelor de adaptare ale acestor
personalități, la pierderea trăsăturilor compensatorii. în comportament,

196
fapte, reacții tot mai mult se manifestă astenia, epuizarea rapidă, cu
reacții de scurtă durată, care, de obicei, se termină cu plâns exagerat.
Se constată dispariția tendinței de a se manifesta, de a se justifica și,
dimpotrivă, apare tendința de izolare, meditare în „lumea sa interioară”,
îndepărtată de realitate, iar uneori are loc un „refugiu în boală”, cu acuze
ipocondriace multiple.
Creșterea semnelor alcoolismului până la nivelul stadiului III se
manifestă la aceste personalități prin scăderi considerabile ale dispoziției.
Majoritatea timpului ele sunt indispuse, triste, posomorite. în contextul
dat, ușor apar descărcări anxios-furioase cu agresivitate față de cei din
jur, acestea fiind însoțite de componente isterice. Irascibilitatea provoacă
furia, aceasta, la rândul ei - agresivitatea.
Suferă și valorile morale și etice, lipsește sentimentul datoriei față de
cei apropiați. Are loc scăderea voinței, restrângerea intereselor, precum
și indiferența față de toate, pasivitate. Pe un fond mai frecvent euforic,
se manifestă pălăvrăgeala, neseriozitatea.
în cazuri relativ rare, se observă o evoluție patologică isterică a
personalității, aceasta manifestându-se prin modificări ale psihopatiei în
contextul agravării structurii personalității.

S., 36 ani A fost trasă la răspundere pentru neplătirea pensiei alimentare.

Anamnesticul: în fragedă copilărie a fost bolnavă de rujeolă, scarlatină,
difterie. Se deosebea prin impulsivitate, capriciozitate, încăpățânare. Când ceva nu
i se îndeplinea, plângea îndelung, cădea la podea, bătea din picioare. A început să
frecventeze școala de la vârsta de 7 ani. Succesele la învățătură erau modeste, deoarece
nu dorea să învețe. Era veselă, comunicabilă, avea multe prietene, se străduia să fie
printre ele lider. A terminat 8 clase; după care a început să lucreze. La locul de muncă
era certăreață, nu suporta să i se facă observații, iar în consecință, pleca de la lucru
și nu se mai întorcea. Acasă era grosolană, scandaloasă, nu tolera observațiile sau
reproșurile, iar dacă i se făceau - se supăra,, striga, arunca în ofensator cu tot ce-i
nimerea la mâna.
De la 15 ani prietenia că băieții, a avut contacte sexuale cu ei, a rămas însărcinată
și a născut un copil.
Continua să rămână impulsivă când era certată, plângea continuu, se apuca cu
mâinile de cap, striga că i se oprește inima și că va muri. Totodată, cu bărbații era
demonstrativă, cochetă, iubea compania lor.
După un scandal cu mama ei, a fost internată în spitalul de psihiatrie. La
internare era furioasă, încăpăținată, spunea că maică-sa o bârfește. Cu medicii
discută cu îngâmfare, refuză să răspundă la întrebări și cere afi externată. Mai apoi,
comportamentul ei a devenit mai adecvat, se evidenția prin sugestibilitate și emotivitate
pronunțată. Gândirea era logică. A fost externată cu diagnosticul: „Psihopatie de tip
isteric. Decompensare

197
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

La vârsta de 25 ani a fost trasă la răspundere penală pentru furt și condamnată

la 4 ani de închisoare. In penitenciar a născut un copil. După eliberare, l-a adus
la maică-sa și pe al doilea copil. De la 28 ani consumă alcool. Chiar la începutul
consumului se îmbăta de la cantități mici, toleranța crescând cu timpul neînsemnat. In
ultima perioadă consumă cantități considerabile de alcool, se îmbată până la ebrietăți
pronunțate. La întreruperea consumului simțea o necesitate arzătoare de a consuma
din nou alcool. De rând cu aceasta la ea apar: tremor, spasme în abdomen, anxietate
care cedează după consumul alcoolului. Au loc amnezii al perioadei ebrietății. Se afla
la evidență la medicul narcolog cu diagnosticul: „Alcoolism cronic la personalitate
isterică "
In ultimul an s-au schimbat considerabil trăsăturile sale de caracter. A devenit
foarte brutală și impulsivă. La ea ușor apar reacții afective, în timpul cărora înjură,
plânge, aruncă totul ce-i cade sub mâna. Mult timp poartă pică. A doua zi după
beție este nemulțumită, înrăită, brutală, disforică. După spusele mamei, a devenit
excitabilă, în vremea beției ușor se ofensează, distruge totul în calea sa, este agresivă,
uneori încearcă să se stranguleze sau să se otrăvească. A fost decăzută din drepturile
de mamă.
Din partea somatică și neurologică patologie nu se depistează.
Starea psihică. Este orientată multilateral și relativ comunicabilă. Este nemulțumită
de internare. Acuză cefalee, tremor, somn alarmant. Constată că în ultimii ani, a
devenit supărăcioasă, răzbunătoare, furioasă. Ea menționează: „...dacă mă supără
cineva, îndată plâng, mă înfurii, arunc în om totul ce-mi cade în mâna, dar dacă nu
l-am lovit, de ciudă îmi rup de pe mine hainele, cad la podea... și nu (in minte ce se
întâmplă apoi cu mine... ” își ascunde pasiunea față de alcool. Constată că mai are
voință de a întrerupe consumul. Foarte brutal și cinic vorbește despre maică-sa. In
secție este nesociabilă, se antrenează ușor în conflicte, repede se ofensează, devine
iritată când i se fac observații, manifestă reacții afective, în timpul cărora strigă,
înjură, amenință. In timpul acestor reacții plânge ușor, declară că se va sinucide.
După discuție se liniștește. Apreciază critic situația în care a nimerit. Dispoziția este
impulsiv-anxioasă. Tulburări de gândire nu se constată.
De către comisie a fost recunoscută ca personalitate psihopatică de tip isteric,
agravată de alcoolism cronic. Responsabilă.

Observația, citată mai sus, prezintă un caz tipic de transformare

a structurii caracterologice a personalității psihopatice isterice sub
influența alcoolismului cronic.
In momentul internării la expertiză, la ea se constată semne de alcoolism,
ce corespund stadiului II. Despre aceasta ne vorbește dependența fizică
și psihică față de alcool, stabilirea toleranței la doze relativ mari, apariția
formelor amnestice de ebrietate, pierderea controlului asupra cantității
de ^alcool întrebuințat, apariția semnelor de abstinență.
In premorbid, S. se manifesta ca o personalitate isterică, înclinată

198
spre reacții afective isterice primitive. E de constatat, că în ansamblu,
structura psihopatiei sale este relativ severă. Despre aceasta ne vorbește
dezadaptarea ei chiar până la alcoolizare. Alcoolizarea duce la o
dezadaptare și mai pronunțată a ei.
în acord cu aceasta, are loc transformarea radicalului caracterologic,
de la cel isteric spre cel impulsiv. Dispoziția ei este disforică, iar în
timpul reacțiilor, predomină furia, explozivitatea, agresivitatea.

Evoluția psihopatiilor de tip astenic și psihastenie

(anancastic, anxios-evitant, dependent) sub influența
intoxicației alcoolice cronice

De către mai mulți cercetători s-a constatat faptul, că printre bolnavii

de alcoolism relativ frecvent se întâlnesc personalități cu radical astenic,
în care s-ar încadra: anancasticii, dependenții și evitanții.
Astfel, P.Shroider (1912) remarca că mai predispuse spre alcoolism
sunt personalitățile, care au un comportament mai pasiv. S.G.Jislin
(1928), Binswanger (1920), Meggendorfer (1928) descriau alcoolicii
schizoizi și sintoni. Dacă sintonii erau caracterizați ca oameni sociabili,
deschiși, veseli și optimiști. Atunci, schizoizii se caracterizau ca oameni
închiși, posomorâți, sensibili, înclinați spre dispoziție proastă, care, cu
ajutorul alcoolului, tind să-și îmbunătățească starea psihică.
R.Pohlischi (1933), în lucrarea sa consacrată studierii rolului
constituției în alcoolism precizează, că pericolul „antrenării în beție”
e destul de ridicat la personalitățile volitiv slabe și depresive. La ei,
drept motiv de întrebuințare a alcoolului, se evidențiază tendința de a
compensa sentimentul inferiorității.
După părerea lui C.Amark (1947), tipul astenic de personalitate este
mai puțin predispus alcoolismului.
Aproximativ, de aceeași părere sunt și K.Leonhard, 1959; Bergan,
1953; T.Zutt, 1958; K.Emst, 1960 ș.a., care susțineau că trăsăturile
de caracter de tip psihastenie îl protejează pe om de apariția beției și
alcoolismului.
T.N.Nebarakova(1977)astudiattabloul alcoolismului lapersonalitățile
de tip astenic și a constatat că el posedă unele particularități: stadiile
alcoolismului sunt mai îndelungate, dezadaptarea e mai puțin pronunțată,
schimbările personalității sunt destul de profunde.
Conform datelor noastre, în stadiul incipient al alcoolismului la aceste
personalități, ca și în cazul altor tipuri, are loc o acutizare a trăsăturilor
premorbide de caracter.
E caracteristic, după cum am menționat, că aceste personalități încep
întrebuințarea alcoolului, în cele mai multe cazuri, din motive care reiese

199
■ Capitolul 7 Evolufia tulburărilor de personalitate sub influenta unor factori

din particularitățile caracterului lor. Ca motive a potării ei indică: pentru

„a ușura contactele cu cei din jur”, „pentru ridicarea tonusului”, „pentru
a se abate de la trăiri”, „pentru a fi mai hotărâți” etc.
S-a constatat că la ei, relativ repede, apare dependența psihică de
alcool. Chiar la începutul potării, șe observă că în afara ebrietății, ei simt
disconfort, nemulțumire, tristețe. în stare de ebrietate, ei au o dispoziție
relativ bună, sunt comunicabili, „uită de trăirile neplăcute”. Uneori, la
utilizarea dozelor mai mari, aveau loc reacții însoțite de impulsivitate.
Totodată, se sesizează o luptă motivațională (după tipul ideilor obsesive)
„cum de procedat - de băut sau de abținut”. în caz de abținere, apare o
insatisfacție cu sentimentul de „acțiune neînfăptuită”, care este pentru ei
dureroasă și persistă în conștiința îor.
După părerea lui G.V.Koîotilin (1970) (la care aderăm și noi), această
formă de atracție față de alcool, se întâlnește relativ frecvent la aceste
personalități. In unele cazuri, mai accentuată devine sensibilitatea,
sentimentul inferiorității.
Fonul dispoziției devine depresiv, ebrietatea se manifestă, de fapt,
în varianta ei depresivă. Fundalul depresiv e caracteristic pentru ei, nu
numai în stare de ebrietate, dar și în zilele ce urmează după excesele
alcoolice.
Are loc hiper-iritarea, care, la rândul ei, aprofundează și sporește
depresia. Acest cerc vicios poate provoca acestora idei de autoacuzare și
senzație de „situație fatală”, din care el vede ieșirea în actele suicidale.
E de menționat faptul, că fiind dependenți de cei din jur în adoptarea
deciziilor și relativ sugestivi, ei ușor cad sub influența altor consumatori,
cad de acord cu aceștia, li se supun.
în acest stadiu mai „reliefat” încep să se manifeste și alte trăsături ale
caracterului lor: anxietatea, înclinația spre apariția obsesiilor și a ideilor
prevalente. La unii din ei se acutizează neîncrederea în sine, suspiciunea,
care duc la apariția ideilor senzitive de relație, legate de evenimente
concrete. Acestea sunt idei de interpretare a celor ce se întâmplă și
se spune în anturajul psihopatului, apreciate în acest timp, ca fiind
realizate la adresa lui. După cum se știe, mulți dintre ei, fiind bănuitori
și neîncrezuți în sine, în aceeași măsură și în relațiile intime, frecvent
sunt suspicioși față de subiectul iubit. Această suspiciune, în stare de
ebrietate, capătă uneori un caracter patologic, atingând nivelul de idei
prevalente, care, de fapt, nu domină pe deplin conștiința, în rezultatul
cărui fapt, personalitatea pune oarecum la îndoială veridicitatea lor.
Aproximativ după aceîași scenariu, apar idei senzitive despre viciul
lor de consumator. Acestea sunt idei insistente despre faptul că celor din
jur le este cunoscut că indivizii sunt bețivi, iar prin aceasta ei, chipurile,
aduc prejudicii familiei, copiilor, etc. în contextul dat, le insuflă

200
necesitatea de a-și petrece timpul în singurătate, și chiar de a consuma
alcool de unii singuri. Această izolare duce cu încetul la schizoidizarea
personalității.
Sunt caracteristice și apariția ideilor de vinovăție față de cei apropiați,
cu eforturi (fără succes) de a întrerupe consumul de alcool. Insuccesul îl
aduce la concluzia că aceste eforturi sunt zadarnice.
în unele cazuri ideile de relație și gelozie, care mai înainte apăreau
numai în stare de ebrietate, capătă un caracter prevalent mai stabil,
acestea fiind acompaniate de amplificarea sentimentului de inferioritate.
în unele circumstanțe se constată autizarea personalității cu tendințe
de autoizolare și antrenare în trăirile sale sufletești. Acest „autism” este
determinat de tendințele acestor persoane de a se izola și proteja de
excitanții psihotraumatizanți.
Mai evidente sunt schimbările la apariția și dezvoltarea stadiului II al
alcoolismului.
în radicalul caracterologic tot mai mult se evidențiază explozivitatea
și „manifestările” isterice. Astfel, particularitățile lor precum:
neîncrederea în sine, timiditatea, sensibilitatea, necesitatea de a recurge
la sfaturile altora în luarea deciziilor, se substituie prin impulsivitate,
furie și nepăsare.
în reacțiile și comportamentul lor atât în stările de ebrietate, cât și în
afara acestora, persistă simptomatica isterică.
Are loc o creștere a sensibilității la factorii psihotraumatizanți,
aceasta predispunând la apariția frecventă a reacțiilor afective. în clinica
acestora, tot mai mult predomină impulsivitatea, furia, elemente isterice,
explozivitatea.
Dispare așa formă de reacție ca cea de refuz. Cel, care mai înainte
era liniștit, rușinos și căuta să se păzească de situații psihotraumatizante
chiar prin evitarea conștientă a acestora, sau chiar prin „exilare” de la
ele, devine insistent, furios și chiar „agresiv” față de subiectul, care a
provocat insatisfacția.
Sentimentul pronunțat de inferioritate, care persistă la ei până la
alcoolism, se înlocuiește prin înfumurare evidentă, care se îmbină cu
multiple manifestări isterice. Destul de frecvente sunt și oscilațiile
dispoziției, cu predominarea anxietății, furiei, impulsivității pronunțate.
Sunt frapante și schimbările valorilor morale și etice ale acestora.
Naturi sfioase și timide, care până la boală, trăiau dureros problemele
altora, devin grosolani, cinici, duri și chiar neîndurători față de cei din
jur.
Pe parcursul alcoolizării, tot mai mult predomină impulsivitatea,
amorul propriu, demonstrativitatea, ultimele primind forme caricaturale.
Tot mai frecvente sunt oscilațiile dispoziției cu caracter depresiv-

201
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

disforic. Se constată și apariția unei indiferențe față de starea familiei, de

lucrul său. Pronunțat, se manifestă sugestibilitatea, aceasta aducându-i
la îndeplinirea dorințelor și indicațiilor camarazilor „de pahar”.
Are de suferit și procesul ideativ, care devine inert. Aceasta se
manifestă prin împotmolire în expunerea unor evenimente cu trecere,
relativ încetinită, la alte asociații. Are loc o scădere a activității volitive,
ce se manifestă prin atenuarea sau lipsa de inițiativă.
In timpul abstinenței la ei apare dispoziție scăzută, anxietate, frică
pronunțată; idei dominante de relație, autoacuzare și sinucidere.
In stadiul al III-lea al alcoolismului tabloul clinic atât al ebrietății, cât
și al structurii caracterologice, suferă schimbări esențiale.
în timpul ebrietății complet lipsește euforia. Predomină o dispoziție
scăzută, însoțită de impulsivitate. Starea lor emoțională oscilează: ba
sunt excitați, înfuriați, îi insultă pe cei din jur și îi acuză că sunt vinovați
de starea lor, ba devin inhibați, plângăreți, suspicioși și geloși.
în statusul lor psihic, în ansamblu, încep să predomine pasivitatea,
nepăsarea, lipsa intereselor și a inițiativei, scăderea nivelului stimulator
de activitate.
Evident, suferă și partea morală și etică a lor; ei nu se țin de cuvânt,
formal își îndeplinesc funcțiile, nu se interesează de familie, pot fura din
casă lucruri, fără răspundere își asumă obligațiuni, cu umor pot constata
evenimente tragice sau triste.

D., 50 ani, învățător.

Anamneză: Ereditateajără antecedente colaterale. S-a născut al doilea din 3 copii.
Dezvoltarea fizică și psihică în copilărie - normală. După caracter: se deosebea prin
timiditate pronunțată, frică nemotivată, lipsa de inițiativă. Evita jocurile gălăgioase,
sejuca mai mult de unul singur. Pe la vârsta de 5 ani avea frică de a dormi singur.
La școală a mers de la 7 ani. Se deosebea prin sârguință exemplară; era ascultător
și timid. Dacă era jignit de vreun școlar, căuta apărare la învățători, părinți. Era
închis în sine, nehotărât.
După terminarea a 10 clase, a continuat studiile la facultatea de litere. In timpul
studiilor la facultate rămânea timid, închis în sine, nehotărât, cu greu lua deciziile, se
pierdea cu ușurință în situații dificile, căuta susținerea și sfaturile celor din jur.
De la 17-18 ani a început să consume alcool în compania prietenilor. După potarea
alcoolului se simțea mai ușor, avea dispoziția mai bună, devenea mai hotărât, mai
ușor contacta cu cei din jur.
De la 20-21 ani consuma alcool până de 2-3 ori pe săptămână.
Facultatea a terminat-o cu mențiune, după ce a fost repartizat la lucru într-o
instituție cu profil științific. Acolo a lucrat intens asupra tezei de doctorat, care curând
a susținut-o.
La vârsta de 28 ani s-a căsătorit. Continua să utilizeze alcoolul, bea orice fel de

202
 băuturi, printre acestea și spirt medical. De la vârsta de 30 ani a apărut dependența
față de alcool. A crescut considerabil toleranța, putea consuma până la 400-500 ml
votcă de 40°sau 2-3 litri de vin.
Adouazi, după beție, se simțea prost, era indispus, posomorât, „distrus" Inlegătură
cu excesele lui de alcool în familie au început scandalurile. In timpul acestora el era
brutal, exploziv, agresiv, țipa la cei din jur, învinuindu-i de viciul său. După aceasta el
devenea depresiv, emoțional încordat și numai consumul de alcool îi „ îmbunătățea
starea. In stare de ebrietate el devenea mai liniștit, se restabileau posibilitățile de a-și
continua lucrul.
De la vârsta de 37 ani consuma alcool zi de zi, iar în caz de întrerupere pe 2-3 zile,
avea o necesitate nestăvilită de a începe din nou consumul.
De la 44 ani a apărut necesitatea de a consuma alcool dimineața, ce urma după
excesele alcoolice, bea chiar și de unul singur. In unele cazuri ebrietatea atingea
profunzimi deosebite. Au apărut stări însoțite de anxietate, suspiciune, idei de relație.
A fost concediat de la serviciu. Pe parcurs, a schimbat mai multe locuri de muncă,,
a divorțat cu soția.
în ultima perioadă se constată consumul alcoolului după tipul pseudodipsomaniilor,
a scăzut vădit toleranța față de alcool.
în stare de ebrietate el era impulsiv, exploziv, cinic, brutal. La întreruperea
consumului de alcool devenea anxios, nerăbdător, ușor se ofensa, manifesta
agresivitate sau tendințe către acte de sinucidere.
După spusele apropiaților, în ultimul timp a devenit pasiv, lipsit de voință, mincinos,
ușor se enervează, nu se interesează de lucru și de chestiunile familiei. Uneori este
agresiv.
Starea neurologică: Semne nepronunțate de polineuropatie. Tremor pronunțat al
mâinilor întinse.
Starea psihică: Primele zile era anxios, alarmat, manifesta nervozitate, se irita,
cerea să fie externat, declara că rudele special l-au internat în spital, dar el „bea ca
toți Peste câteva zile (după administrarea sedativelor și terapie de dezintoxicație),
a devenit mai liniștit. Dar rămânea emoțional labil, lipsit de inițiativă. S-a
constatat încetinirea procesului asociativ, scăderea posibilităților de reproducere a
evenimentelor trecute și a memorizării. Interesele lui erau limitate. Uneori manifesta
nerăbdare, impulsivitate, dispoziția scăzută devenind disforică.
Starea lui, totuși, mai mult timp rămânea euforică. Ușor găsește limbă comună
cu bolnavii intelectual săraci. Nu manifestă regrete, când i se amintește că a fost
colaborator științific cu perspectivă, ba chiar exclama: „ Totul e pe viitor". Nu este în
stare să-și aprecieze starea sa, spunând că e satisfăcătoare.
Atenția lui este instabilă. In timpul convorbirilor este frecvent descoperit că minte,
dar aceasta nu-l confuzionează, el constată liniștit că „ a greșit"

Cele expuse despre D. ne demonstrează că el este o personalitate de

tip anxios-evitant, care destul de timpuriu a început să consume alcool.

203
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

Alcoolismul său are un caracter progredient și parcurge destul de malign

atingând etapa a IlI-a. E de constatat faptul, că structura psihopatiei la
începerea consumului de alcool, era de-acum formată. După cum se știe,
la aceste personalități formarea psihopatiei, într-o anumită structură, are
loc relativ devreme. După O.V.Kerbikov și V.Ia.Ghindikin, aceasta se
întâmplă aproximativ la vârsta de 13-14 ani.
Pe parcursul alcoolizării, structura psihopatiei suferă la D. o
modificare esențială. în ansamblu în clinica, și mai cu seamă, în
reacțiile lui psihopatice, pe parcursul creșterii semnelor de alcoolism,
tot mai pronunțat se manifestă impulsivitatea, explozivitatea, înclinația
spre reacții disforice. în stadiul aî III-lea în clinică încep să prevaleze
schimbările intelectual-mnestice, însoțite de tulburări emoționale cu
aspect disforic.
Despre prezența la bolnav a stadiul al III-lea al alcoolismului ne
vorbesc așa simptome precum: pierderea controlului asupra cantității
de alcool întrebuințate, pierderea controlului situațional, scăderea
toleranței; apariția crizelor pseudodipsomanice. Se constată și semne de
degradare alcoolică: labilitate emoțională, scăderea posibilităților critice
și a inițiativei, pasivitate, precum și defecte etico-morale, dispoziție
euforică.

Evoluția psihopatiilor agravate de traumatism

cranio - cerebral

Persistă părerea că tulburările psihice, care survin în cadrul

traumatismului cranio-cerebral încadrate în sindromul psihopatiform,
nu sunt altceva decât manifestări reliefate a trăsăturilor caracterologice
premorbide, developate de traumă (E.Kretschmer, 1921; V.Maier-Gross,
1922; T.Iudin, 1926 ș.a.). Termenul „psihopatie traumatică” este întâlnit în
lucrările lui L.M.Rozenștein (1928), I.G.Ravkin (1932)jE.N.Kameneva
(1935); P.Ia.Golant (1936) ș.a. Evidențierea „psihopatiei traumatice”
șterge hotarele dintre formele dobândite ale stărilor psihopatiforme
și psihopatiile constituționale. Această părere mai poate fi întâlnită și
la autorii care au activat în timpurile mai apropiate (T.A.Geier, 1952;
P.Scott (1963) ș.a..
Totodată, mulți din cercetătorii psihopatiilor constată că stările
psihopatiforme, apărute ca și consecințe ale traumatismului cranio-
cerebral, trebuie apreciate în limitele afecțiunilor organice (Nina
Felinskaia, V.Ghindikin, O.Freierov, O.Kerbikov ș.a.). E de constatat
că spre deosebire de psihopatii, stările psihopatiforme posttraumatice
reprezintă doar un aliaj al unor trăsături caracterologice, în combinație
cu schimbările psihopatologice organice. în cadrul acestora rar se

204
poate constata o structură formată a caracterului patologic. Nina
Felinskaia consideră, că spre deosebire de psihopați, la bolnavii cu stări
psihopatiforme lipsesc posibilitățile compensării. Reacțiile acestora, spre
deosebire de reacțiile caracterologice la psihopați, sunt mai elementare.
în majoritatea lucrărilor, consacrate acestei probleme, s-a studiat
apariția stărilor psihopatiforme drept consecință a traumei cranio-
cerebrale. Lucrări dedicate studierii evoluției psihopatiilor deja formate
sub influența traumatismului cranio-cerebral în literatura de care
dispunem, nu am depistat.
Practica psihiatrică dovedește totodată, că traumele cranio-cerebrale
modifică considerabil structura și evoluția psihopatiilor. Din lotul de
pacienți studiați de noi, traume cranio-cerebrale au suferit 120 pacienți.
Către momentul suportării traumei cranio-cerebrale, structura psihopatiei
corespundea criteriilor acestora enumerate de noi mai anterior, fapt ce a
permis a stabili clinic evoluția lor de mai departe.
în faza acută a traumei cranio-cerebrale, manifestările evolutive ale
psihopatiilor corelează cu gravitatea acesteia. Traumele de grad ușor
rar provoacă manifestări de evoluție a psihopatiilor. în unele cazuri se
observă, totuși, acutizări ale trăsăturilor caracterologice, însoțite de reacții
afective nepronunțate. Traumele de grad moderat și sever influențează
vădit manifestările evolutive ale psihopatiilor. în majoritatea cazurilor
are loc pierderea mecanismelor de compensare activă. Decompensările,
în unele cazuri, sunt precedate de reacții afective. Clinic decompensările
se manifestă prin acutizări ale trăsăturilor de caracter și apariția reacțiilor
pronunțate, cu explozii afective de intensitate mare în cadrul tuturor
formelor studiate.
în perioadele apropiate după faza acută, manifestările de evoluție
ale psihopatiilor sunt mai evidente. Pe fundalul unei astenii cerebrale
persistente decompensările devin mai profunde. în reacțiile psihopatului
se „încorporează” elemente necaracteristice tipului dat. Astfel, la
anancastici și anxioși evitanți, reacțiile însoțite de explozii afective
devin mai frecvente, iar după manifestări - mai pronunțate, tabloul clinic
ale acestora apropiindu-se de cel al psihopaților impulsivi. în clinica
reacțiilor acestora și celui impulsiv apar instelații isterice, care, cu timpul,
capătă un caracter persistent. La isterici se depistează simplificarea
reacțiilor, care capătă un caracter istero-impulsiv, cu elemente primitive
de manifestări.
După datele mai multor autori (M.S.Gurevici, T.N.Ravkin,
T.N.Gordova, V.A.Melic-Mkrîtcian, B.A.Ghilearovskii ș.a.), la etapele
tardive ale traumei se constată schimbări pronunțate în sfera emoțional-
volitivă.
La personalitățile studiate de noi la aceste etape s-au constatat

205
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

modificări esențiale. Tulburările emoțional-volitive determinate de

traumă se suprapun celor premorbide, schimbând esențial clinica
manifestărilor evolutive.
Reacțiile caracterologice devin mai elementare, pierd clișeul lor
tipologic, în clinica lor încep a predomina (persista) manifestări isterice,
explozive și disforice. Dacă în cadrul psihopatiilor de tip impulsiv
reacțiile au un aspect mai accentuat și colorit mai grav, atunci, în cadrul
psihopatiilor de tip isteric, anancastic și anxios-evitant, simptomatica
declanșată de traumă, o înlocuiește pe cea premorbidă. Se reliefează
transformarea complexului caracterologic cu predominare în tabloul
clinic al explozivității, furiei, înclinației spre reacții disforice și explozii
isterice elementare.
în unele cazuri s-a constatat transformarea radicalului tipologic la
început în unul mozaic, în tabloul clinic al căruia, se îmbinau trăsături
explozive, isterice, anancastice și anxios-evitante, iar apoi, începeau să
prevaleze cele explozive cu elemente disforice.
După cum am constatat deja, compensarea în cadrul psihopatiei
constă nu numai în apariția trăsăturilor secundare, care voalează
patologia caracterologică, dar și în formă complexă de adaptare, care îi
oferă psihopatului legături cu ambianța socială. Se observă că trauma,
la etapele ei tardive, influențează asupra acestui proces destul de
nociv. Se depistează pierderi constante și îndelungate a mecanismelor
compensatorii, care pentru fiecare personalitate psihopatică avea, până
la traumă, un caracter de clișeu. în unele cazuri, această pierdere poartă
un caracter ireversibil, iar ca rezultat, personalitatea rămâne persistent
decompensată. Evoluția psihopatiei împovărate de traumă, poartă în
aceste cazuri un caracter malign. La psihopații de tipurile studiate, în
tabloul clinic prevalează instabilitatea dispoziției cu înclinație spre
reacții explozive, disforice și isterice, acte demonstrative de suicid. De
rând cu cele menționate, se constatau schimbări intelectual-mnestice.

B., 52 ani, acuzat de mituire.

Tatăl lui B. era după caracter nervos, impulsiv. B. s-a născut al cincilea după număr.
In timpul gravidității, mama lui mult a avut de suferit în legătură cu moartea soțului.
Nașterea a parcurs greu, îndelungat. S-a dezvoltat cu retardare, a început a
merge de la 2 ani, a vorbi de la 3 ani. In fragedă copilărie era neliniștit, capricios,
neastâmpărat, neascultător. Studiile în școală le-a început de la 8 ani, la lecții era
distrat, se juca, încurca altor elevi
După caracter: era comunicabil, avea mulți prieteni, iubea să compună poezii
și cântece, participa în cadrul cenaclului artistic. Totodată, el era impulsiv, repede
se ofensa, era nerăbdător, mult timp purta pică. In anii de școală a suferit de tifos

206
exantematic, malarie. După terminarea a 7 clase și-a continuat studiile la școala
tehnică profesională, apoi la colegiul de vinificafie. A făcut serviciul militar pe parcurs
a 2 ani. După demobilizare s-a căsătorit. Climatul psihologic în familie era relativ
bun. Uneori B. se enerva, manifestând descărcări afective, striga, dar repede se
liniștea, își cerea scuze.
Pe parcurs a terminat institutul alimentar. A schimbat mai multe locuri de muncă,
deoarece era conflictual și înclinat a face doar ceea ce dorea el.
La vârsta de 44 ani, în timpul unui conflict inițiat de el, a fost bătut, suferind și o
comoție cerebrală. S-a tratat în spital, dar pe urmă frecvent suferea de cefalee.
De către cei apropiați, inclusiv și de către B. se constată, că acesta pe parcursul
vieții a fost iritabil, exploziv, dar după trauma suferită a devenit excesiv de sensibil,
impulsiv. Din orice fleac începea să strige, să-i umilească pe cei apropiați și
colaboratori, distrugea vesela, apoi regreta cele întâmplate, plângea, își cerea iertare,
îndeosebi, și-a schimbat comportamentul său în familie. Cu cei apropiați se comporta
ca un despot, cerea supunere neclintită și ordine. Când i se cerea să facă ceva se
enerva, devenea furios, striga.
In unele zile, B. era posomorât, „nu-și găsea loc”, manifesta furie, impulsivitate.
In astfel de zile, apropiații se străduiau să-l „ lase în pace ”, să nu „se lege cu el”. De
rând cu aceasta, des acuza cefalee, fapt care l-a determinat să se trateze la neurolog.
La serviciu se prezenta activ, energic, comunicabil, dar periodic avea conflicte, în
timpul cărora devenea de nerecunoscut: striga, umbla prin birou, arunca hârtiile, pixul.
In acest context se schimba la față, devenea furios, era cu greu liniștit. Fiind precaut
cu șefii, B. înjosea subalternii, cerea de la ei supunere, le diminua însemnătatea, le
leza demnitatea..
Băuturi alcoolice întrebuința rar. In timpul ebrietății devenea cicălitor, scandalagiu,
agresiv, iniția bătăi. A doua zi, după aceasta, era deprimat, anxios, nemulțumit și chiar
furios.
Este acuzat de faptul că a cerut mită de la șeful său, motivând aceasta prin
necesitatea de a acoperi unele cheltuieli ce le-a avut în legătură cu lucrul efectuat.
Starea somatică: fără particularități.
Starea neurologică: plică nasolabială atenuată din stingă. ECO-EG fără
particularități.
Statusulpsihic: pacientul este în conștiință clară. Este ușor antrenat în convorbire,
oferă date anamnestice depline. Cu amănunte povestește despre bolile suferite, și mai
cu seamă, trauma cranio-cerebrală, gravitatea ei și consecințele acestora. Prezintă
multiple acuze cu caracter somatic, subliniind că este „grav bolnav”, și totodată
„psihic nenormal”, numește diferite maladii psihice de care, chipurile, el suferea.
Vorbirea lui este expresivă, vioaie. In timpul discuției se (ine ba de cap, ba pune mâna
în regiunea inimii, începe a plânge, dar repede se distrage, se liniștește și răspunde la
întrebări. Gândirea lui este consecventă, logică. Se constată instabilitate emoțională,
impulsivitate, explozivitate. Nu suportă când ceilalți nu sunt de acord cu el, se străduie
să-și impună părerea. Se observă o înclinație spre autoiritare.

207
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

Fiind nesatisfăcut, manifestă reacții afective, în timpul cărora strigă, devine brutal,
avertizează că se va răfui cu cei din jur, refuză să primească hrană, cade la podea,
motivând că „l-au refuzat picioarele”, însă ușor cedează sugestiilor și rugăminților,
potolindu-se. Permanent tinde să atragă atenția asupra propriei persoane,
capacităților sale, citește poeziile scrise de el. In comportament se evidențiază
teatralismul, demonstrativitatea, absurditatea unor fapte: el își leagă capul cu un
șervețel, merge clătinându-se, declară că are „ halucinații", permanent poartă cu sine
un jurnal.. Scrie scrisori, pe care le expediază în diferite instanțe. In aceste răvașe
este, de fapt, reflectată situația psihotraumatizantă, declară că nu a oferit mită și că
este acuzat pe nedrept.
Tulburări psihotice nu s-au constatat. A fost recunoscut responsabil.

Analizând datele anamnestice constatăm, că B. este o personalitate

dizarmonică încă din copilărie, iar după patogeneză, această afecțiune
poate fi încadrată în grupul psihopatiilor organice. Despre aceasta ne
vorbește nașterea grea, retardarea în dezvoltarea psihică, precum și
manifestări comportamentale patologice din fragedă copilărie. După
cum se știe, în cazul psihopatiilor de proveniență organică, se discută nu
despre organicitate, în sensul deplin al cuvântului, ci despre un fundal
organic, în baza căruia apare dizarmonia caracterologică. Trăsăturile
sale caracterologice, cu vârsta, se structurează, iar după conținut, pot fi
încadrate în psihopatia de tip impulsiv, în tabloul căreia se manifestă așa
trăsături ca: iritabilitatea, impulsivitatea, ofensa rapidă, înclinația spre
reacții afective, încăpăținarea, conflictualitatea.
După trauma cranio-cerebrală suferită, ansamblul de trăsături
caracterologice nu numai că se amplifică, dar și se îmbogățește cu
trăsături noi: isterice (teatralism, comportament demonstrativ, reacții
isterice) și manifestări disforice (dispoziție anxios-furioasă, reacții
disforice). Are loc o structură caracterologică mozaică, provocată de
traumatismul cranio-cerebral.

Somatogeniile și evoluția psihopatiilor

în majoritatea lucrărilor dedicate studierii evoluției psihopatiilor,
găsim relatări despre influența bolilor somatice asupra manifestărilor
clinice ale psihopatiilor (P.B.Gannușkin, 1934; O.V.Kerbikov, 1964;
V.Ia.Ghindikin, 1963; V.Ia.Ghindikin și V.A.Gurieva, 1980 ș.a.).
Totodată se constată, că lucrări consacrate acestei probleme, sunt
relativ puține (V.Semke, 1971; L.I.Tabakova, 1972; A.S.Ciudin, 1968;
M.G.Revenco, 1983, 1997 ș.a.), pe când observațiile clinice atestă, că
manifestările evolutive în cadrul psihopatiilor, sunt vădit influențate de
bolile somatice.

208
 Conform observațiilor noastre, în 140 cazuri au avut loc agravări
ale stării psihice a psihopaților, determinate de bolile somatice: boli
cardiovasculare, pneumonii, gripă, tuberculoză, boli hepatice, boli
infecțioase, intervenții chirurgicale ș.a. în majoritatea cazurilor, bolile
somatice provoacă decompensarea stării psihopatului, pe fundalul căreia
mai accentuat se manifestă reacțiile psihopatice.
Decompensările sunt precedate de stări astenice pronunțate, pe fundalul
cărora crește sensibilitatea psihopatului la factorii psihotraumatizanți.
Această creștere a sensibilității favorizează apariția reacțiilor psihopatice
de scurtă durată, cu epuizare relativ rapidă și pronunțată.
în clinica decompensărilor, în aceste cazuri, se constată o oarecare
atenuare a manifestărilor psihopatice și amplificarea trăsăturilor
secundare.
La psihopații impulsivi se remarcă o atenuare a impulsivității,
explozivității, agresivității. Reacțiile lor devin mai superficiale, în ele
persistă mai puțin furia, ei devin mai îngăduitori.
Anancasticii și anxios-evitanții, dimpotrivă, devin mai nerăbdători,
ușor se irită, apar reacții afective sub formă de furie fără afect, care se
termină relativ repede, fiind urmate de o astenie pronunțată.
Tot pentru aceasta e caracteristic și apariția anxietății pronunțate,
suspiciunii exagerate despre caracterul grav al bolii lor, pesimism în
privința pronosticului, idei despre fatalitatea situației etc.
La isterici se produce atenuarea manifestărilor demonstrative,
pretențiilor, dar mai ușor apar formele primitive de reacționare (plâns
exagerat, crize), reacții de refuz.
în tabloul clinic aî tuturor formelor de psihopatie se „implantează”
complexul asteno-neurotic de simptome, manifestările și intensitatea
căruia, se găsesc în strânsă legătură cu caracterul evoluției bolii
somatice. în cadrul psihopatiei de tip impulsiv, pe fundalul epuizării
rapide și slăbiciunii generale, apare o suspiciune anxioasă, idei
hipocondriace, tulburări de dispoziție, de tip disforic, acestea căpătând
uneori forme stabile. Tabloul clinic în cadrul psihopatiilor de tip isteric
devine oarecum atipic, în el prevalând manifestările neurotice și fixarea
patologică asupra unor simptome somatice. Deseori, se constată idei
hipocondriace destul de persistente și manifestări clinice sub formă de
mqnosimptome (aerofagie, dispnee, tulburări de glutiție etc.).
în unele situații, boala somatică poate condiționa apariția la aceste
personalități a unei stări nevrotice stabile. Simptomatica neurotică, în
cazurile date, se manifestă în tabloul clinic, fundalul premorbid fiind
voalat prin manifestările nevrotice. în anumite cazuri, s-au constatat
manifestări mai pronunțate ale trăsăturilor patologice ale personalităților
isterice.

209
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

E caracteristic faptul că tabloul clinic al decompensărilor provocate

de boli somatice, capătă un caracter oarecum specific. Astfel, bolile
cardiace determină o instalare a depresiei, instabilității dispoziției,
anxietății, fricii exagerate. Destul de caracteristice sunt manifestările în
cadrul bolilor intestinale. Acestea au un caracter neobișnuit, cu senzații
„greu de descris”, spasme neobișnuite ale esofagului, cu tulburări de
glutiție, cu o fixare relativ rapidă și persistentă a acestor simptome.
Această fixare poate atinge nivelul de idei prevalente hipocondriace
(însoțite de tendințe de „rentă”).
La personalitățile paranoice maladiile somatice, de regulă, duc la
acutizarea trăsăturilor de caracter și decompensări pronunțate de lungă
durată. Acest fenomen, este mai cu seamă, caracteristic pentru psihopații
înclinați spre trăiri hipocondriace. La aceștia, ideile hipocondriace, chiar
la începutul bolii somatice, capătă un caracter dominant, care repede
atinge nivelul de idei prevalente. E caracteristic că fixarea patologică
asupra sănătății lor este însoțită de suspiciune, idei de relație, tendințe
de procesomanie și lipsa posibilităților de a-și corecta și aprecia critic
comportamentul său.
Intensitatea acestor trăiri se află în corelații directe cu manifestările
somatice. La îmbunătățirea stării somatice, ele devin mai puțin
pronunțate, iar la agravarea stării, din nou are loc intensificarea trăirilor.
Decompensarea stării, în unele cazuri, poartă un caracter stabil și
profund. Trăirile hipocondriace sunt, în acest context, pronunțate,
personalitățile rămânând axate pe starea sănătății, cu exagerarea
gravității stării sale, acuze multiple.
Boala somatică, după observațiile noastre, poate provoca în unele
cazuri apariția reacțiilor paranoice acute cu idei prevalente patologice,
care pot atinge gradul de delirante. Aceste manifestări au loc la
persoanele predispuse către nozofobii și stări hipocondriace. Apariția
manifestărilor hipocondriace patologice e precedată de boala somatică
sau apare în timpul acesteia. Aceasta mărește la ei anxietatea pentru
starea lor, ridică sensibilitatea acestora față de excitanții, care par a fi în
contextul suspiciunilor și fricii pentru sănătatea lor.
Senzațiile neplăcute, agravarea bolii somatice provoacă la ei creșterea
anxietății. Pe acest fond trăirile psihotraumatizante, care au loc în
contextul celor prezente la psihopat (boala incurabilă a celor apropiați,
moartea lor etc.), provoacă creșterea în avalanșă a anxietății, însoțite de
idei prevalente, care pot atinge nivelul de delirante.
In aceste cazuri, știrea neplăcută duce la amplificarea fobiilor
preexistente la aceștia, apoi în tabloul clinic încep a prevala ideile
despre prezența la ei a unei boli asemănătoare celei ce o are, (a fost)
la ruda apropiată, care va „duce inevitabil la moarte”. Având la început

210
un caracter fobie prevalent, ele repede ajung nivelul celor prevalent-
delirante. Se constată o creștere rapidă a anxietății, fricii, apar acuze
somatice neîntemeiate, confuzii. Fonul dispoziției devine anxios-
depresiv. Apare încrederea fermă în prezența la ei a unei maladii
incurabile. Aceasta determină și comportamentul bolnavilor: înfățișarea
feței lor este anxioasă, ei insistă să fie ajutați și salvați, deoarece, vor
muri.
Fiind internați în spital, ei continuă să fie prizonieri ai propriilor idei
despre moartea apropiată, roagă personalul să-i salveze. încercarea de
a-i liniști, de a-i convinge că suspiciunile lor nu sunt justificate, nu dă
rezultate scontate.
Totodată, apar acuze de caracter somatic, care, după conținut,
corespund închipuirilor despre simptomele bolii, de care, cică,
sunt afectați. Durata acestora este de ceasuri sau câteva zile. Pe
măsura îmbunătățirii stării somatice, și mai cu seamă, după folosirea
tranchilizantelor și psihoterapiei, aceste stări dispar, apare critica față
de cele trăite. Descrieri ale acestui tip de reacții în literatura, de care
dispunem, nu am găsit.
După părerea noastră, apariția acestor reacții este determinată
de caracterul factorilor psihotraumatizanți care, după expresia lui
E.Kretschmer, corespund particularităților personalității precum „cheia
în lacăt”.
Aceste trăiri-„cheie”, în cazurile descrise de noi, sunt foarte „virulente”,
deoarece, după conținutul lor, corespund trăsăturilor caracterologice „de
bază” ale subiectului, ele se încorporează în complexele dominante, deja
prezente la aceste personalități. Apariția ideilor prevalente, pe un fon
astenic, capătă „culori” afective pronunțate, prevalează asupra altor idei,
atingând gradul de „prevalente delirante” (K.Bimbaum). La apogeul
acestor trăiri emoționale au loc asociații catatime, ideea prevalentă
atinge nivelul celei delirante.
E de menționat faptul că declanșarea reacțiilor pe fundalul unei structuri
psihopatice grave, poate provoca o evoluție patologică hipocondrică.
în contextul bolilor somatice, au loc decompensări, cu reacții afective
profunde. Astenizarea, în aceste cazuri, micșorează mecanismele de
reținere, ce se soldează cu tendințe și acte agresive.

22 ani, acuzată de omorârea copilului ei de 2 săptămâni.

In copilărie s-a dezvoltatfără particularități. Mama pacientei a fost după caracter
impulsivă, furioasă, afișa către /. o atitudine rea, o bătea, o insulta, și chiar îi propunea
să plece de acasă. I. creștea tăcută, înrăită, dar nimănui nu i se plângea de soarta sa,
totul trăia în sine.
A terminat 10 clase. Fata era închisă, capricioasă, nesociabilă, foarte ușor se irita,

211
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

se certa cu mama, în timpul conflictelor striga, își mușca mâinile, avertiza că se va

sinucide. Erau perioade când nu vorbea cu mama, pleca de acasă, nu dorea „să vadă ”
pe nimeni, se reîntorcea când îi era „ mai ușor pe suflet ”.
La vârsta de 19 ani s-a măritat. Viața familială s-a dovedit a fi dificilă. Soțul ei
venea acasă beat, o agresa, o înșela. Aflând faptul că ea este gravidă, o impunea
să-și întrerupă sarcina, deoarece, chipurile, copilul nu este al lui, totodată, și mama
ei spunea că nu-i va ajuta să crească copilul. Dorind totuși să păstreze sarcina, ea
a născut. Când se afla în secția de maternitate, soțul îi scria că nu va trăi cu ea. O
întrista mult situația creată, era enervată pe mamă și soț, dormea rău.
Când s-a întors acasă, I. era iritată, manifesta dezaprobarefață de comportamentul
soțului și al mamei. O afecta faptul că soțul a cheltuit toți banii și nu a lăsat nimic,
măcar pentru mâncare. Se alimenta foarte prost. Având pică pe mamă-sa, nici nu
încerca să-i ceară bani. Pe parcursul zilelor ce au precedat delictului, era nervoasă,
nemulțumită, manifesta cu ușurință reacții afective, care se terminau cu plâns.
își învinuia mama și soțul că au cheltuit intenționat toți banii pentru a lipsi copilul
de hrană și a-l nimici. Se simțea foarte slăbită, astenizată, obosea repede. Mai multe
nopți aproape nu a dormit, deoarece copilul plângea.
Din cauza subnutriției și trăirilor negative, a început să-i dispară laptele. Avea
amețeli, cefalee. Continua să îngrijească copilul și să caute de casă.
Cu o zi înainte de delict, s-a certat cu soțul, care a avertizat-o că va pleca de la ea.
Tot atunci s-a certat și cu mama ei, care categoric a refuzat să o ajute la îngrijirea
copilului. Era foarte supărată de comportamentul mamei și al soțului. A apărut o
excitație pronunțată, nu dorea să vadă pe nimeni, avea o furie față de toți. Totodată, a
apărut furia, iritarea orientată asupra copilului, care plângea mult. Era „supărată”
pe toți. Pe neașteptate, a hotărât să se izbăvească de copil. A săpat o groapă în livadă,
unde, mai apoi, a adus copilul și l-a îngropat.
Intorcându-se în casă, nu răspundea la întrebări, era impulsivă, deprimată.
Dimineața, fiind reținută de poliție, a indicat locul unde este îngropat copilul.
Starea somatică și neurologică - fără semne de afectare.
Starea psihică - conștiința clară. In discuție se antreneazăfără dorință, la întrebări
oferă răspunsuri neclare. Ușor se ofensează, zâmbește trist. Pe parcursul conversației,
devine mai vioaie, mai deschisă. Accentuează relațiile tensionate pe tot parcursul
vieții. Totodată, constată relațiile proaste și tensionate cu soțul ei. Povestește că după
externarea din maternitate se simțea slăbită, istovită, iar atitudinea mamei și a soțului,
i-au provocat trăiri puternice, furie, ciudă, tensiune emoțională. Dormea rău, atât din
motivul că era înrăită, impulsivă, cât și din cauza că copilul plângea, o irita.
Se neliniștea și o întrista că nu are cu ce-l hrăni. își învinuiește mama și soțul de
cele întâmplate. Ideea de a-și ucide copilul a apărut, fiindcă era supărată pe aceștia
că nu i-au acordat atenția cuvenită. A ajuns la concluzia fermă, precum că nimănui
nu-i trebuie nici ea, nici copilul. Prin omor s-a răzbunat pe ei. în momentul delictului
nu avea nici un sentiment de milăfață de copil, „ aveam numaifuriefață de toți ”. Este
deprimată, regretă cele întâmplate. Idei delirante sau alte simptome psihopatologice,

212
nu s-au depistat..
Comisia psihiatrico-legală a recunoscut-o ca personalitate psihopatică, de tip
impulsiv. Decompensare somatogen provocată. Iresponsabilă.

I. se manifestă în viață ca o personalitate psihopatică de tip impulsiv.

La apariția și consolidarea trăsăturilor sale de caracter au contribuit
atât ereditatea împovărată, cât și educația ei greșită. Această educație
predispune la apariția reacțiilor de protest, înrăirii, stagnării furiei față
de mamă. în reacțiile ei predomină radicalul stenic impulsiv, care se
manifestă prin protest, erupții afective furtunoase.
„Evadarea” ei din situația psihotraumantă este, de fapt, o formă de
compensare pasivă, care îi dă posibilitatea de „a se calma”.
Situația, în care s-a pomenit I. după căsătorie, are un caracter
psihotraumatizant cronic, care provoacă insatisfacție, tensiune
emoțională.
Starea pacientei în timpul omorului copilului, poate fi apreciată ca o
decompensare profundă, apărută pe fundal somatic nefavorabil. Acest
fundal este determinat de naștere, surmenaj psihic și fizic, subalimentare,
lipsă de somn. Desigur, la decompensarea stării pacientei a contribuit și
înrăutățirea situației psihotraumatizante provocate de comportamentul
ostil al mamei sale și al soțului.
Tensiunea afectivă puternică, însoțită de furie nestăvilită, își găsește
ieșirea sub formă de reacție, care se manifestă prin erupție afectivă, cu
uciderea copilului.
La 30 pacienți din contingentul studiat, s-au constatat semne de
ateroscleroză incipientă. E de menționat că, de obicei, la o vârstă avansată,
manifestările psihopatice sunt atenuate și chiar, după părerea unor autori,
are loc treptat o regresie, dispariție a patologici caracterologice.
începutul aterosclerozei se manifestă prin accentuarea sau reînvierea
acestei patologii. E de constatat că această „readucere la viață” a
psihopatiei, se produce prin manifestări mai puțin pronunțate.
Astfel, manifestările afective în cadrul psihopatiei de tip impulsiv,
sunt mai superficiale, ce se explică prin „fundalul” astenic, provocat
de procesul aterosclerotic. Are loc o epuizare rapidă a afectelor, cu
manifestări astenice pronunțate postafective.
Aceasta predispune la apariția noilor descărcări afective, fiecare
din ele este mai superficială, după manifestări, decât cea precedentă.
Totodată, se observă înclinația spre stagnarea afectelor, aceasta fiind
însoțită de apariția dispoziției de tip anxios-furioasă. Se remarcă o
creștere a cicălirii, bănuielii și înclinației către trăiri prevalente catatime.
La psihopații anancastici, anxioși are loc amplificarea neîncrederii
în sine, anxietății și sentimentului de inferioritate. Apariția semnelor de

213
■ Capitolul 7 Evoluția tulburărilor de personalitate sub influența unor factori

surmenaj rapid, precum și a scăderii posibilităților intelectuale, provoacă

la ei anxietate în fața unor noi greutăți. Pedantismul și punctualitatea,
care, pe parcursul vieții, aveau la ei funcții compensatorii, capătă forme
hipertrofiate, ce provoacă scăderea rezultatelor muncii și dezadaptare, în
ansamblu. Aceasta provoacă sporirea neîncrederii în sine și sentimentul
exagerat de inferioritate. Toate acestea, în ansamblu, contribuie la
apariția decompensărilor profunde și îndelungate.
De rând cu aceasta, la ei scade toleranța față de factorii
psihotraumatizanți, considerabil sporește anxietatea și frica pentru
sănătatea lor, ușor apar depresii, fobii, idei hipocondriace. S-au sesizat
cazuri de apariție a ideilor prevalente de gelozie și relație.
La psihopații paranoiali, în fazele incipiente ale aterosclerozei
cerebrale, se mărește înclinația spre apariția ideilor prevalente, a
suspiciunii și sentimentului de lezare a intereselor și a pagubei. Se
constată actualizarea și exagerarea meritelor lor precedente. Totodată,
fiind afectiv cuprinși de situație, ei nu manifestă acea activitate
furtunoasă, care era caracteristică anterior pentru ei.
Seconstatăoacutizareasensibilității față de factorii psihotraumatizanți.
Patogene în această perioadă devin și situațiile, întâmplările, care mai
înainte erau „suportabile”, neutre.
Se constată o acutizare, amplificare a geloziei la personalitățile
înclinate spre apariția acestor idei. Ele au un caracter prevalent persistent,
cu o afectare destul de profundă, care, în ansamblu, influențează
comportamentul și faptele.
Apariția semnelor de ateroscleroză cerebrală la personalitățile
isterice se manifestă prin forme mai simple (primitive) de reacționare,
deplasarea afectelor asupra obiectelor, instabilitatea dispoziției, creșterea
încăpăținării. Mai exagerat se manifestă egoismul, lașitatea, plânsul. Un
caracter dominant capătă ideile despre recunoașterea unor privilegii,
care „le merită”. Totodată, devin mai „șterse” formele de comportament.
Cele menționate, cu certitudine ne demonstrează că bolile somatice
influențează vădit evoluția psihopatiei. Manifestările acesteia se
corelează cu evoluția bolii somatice. Etapele inițiale ale aterosclerozei
cerebrale duc la o „reînviere” a trăsăturilor patologice și la acutizarea
lor, în ansamblu.

214
 Capitolul 8 Tulburare de personalitate cu structură severă (profundă) ■

CAPITOLUL 8 Tulburare de personalitate cu

structură severă (profundă)

Structura psihopatiei (tulburare de personalitate) se consideră severă,

dacă prin manifestările sale contribuie la o dezadaptare socială marcantă
și deteriorare a legăturilor cu societatea. Acestea, sunt de fapt acele
(nu multe) personalități, care prin comportamentul lor se manifestă
neadaptați, antisociali și sunt într-un permanent conflict cu legile. Aceste
persoane, majoritatea timpului vieții, și-o petrec în penitenciare (având
și acolo un comportament delicvent și chiar bizar), sau în spitale de
psihiatrie cu regim special, unde creează mari probleme atât personalului
medical, cât și bolnavilor. în monografia noastră «Clinica unor variante
ale dinamicii psihopatiilor» (1980), am sesizat că manifestările evolutive
(reacții, decompensări) duc la agravarea structurii psihopatiilor. Despre
aceasta relata în lucrările sale și B. Șostacovici (2006), care sesiza că
tulburarea de personalitate cu structură severă, clinic se manifestă prin
decompensare de durată, cu dezadaptare socială marcantă și polimorfism
a manifestărilor afective și psihopatice.
în literatura de specialitate găsim puține descrieri ale acestor structuri
complexe. Am putea să enumerăm doar lucrările lui Kemberg O. (1983)
și Mircea Lazarescu ș.a. (2007), în care, într-o oarecare măsură, este
reflectată această întrebare. Astfel, M.Lazarescu atribuie formelor severe
pe acelea «... care ar fi perturbare tot timpul și în orice mediu, care nu
pot, de la un moment dat, să fie menținute în societate fără supraveghere,
și care necesită șederi prelungite în instituții speciale de psihiatrie, de
detenție, de reeducare» (p.201).
D.Certkov (1971) echivalează tulburarea de personalitate cu boala
psihică, deoarece ea pierde modalitatea de a se adapta, iar comportamentul
îor anormal se manifestă «...în dependență de situație și se repetă de
multiple ori pe parcursul vieții.unii din ei nu se pot adapta nici într-
un grup social». Mai mulți autori (LVvedenskii, V.Vnukov, A.Halețkii,
O.Freierov, N. Felinskaia), utilizează noțiunea de personalitate cu
structură gravă, dar nu oferă descrieri ale acestora.
Comportamentul acestora trezește printre cunoscuți și chiar printre
cei apropiați nu atât dezgust, ci mai mult frică. Oamenii, purtători a

215
■ Capitolul 8 Tulburare de personalitate cu structură severă (profundă)

unei structuri severe de caracter patologic, nu rareori, se simt «ca în

apele lor» printre interlopi, dar și acolo aceștia «nu se înscriu», rămân
dezadaptați, conflictuali.
In situații dificile, complicate, ei posedă o atitudine critică aplatizată.
Predomină logica limitată de afect. Discernământul, în timpul reacțiilor
afective, este limitat până la abolire. Această lezare, limitare a logicii,
duce la lipsa prognozării acțiunilor. în timpul erupțiilor afective, la ei
predomină «logica afectivă» (E.Bleuler) asupra rațiunii.
Având, nu rareori, un potențial intelectual bun, ei totodată, au un
comportament bizar, lipsit de moralitate. Ei, de obicei, manifestă
naivitate în luarea deciziilor, nematuritate și lipsa înțelegerii situației
la momentul necesar. Aceste persoane acționează impulsiv, la ele este
diminuată posibilitatea prevederii acțiunilor și consecințelor acestora.
Sunt impulsive și în satisfacția plăcerilor lor, în aceeași măsură, și celor
instinctual-determinate.
Erupțiile afective decurg la acestea furtunos, cu îngustări profunde
ale conștiinței, până la deconectarea ei și amnezia celor întâmplate.
Acțiunile lor nu pot fi stăvilite nici printr-o măsură, în timpul acestora,
ele săvârșesc crime monstruoase.
Aceste persoane, des au probleme cu legea, sunt trase la răspundere
și sunt trimise la expertiza psihiatrico-legală. După cum se știe
personalitățile psihopate în majoritatea cazurilor sunt recunoscute
responsabile, iar în cazul psihopatiilor cu structură severă pot fi utilizate
noțiunile de «iresponsabilitate» sau «responsabilitate redusă».
Structura personalității, în cazul psihopatiilor (severe), după conținut
și manifestări, poate fi echivalată cu o boală psihică.
în aceste cazuri pot fi prezente mai multe din următoarele manifestări:
a) Scăderea sau chiar abolirea criticii în situații complicate;
b) Predominarea gândirii afective asupra celei logice;
c) Decompensări frecvente cu reacții afective profunde în vremea
cărora are loc îngustarea conștiinței până la abolirea ei;
d) Disociația dintre posibilitățile bune de abstractizare și realitate;
intelectul relativ bun și faptele bizare și comportamentul straniu, aberant;
e) Naivitatea și imposibilitatea prinderii esenței situației;
f) Gândirea infantilă cu lipsa parțială sau marcantă a criticii;
g) Imposibilitatea prognozării faptelor, lipsa posibilităților de a se
reține de la actele social-periculoase și a trage concluzii din practicele
precedente;
h) Dezadaptarea socială marcantă, cu spitalizări de durată și
frecvente în spitalele de psihiatrie sau detenție în penitenciare;
i) Limitarea sau lipsa posibilităților de a se reține de la acte social-
periculoase și de a-și controla comportamentul.

216
 j) Prezența unui infantilism psihic marcant.
Desigur, că recunoașterea personalității cu structură severă ca
responsabilă redus sau irersponsabilă nu necesită prezența tuturor
acestor manifestări, ci a câtorva din ele, care conduc la:
1. Dezadaptări sociale marcante;
2. Scăderi sau deficit (până la abolire) a criticii;
3. Tulburări de gândire (oprire, idei prevalent-delirante);
4. Tulburări marcante de conștiință.
Am vrea să evidențiem, că după datele unor autori (I.Kudreavțev, 1988
ș.a.) în cadrul tulburărilor de personalitate are loc un deficit al criticii,
care se manifestă în toate sferele activității persoanei: intelectuală,
emoțional-volitivă și motivațională.
în sfera intelectuală, aceasta se manifestă prin pierderea controlului
asupra proceselor intelectuale și scăderea posibilităților de a sesiza
adecvat situația. în sfera emoțional-volitivă - prin manifestări
comportamentale spontane și scăderea posibilităților de a prognoza
consecințele activității lor, de a corecta comportamentul și greșelile, pe
care le comit. în sfârșit, în sfera motivațională - prin raționament afectiv.
B. Șostakovici (2006) a introdus chiar noțiunea de defect psihopatie,
care cuprinde:
• Diminuarea resurselor personalității (trecerea la un nivel mai
primitiv de existență);
• Superficialitatea judecării logice;
• Constrângerea necesităților vitale;
• Scăderea la un nivel mai jos a intereselor și viziunilor.
Desigur, că toate cele enumerate de autor, au loc în cadrul tulburărilor
de personalitate, dar am vrea să subliniem, că utilizarea noțiunii de
«defect» în cadrul acestor tulburări, pare a fi exagerată, iar această
constatare o întâlnim (în literatura de specialitate) pentru prima dată.
După cum știm, E.Bleuler (1955) constata că tulburările intelectuale
la psihopați se manifestă nu atât prin insuficiența propriu zisă a
intelectului, cât prin influența asupra acestuia a manifestărilor afective,
care conduc la dominarea «logicii curbe» (afective - M.R.) asupra
celei raționale, fapt ce și determină diminuarea sau lipsa posibilităților
corective. Adică, este vorba de un fenomen temporar. în același context
s-a expus și A.Dubinin, care scria că insuficiența intelectuală la psihopați
este «strâns legată de situație», iar «intelectul» psihopatului este păstrat.
Desigur, că suntem în totalitate de acord cu acești corifei ai psihiatriei.
în unele țări (Marea Britanie, SUA, Canada ș.a.) pentru aprecierea
profunzimii manifestărilor tulburărilor de personalitate este utilizată
Scala Revizuită a psihopatiei, elaborată de Robert Hare (PCL-R),
acceptată mai cu seamă în practica psihiatriei judiciare. Aceasta cuprinde

217
■ Capitolul 8 Tulburare de personalitate cu structură severă (profundă)

20 itemi și Joacă un rol important în instrumentele de evaluare a riscului

de violență”. Acești itemi sunt:
1. Volubilitatea
2. Sentiment grandios de autoapreciere
3. Necesitatea de a fi stimulat
Tabelul 4.
11. Comportament sexual necuviincios
12. Probleme comportamentale timpurii
13. Lipsa de scopuri de durată

4. Mințire patologică 14. Impulsivitate

5. Manipulare 15. Iresponsabilitate
6. Lipsa sentimentului de remușcare 16. Eșuarea în acceptarea responsabilității
pentru acțiunile sale
7. Insuficiența afectivă 17. Relații maritale multiple pe durată
scurtă
8. Lipsa de empatie (duritate) 18. Delicvență juvenilă

9. Stil parazitar de viață 19. Revocarea eliberării condiționate

10. Control scăzut al impulsiunilor 20. Versalitate penală

Fiecare item se estimează la 3 nivele:

0. itemul nu se aplică
1. itemul se aplică în oarecare măsură
2. itemul cu certitudine este aplicabil
Maxim pot fi 40 puncte și minim 0 puncte. Dacă prin scala PCL-R
primim un scor mai mare de 30 puncte, putem vorbi despre o tulburare
de personalitate (Hare R.D. (1991) - Manual for the Raised Psychopathy
Checkest, Toronto, Ontario Canada: Multi-Health Sistems), acesta fiind
și unul din criteriile stabilirii diagnosticului de tulburare severă de
personalitate.
Am vrea să precizăm că observațiile noastre multianuale ne-
au convins, că în unele cazuri structura caracterologică poate să se
îmbogățească pe parcursul vieții cu noi trăsături. Structura personalității
patologice devine tot mai compusă în aceste cazuri, până la posibilitatea
diagnosticării psihopatiei profunde (severe). Această agravare a
structurii, de obicei, are loc în cazul decompensărilor frecvente, fiecare
din care îmbogățește caracterul și comportamentul psihopatului cu noi
particularități și trăsături.
La descrierea cazurilor clinice am prezentat pacienți, structura
caracterologica a cărora corespunde noțiunii de personalitate cu structură
severă.

218
 Mai prezentăm unul dintre cazurile diagnosticate de mai multe comisii
psihiatrice legale, cu antrenarea specialiștilor notorii în specialitate, care
au concluzionat că pacientul suferă de tulburare de personalitate cu
structură severă.

C. s-a născut într-o familie de muncitori. S-a dezvoltat in condiții satisfăcătoare.

* Tatăl, după caracter, a fost sever, principial, dar a acordat puțin timp educației
copiilor. Mama lui era bună, blândă, grijulie, mereu îl recomanda ca exemplu pentru
alții, îl iubea mult și îi îndeplinea capriciile.
C. din copilărie a fost comunicabil, vesel, ascultător. La vârsta de 10 ani a devenit
amator de colecționare a tablourilor și a pozelor din reviste, pe care le lipea în albume.
El simțea plăcere atunci când mama îl lauda. Treptat s-a convins defaptul că este mai
bun decât alți copii și tot mai mult tindea să confirme acest lucru. La școală a mers de
la 7 ani, a învățat bine, a absolvit 7 clase. în perioada școlară, a participat la cenaclul
teatral, îi plăcea mult să iasă pe scenă, să declame, iar ca să ,,nu să fuzioneze" cu
ceilalți, alegea doar scenetele care îi puteau impresiona pe spectatori.
începând de la vârsta de 13-14 ani, a apărut dorința de a ieși în evidență printre
colegi de clasa, îi plăcea săfie în centrul atenției.
în această perioadă, cu scopul de a atrage atenția asupra sa, el povestea altor
școlari istorii fictive. După vizionarea filmelor despre război, el adăuga de la sine
diferite detalii neobișnuite, povestindu-le in stilul său. Periodic, venind acasă, îi
relata mamei despre diferite catastrofe și evenimente stradale, pe care le-ar fi văzut.
Descoperit că spune minciuni, el, tot atunci, inventa o nouă versiune, se supăra că
nu este crezut, devenea iritabil, plângea. In semn de protest, părăsea camera, refuza
hrana, mult timp nu vorbea cu mama.
După absolvirea a 7 clase, C. a lucrat lafabrica de mobilă, la repararea ceasurilor,
la fabrica de panificație, precum și in alte locuri. Dar nicăieri nu a lucrat mai mult de
un an, deoarece, peste tot vedea "nedreptate ”, nu se putea evidenția si atrage atenția
celor din jur asupra propriei persoane.. El repede își făcea prieteni, dar nu era atașat
de ei, mai cu seamă, când considera că îl depășește cineva. In timpul liber se ocupa
de revânzarea hainelor.
La vârsta de 18 ani a fost mobilizat în armată. Serviciul militar îi era pe plac,
deoarece se afla printre oameni, se putea evidenția printre ei, putea sa fie "în centrul
atenției", expunea idei inovatoare. In armată C. afost distantfață de băștinașii săi, mai
mult comunicând cu soldații de alte naționalități, dorind sa fie in centrul atenției. In
acest scop servea soldații cu vin, efectua măști pentrufață, pentru a evita degerăturile,
fapt ce trezea la unii soldați mirare.
C. folosea totul pentru realizarea propriilor interese, chiar și când era la postul de
pază. De pildă, el considera că omul de pază nu are voie să părăsească postul, dar are
voie să «gândească», și acolo el medita mult despre «inovații» , despre modalitățile
prin care ar trebui să se evidențieze.

219
■ Capitolul 8 Tulburare de personalitate cu structură severă (profundă)

li plăceau plimbările prin oraș, care-l determinau să evadeze din unitate pe

câteva ore. In timpul aflării în oraș, C. afăcut cunoștință cu piața locală, unde ulterior
a vândut îmbrăcămintea cumpărată de la camarazi. La început avea puțini furnizori,
iar pe urmă tot mai mulți și mai mulți.
Serviciul militar nu îl interesa, mai mult acorda atenție afacerii, care îi făcea o
mare plăcere și totodată îl evidenția printre colegi, deoarece avea bani, o ducea bine
cu produsele alimentare. Prin aceasta simțea superioritate față de ceilalți, care chiar
îl invidiau. Din spusele lui, atunci când comandantul îl pedepsea, el avea susținere
printre soldați, aceștia îi luau apărarea. A început să facă un depozit al lucrurilor
cumulate. Când a fost descoperit, a fost pedepsit, iar în toată această perioadă, el
purta o lentă neagră, ca simbol de doliu. Și-a recunoscut vinovăția, dar spunea că prin
asemenea metodă dorea să se evidențieze și să-și confirme capacitățile sale.
De către colegi, C. era caracterizat ca fiind lăudăros, mitoman, iritabil, arogant,
deseori încălca disciplina. Se prezenta conflictual, se certa cu comandantul unității.
In anul II de serviciu afost urmărit penal, fiind suspectat de asasinarea unui soldat.
Din aceste considerente, a fost supus expertizei legale psihiatrice în cadrul Institutul
de cercetări științifice Judiciare “V.Serbskii” (Moscova), unde a fost recunoscut fără
discernământ critic, cu diagnosticul: Personalitate psihopatică cu structură severă.
Așa cum reiese din foaia de observație, el se comporta acolo incorect. Era fudul,
bizar, declara ca este o persoană deosebită, avea comportamentfamiliar. Gândirea lui
era superficială. Rămânea indiferent de aflarea sa la expertiză, fără critică își evalua
starea. Ulterior el afost trimis la tratament prin constrângere in spitalul de psihiatrie,
apoi a fost externat sub tutela rudelor. Așa cum se observă din extrasul din spital, la
început el se comporta indiferent, bizar, irascibil, refuza să comunice cu rudele. A fost
arogant, mitoman, iritabil, înclinat spre fantezii, emoțional labil.
Pe parcursul tratamentului starea lui s-a îmbunătățit, a devenit mai comunicabil cu
rudele și cu cei dinjur, trăia staționarea sa in spital, se antrena în activitățile spitalului.
A fost externat cu diagnosticul: Personalitate psihopată severă. După externare i-a
fost oferit gr.II de invaliditate. Acasă continua să se ocupe cu afaceri ilegale, fiind tras
la răspundere și urmărit penal, dar la judecată nu s-a prezentat.
A călătorit cu prietena sa prin diferite orașe, comiteafurturi, în legătură cu aceasta
a fost arestat. In timpul aflării în închisoare el nu a dormit 10 zile, în fiecare zi îi scria
șefului închisorii demersuri, în care comunica despre starea sănătății sale, despre
faptul cum suportă insomnia. In total, C. a scris 20 de scrisori, în care a criticat
condițiile penitenciarului, propunând "idei raționalizatorii. " In timpul procesului de
judecată se comporta bizar, neadecvat, cerea să fie considerat un inculpat important,
declara ca are venituri mari și chiar enorme din afacerile sale. Povestea personalului
penitenciarului și deținuților despre o mulțime de furturi efectuate de el, timp în care
era tras la răspundere doar numai «pentru câteva ilegalități». Făcea observații,
striga, gesticula, amenința, vorbea necenzurat.
A fost trimis la expertiza psihiatrico-legală, care a ajuns la concluzia, că inculpatul
nu suferă de maladie psihică, dar este o personalitate psihopatică, cu discernământul

220
diminuat. De către judecată s-a pus la îndoiala corectitudinea rezultatului expertizei
psihiatrice, deoarece se purta bizar, revoltător, povestea despre sine lucruri ieșite din
comun, cerea să fie recunoscut «hoț în lege», și să fie judecat cât mai aspru. A fost
trimis la expertiză repetată în Institutul «Serbsky», Moscova.
Starea somatică și neurologică - fără particularități
Starea psihica: Ușor se antrenează în discuție. Se (ine cu aplomb și oarecare
aroganță față de interlocutor. La întrebări răspunde în planul conținutului acestora.
Fixează atenția medicului asupra caracterului său «deosebit». Limbajul lui este
colorat emoțional, expunerile înfrumusețate cu episoade neobișnuite «din viața lui».
Permanent urmărește efectul produs asupra medicului și ușor sesizează nuanțele
prețuirii sale de către acesta. Se străduie să creeze păreri pozitive despre sine,
subliniind, că pe parcursul întregii vieți a avut tendința de a se evidenția printre
ceilalți. Menționa, că chiar «se simte rău» dacă nu poate atrage atenția asupra
persoanei sale. întrebat despre delict - el are emoții, se neliniștește, apare nervozitate,
impulsivitate, gesticulează, înaintează diferite ipoteze a motivelor, care l-au împins
de a comite ilegalități. Constată că este indiferent de soarta sa de mai departe. In
timpul conversației se apără și se interesează, dacă nu suferă de vreo boală psihică.
Comportamentul său bizar în închisoare și în timpul ședinței de judecată, îl justifică
prin dorința «de a se prezenta ca o persoană neobișnuită».
în secție povestește despre sine istorioare inventate. Când i se spune despre
aceasta, el devine irascibil, furios, înjură. Declară că este bolnav psihic, dar nimeni
nu-l compătimește.
Gândirea lui este infantilă. Crede că drumul vieții sale a fost unul drept, iar
tendința de a se «arăta» altora, îi face plăcere. Nu regretă nimic din toate cele ce i
s-au întâmplat. Superficial apreciază situația în care se află. Declară cu naivitate că îi
place «să înveselească medicii» prin povestirile sale.
A fost recunoscut ca personalitate histrionică cu structură severă.
Iresponsabil. Pe parcursul expertizei a fost consultat în comisii repetate de către mai
mulți profesori, specialiști în profesie.

Cazul arată că C. este o persoană care, prin totalitatea trăsăturilor sale

de caracter și comportament, se încadrează în tulburarea de personalitate
histrionică. Despre aceasta ne vorbesc așa trăsături caracterologice
precum; tendința de a atrage atenția asupra persoanei sale și de a se afla
în centrul atenției, tendința de a se evidenția prin ceva deosebit. Prin
mitomanie, invenții, scorniri și prin fapte el tinde a atrage atenția celor
din jur. Luând în considerație că aceste trăsături persistă la el încă din
copilărie și pe tot parcursul vieții sale, avem de a face cu o psihopatie
constituțional determinată.
Dezadaptarea socială, critica diminuată față de starea sa și
situațiile în care el se pomenește, lipsa logicii în evaluarea stării sale,
naivitatea explicării comportamentului, lipsa tendințelor de a-și corecta

221
■ Capitolul 8 Tulburare de personalitate cu structură severă (profundă)

atitudinea și a trage concluzii din experiențele avute, precum și tendința

de a repeta faptele antisociale, fac posibilă diagnosticarea tulburării de
personalitate histrionică cu structură severă. De expertizele efectuate
a fost diagnosticat cu același diagnostic, fiind considerat iresponsabil.
Totodată, a fost trecut la invaliditate, fapt rar întâlnit în tulburările de
personalitate.

222
 Capitolul 9 Responsabilitate, iresponsabilitate ■

CAPITOLUL 9 Responsabilitate, responsabilitate

redusă, iresponsabilitate în
tulburările de personalitate

Evaluarea responsabilității, responsabilității reduse și iresponsabili­

tății în tulburările de personalitate se efectuează cu dificultăți, deoarece,
în fiecare caz concret apare necesitatea constatării profunzimii structurii
personalității, aprecierii calității manifestărilor evolutive și diferențierii
de la stările cu manifestări clinice asemănătoare.
în cazul tulburărilor de personalitate, avem de a face cu manifestări
limitrofe, care sunt situate între sănătate și boala psihică. Această
localizare a lor deseori face dificilă evaluarea, deoarece se cere o
delimitare a acestora precum de la starea de sănătate, așa și de la boala
psihică.
O mare influență asupra concluziei psihiatrico-legale, despre legătura
dintre tulburarea de personalitate și comportamentul delicvent, a avut
direcția antropologică a lui Cezare Lombrozo, care determina o legătură
directă dintre delicvență și organizarea biologică a omului. După părerile
adepților acestui concept, pentru personalitățile psihopatice săvârșirea
crimelor este o fatalitate inevitabilă, iar diagnoza de psihopatie permite
a vorbi ca despre un om potențial criminal.
Ideea interdependenței dintre actele criminale și psihopatii a fost
expusă deja la etapele precoce ale dezvoltării științei despre psihopatii de
către medicul englez James Prichard (1837), care constată că tulburările
afectiv-volitive determină acțiunile criminale.
în lucrarea sa „Omul delicvent” Cezare Lombrozo (1875) demonstra
prezența predispoziției înnăscute spre săvârșirea crimelor și pe deplin
nega influența factorilor sociali în cazurile date.
Acest postulat despre criminalitate, ca o predispoziție biologică, era
împărtășit și de Z. Freud (1926), Bleuler (1955), Gruhîe (1937), Lange
(1934) ș.a.
Păreri asemănătoare putem găsi și la B. Karpman (1946), care
considera că datorită insuficiențelor etice ale personalităților psihopatice
acestea, inevitabil, au probleme cu societatea, iar criminalitatea
acestora depinde de insuficiența lor biologică și constituțională. Alți
doi psihiatri americani - B. McCord și J. McCord (1956), subliniază

223
■ Capitolul 9 Responsabilitate, iresponsabilitate

„tendințele criminale” ale personalităților psihopate și le atribuie „lipsa

sentimentului de vină”
Un oarecare aport în biologizarea fenomenelor sociale, a avut și
teoria lui Kretchmer (1920) despre constituție, care făcea legătura dintre
structura constituțională și particularitățile psihice ale acestora.
Reieșind din faptul că adepții direcției constituționale atribuiau
tipurilor de psihopatii diferite forme de comportament asocial, această
teorie a fost folosită de reprezentanții școlii antropologice, pentru
confirmarea predispoziției biologice a psihopaților către crimă.
Școala sociologică, din care fac parte Kraepelin (1913), Aschaffenburg
(1929), Ferry, List etc , la fel, a înaintat principii greșite.
Din punctul lor de vedere, nu are însemnătate cine săvârșește crima
- omul bolnav sau cel sănătos. Important e să îngrădim societatea de
crime. Astfel de noțiuni precum - vina și crima, au fost înlocuite de
aceștia prin termenul de „acțiune social periculoasă”, iar noțiunea de
responsabilitate - prin „stare periculoasă”.
In așa mod, ei înlocuiau noțiunile responsabil - iresponsabil, prin
noțiunea de a lua măsuri reieșind din principiul „necesității”. Astfel,
ei nu dădeau însemnătate faptului unde se vor găsi persoanele care au
comis crime, în închisoare sau în spitalul de psihiatrie, important este ca
aceștia să fie izolați. Astfel se ignorau interesele bolnavilor psihici. De
rând cu aceasta, „sociologii” recomandau eliminarea din jurisprudență a
termenilor de pedeapsă și puneau pe primul loc necesitatea unei aprecieri
individuale a criminalilor, punând totodată, baza așa-numitelor „sentințe
convenționale”.
In ceea ce privește utilizarea noțiunii de responsabilitate redusă vom
constata, că aceasta este întâlnită deja la K.ohn (1891), care considera
că față de personalitățile psihopatice nu pot fi utilizate aceleași măsuri,
care sunt utilizate față de omul sănătos. Personalitatea psihopatică, din
punctul lui de vedere, nu este pe deplin responsabilă, de aceea pentru
aceasta este necesară organizarea unor spitale cu un regim semi-închis,
unde persoanele respective s-ar afla pe parcursul timpului necesar de a
deveni nepericuloase. E de constatat faptul, că Kohn a avut susținători
în persoana lui Grule (1937), care a salutat introducerea responsabilității
reduse în Germania și sublinia faptul, că aceasta trebuie utilizată în
toate cazurile unde motivele crimei sunt determinate de tulburări de
personalitate.
Principiile responsabilității reduse sunt utilizate în prezent în SUA,
Franța, Anglia, Norvegia, Danemarca, în multe dintre țările CSI, precum
și în Republica Moldova. în 28 state ale SUA este utilizat conceptul
de impuls nejustificat, după care, dacă la persoana în timpul efectuării
delictului are loc o tulburare a voinței și psihicului, ce nu permit

224
controlarea volitivă a acțiunilor în plan juridic, ea este considerată
iresponsabilă.
în Norvegia personalitățile psihopatice, pe de o parte, sunt considerate
iresponsabile de acțiunile lor, pe de altă parte pot fi supuse „măsurilor de
securitate”, cu internarea în spitalul de psihiatrie ca măsură de pedeapsă,
în Danemarca, personalitățile psihopatice sunt internate în instituții
speciale.
în Republica Moldova principiul responsabilității reduse este
prevăzut de articolul 23 al Codului Penal al Republicii Moldova, în care
se stipulează că:
Aliniatul 1 „Persoana care a săvârșit o infracțiune ca urmare a unei
tulburări psihice, constatată prin expertiza medicală efectuată în modul
stabilit, din cauza căreia nu-și putea da scama pe deplin de caracterul și
legalitatea faptelor sale, sau nu le putea dirija pe deplin, este posibilă de
responsabilitate penală redusă.
Aliniatul 2 „Instanța de judecată la stabilirea pedepsei sau a măsurilor
de siguranță, ține cont de tulburarea psihică existentă, care însă nu
exclude răspunderea penală.”
Aliniatul 1 constată criteriul medical, care vizează competența
activității profesionale medicale și presupune aprecierea diagnosticului
care, după criteriile clasificării CIM-10, ar permite a prețui starea
pacientului ca tulburare psihică.
Aliniatul 2 presupune criteriile juridice și constată stabilirea pedepsei
și măsurilor de siguranță în cazurile când tulburarea psihică există, dar
nu exclude responsabilitate penală.

Argumentele în favoarea includerii acestui articol reprezentativ pentru

mai multe țări, sunt expuse de mai mulți autori. Astfel, V.Guldan (1986)
consideră că introducerea acestei noțiuni:
• permite mai diferențiat aprecierea stării psihice a persoanei
expertizate;
• permite judecății de a lua în considerare schimbările psihice
prezente la inculpat, ca motiv de a diminua vina acestuia;
• servește ca prilej de indicare a tratamentului forțat prin
constrângere;
• permite aprecierea delictului prin prisma triadei „personalitate-
situație-faptă” și de a sesiza schimbările survenite în starea psihică
a persoanei expertizate cu tulburări de personalitate, pentru care
însemnătatea situației criminogene a fost atât de importantă, atât de
acută psihogen, în cât a condus la dereglări ale adaptării psihice, care
s-au răsfrânt în acțiunile ilegale;
• permite diferențiat de a aprecia motivele delictului, care nu sunt

225
■ Capitolul 9 Responsabilitate, iresponsabilitate

în sens deplin, patologice, dar vădit scad posibilității expertizatului de

a-și dirija faptele.
Kudreavțev 1.(1999) constata faptul, că așa particularități în tulburările
de personalitate precum: apariția și frecvența manifestărilor de evoluție,
tendința către oscilații a dispoziției, diminuarea calităților morale și
etice, tulburări ale motivației și a posibilităților de a prognoza, precum
și orientările antisociale și tolerabilitatea scăzută la frustrări nu exclud
responsabilitatea, dar pot nimeri sub incidența articolului, care prevede
responsabilitate redusă.
Introducerea acestui articol schimbă radical viziunea expertizei
psihiatrico-legale a tulburărilor de personalitate, deoarece lărgește
variabilitatea evaluării psihiatrico-legale ale acestor tulburări. Până la
introducerea acestui articol personalitățile psihopate erau recunoscute
în majoritatea covârșitoare responsabile, ce îi echivala cu cei sănătoși.
Această atitudine desigur era greșită, deoarece în tulburările de
personalitate sunt prezente particularități afective, care influențează
motivația și voința acestora, contribuie la vădite tulburări de conștiință
și chiar de gândire. Totodată mai rămân discutabile criteriile de
evaluare a acestora în sensul responsabilității, responsabilității reduse și
iresponsabilității.
Comentând cele expuse vom sesiza, că pacienții cu tulburări de
personalitate, în majoritatea cazurilor, sunt recunoscuți responsabili,
deoarece au un nivel păstrat al intelectului, care rămâne intact, prin
urmare, ei își dau seama de acțiunile comise și pot înțelege consecințele
acestora. După cum reiese din ambele aliniate ale articolului 23 al
Codului Penal al Republicii Moldova acesta poate fi aplicat în cazul, când
subiectul are modificări psihice, care î-l limitează, dar nu î-l lipsește pe
deplin de posibilitățile de autoreglare (conștientizare și promptitudine)
a acțiunilor sale.
In cazul tulburărilor de personalitate în majoritatea cazurilor persoana
nu este lipsită de a conștientiza caracterul factic și pericolului social al
acțiunilor sale, dar este uneori limitată de a conduce cu acestea.
Această limitare este determinată nu atât de modificările psihice în
ansamblu, cât de acea influență asupra gândirii, conștiinței, motivației
și voinței pe care o are cuprinderea afectivă la apogeul ei. Aceasta
se manifestă prin încetinirea gândirii, până la oprire, cuprinderea
și concentrarea acesteia până la prevalență patologică doar asupra
evenimentului psihotraumatizant. Totodată are loc îngustarea
afectivă a conștiinței până la grade profunde cu o «percepție
fragmentară și iluzorie a celor ce se întâmplă» (I.Kudreavțev).
Are loc și pierdere a controlului asupra motivației, care primește de
asemenea caracter prevalent, conducând la diminuarea până la abolire

226
a proceselor volitive. Se cere totodată a constata faptul, că la aceste
personalități ușor apar idei dominante, prevalente și «prevalente-
delirante». Acestea sunt provocate de factori și situații reale, care
stagnându-se ocupă în conștiința subiectului un loc diminuat cu evoluție
trenantă. Acestea au totodată tendința către sistematizare cu o preocupare
intensă de înfăptuire a celor trasate și limitarea prețuirii critice a stării
sale și situației în ansamblu. în aceste cazuri desigur poate fi utilizată
responsabilitatea redusă...
Ținem a sublinia, că responsabilitatea redusă în cadrul tulburărilor
de personalitate este aplicată rar. Așa, după datele lui Gorinov B.V.
și coaut. (2013), printre expertizați cu tulburări de personalitate cu
responsabilitate redusă au fost recunoscute 6,8%, iar iresponsabili
corespunzător- 0,7% la 1000 cazuri.
în unele cazuri acțiunile acestor personalități au un caracter spontan și
uneori impulsiv, fără o planificare anterioară și apreciere a situației reale,
ceea ce necesită a fi luat în considerare la evaluarea psihiatrico-legală cu
posibilitatea utilizării responsabilității reduse sau iresponsabilității.
Considerăm, că noțiunea de responsabilitate redusă necesită a fi
utilizată la persoanele cu tulburare de personalitate cu structura severă,
la care în situații dificile predomină componenta afectivă asupra celei
logice; când sunt prezente: gândirea infantilă, naivitatea, imposibilitatea
aprecierii esenței situației, dezadaptarca socială marcantă, limitarea
posibilităților de a se reține de la acte social periculoase și de a le
controla. In unele din aceste cazuri poate fi utilizata iresponsabilitatea.
Totodată este necesar de a menționa, că stările de afect, din punct
de vedere clinic, se manifestă la psihopați în mod deosebit față de alte
personalități. La psihopați tensiunea afectivă odată apărută, crește în
intensitate, se cumulează, atingând nivele mari, ce duc la o apreciere
mai dureroasă a ofensei, se produce o „logică afectivă”, are loc o
confuzie a gândirii de la incoerență până la oprirea actului ideativ,
scad posibilitățile de corecție ale intelectului. Are loc scăderea parțială
a criticii, fapt care duce la diminuarea posibilităților de a prognoza
urmările acțiunilor săvârșite, iar la apogeul descărcării afective, are loc
îngustarea conștiinței, chiar până la grade profunde și deconectarea ei.
De asemenea putem constata faptul, că la psihopați are de suferit și
voința, care este diminuată în unele cazuri destul de profund, ceea ce
scade posibilitățile acestora de a se reține de la actul agresiv și de a
coordona cu acțiunile sale. La aceștia se constată și tulburări de alegere
alternativă a acțiunilor, tulburări motivaționale.

Prezentăm unul din cazurile clinice în cadrul căruia am putea urmări

această legitate.

227
■ Capitolul 9 Responsabilitate, iresponsabilitate

C, 46 ani, învinuit în tentativa de omor a soției și soacrei sale.

Din anamneză se constată, că una din rude de mai multe ori s-a tratat în spitalul
de psihiatrie. In copilărie pacientul a crescut și s-a dezvoltat normal, a suferit de
rujeolă, scarlatină. La școală a mers de la 8 ani. Succesele erau moderate. După
terminarea a 4 clase a abandonat școala din cauza învoielilor grele materiale în
familie. De la 12 ani a lucrat în agricultură, mai apoi birjar. De la 16 ani a învățat,
apoi a lucrat bărbier.
După caracter: din copilărie era închis, rușinos. De multe ori după neplăceri
se «închidea în sine», vreme îndelungată nu vorbea cu nimeni. Periodic el devenea
excitat, înrăit, dar relativ repede se liniștea. El era nehotărât în luarea deciziilor.
Evita companiile, avea puțini prieteni, era des alarmat, rău se simțea în societate,
neplăcerile le suferea în sine. La 19 ani a fost înrolat în armată. După terminarea
serviciului militar s-a întors la locul de baștină și a început a lucra ca strungar la
fabrică.
La vârsta de 26 ani s-a căsătorit, are 2 copii. Piațafamilială la început era normala,
se împăca bine cu soția, care era «capulfamiliei».
La vârsta de 35 ani, după neplăceri minore la lucru, s-a speriat, că va fi tras la
răspundere: era alarmat, deprimat, din care cauză a comis o tentativă suicidară - s-a
aruncat sub o mașină. Atunci a suportat multiple leziuni corporale. A fost spitalizat.
După externare s-a reîntors la locul de lucru. Peste 2 ani s-a dezvoltat o tulburare
anxios-depresivă. A fost internat în secția de neuroze a spitalului de psihiatrie, unde
era trist, anxios, avea temeri că ar puteafi concediat, expunea idei suicidare. Totodată,
se determina ca om bănuitor, precaut și din această cauză «se îmbolnăvește». Starea
lui relativ repede a devenit bună și a fost externat cu diagnoza: Stare reactivă la o
personalitate psihopata.
Cu patru ani înainte de a săvârși delictul s-au început neplăcerile în familie. In
timpul aflării soției sale în deplasare una din prietenele ei i-a spus pacientului, că
soția sa se află în relații intime cu R., care era plecat în deplasare în același oraș, unde
și soția lui.
Din acea vreme el a început a urmări după soție, o întâlnea des cu acel bărbat.
Curând a găsit la ea o scrisoare, conținutul căreia nu lăsa dubii despre interrelațiile
soției cu acel bărbat. Profund suferea situația creată, a încercat a o aplana, se temea a
fi abandonat, deseori ducea convorbiri cu soția pe această temă. In această vreme de
mai multe ori a vorbit cu bărbatul cu care soția avea legături. In vremea convorbirilor
era tensionat, avea nervozitate, striga, făcea gesturi amenințătoare. Curând se liniștea,
deoarece acel bărbat promitea că va întrerupe relațiile.
La una din întâlniri, precum soția, așa și concubinul au recunoscut, că sunt în
relații, dar î-l convingeau că «familia trebuie păstrată pentru binele copiilor».
Pe parcurs a primit o scrisoare de la rudele bărbatului cu care soția ținea legături
intime. Aceștia insistau a primi măsuri, deoarece soția lui «destramă altă familie».
Comportamentul celor doi a fost discutat în colectivul de lucru șifață de ei s-au primit
măsuri, din care cauză amantul ei s-a concediat.

228
 Curând, însă, pacientul a descoperit, că ei continuau legăturile, iar soția nici nu
nega acestfapt.
Mult suferea toate cele ce se petreceau: a devenit deprimat, tensionat, periodic
pota alcool, era scandalagiu. Relațiile deveneau tot mai tensionate. Sofia și mama sa
au început a primi hrana de o parte de el, l-au izolat, î-l ignorau. Pacientul cu nimeni
nu se împărtășea despre situația creată, deoarece se stingerea și avea frică, că vor
«apărea vorbe, bârfe». In legătură cu suferințele ce î-l sugrumau, el a devenit închis,
îngândurat, «umbla oropsit (timorat)», deprimat, periodic înfuriat.
S-a adresat la psihiatrul raional cu acuze de excitabilitate, scăderea posibilităților
de a se concentra, socotea că cu așa caracter toți î-l neglijează, disprețuiesc.
in una din zile el a întâlnit soția, care se întorcea de la lucru și care i-a spus, că
merge nu acasă ci la randevu cu persoana iubită. Pe parcurs totuși a convins-o a
merge acasă, unde el a încercat a sta de vorbă, dar ea a refuzat a susține convorbirea.
Toată această vreme era tensionat, totul «fierbea în mine», avea dispoziție proastă,
analiza situația, nu știa cum să procedeze.
Noaptea, înaintea săvârșirii delictului, prost a dormit, mult a meditat despre situația
creată, se gândea ce ar putea interpreta pentru a păstrafamilia, se simțea peste seama
tensionat, iritat, furios.
Dimineața din nou a încercat a vorbi cu soția, dar ea i-a declarant, că pleacă la acel
bărbat pentru a se distra. Această declarație «l-a scos din răbdare», l-a apucat ofurie
«necuprinsă», ura, sentiment de umilire, batjocura determinate de comportamentul
ei.
Pe neașteptate a apucat un obiect greu și masiv din metal, pe care l-a aruncat în
soție, după aceasta a apucat-o de păr și i-a aplicat câteva lovituri cu fierul de călcat
în cap, apoi a lovit-o cu o șurubelniță în regiunea toracală. încercând a salva fiica
în ajutor a sărit mama ei, căreia pacientul i-a aplicat câteva lovituri cu șurubelnița.
După aceasta brusc a ieșit din locuință și la întrebarea vecinului pentru ce și-a
bătut soția și soacra el a răspuns: «așa și le trebuie».
A mers la rudele sale pentru a-și lua rămas bun, apoi s-a prezentat la poliție.
Psihic suspicios, puțin contactabil, deprimat. Mai multă vreme petrecea în pat,
puțin contacta cu alți subexpertizați. Cu încetul starea lui s-a ameliorat, se prezenta
orientat, relativ comunicabil. Frecvent acuza cefalee, insomnie, declara că «creierul
lucrează permanent». Se prezenta axat la fostele relații cu soția. In convorbiri se
reîntorcea la relațiile tensionate de ultima vreme, la cele întâmplate. Se caracteriza ca
om nehotărât, rușinos, care repede cedează la toate. Cu amănunt povestea de stările
bolnăvicioase suferite în trecut, critic le prețuia. înrăutățirea stării psihice în acea
perioadă o atribuie neplăcerilor, care apăreau la lucru.
Când mergea vorba de interrelațiile cu soția ușor plângea. Expunea, că ea î-l
înșela, î-l înjosea, l-a adus «la nebunie» și a provocat nenorocire copiilor.
Povestea, că ultima vreme mult suferea din cauza faptelor soției, era tensionat:
«eram într-atât de furios, că cu greu mă rețineam de a nu o agresa». Declara, că
comportamentul soției și mai cu seamă spusele ei înainte de o ataca «i-au întunecat

229
 Capitolul 9 Responsabilitate, iresponsabilitate

mințile», «am simțit că sunt umilit până la capăt, a apărut o furie nestăvilită», spunea
că ține minte cum a luat ceva în mână, «iar ce a urmat mai departe - aproape nu țin
minte», «chiar nu-mi amintesc».
Declara, că parcă ca prin vis ține minte când ieșea din casă, a răspuns ceva
vecinului. Cu critică prețuiește situația și posibilele urmări.
De către comisie a fost recunoscut ca personalitate psihopată de tip anxios-evitant
cu responsabilitate redusa.

Analiza cazului arată, că trăsăturile de caracter, ce le posedă

expertizatul, pot fi apreciate ca aparținând tipului anxios-evitant de
tulburări de personalitate, care se manifestă pe parcursul întregii vieți al
acestuia. Linia vieții acestuia este destul de tipică pentru persoanele cu
așa un tip caracterologic. El este timid, suferă «în sine» situația creată, are
temeri de a o «expune altora», are și puține contacte, acceptă în oarecare
măsură situația, în care sa pomenit. Se simte inferior soției sale, nu-i
poate stăvili legăturile amoroase; în situații dificile rămâne alarmant; are
tendințe suicidare, determinate de momente psihotraumatizante. Starea
lui în perioada săvârșirii suicidului a fost, de fapt, o decompensare la o
personalitate anxios-evitantă.
In cât privește evaluarea psihiatrico-legală a cazului constatăm, că
exploziei afective i-a precedat o situație psihotraumatizantă de durată și
de însemnătate deosebită pentru C. înrăutățirea în creștere a relațiilor
cu soția a condus la ascensiunea tensiunii emoționale până la dimensiuni
mari, care s-a descărcat printr-o reacție afectivă masivă însoțită de
agresivitate. Această reacție parcurge 2 etape strâns legate între ele. La
etapa întâi are loc o stocare a suferințelor negative, neplăcute. Această
stocare a încărcăturii afective negative este destul de caracteristică
persoanelor de așa tip, cauză din care aceasta atinge la ei dimensiuni
imense. După cum vedem, el răbdător suferă «romanul» soției, se
străduie a ascunde aceasta de cei din jur, se poartă onest chiar și față
de rivalul său. Suferințele «în sine» aduc la accentuarea trăsăturilor de
caracter ce s-a manifestat prin creșterea izolării în sine, îngândurare,
timorare personală, dispoziție scăzută. Totodată aceste manifestări nu au
avut caracter psihotic, purtând mai mult pecetea deprimării.
Explozia afectivă este a doua etapă a reacției. Cauza concomitentă
a declanșării ei au fost spusele și comportamentul soției, care în acel
moment au jucat un rol culminant. S-ar părea, că explozia, și mai
cu seamă acțiunile agresive monstruoase merg în contrazicere cu
particularitățile personalității lui C.
Reacția, în vremea căreia C. a săvârșit delictul, a fost una mai
profundă si a fost determinată de acea stocare a nemulțumirii și furiei,
care a precedat-o. Creșterea în ascensiune a tensiunii afective conduce

230
până la urmă la înlăturarea mecanismelor de «frânare» și control, cu o
descărcare masivă a afectelor stocate.
După cum reiese din analiza clinica a cazului, in momentul săvârșirii
delictului a avut loc îngustarea afectivă a conștiinței. Totodată parcurgerea
desărcării afective nu a avut caracterul unor manifestări, care s-ar încadra
in noțiunea de afect patologic. Are loc o cuprindere prevalentă de idei de
gelozie, de umilire si ofensă, care conduce la îngustarea și concentrarea
conștiinței asupra acestora. Aceasta a deteriorat posibilitățile de
prognozare ale acțiunilor sale si de a prevedea consecințele acestora.
Ele poartă, de fapt, un caracter impulsiv. Toate acestea au contribuit la
limitarea înțelegerii caracterului factic a acțiunilor sale și de a conduce
cu acestea, cauză din care a fost recunoscut cu responsabilitate redusă.
Descrierea fazelor efectuate de noi și în alte cazuri este oarecum
convențională, deoarece e greu de stabilit, care ar fi începutul fazei
explozive. Putem spune, că începutul descărcării afective este voalat,
tocit, exterior puțin prezentabil. Are loc o creștere «interioară» a
nemulțumirii, fiiriei și doar acțiunile sunt vizibile.
Studiile clinice, precum și datele altor autori arată, că explozia afectivă
la psihopați are loc la apogeul perioadei prcgătitor-preexplozive, când
ideile despre ofensă, obidă ating nivelul celor prevalente. De fapt are loc
o îngustare a conștiinței cu o percepție fragmentar-iluzorie a anturajului
(I.Kudreavțev). Are loc micșorarea sau chiar pierderea posibilităților de
prognozare a urmărilor acțiunilor sale, precum și a posibilităților alegerii
alternativei comportamentului. După unii cercetători (I.Kudreavțev), de
rând cu cele descrise pe fondalul îngustării afective a conștiinței are loc
încetinirea cursului ideativ până la oprirea lui, fapt expus în monografie
și mai sus.
Cam același lucru î-1 atestă și la.Kalașnikov care constată, că în
stare de afect activitatea psihică devine unilaterală fiind axată doar pe
îndeplinirea aceea ce a programat personalitatea.
Este necesar de subliniat faptul, că introducerea noțiunii de
responsabilitate redusă în mod diferit aprecia atribuția către personalitățile
psihopatice. După părerea unor autori, introducerea principiului de
responsabilitate redusă, subînțelege scurtarea duratei pedepsei, adică,
atenuarea pedepsei; după părerea altor autori, aceasta, dimpotrivă,
subînțelege o izolare mai de lungă durată. în legătură cu acest fapt a
fost discutată întrebarea - unde trebuiau ținute personalitățile psihopate.
Unii savanți considerau că adaptarea proastă a psihopaților la condițiile
închisorii necesită trimiterea lor în spitale de psihiatrie. Alți cercetători,
printre care Gruhle (1937), E. Smit(1964),A. Baan (1958) etc. socoteau
imposibilă întreținerea personalităților psihopatice în spitalele de
psihiatrie de profil general, considerând că aceștia necesită și pedeapsă.

231
■ Capitolul 9 Responsabilitate, iresponsabilitate

De aceea ei susțineau, că întrebarea „responsabilității reduse” poate fi

corect apreciată, dacă persoana limitat responsabilă va fi internată în
instituții de tip semispital - semiînchisoare, unde persoanele, care au
comis crime, ar putea fi tratate. în mai multe țări europene, instituții de
acest tip există și acum (Belgia, Danemarca, Spania, Italia etc.).
Cercetările lui Villmans (1914) au demonstrat faptul că întreținerea
personalităților psihopatice în astfel de instituții provoacă mari greutăți,
deoarece, au loc atacuri asupra personalului, încălcări ale regimului,
evadări. Din aceste motive, considera el, aceste persoane trebuie să-și
ispășească pedeapsa, de rând cu ceilalți, în închisori de tip general.
Este de menționat faptul că în Rusia mulți dintre cercetători aveau alte
opinii. Astfel, V. Kandinskii, în lucrarea sa „Despre responsabilitate”
(1890) scria, că personalitățile psihopate sunt apte pentru responsabilitate,
în una din concluziile sale acesta scria: „Starea psihopatică a lui
G. nu poate fi inclusă nici într-o rubrică, care, după lege, ar exclude
responsabilitatea”. în același timp, el nu excludea episoadele de „stări
bolnăvicioase” la psihopat, care îl lipsește pe acesta pe deplin de voință.
Opinii cu privire la faptul, că personalitățile psihopate trebuie, în
majoritatea cazurilor recunoscute responsabile, au susținut și V. Serbskii,
S. K.orsakov și alți psihiatri ruși.
V. Behterev sublinia faptul că personalitățile psihopate, în majoritatea
cazurilor, sunt responsabile, dar, susținea totuși că, structurile psihopatice
severe (compuse) pot priva libertatea manifestării voinței. Astfel, în
circumstanțele date, el le echivala pe acestea cu bolnavii psihici, cu
posibilitatea de a le aplica măsuri cu caracter medical.
Este de constatat faptul că noțiunea de responsabilitate redusă a fost
utilizată în Rusia încă în anii 1921-1923. Această noțiune era susținută
de E. Krasnușkin (1924), N. Bruhanskii (17), Hachebus și Zalkind
(1938). Dar, curând, acest concept a fost recunoscut ca fiind inutil, iar A.
Buneev (1934) constata că „interlopii adunați în spitale, dezorganizează
regimul spitalicesc, terorizează personalul, efectuează evadări”. în
perioada sovietică această noțiune a fost exclusă, deoarece se socotea că
astfel de persoane, la primirea unor măsuri blânde, sunt înclinate către
delicte repetate.
Psihiatrii judiciari de frunte din Rusia, precum I. Vvedenskii (1934),
V. Vnukov (1934), A. Halețkii (1941, 1950) considerau că pentru
recunoașterea psihopatului iresponsabil, acesta necesită a avea o
structură severă a psihopatiei, prezența stării patologice în momentul
săvârșirii crimei sau prezența unei stări reactive profunde.
A.Halețkii atribuie semnelor de psihopatie severă insuportabilitatea
situațiilor obișnuite, naivitatea gândirii, incapacități în rezolvarea
problemelor practice, scăderi ale criticii.

232
 Conform opiniei lui O.Freierov (1965), pentru recunoașterea
psihopatului iresponsabil sunt necesare: decompensări profiinde,
episoade psihotice, variante profunde ale evoluției patologice.
După B. Șostocovici (1963), iresponsabilitatea psihopaților se
remarcă atunci când sunt prezente episoadele psihotice, stările reactive
sau evoluția patologică.
Pentru a aprecia psihiatrico-legal tulburările de personalitate
expertul trebuie să țină cont de simptomele și de criteriile tulburării
de personalitate. Relativ deplin despre simptome se expun O’Neal
P. și colaboratorii săi (1962), care drept criterii ale tulburărilor de
personalitate, evidențiază: reușita proastă la școală, absențe nemotivate
de la lecții, caracteristica rea despre disciplina de muncă, o istorie
nesatisfacătoare a vieții familiale, utilizarea substanțelor psiho-active,
agresivitate și tendințe de inițiere a încăierărilor, desfrânare sexuală și
perversiuni sexuale, tendințe suicidarc, comportament impulsiv, viața
pe cont străin, vagabondajul, mitomania patologică, lipsa sentimentului
de vinovăție în cazul săvârșirii acțiunilor criminale, acțiuni absurde.
Aceste criterii sunt utilizate până în prezent de către psihiatrii americani.
Totodată, mai mulți psihiatri constată că diagnoza de tulburare de
personalitate se poate stabili doar pe baza observațiilor longitudinale ale
personalității de către specialiști competcnți, deoarece, comportamentul
psihopatiform poate constitui doar un paravan, care ascunde patologia
profundă (G. Suhareva, 1974; V. Kovalev,1995; V. Gurieva, 1998; etc.).
Personalitățile psihopatice, ca oameni, la care lipsesc tulburările
psihice, în majoritatea cazurilor, sunt în stare de a conștientiza ceea ce se
întâmplă și de a dirija acțiunile sale, cauză din care, sunt recunoscute ca
fiind responsabile. Psihopatia nu poate fi atribuită noțiunii de tulburare
psihică temporară.
De asemenea, unele dintre manifestările de evoluție (reacțiile,
decompensările), în dependență de profunzime, pot fi factori
determinanți ai aprecierii psihiatrice legale. Această apreciere se
efectuează cu dificultate, deoarece este necesar de a se lua în calcul nu
numai particularitățile profunzimii episodului evolutiv, dar și structura
psihopatiei, precum și posibilitatea prezenței, în acest context, a
episoadelor psihotice.
Manifestările psihopatice, ca reacții ale personalității, parcurg
în limitele resurselor psihopatice, iar din punct de vedere legal, nu
exclud responsabilitatea. Totodată, reacțiile psihopatice sunt, de obicei,
provocate psihogen, și desigur, au multe în comun cu reacțiile psihogene.
De aceea, aprecierea lor poate fi diferită în dependență de faptul când ele
au avut loc: în momentul delictului, după săvârșirea lui sau în locurile
de detenție.

233
 Capitolul 9 Responsabilitate, iresponsabilitate

în cazurile expertizei stării psihice, în timpul reacției psihopatice,

ca criterii principale se consideră prezența sau lipsa manifestărilor
psihopatologice în timpul acestora (tulburări de conștiință, interpretarea
delirantă sau percepția bolnăvicioasă a anturajului, tulburări a gândirii
Ș-a.)
Doar o simplă acutizare a trăsăturilor de caracter nu poate fi apreciată
ca tulburare a activității psihice care exclude responsabilitatea. Aceasta
este doar o manifestare mai pronunțată a trăsăturilor personalității, care,
de obicei, nu atinge grade care ar deregla posibilitățile persoanei de a-și
conștientiza acțiunile și de a le controla.
După cum demonstrează practica clinică, aprecierea psihiatrico-
legală a reacțiilor care se desfășoară în momentul săvârșirii delictului
și parcurg cu erupție afectivă, de obicei, întâmpină dificultăți. Acestea
sunt determinate de apariția lor bruscă, nu rareori fulgerătoare,
parcurgerea lor pe fundalul afectului „stagnat”, motivația insuficientă
a comportamentului, necorespunderea manifestării furtunoase cu cauza
neînsemnată, care a determinat apariția furiei. Toate acestea conduc la
suspectarea prezenței unei stări excepționale.
Este bine cunoscut faptul că, chiar și pentru oamenii normali, afectele
de insatisfacție, furie se pot manifesta ca ceva neașteptat, frapant. în
stare de afect și oamenii sănătoși pot săvârși fapte neobișnuite, pe care
le regretă mai apoi. în acest context, V. Kandinskii constata că: „înrăirea,
furia, impulsivitatea sunt pentru om stări anormale”. Chiar și afectele
„normale” pot diminua controlul conștient al faptelor.
Pavlov I. (1949) scria despre aceasta: „oare noi nu vedem cum omul
sub influența afectului spune și face ceea ce nu-și permite în stare
liniștită, iar când afectul a trecut, el regretă amarnic”.
Desigur, că cele expuse de I. Pavlov, și mai mult are atribuție la
persoanele psihopate, îa care suferă sfera afectiv-volitivă, iar reacțiile
afective au un caracter pronunțat.
După cum am mai relatat, noțiunea de «stare emoțională de
intensitate maximă (afect fiziologic)» nu este utilizată la evaluarea stării
psihopatului, când delictul este săvârșit în vremea reacțiilor afective ale
acestora. De fapt, prețuirea acestor stări afective se afla în competența
juriștilor.
Socotim, totuși, necesar a sublinia, că în unele cazuri, când spusele sau
acțiunile altor persoane poartă pentru psihopat un caracter nejustificat,
disproporționaî și usturător și tot atunci la el are loc o erupție masivă
afectivă, experții psihiatri trebuie să reflecte în concluziile sale rolul
«excitantului» în apariția acestei descărcări afective. Ea este după
manifestări concomitentă stării emoționale de intensitate masivă și
necesită a fi echivalată cu expertiza persoanelor fără careva particularități

234
■ psihice (normale). în vremea acestei descărcări psihice inculpatul se afla
I sub influența (axat) factorului provocător. Are loc o creștere rapidă a
4 tensiunii emoționale până la mărimi considerabile.
| Erupția este un răspuns emoțional, un protest provocat de acțiunile
[ sau spusele disproporționate ale ofensatorului. Această cuprindere de
senzația de umilire, înjosire î-l provoacă pe psihopat la acte violente, nu
rare ori, impulsive.
Experții în aceste cazuri trebuie să sesizeze însemnătatea factorului
provocător, disproporționalitatea acestuia în situația data și în ce măsură
acesta a putut distorsiona motivația, conștiința și gândirea.
Totodată, când descărcarea (erupția) afectivă are caracter «întârziat»,
sau apare în legătură cu situații psihotraumatizante trenante starea este
apreciată ca reacție psihopatică, dar e de dorit ca experții în concluzia
sa să dezvăluie caracterul trenant al situației și rolul ei în «cumularea
tensiunii afective până la erupție».
Manifestându-se pe un fundal de tensiune afectivă, care atinge grade
profunde, ele duc la acțiuni și fapte, nu rareori, grotești. Este necesar
de subliniat faptul, că acestea sunt condiționate și de diminuarea criticii
situațional-determinate, tulburări motorii și a funcțiilor vorbirii.
Suntem convinși, că în rare cazuri noțiunea de «stare emoțională de
intensitate maximă» poate fi utilizată și față de psihopați, care au săvârșit
delictul în stare afectivă de dimensiuni. Aceasta ar permite o aplicare
mai largă al art.23 a Codului Penal al RM.
I.Kudreavțev (1999) constată că reacțiile afective la psihopați au o
perioadă îndelungată de cumulație, parcurg cu tulburări de conștiință
profunde, în timpul cărora percepția devine fragmentară și capătă
caracter iluzoriu. Totodată, au loc dereglări a parcursului gândirii, care
se încetinește, până la oprire deplină, mersul ideilor primește caracter
perseverent. Se constată comportament stereotipic cu automatisme
motorii și tulburări ale funcțiilor vorbirii.
Totuși accentuăm faptul că în majoritatea cazurilor, starea psihopaților
în timpul reacțiilor, care decurg cu descărcări afective, se apreciază nu
ca ceva patologic, deoarece astfel de reacții se repetă la ei pe parcursul
vieții de multiple ori și se manifestă în limitele resurselor caracterologice
a personalității.
Ținem să mai adăugăm că reacțiile tipologice, caracteristice pentru un
tip sau altul de psihopatie, sunt amplificări cantitative ale trăsăturilor de
caracter, ce determină evaluarea lor ca stări ce nu-l lipsesc pe psihopat
de posibilitățile de a aprecia corect cete săvârșite și de a dirija acțiunile
sate.
Totodată în reacțiile comune pentru diferite tipuri de psihopatii, au
loc schimbări parțiale calitative (mai cu seamă în reacția «deplasării

235
■ Capitolul 9 Responsabilitate, iresponsabilitate

afectului”), aceasta poate servi drept cauză de a recunoaște psihopatul

cu responsabilitate redusă sau iresponsabil.
Apariția bruscă și declanșarea afectivă furtunoasă a reacțiilor după
ofensă și particularitățile de apariție, precum și prezența manifestărilor
necaracteristice tipului dat (de exemplu, reacții cu descărcări afective
furtunoase la anancastici sau anxioși-evitanți), cu acțiuni agresive
monstruoase, îngustări ale cunoștinței și amnezie parțială a evenimentelor,
confirmă necesitatea diferențierii de la stări asemănătoare, ce parcurg
după tipul celor excepționale în formă de afect patologic sau reacție de
scurt circuit.
După cum se știe, prin noțiuni de stări excepționale se subânțeleg stări
psihice, care apar pe neașteptate, spontan, sunt însoțite de tulburări de
conștiință și sunt de scurtă durată.
Anume apariția pe neașteptate, durata scurtă și posibilitatea îngustări
conștiinței în timpul reacțiilor în cadrul tulburărilor de personalitate le
apropie pe acestea după manifestările clinice de stările excepționale.
Totodată este necesar de subliniat, că apariția spontană și parcurgerea
rapid-fulgerătoare nu sunt semne, ce caracterizează pe deplin stările
excepționale.
Astfel, pentru afectul patologic, mai mulți cercetători(I. Kalașnik
(1941), I.Vvedenskii (1947), D. Lunț (1965), consideră caracteristice 3
faze: faza de pregătire (de cumulare), faza explozivă (a erupției) și faza
terminală.
In cadrul afectului patologic deja în faza de pregătire sub influența
afectului în creștere se tulbură percepția lumii înconjurătoare, se
restrânge cercul imaginațiilor și are loc fixarea doar asupra situației
psiho-traumatizante. Faza a doua cea a exploziei (erupției) parcurge de
obicei fulgerător. Ea este însoțită de excitație psihomotorie, agresivitate,
tulburări profunde de conștiință, cu amnezia deplină a celor întâmplate.
Faza a treia, terminală, a afectului patologic se caracterizează prin
epuizare marcantă fizică și psihică.
Reiese, că printre caracteristicele principalele ale afectului patologic
am putea evidenția: tulburări de conștiință profunde, încărcătura afectivă
pronunțată și lipsa deplină a mecanismelor de reținere cu o prostrație de
profunzimi, care nu sunt caracteristice afectului fiziologic.
Reacțiile sesizate în tulburările de personalitate în unele cazuri au un
caracter atât de brusc și parcurg atât de furtunos, încât pot aminti afectul
patologic. Totodată în tulburările de personalitate reacțiile se declanșau
după situații psiho-traumatizante de durată, erau însoțite de elemente de
tulburare de conștiință și la fel se terminau cu moleșeală, astenie. Dar
spre deosebire de afectul patologic tulburările de conștiință în contextul
reacțiilor tipologic-caracterologice în majoritatea cazurilor nu purtau

236
caracter profund și pe durata erupției, ci fragmentar, cu amnezie doar a
unor detalii a celor întâmplate. Astenia, slăbiciunea, moleșeala nu purtau
un caracter pronunțat ca și în cazurile afectului patologic.
în plan de diagnostic și de diferențiere prezintă interes și delimitarea
reacțiilor din cadrul tulburărilor de personalitate cu starea excepțională
sub formă de „reacție de scurt circuit”.
Noțiunea de „reacție de scurt circuit” a fost introdusă de E. Kraetchmer
(1927), care subînțelegea prin aceasta acele acțiuni și fapte, în timpul
cărora „impulsurile afective” trec direct în acțiune, ocolind „întregul”
personalității. Aceasta se caracterizează prin apariția pe fundal de
tensiune afectivă de lungă durată și prezintă, prin sine, o explozie
(descărcare) care apare după o trăire, ce după conținut este asemănătoare
celor precedent existente.
După manifestările clinice aceasta se aseamănă cu afectul patologic,
iar în unele cazuri este greu de a le diferenția. Au existat propuneri de
a anula această noțiune (1. Vvedenskii) și a utiliza în contextul dat doar
noțiunea de îngustare afectivă a conștiinței.
Evaluarea cazurilor cu reacții de scurt circuit poate fi diversă și
depinde de intensitatea manifestărilor clinice. Dacă reacțiile afective se
manifestă pe un fundal de tulburare marcată a conștiinței cu automatisme
evidente, cu o amnezie relativ profundă a celor întâmplate, persoana
poate fi recunoscută ca fiind iresponsabilă.
în partea clinică a monografiei am prezentat cazul N. cu tulburare
anancastică de personalitate, la care reacția afectivă s-a declanșat după
trăiri emoționale de durată. Descărcarea afectivă s-a produs după ofensă,
care coincidea după conținut cu situația psihotraumatizantă de lungă
durată, care a avut loc în trecut. La el au avut loc elemente de îngustări
afective ale conștiinței, precum și amnezie parțială a unor evenimente
avute loc în timpul descărcării afective.
Descărcarea afectivă s-a declanșat la N. nemijlocit după o ofensă
foarte sensibilă pentru el. Tabloul clinic în cazul N. se încadrează în
”stare emoțională de intensitate maximă” și dacă pe acele vremuri în
legislație ar fi fost utilizat articolul ce prevede responabilitate redusă cu
certitudinea că aceasta i-ar fi fost aplicată incuplatului.
Prezentam unul din pacienți care a săvârșit crima in stare de reacție
caracterologică afectivă.

M., 21 ani. Învinuit în încercarea de a asasina doi deținuți.

Ereditatea neagravată. Tatăl lui utiliza alcool, în familie des erau scandaluri, sfezi,
bătăi. Din această cauză avea pică pe părinți. Expertizatul s-a dezvoltat normal,
în copilărie nu a suferit de careva boală «serioasă». La școală a mers de la 7 ani.
Succesele la învățătură erau moderate. In frageda copilărie era liniștit, dar cu vremea

237
■ Capitolul 9 Responsabilitate, iresponsabilitate

a devenit excitabil, încălca regimul școlar

După terminarea școlii a învățat în școala profesional-tehnică.
Aproximativ de la 17 ani lo el au apărut oscilații periodice a dispoziției spre
deprimare, care nu erau determinate de vreo oarecare cauză. în așa perioade avea
idei de sinucidere, era conflictual, agresiv, totul î-l excita. Deseori se încăiera în bătăi,
în vremea cărora lovea cu ce-l nimerea sub mână.
Printre semeni se ținea încrezut, independent. Nu suporta nici cele mai mici
observații în adresa sa, la ofense răspundea cu contratac.
La 19 ani a fost condamnat la 1 an de închisoare pentru huliganism, dar
curând a fost eliberat pe amnistie.
în același an din nouafost tras la răspundere pentru huliganism și afost condamnat
la 5 ani cu regim riguros.
In vremea ispășirii pedepsei era conflictual, excitabil, din mici motive se antrena
în bătăi, era arogant, se certa cu administrația. Deseori era pedepsit pentru așa
comportament.
Pe parcurs a câteva luni înaintea săvârșirii delictului la el s-au instalat relații
tensionate cu pușcăriașii din celula sa. Aceeafăceau bancuri pe seama lui, râdeau de
el. se străduiau a-l «înțepa». Ei își demonstrau superioritatea sa, își băteau joc de el,
î-l înjoseau și î-l puneau a face lucruri neplăcute.
La început el totul răbda «în sine», cauză din care la el din zi în zi furia față de
ei creștea tot mai mult. Periodic la ofensele lor le răspundea cu «aceeași monetă»,
dar după aceasta urmau «pedepsele» fizice. Simțea că «s-a terminat răbdarea» și «ei
trebuie pedepsiți».
în ziua săvârșirii crimei cei trei din nou l-au luat în râs, i-au pus poreclă, î-l cereau
a îndeplini lucruri înjositoare. In legătură cu aceasta a apărut o furie extremă, «nu-și
găsea loc», a hotărât că numaidecât se va răzbuna pe ei. Noaptea nu a putut adormi,
medita asupra situației, simțea că furia crește, se amplifică. Pe neașteptate a apărut
gândul că a sosit momentul răzbunării și ofensatorii trebuie nimiciți. Tot mai mult era
învălmășit de acest gând. S-a sculat și le-a aplicat la toți trei lovituri puternice cu un
obiect greu de metal, pe care î-l ținea pentru a se apăra de ei.
După aceasta a încercat săfugă din închisoare, dar curând a fost reținut.
La reținere se comporta adecvat, dădea mărturii, povestea despre cele întâmplate.
Constata, că la comiterea crimei «l-au adus» prin spusele «înjositoare», «insulte»,
«jigniri» ce-i de au suferit.
în vremea expertizei el se comporta relativ adecvat. Da date anamnestice depline
despre sine. Se prezenta axat la situația creată. In secție se ținea oarecum izolat și
independent. Dispoziția lui era scăzută, periodic emoțional instabilă. El ba era liniștit,
răspundea la întrebări; ba devenea nervos, excitat, înceta a răspunde la ele. Ușor se
antrena în conflicte cu alți expertizați. în vremea unuia din conflicte cu putere s-a lovit
cu capul în perete. S-a năpustit asupra unui pacient din salon deoarece acela «i-a
spus ceva nu la locul său». După aceasta mult nu putea a se liniști.
în comportament persistă îngâmfarea. In vremea convorbirilor mult vorbește

238
despre sine. Se consideră nenorocos, declară că mai bine ar muri.
Când merge vorba despre delict, are emoții. Povestește, că în locurile de detenție
totul î-l excita, înfuria. Mai mulți din deținuți î-i trezeau dezgust si furie, deoarece
se purtau cu alți pușcăriași înjositor, î-i exploatau, se adresau către ei cu cuvinte
murdare.
Știindu-se pe sine, caracterul său - se străduia a se reține, dar încetul cu încetul
făcea aceasta tot mai greu.
Deosebit de greu suporta întâlnirile cu tatăl său, care trebuia să se înjosească față
de personalul penitenciarului pentru că aceea să-i permită întâlnirea cu feciorul.
Despre relațiile cu cei, pe care i-a atacat sublinia, că ei î-l înjoseau, făceau batjocură
din el, râdeau de aspectul lui exterior. Toate acestea î-l înfuriau. Din convorbirile cu
ei s-a convins, că ei vreau să-l intimideze. In seara înainte de delict ei din nou s-au
bătutjoc de el. Noaptea nu a putut adormi, medita despre aceste relații. Pe neașteptate
i-a venit ideea de a se răzbuna, de care nu putea scăpa, dar nu a avut gând ai
ucide. Spune, că regretă cele întâmplate, «se putea să mă răzbun și printr-o bătaie
simplă». Povestește cum s-a apropiat de suferinzi, cum i-a lovit, cum mai apoi a fugit
din penitenciar. Se interesează, dacă cei loviți de el au supraviețuit. Critic prețuiește
situația.
De comisia de experți a fost recunoscut ca personalitate tip impulsiv, responsabil.

După cum se vede din cele expuse mai sus, M. este purtător al
patologiei caracterologice din copilărie. Totalitatea trăsăturilor de
caracter ale lui se încadrează în tabloul tipului impulsiv de personalitate,
ce se dovedește prin felul de a reacționa la ofense. Aceste trăsături
periodic se acutizează, iar în vremea acestor acutizări tabloul clinic
este mai reliefat. Periodic la el are loc o tulburare a dispoziției, după
caracter asemănătoare celei disforice, în vremea căreia el este deosebit
de conflictual, excitabil.
în condiții de detenție are loc o manifestare mai accentuată a
patologiei în ansamblu. Conflictele trenante cu alți deținuți au contribuit
la o acutizare pronunțată a patologici cu înclinație spre autoiritare și
cumulare a suferințelor negative. Descărcarea afectivă a avut un caracter
furios cu acte agresive de proporție față de ofensatori.
E de constatat, că careva semne de tulburare vădită a activității
psihice în vremea acestei reacții nu au avut loc. Conștiința i-a fost clară,
el ține minte detaliile celor întâmplate, acțiunile lui înaintea delictului
au fost controlate direcționat. Nu au avut loc la el și semne ale unor
stări excepționale (automatisme, îngustare a conștiinței, prostrație
postafectivă, somn).
Luând în considerație, că înrăutățirea stării lui a avut loc în locurile de
detenție și pe fondalul acesteia el a săvârșit crima apare întrebarea: dacă
deținutul poate a-și ispăși pedeapsa mai departe sau necesită eliberare

239
■ Capitolul 9 Responsabilitate, iresponsabilitate

sau aplicarea măsurilor cu caracter medical.

După cum se vede din cele prezentate, particularitățile lui de caracter
nu sunt de așa profunzime ca starea psihică a lui să fie echivalată cu o
tulburare psihică în sensul deplin al cuvântului și nici nu se încadrează
în noțiunea de tulburare de personalitate cu structură severă.
El se prezintă adaptat, bine se orientează în întrebările practice ale
vieții, gândirea lui este logică, are discernământ față de starea sa și cele
întâmplate. Greutățile de adaptare în condițiile de detenție nu sunt ceva
ieșit din comun și sunt caracteristice personalităților patologice.
Precum structura personalității, așa și manifestările evolutive, nu pot
fi socotite ca indice de a fi eliberat de a-și ispăși pedeapsa sau a i se
aplica art.23 a Codului Penal al RM.
In unele cazuri reacția afectivă poate apărea în cadrul tulburărilor de
personalitate, când aceasta se declanșează pe un fundal de acutizare a
trăsăturilor de caracter, care și apare înainte de delict. Tabloul clinic, în
contextul dat, ar putea aminti cel al decompensării stării personalității.
Decompensarea presupune o mișcare evolutivă mai de durată și mai
profundă a stării personalității patologice, căreia îi precedată deseori
starea de compensare. Decompensarea duce la apariția mai frecventă
a reacțiilor, persoana în acest timp este profund dezadaptată, la ea pot
apărea simptome noi. In timpul decompensării oamenii cu trăsături
patologice de caracter devin mai neputincioși, pierd deprinderile de
adaptare în condițiile sociale. E de constatat, că evaluarea psihiatrică
legală, în această situație, întâmpină greutăți, deoarece anumite semne
concrete de apreciere a prezenței reacției sau decompensării nu există.
Dacă reacțiile caracterologice apar pe fundalul de decompensare, se
evaluează starea în ansamblu și de facto, profunzimea decompensării.
Gradul manifestărilor psihopatice în aceste cazuri permit de a soluționa
problema responsabilității, iresponsabilității sau a responsabilității
reduse.
Evaluarea psihiatrico-legală a decompensărilor depinde de fonul
premorbid pe care ele apar, profunzimea lor. Decompensările se
manifestă ca mișcări volitive profunde. în timpul acestora de rând cu
pierderea posibilităților de adaptare apar tulburări reactive, manifestări
depresive, frică, anxietate, idei senzitive de relație, tulburări neurotice,
idei prevalente. în decompensare are loc o stare emoțională încordată.
Se constata totodată o frecvență mare a reacțiilor cu conținut distimic,
disforic, ipocondriac, obsesiv. Criteriul principal este profunzimea
decompensării, în timpul căreia are loc un comportament inadecvat,
tulburări emoțional volitive și asociative, pierderea posibilităților
adaptative, scăderea sau pierderea capacităților de muncă, imposibilitatea
de a corecta comportamentul și faptele sale, scăderea capacităților

240
critice. Prezența acestora permit ca personalitatea să fie recunoscută
iresponsabilă sau cu responsabilitate redusă.
Observațiile clinice demonstrează că pe fundalul decompensărilor,
când toate particularitățile personalităților patologice sunt devoalate și
acutizate, manifestările reacțiilor afective sunt mai profunde, semne
care tot trebuie luate în considerare la evaluarea psihiatrico-legală.
Totodată se cere a constata faptul, că decompensarea se poate declanșa
în vremea anchetării, pe parcursul procesului de judecată (care uneori se
întinde pe luni de zile) sau pe parcursul ispășirii pedepsei. în unele din
aceste cazuri sunt necesare intervenții curative până la spitalizare. După
instalarea compensării stării persoana poate fi în continuare anchetată,
poate lua parte la procesul de judecată sau poate continua ispășirea
pedepsei.
Relativ mai deosebită este evaluarea psihiatrico-legală a manifestărilor
evolutive la personalitățile paranoidc. în cazul acestora, ușor apar idei
prevalente și delir prevalent care necesită a fi evaluat mai deosebit decât
manifestările în cazul altor tipuri. în cazul ideilor prevalente concluziile
individului survin din situații reale sau una cu o însemnătat deosebită
pentru persoana dată și primesc caracter dominant (pe care nu-1 merită)
în conștiința subiectului. Se constată o cuprinde puternică de trăirile
prevalente, o convingere în veridicitatea propriilor idei, o activitate
exagerată spre realizarea lor, cu scăderi a prețuirii critice a situației în
ansamblu. Ideile prevalente în unele cazuri ating nivelul de delirante,
în aceste cazuri ele apar tot în legătură cu evenimente reale, care ocupă
un rol dominant în conștiința subiectului, dar primesc caracter trenant cu
o prelucrare internă și sistematizare ce contribuie la scăderea criticii a
retrăirilor. Toate cele expuse permit în unele cazuri a considera persoana
iresponsabilă.
în unele situații manifestările paranoidc (paranoiale) ating grade de
tulburare psihică, când reacția treptat atinge grade de evoluție paranoială
a personalității, iar starea expertizatului se echivalează cu cea a unei
tulburări psihice psihotice, astfel expertizații sunt trimiși la tratament în
spitale de psihiatrie. Iresponsabili pot fi recunoscuți aceștia și în cazurile
reacțiilor paranoide acute, când ideea prevalentă poate atinge gradul de
delirantă într-un răstimp foarte scurt.
în unele cazuri delictul este săvârșit în stare de reacție paranoială,
care nu poartă caracter bolnăvicios, fapt ce permite a recunoaște pe
aceste personalități responsabile.
Destul de dificilă se dovedește a fi expertizarea persoanelor la care
reacția, descărcarea afectivă a parcurs cu „deplasarea afectului”, când
furia, insatisfacția, tensiunea afectiva este provocată de o persoană, dar
descărcarea acesteia are loc pe persoane, care nu au nici o atribuție cu

241
■ Capitolul 9 Responsabilitate, iresponsabilitate

furia provocată, ci s-au aflat ocazional prezente în anturajul psihopatului

în acel moment.
Aceste descărcări afective, inadecvate și neînțelese de cei din jur, pot
trezi bănuieli de prezența la aceste persoane a unui proces schizofrenic.
Desigur, că bănuieli pot fi, dar practica ne-a convins de faptul, că de
la personalitățile patologice te poți aștepta la cele mai neobișnuite și
mai monstruoase fapte. Căile de descărcare a tensiunii lor afective are
cele mai neobișnuite manifestări. în ceea ce privește acțiunile și faptele,
care par bizare, inexplicabile, și nu în ultimul rând cele, ce parcurg cu
„deplasarea afectului”, constatăm că acestea deseori reiese din sarcina
afectivă de proporții, care atinge niveluri mari din cauza stocării și
care caută ieșire, descărcare. Ieșirea în cazul reacțiilor cu deplasare,
strămutarea direcției descărcării afective, se petrece pe colaterală,
deoarece, din cauze diferite, descărcarea asupra țelului propus nu poate
fi efectuată.
E de constatat, că evaluarea psihiatrico-legală în cazurile date nu se
deosebește de evaluarea altor tipuri de reacții în cadrul tulburărilor de
personalitate, și se bazează pe aprecierea posibilității (sau imposibilității)
persoanei de a-și înțelege faptele și de a le controla.
Privitor la evaluarea psihiatrico-legală a reacțiilor, apărute în stare de
ebrietate, putem constata că ea, practic, nu diferă de evaluarea reacțiilor
apărute în stare de veghe.
însă în stare de ebrietate are loc o actualizare pronunțată a situației
psihotraumatizante și hiperbolizarea factorilor psihotraumatizanți din
trecut. Paralel cu aceasta, are loc o generalizare a sensului agresivității;
ignorare deplină a factorilor obiectivi și „subiectivizarea motivației
actului agresiv” (I.A.Kudreavțev, 1999).
Acestea predispun la o apariție mai ușoară a reacțiilor, care poartă un
caracter impulsiv, furtunos. Tendințele agresive în vremea acestora sunt
mai frecvente și se deosebesc prin absurditate și cruzime.
I.A.Kudreavțev a descris și a propus introducerea noțiunii de «afect
apărut pe fundalul ebrietății alcoolice». El constată că nu există poziții
contradictorii în faptul că utilizarea alcoolului este o condiție, care
ușurează dezvoltarea afectului. El mai precizează că «în cazul evoluției
cumulative a afectului... la psihopați ebrietatea alcoolică poate fi acea
condiție, care reactualizează ofensele precedente, complexele refulate
în inconștient».
în anumite circumstanțe reacțiile psihopatului în stare de ebrietate
decurg foarte acut, sunt însoțite de acte agresive grave, declarații
ulterioare despre amnezia celor petrecute, ce necesită diferențierea de
ebrietatea patologică.
Referitor la ebrietatea patologică suntem de acord cu F.V.Kondratiev

242
(1986), care menționa, că conținutul clinic al acesteia este indefinit,
deoarece reacția psihotică nu conține în sine semne de ebrietate; mai mult
ca atât, semnele, care exclud ebrietatea (păstrarea motricității: puterea,
precizia și exactitatea), intră în cadrul argumentelor de diagnostică.
Spre deosebire de ebrietatea patologică, la pacienții cercetați de
noi, nu au avut loc tulburări de conștiință. La ei nu s-a constatat o
simptomatică patologică (idei delirante, halucinații, schimonosiri de
percepție, tulburări de orientare ș.a.).
Unii psihiatri (G.F.Kondratiev, 1999) expun ideea precum că
tulburările psihice temporare, provocate de utilizarea alcoolului, pe
un fundal patologic nu sunt nici forme grave ale ebrietății simple, nici
ebrietatea patologică, ci variante ale unei reacții psihotice, de o altă
calitate, este o reacție psihotică imprevizibilă la alcool.
Evaluarea psihiatrico-legală a psihopatiilor influențate de alcoolism
cronic depinde de stadiul bolii. In stadiul I și II se evoluează
profunzimea structurii schimbărilor patologice în ansamblu. In stadiul II
al alcoolismului structura psihopatiei atinge uneori un caracter profund,
ce permite a recunoaște personalitatea iresponsabilă. Evaluarea stării în
stadiul III al bolii depinde atât de gradul schimbărilor specifice alcoolice
ale personalității, cât și de cele organice, provocate de intoxicația alcoolică
cronică. După cum am mai menționat, evaluarea psihiatrico-legală a
psihopatiilor se efectuează precum prin prețuirea profunzimii structurii
lor, așa prin evaluarea manifestărilor clinice (reacții, decompensări).
Personalitățile psihopatice cu structura (profundă), severă, având o
dezadaptare socială marcantă, infantilitate, insuficiența criticii față de
sine și situație, dificultăți în prognozarea faptelor, posibilități reduse de
a se reține de la acte social periculoase sunt de obicei recunoscute sau cu
responsabilitate redusă sau iresponsabile. De rând cu cele menționate, la
evaluarea severității structurii se cere de luat în seamă și așa particularități,
ca dominarea gândirii afective la ei asupra celei logice; disociația dintre
intelectul înalt și comportamentul și faptele bizare, prezența gândirii
infantile, naivitatea și imposibilitatea de a prinde esența situațiilor
dificile, lipsa prognozării faptelor. Toate aceste manifestări clinice pot
fi echivalate cu tulburare psihică de nivel psihotic, ceia ce și permite a
recunoaște aceste personalități iresponsabile.
Pe parcursul expunerii conținutului mai multor capitole ale
monografiei am ținut a sublinia rolul factorilor psihotraumatizanți în
apariția manifestărilor clinice în timpul cărora de către personalitățile
psihopate erau săvârșite delicte. Influența acestor factori este destul
de mare și se manifestă precum prin provocarea apariției patologiei și
formarea acesteia până la tabloul clinic (tipul) dat, așa prin declanșarea
mișcărilor dinamice (reacții, decompensări) și chiar agravarea structuri

243
 ■ Capitolul 9 Responsabilitate, iresponsabilitate
1
personalității.
Situațiile psihotraumatizante sunt deseori factori developanți a
patologiei, care în alte împrejurări putea rămâne ascunsă.
Observațiile clinice denotă că influențele psihotraumatizante pot fi de
durată scurtă, trenantă sau repetitivă.
I In cazul influenței de scurtă durată factorul psihotraumatizant
I de obicei are o încărcătură afectivă puternică și este de o însemnate
' deosebită pentru personalitatea dată. Acesta acționează ca lege pe
puncte sensibile «dureroase» ale acestor personalități, fapt ce conduce
tot atunci la apariția tensiunii afective și creșterea ei vertiginoasă până la
dimensiuni mari, care se descărca fulgerător, fiind însoțite de îngustări
a conștiinței, limitări a posibilităților corective a intelectului care
I influeteaza motivația.
I In cazul acțiunii factorilor cu caracter prolongat și de însemnătate
pentru persoana dată are loc o frustrație cu acumularea neîntreruptă a
i insatisfacției, furiei, sentimentului nedreptății, umilirii etc.. Stagnându-
se cu încetul, acestea contribuie la creșterea tensiunii afective până
la mărimi marcabile, care până la urmă se descarcă printr-o erupție
afectivă de intensitate deosebită. Observațiile arată, că în aceste cazuri
consecințele descărcărilor afective sunt mai grave, mai monstruoase.
| Factorii psihotraumatizanți cu caracter repetitiv aduc la reînvierea
i retrăirilor negative precedente a persoanei date, contribuie la cumularea
treptată a tensiunii afective, fiecare acțiune suplimentară conduce la
I creșterea treptată a acestei tensiuni și «umplerea cupei» până la cedarea
mecanismelor de reținere cu o descărcare afectivă de dimensiuni.
în rare cazuri factorul psihotraumatizant are un caracter atât de
jignitor, usturător și înjositor pentru personalitatea dată că mecanismele
de parcurgere și erupție afectivă au un caracter asemănător cu cel ce are
I loc în afectul fiziologic, doar că în cadrul psihopatiilor acesta nu este
1 utilizat.
Socotim, că experții în aceste cazuri în concluziile făcute trebuie să
dezvăluie rolul acțiunilor și spuselor ofensatorului în apariția acestor
stări, precum și mecanismele de parcurgere a erupțiilor afective.
După părerea noastră, aceste concretizări ar putea fi luate în seama de
judecători.
Totalizând cele expuse constatăm, că personalitățile psihopate în
majoritatea lor covârșitoare sunt recunoscute responsabile, deoarece
tulburările psihice prezente la ele nu le lipsește de posibilitatea de
a înțelege caracterul factic ale acțiunilor sale și posibilele urmări ale
acestora.
Cu responsabilitate redusă pot fi recunoscute persoane psihopate,
care au săvârșit delictul în timpul reacțiilor sau decompensărilor cu

244
descărcări afective masive, însoțite de îngustări profunde a conștiinței,
tulburări a parcurgerii gândirii până la oprirea acesteia, perturbări a
motivației, pierderi ale rațiunii dezadaptări sociale marcante. De rând cu
cele enumerate în decompensare psihopatul poate avea retrăiri reactive
în formă de idei senzitive de relație, idei prevalent-delirante, anxietate,
stări disforice. Cele enumerate conduc la o înțelegere parțială sau
neînțelegerea factică a caracterului acțiunilor sale și posibililor urmări
ale acestora. Redusă responsabilitatea poate fi și în cazul prezenței unei
structuri relativ severe a psihopatiei.
Iresponsabile persoanele psihopate sunt recunoscute rar. Această
hotărâre poate fi utilizată în cazul psihopatiilor cu structură severă,
simptomele căreia au fost expuse în capitolul corespunzător.
în unele cazuri această concluzie poate fi atribuită față de persoanele,
care au săvârșit delictul în timpul reacțiilor afective însoțite de retrăiri
prevalent-delirante de scurtă durată sau cu îngustări masive a conștiinței.
Aceeași concluzie poate fi luată și în cazurile decompensărilor profunde
cu dezadaptări totale sociale, scăderi a criticii, cuprinderi afective
masive, disforii, retrăiri reactive situaționale, idei prevalent-delirante.

245
■ Rezumat

REZUMAT
Studierea tulburărilor de personalitate a primit un nou imbold,
datorită introducerii în practică a unor noi clasificări determinate de
ICD-10 și DSM-V. Au fost evidențiate noi tipuri mai înainte, fiind
aproape neutilizate, cum ar fi: anancasticii, dependenții, anxios-evitanții,
borderlinii, descrierile clinice cărora sunt oarecum amorfe. Chiar dacă
tipurile anancasticilor, dependenților și anxios-evitanților apar, s-ar
părea, din scindarea a altor 2 tipuri anterior utilizate (psihasteniei și
astenici), atunci tipul borderline apare ca ceva nou. Descrierile tuturor
tipurilor în DSM-V și ICD-10 se face doar pe criterii și nu în formă
de expuneri detaliate a tabloului clinic al acestora. Dintr-un anumit
principiu puțin de înțeles tipul denumit mai înainte-paranoial (paranoic),
în clasificările noi apare ca tipul paranoid, fapt neverosimil. Dacă am
lua în considerare faptul că aceste clasificări au scopul de a destigmatiza
persoanele cu probleme psihice, atunci termenul de paranoid presupune
delir. Cele menționate ne-au determinat să realizăm descrieri ale clinicii
tuturor tipurilor de tulburare de personalitate în stil de expunere a
particularităților caracterologice și de comportament. Totodată, pe
parcursul expunerii, am utilizat noțiunea istorică de «psihopatie» care
a fost primită în lumea științifică pe parcurs a mai mult de 100 ani,
fiind utilizata de către clasicii psihiatriei. în multe din lucrările noastre,
efectuate pe parcursul a mai mult de 40 ani, am folosit denumirea
de psihopatie, fapt ce a făcut aproape imposibilă trecerea deplină la
noua denumire. Tocmai, din acest considerent, în prezenta lucrare am
folosit atât noțiunea de «Psihopatie», cât și termenul de «Tulburare de
personalitate».
Studiul a fost efectuat în baza analizei clinice a 800 de
personalități cu diagnosticul de tulburare de personalitate (psihopatie),
care s-au aflat la expertiza psihiatrico-legală. După tipuri, cazurile s-au
repartizat: paranoid 112 (14% cazuri; schizoid 6 (0,75%); disocial 90
(11,2%); impulsiv 218 (27,3%); borderline 52 (6,5%); histrionic - 184
(29,5%); anancastic 45 (5,6%); anxios-evitant - 25 (3,15%); dependent
- 68 (8,5%).
După criteriul de vârstă, pacienții s-au repartizat: până la 20 ani

246
-184 (23,14%); de la 21 până la 30 ani - 289 (36,34%); de la 31 până la
40 ani - 184 (23,14%); de la 41 până la 50 ani - 88 (11,30%); de la 51
ani până la 60 ani - 55 (6,7%).
După cum se constată din cele relatate, mai frecvent la expertiza
psihiatrico-legală s-au aflat persoanele cu vârsta intre 20 - 40 ani -
circa 657 ce constituie 82,62%. Observațiile clinice dovedesc, că mai
«manifestante» psihopatiile sunt în perioadele relativ tinere ale vieții,
pe când cu vârsta are loc o «depsihopatizarc» sau «remisiune», fapt
constatat și de alți autori (I.Paris, 2003; O.Kcrbikov, 1962).
După părerea noastră, manifestările mai pronunțate la vârsta relativ
tânără sunt determinate cum de factorii vârstnici, așa și de cei sociali.
Chiar și la persoanele socotite normale viața emoțională este mai
reliefată la vârsta tânără, cu atât mai mult la psihopați, la care către
18-20 ani (uneori mai târziu) se formează caracterul patologic. Viața
psihopatului la această vârstă este mai zbuciumată. în această perioadă
de viață au loc multe evenimente însemnate pentru psihopat: plecarea
din familie, unde el era adaptat; serviciul în armată cu cerințele ci stricte;
diferite provocări ale vieții, etc.
Luând în considerare faptul că întrebările etiopatogenetice ale
tulburărilor de personalitate sunt până în prezent oarecum discutabile,
am făcut încercarea de a aborda această întrebare în unul dintre
capitolele monografiei. Conștientizăm, că unele postulate prezentate în
acest compartiment, rămân discutabile, mai cu seamă, în recunoașterea
formelor dobândite de tulburare de personalitate, care prezintă structuri
patocaracterologice, apărute sub influența factorilor micro- și macro-
sociali.
Au fost descrise tablourile clinice ale tuturor tipurilor de personalitate
prezente în ICD-10 utilizat in țara de origine a autorului. Totodată în ediția
a doua a fost introdus capitolul «Accentuări de caracter și normalitatca
psihică», în care sunt dezvăluite criteriile de atribuție a personalității
către cele accentuate, precum și expuse unele noțiuni clinice, care nc-ar
vorbi despre «normalitatea psihică».
Puțin rămâneau reflectate în literatura de specialitate întrebările
formării și structurării tipurilor de personalitate. în majoritatea lucrărilor
este reflectată clinica și evoluția structurilor deja formate, vorbindu-sc
despre constituționalitatea lor, în timp ce în copilărie avem o predispoziție
către psihopatie, exista «un pericol» al evoluției acesteia.
Constatăm: psihopați nu se nasc, ei devin astfel pe parcursul vieții,
în contextul dat, această diagnoză aproape că nu este utilizată la vârsta
fragedei copilării.
In copilărie avem un set insuficient de trăsături patologice, care
determină comportamentul. Reacțiile acestora se manifestă prin

247
■ Rezumat

impulsivitate, reacții elementare isterice, furie, distrugerea obiectelor.

Manifestările «incipiente», care au loc la vârsta de 3 până la 10
ani, sunt prezente prin simptome elementare instabile, care parcurg
«mozaic», combinându-se cu activitate excesivă motorie. Reacțiile la
această etapă poartă doar caracter afectiv, sunt elementare, nespecifice.
Pe parcurs, are loc o îmbogățire, o instaurare a unor noi trăsături și
formarea unei structuri caracterologice. De la această etapă reacțiile
încep a se manifesta la nivel clinic carecterologic. Către sfârșitul ei, care
are loc între 14 și 20 ani, pot apărea mișcări evolutive sub formă de
reacții și decompensări.
De regulă, apare «ciclul psihopatie», care este un mecanism de
autoevoluție. Acesta se caracterizează prin acutizări ale trăsăturilor de
caracter în situații conflictuale provocate de însăși persoana ce posedă
trăsături deja anormale. Apare un ciclu vicios, descris de O.Kerbikov:
comportamentul persoanei duce la conflicte, iar la acestea ea răspunde
prin acutizări și apariția noilor trăsături, ceea ce duce la creșterea
severității structurii personalității patologice.
în perioada de terminare a formării structurilor tulburărilor de
personalitate (14 - 20 ani și uneori chiar mai târziu), reacțiile devin
stereotipice și caracterologice, iar «ciclul psihopatie» primește caracter
stabil ca mecanism de autoevoluție. Structurile apărute corespund
criteriilor evidențiate de P.Gannușkin și O.Kerbikov și alți autori pentru
diagnosticarea tulburărilor de personalitate expuse în monografie.
Totodată, în ICD-10 sunt expuse criteriile generale de diagnostic ale
tulburărilor de personalitate non dependente de tip și criterii, care ar
permite de a diagnostica acel sau alt tip. Toate acestea au fost luate de
noi în considerație atât la diagnosticare, cât și la descrierea tipurilor.
De rând cu cele expuse în monografie, sunt reflectate aspecte despre
evoluția psihopatiilor care presupune atât formarea și structurarea lor,
cât și manifestări clinice în limitele structurilor deja formate. Pe larg,
au fost descrise mișcările evolutive în formă de reacții psihopatice
(tipologice, caracterologice), precum și forme de reacționare comune
pentru diferite tipuri.
Am constatat și am descris interdependențele dintre compensări
și decompensări (compensare «-> decompensare). Au fost descrise
două tipuri de compensare: activă și pasivă, postulatele cărora și-au
găsit reflectare în studiile ulterioare ale noastre și altor cercetători. în
compensarea activă are loc voalarea tulburărilor caracterologice de
către însuși purtătorul lor. Aceasta are loc prin eforturi personale de
adaptare la cerințele mediului social. Compensarea pasivă se realizează
prin eforturile mediului microsocial de a crea astfel de condiții, în care
comportamentul personalității patologice să se manifeste minimal.

248
Patologia in aceste cazuri este mascată, dar nu înlăturată.
Dccompensarea este o manifestare evolutivă în timpul căreia are loc
dispariția mecanismelor de compensare, iar trăsăturile de caracter nu
numai că se «devoalează», dar și se manifestă în această perioadă «în
toată puterea lor», se acutizează.
Totodată s-a efectuat expunerea mai largă a întrebărilor referitoare
la evaluarea psihiatrico-legală a psihopatiilor. In acest context s-a
concluzionat ca personalitățile psihopate in majoritatea cazurilor sunt
recunoscute responsabile, deoarece înțeleg caracterul factic al acțiunilor
sale si posibilele urmări ale acestora. Cu responsabilitate redusa sau
iresponsabile pot fi recunoscute persoanele psihopate, care au săvârșit
delictul in vremea unei decompensări profunde sau posedă o structura
severă a patologiei caracterului. Mare se dovedește a fi rolul factorilor
psihotraumatizanți precum in apariția mișcărilor evolutive așa si
profunzimii lor si chiar a severității structurii personalității. Influențele
acestor factori pot fi de durată scurtă, trenantă sau repetitivă. O influența
mai determinantă in declanșarea și producerea actului delicvent o au
traumele psihice trenante și cele repetitive. Acestea conduc la cumulări
de retrăiri negative de proporții cu erupții afective pronunțate .
Cercetările efectuate de noi, dar și de către alți autori, au stabilit, că
manifestările tulburărilor de personalitate sunt infl uențate de factori nocivi
(alcoolism, traume cranio-cerebrale, somatogenii), care, nu rareori, se
întâlnesc la aceste personalități. Acești factori frecvent decompensează
tulburările de personalitate, acutizează trăsăturile caracterului.
Astfel, ebrietatea alcoolică actualizează factorii psihotraumatizanți,
sensibilizează personalitatea patologică față de trăirile actuale și cele
mai devreme avute. Aceasta contribuie la descărcări afective masive, cu
acțiuni violente de proporții.
Alcoolizarea cronică contribuie la acutizarca trăsăturilor premorbide
de caracter. în gradul doi al alcoolismului arc loc o îmbogățire a structurii
caracterologice a personalității cu simptome noi, mai cu seamă, de tipul
celui impulsiv și histrionic. Descărcările afective la această etapă sunt
masive, iar acțiunile în timpul acestora sunt puțin controlate. în stadiul
trei al alcoolismului structura caracterologică suferă schimbări esențiale,
până la transformări vădite, în cadrul cărora predomină impulsivitatea,
agresivitatea, elementele disforice și histrionice.
Cum și era de așteptat, traumatismul cranio-cerebral influențează vădit
manifestările și structura tulburărilor de personalitate. Traumele cranio-
cerebrale ușoare duc doar la accentuarea trăsăturilor de caracter. Cele
de grad avansat în faza acută provoacă același efect, iar ca factor, care
conduce la encefalopatie, în perioada tardivă - cauzează modificarea
structurii cu predominarea trăsăturilor caracterologice impulsive,

249
■ Rezumat

histrionice, disforice.
Tulburările de personalitate cu structură severă sunt relativ rar întâlnite
în practica generală, fiind mai frecvent sesizate în practica psihiatrico-
legală. în aceste cazuri comportamentul personalității patologice capătă
forme de grotesc. Persoana este permanent dezadaptată social, viața și-o
petrece ba în închisoare, ba în spitalul de psihiatrie. Gândirea lui este
infantilă, fapt care, alături de cuprinderea afectivă puternică, conduce la
diminuarea sau lipsa prognozării faptelor sale. La acestea este afectată și
voința, care contribuie la imposibilitatea reținerii de la fapte antisociale.
Studiile noastre precedente au constatat, că mișcările evolutive
(reacții, decompensări) aduc la îmbogățirea și agravarea structurii
personalității, care, până la urmă, prin mecanisme de evoluare, ajung la
structuri severe.
Criteriile de diagnostic expuse în acest compartiment al monografiei,
pot fi utilizate la aprecierea profunzimii structurii personalității și la
luarea concluziilor referitoare la aprecierea responsabilității reduse sau
iresponsabilității.
Capitolul «Evaluarea psihiatrico-legală a tulburărilor de personalitate»
a fost impregnat cu postulate contemporane vizavi de problemă.
Au fost expuse păreri despre art.23 al Codului Penal, în care sunt
concretizate criteriile de utilizare ale acestuia. S-au analizat noi păreri
ale cercetătorilor despre manifestările clinice în cadrul reacțiilor afective
ale personalităților patologice, care deseori parcurg cu îngustări și chiar
deconectări a conștiinței, ce radical schimbă evaluarea psihiatrico-legală
a stării acestora.
Desigur că monografia, ca și în ediția precedentă, nu pretinde la o
abordare deplină a problemei, care se dovedește a fi foarte complicată.
Problema necesită cercetări suplimentare.

250
■ Referințe bibliografice

REFERINȚE
____ 9
BIBLIOGRAFICE
Alexander E, 1930. - The neurotic character, International Journal of
Psychoanalysis, nr 11, RP 291 -311.
Alexandru Olaru - Introducere în psihiatrie practică. Craiova, 1990.
AllenD.N., FarnerR.G. Famili relationships of adults withborderline
prsonaliti disorder. Comprehensive Psychiatry 37 (1), 43-51, 1996, Jan-
Feb.
American Psychiatric Organisation Diagnostic and Statistical Manual
of Mintal Disorders, DSM-V, Washington D,C., 2000.
Andrzei Jakubic. Histeria. Warszawa, 1979, 341 p.
Bandura A. (1999). «Social Cognitivi Theory of Personality». New
York, Londra pp. s 154-196.
Batchelor R. G. Psychopatic States and attempted suicide. (Britisch.
medical, joumal. 1954,4875, 1342-1347).
Benjamin L.S. (2003) Interpersonal Diagnosis and Treatment of
Personality Disorders. Gulford Press New York.
Bernstein, D.P., Cohen P., Skodol, Bezirganian J.S. Childhood
antecedents of adolescent personality disorders American joumal of
Psychiatry, 153 (7), 907-13. 1966, Iul.
Bernstein, D.P. and Travaglini, , 1993 - Schizoid and avoidant
personality disorders, in T.Millon, P.H.Blaney și R.Davis (eds.) Oxford
Textbook of Psychopathology, Oxford University Press, Oxford,
pp.523-534.
Bernstein, D.P., Vseda, D. andSieber, L„ 1993 - Paranoid personality
disorder: review of the literature and recomandations for DSM-I, Joumal
of Personaliti Disoreders, nr.l, pp.53-62.
Bernstein, R.F. , 1999. - Dependent and histrionic personality
disorders. In T.Millon. P.Blaney și R.Davis (eds). Oxford Textbook of
Psychopathology, Oxford University Press, Oxford, pp.535-555.
Bienvenu OL EtSiever, 1993. Paranoid personality Desorders, nr.l7,
pp. 139-151.
Bilikiewitcz T. Psichiatrie kliniczna, Warszawa, 1962.
Binder H. Psychopatische Typen. Schwez/ med/ Wschr, 1958, 88,
893-897.

252
 Binder H. Ist die Psychopathic ein Jherlebter Begriff, Schweiz, med.
Wschr. 1958, 88 S. 827-831.
Binder H. Psychopathien, Neurozen, abnorme Reaktionen. Die
psychopatischen. Danerzustinde und ahnormen seelisschen Reactionen
und Entwicklungen, Psychiatrie der Gegenwart. Forshung und Praxis. B
II Klinische Psychiatrie, 1960.
Binswanger K. Uber schizoid Alkoholiker. Ztschr.f.d. ges Neurof. U.
Psychiatr., 1920, 60, 127-159.
Birnbaum K. Kriminale Psychopatologie. Berlin, 1921.
Birnbaum K. Uber Psychopathische Charaktere, Zischr. Arzte,
Forthildung, 1926,23,290.
Bleuler E. Lehrbuch der Psychictric. 9-te Aufl. Umgearb., Berlin,
1955.
Certcov D. La personnalite psychopathique comme maladie mentale
chronique. Ann. Med. Psychol, 1971, 129, 215-221.

Clasificarea tulburărilor mentale și de comportament ICD-10.

Cloninger C.R. (2000). A partical Way to diagnosing personality
Disorders, N 14 (2 pp.99-108)
Cloninger.C.R., 2005 - Antisocial Personality Disorder: A.Review,
in M.Maj, H.S.Akiskal, J.E.Mezzich și A.Okasha (eds).Personality
Disorders, Wiley, chichester.
Constantin Gorgos. Vademecum în psihiatric. București, 1985.
Constantina J.M. Intergeneralitional aspccts of the develjpment of
aggresions a premilitari report. Journal of Devclopment and Behaviorat
Pediatrics, 17 (3), 176-182, 1996, Iun.
Dallemaghe I. Degeneres et descguilibrcs. Bruxelles, 1984.
Dehelean M; Dehelean P. Și Dehclean L., 2006 - Conceptul nosologic
al tulburărilor de personalitate, in A.Mireștean (ed), Tulburările de
personalitate, Editura Universității. Tg.- Mureș
Gelder Michael, Gath Denis, Mayon Ricard. Tratat de psihiatrie.
Oxford, ed.II, 1994.
Derksen K., 1995. Personality DisordesClinical and social
Perspectives, Whiley, New-York.
Diagnostic and statistica! manual of mental disorders (Third
edicionrevized). (DSM-III-R). Warchington, DC, 1989.
Dupre E. Pathologie de 1 'emotivite. Paris, 1925, 357-427.
Ellerman M. Social und clinical features of chronic alcooholism,
based ona studej of 231 male patients. Journal Neurlol. Ment. Dis. 107,
556-568, 1948.
Enăchescu Constantin. Tratat de psihopatologie. Palirom, 2007.
Ewald C. Temperament und Charakter, Neur. Zs. 1924.

253
■ Referințe bibliografice

Gaupp. Uber der Bagriff Hystarie. Leitschr.f.d.ges.F.u.P., 1911.

Gelder Michael, Gath Denis, Mayon Richard. Tratat de psihiatrie
Oxford.edit.il. Geneva Inițiativa Publishers, 1994.
Gilles Catoire Riage. Adolesceents psichopathes ef etats limites en
Hospitalization complete. La falie a 1 ’ adolescense, 5-eme joume d ’
etude de gronpe Hout Normand de pedopsychiatry, 1993.
GruhleH. Psychiatrie, 1923.
Gruhle H. Psychische Konstitutionen.M.H.V., 1932, H,32.
Gruhle H. Fragen der Begutachtung/ Lehrbung der Nerven und
Geisteshrankheiten. 2-te Auflage, 1952.
Harold J. , Kaplan Md., Benjamin I., Sadock M.D. Sinopsis of
psichiatri, 1991
Henderson D.K., 1939, - Psychopatic States, Norson, New York.
Henderson G. And Moore M. The psychoneuroses of war. Mii, St, rg,
1944, 95,5,349-356.
Hoffman H.E Die seelischen Erscheirumgen der Pubertat. Klin,
Wochem, schrift, N 36, 1926.
Hoffman H.E Neurozen und Psychopatschen Personlich leiten.
Foetschr. a. N.P. u. ihr. Gr. Leipzig, 1933, H, 8, S. 359-362.
Hoche. Deutscher Verein fur Psychiatrie. Munchen, 1905.
Huss M. Chronische Alkoolskheit oder Alcoholismus chronicus,
Ueberes V. Schwed. Stocholm u. Leipzig, 1852.
laspers K., 1896. Algemeine Psichopathologie, Springer. Berlin.
Irgens-Gonsen O. Problem drinking and personalyti. A stady based
on the graw-a-person test. Oslo, 1971.
Kahn E. Psychohatic Personalities. New Haver, Yale Univ. Press,
1931, p. 499-518.
Kahn E. Betrachtungen zum Problem der Psichopatie. Mon fur
Neurol. u. Psychiat., 1949, v. 188, N 74,S.
K.Fountoulakis. Personaliti disorders: new date versus ald conceps.
Curs Opin Psichiatri, 2006, voi. 19, N 1 p.90-94.
Keyserlick H.K. Uber den Alkocholismus bei Frauen. Psihiatr. Neurol.
u. Psyhol. Leipzig, 1962, 7, 268-272.
Kernberg O., , 1983. Severe personality disorders Yale University
Press New Haven CT.
Kernberg O.F., 1984 - Severe Personality Disorders, Yale University
Press, New Haven.
Kraepelin E. Psychiatrie. Leipzig, 1904.
Kraepelin E. Psychiatrie. III Bând, Klinische Psychiatrie, II Teit. S.
667-1395. Leipzig, 1913.
Kraulis E Fur Varerburg der hystarischen Beaktionsaeise.S.f.d.,
gas.F.u.P. Berlin, 1931, Bd.136, N.l-2, p. 174-259.

254
 Kretschmer E. Das Konstitutionsproblem in der Psychiatrie, 1920.
Lombrozo C. L’home deleguents, Paris, 1876.
Leonhard K. Akzentuirte personlickeiten. Berlin, 1976.
Lindinger H. Beobaghtungen uber den Verlant der Alkohokrankhei
am Krankhengut einer Heilanstalt. Munch. Medic. Woch, 1963, 105,
19, 982-990.
Maghan V. Psychiatriasche Vbrleusungen, H. 2/3, 1892.
MayerGross W., Slater E. Roth M. Clinical psychiatry, London, 1955.
Alkool and Alcoholism, p. 325-347.
Maudsley H. Die psychologie und Pathologie der Seele. Wurzburg,
1870.
Mihail Șelaru, Dorina Donciu. Personalități patologice. Vol.I, 284 p.,
v.II, 258 p. Iași, 1977.
Milion T, 1981. Disorders of Personality DSM-III. New-York.
Milion T Disorders of personality. 1996, 173
Milion T, Simonsen E. Și Birket - Smith M., 1998 - Psychopathy,
Antisocial, Criminal and Viclent Behaviour, Guilferd Press, New York
pp.40-49.
Milion T. el al. Psichopaty. The Gruilford Press New York
Mishaux L.D., Duche, H. Flavighy Et F. De Pallerets. Les fausse
perversities d ’opposition. «Revue de ncuropsych, infantile». 1958, N.
3-4, p. 152-157.
Mishaux L.D., Et Duche D., L’Enfant inadaptc. Role medicosociate
du medicin. Paris, 1957, p. 316.
Mishaux L.D., Et Duche D. Signification et limites variable des
raections d ’ oppositions selon les methodes cducatives. Revue de
neurops, infantile. 1958, N 3-4, p. 144-149.
Mircea Lazarescu, Aurel Nireșteanu. Tulburări de personalitate. Iași,
2007.
Mircea Revenco. 1997, Chișinău, Aspecte clinice ale dinamicii
psihopatiilor.
Minkovska E Epileptoidic desrechorches genealogique et les
problemes descharacteres. «anual.med.Psych.», 12, v.2, n.2
Monkemoller O., Psychopatische Konstitutionen. In Handworterbuch
der Sozialen Higiene, Hrg. von A.Grotjahn und I.Kaup. Leipzig, 1912.
Morel B. Traete des degeneresenses psychigues, intelectuelles et
morales, de L’Espeec humaine et des causes gui prodaisent ces varietes
maladies. Paris, Bailbiere, 1857.
Morel B. Traete des maladies mentales. Paris, 1857.
M.Z.Rozental El AL Seif - Punshment as regulation strategy in
borderlin personaliti disoreder. Personal.Desord, 2006, v.20, N 3, 232-
246.

255
■ Referințe bibliografice

Nerviano V.J., Gross H. W.. Personality tipes of alcoolism on obiective

inventorie a rivicw. I. Stud. Alchool, 1983, 44, 837-861.
Overholser G.C. The dependent personaliti and interpersonal
problems, Journal of Nerwous and Mintal Disease. 184 (I), 8-16, 1996,
Ian.
Paris J. Trauma and borderline personality disorder, Sânte Mentale
auQuebes, 21(1), 177-187, 1996, Spring.
Paris I., 2003. Personality Disorders Over TIME American Psichiatric
Publiching, Washington DC.
Paris I. , 2003. «Personality disorders over time: precursors caurse
and cutcome» Journal of Personaliti Disorders N 17 (6)
Petrilowisch N. Static und Dinamic in der Behandiung des
Psychopathie problems, «Arhiv fur Psychiatrie und Nervenkrankheiten»
B, 200, H. 3, 1960, S. 284-293.
Petrilowisch N. Abnorme Personlichkeiten. Basel-New York, 1960.
Pinel Ph. Trăite medico-philosophique sur 1 ’ alienation mentale,
Paris. 1809.
Pyrozinski T., V.Chirița, P.Boisteanu. Psihiatrie clinică, Iași, 1993,
617 p.
Prichard LG. Treatise on Insanity. London, 1835.
Prichard I.G. A treatise on the insanity and othe disorders affecting
the mind. Philadelfia, 1837.
Reichardt. Die psychogenen Reaktionen, Berlin, Veri, V. I, Spr., 1932.
RichardL, Shader M.D. Manual of Psychiatrie Therapeutics, Secon-
Edition Boston /New York/ Toronto London, 1994
Ronald I. Corner. Fundamentals of abnormal psychology.New York,
2007, p. 505-543.
R.Hore Psychopathy: Clinical and forensic overview. (Psichiatr.
Clin. Nort. An.)
Schneider K. Die psychopathischen Personlichkeiten, 9, Aufl. Wien,
1950.
Schneider K. «Der Psychopath» in houtiger Sieht. «Fortscritte der
Neurologie und ohrer Grenzgebiete», 1958, H. I, S. 1-6.
Schorsch G. PsychopathschenPersonlichkeitenundpsychopathischen
Reactionen Fortschr, Neurol., 14, 69-81, 1942.
Stone M.H. Abnormalies et personality, 1993 p. 17.
Trilat E. Les «desequilibres» - Enciclopedie medico-chirurgicale,
37310. A.10, p.l.
Vidai G., Vidai B. Les troubles carakteries de 1 ’enfant et de 1 adolescent.
Diagnostic. Pronostic. Traetements, Paris, 1964.
Vogi. Zur Kritik der psychopathischen Erforchungen der Hystoric.z.f.
hypnotismus, 1889, Bd.8, p.342.

256
 Weissman M.M. et a , 1993, The epidemiology et personality
disorders: a 1990 update. Journal of Personality Disorders, N 7, p.44-62.
Wernice C. Uber fixe Ideen. Deutsche medizinnische Wochenschrift,
N 25, 1892.
Widiger T.A. (2000) Personality Disorders in the 21 -st Century. Jurnal
of Personality Disorders n,14(ii)p.3-16.
Ziehen Th. Zur lehre von den psychopathschen Konstitutionen.
Charite, Anna’en, Bd.29, Berlin, 1905.
Zvenarini M C. (1993). Borderline personalitei Disorder. Ethiology
and Treatment, American Psychiatric Press. Washington DC pp.67-83.

AneKcaHdpoecKuu A., BnyKoe B., Oiuepoeun E.C.. flpeancjioBne k

KHHre «IIcHxonaTHH h hx cyzje6HO-ncHxnaTpHMCCKoe 3HaueHne». M.,
1934,CTp.3-9.
AMeHuu,Kuu ^J.A. HaBa3HHBbie, CBepxnennbie h 6pc;iOBbic o6pa3O-
BaHH» h hx cyqefiHoncHXHaTpHHecKoe 3HaHenne. ,H,hc. aokt., 1942
Acmojios A.r. ncnxojiorna ahhhocth. M., 2007.
Eojiuhckuu H.M. 3KcnepTH3a no aejiy MnponoBHHa, Besaica h
CeMenoBOH, - Bccthhk kjihh. h cyne6n. ncnxnarp. h Hespon. - CI16,
1985, Bbin.26 c.368-371.
EapdeHiumeuH JI.M. KjiHHHKO-^HfjxJjcpcHnnaJibHbie, jțwarHOCTH-
HecKne h npornocTHuecKHe KpHTepnn jieqe6no-BoccTanoBHTejibHbix
MeponpnaTHH npn ncHxonaTHîix h ncnxonaTOiiOAofiHbix HapyiiiCHHax
noBeTțeHHH y nojțpocTKOB tkchckofo nona. /(wc. aokt., M., 1991.
Eedypuiueujiu A.A. - lOHoniecKHe fleupeccnn co CBcpxijeHHbiMH
CHMnTOMOKOMnJieKCaMH B paMKaX JIHHaMHKH paCCTpoilCTB JIHMHOCTH.
ABTope^.^Hc.flOKT. 2009.
EejibCKan. EM. K KJiHHHKe napaHOHflJibHoro cnuapoMa. - TKypnaji
HesponaT. n ncHXHarp., 1958, Bbin.4, c.445-452.
EejibCKaji EM. KnHHHKa napaHOH»JibHoro CHH^poMa. ABTope(|).
aHC.Kan^.- 1958.
EecnacmHbiu A.A. - )],H(|)(|)epeHLiHajibHa» jtHamocTHKa ncHxonaiHH
h ncHxonaTonoflofinbix coctohhhh pc3H,ayajibHoro opraHHuecKoro re-
He3a. ABTopetJ). jțnc. Kan^. M., 1992.
Eexmepee B.M. IlcHxonaTH» (ncHXO-HepBHaa paj^pa/KurcJibiiax
cjiafiocTb) h ee oTHoinenne k Bonpocy o BMeneHHH. - KaaaHb, 1886. -
31 c.
Eunceamep H 3ueMepjium. yqe6HHKncHXHaTpHH.-C.TI6, 1908.
Ejieujiep 3. yue6HHK ncHxnaTpHH, 1920.
Eopucoea JJ.K). - ConnajibHa» a^anTaiiHa no^pocTKOB c uihtoha-

257
■ Referințe bibliografice

HbIM paCCTpOHCTBOM JIHHHOCTH. ABTOpe^./țHC. KHH^., 2007.

EoHKapeea HJI. K Bonpocy 3HaqeHHH SMOijHOHajibHbix HapynieHHH
h rene3e ajiKoronn3Ma. - 3moh,hh h Boo6pa>KeHne. - M., 1975, c.61-63.
EpyxaHCKuu H.n. AuTHcounajibiibic aynicBiioGojibiibie, ncnxonaTbi
h npHHy^HTejibHoe neneHne. - Mockobckhh Mea. acypHan. - M., 1925,
No 3, c.55-62.
BeedeHCKuu H.H. IIcHxonaTbi-npaBOHapyniHTenH b iicpixuarpuHe-
ckhx SojibHWLjax.- B kh.: IlcHxonaTbi n nx cyqeânoncHXHTapHHecKoe
3naHeHHe.- M., 1934, c.70-86.
BeedencKuu H.H. IIpoâjieMa HCK;iK)MHTCJibiibix coctobhhh b cyqe6-
HoncHXHTapHiecKon kjihhhkc. - C6. IIpoâjieMbi cyaeâHoii ncwxua-
Tpnw. M., 1947, c.331-356.
BnyKoe B.A. CyjjeâHO-ncnxnaTpnqecKaa BKcneprma ncwxonaTHH.
- B kh.; FIcHxonaTHH nx cyaeSHO-ncHXHaTpHiecKoe 3HaneHne. - M.,
1934, c. 10-44.
Bojikos EJț. KjiHHHHecKHe KpHTepnH HeBMeHseMOCTH npn ncHxona-
thbx. ABTope^). ane. Rana. - M., 1968.
raHHyuiKUH n.E. IIocTaHOBKa Bonpoca o rpaumiax iichxmhcckoi o
3/țopoBbs. CoBpeMeHHas ncHXHaTpH», 4>eBpajib 1908, c. 49-61.
FaHHyiuKUH n.E. 06 siiujicutoh/ihom Tune peaKijHH. - ^Kypnan
BecTHHK coBpeMeH. Mea., - 1927, N° 23, c.1472-1473.
raHityuiKiiH n.E. KnHHHKa ncuxonaTHH, hx craiHKa, /iunaxiHKa,
cHCTeMaTHKa. - thâpaHHbie Tpynbi. - M., 1964, c.l 16-253.
rejiuHa JI.H. 06 o^hoh H3 (|)opM naTOJiorHMecKHX peaKițHH y ^e-
Tefi. - B kh.: Bonpocbi ncHXHarpHH ^eTCKoro BO3pacTaio - M., 1962,
c. 227-233.
rujiHpoecKuu B.A. IlcHXHaTpHH. - M., 1933.
rujiJtpoecKuii B.A. yqe6HHK ncnxHarpHH. - M., 1954, c. 446-451.
FuHduKUH B.H. KnHHHMecKHe Marepnajibi k yqeHHK) o flHHaMHKe
ncHxonaTHH. /Jnc. KaH4. - M., 1963.
FuHduKUH B.H. KjIHHHKO-CTaTHCTHHeCKHe MaTepHaiIbl K epaBHH-
TejibHoiî xapaicrepHCTHKe ncnxonaTHH h ncnxonaTono,no6Hbix cocto-
bhhh niH3O(J)peHHHecKoro h opraHHMecKoro rene3a. ABTope^). ^hc.
XIOkt. - M., 1973.Fhhhhkhh B., TypbeBa B. JlHMHOCTHaa naTOJiorH».
M., 1997.
rupynmaHUHOsa O.H. - Xpohhmcckhh anKorojiH3M y 6onbHbix c
npeMop6H4HbiMH qepTaMH xapaicrepa CTeHHnecKoro Kpyra. ABTopecJ).
AHc. Rana. - 1983
rnoccapuu. CTaHflapTH3OBaHHbie ncHxonaTOJiorHiecKHe cHH^poMbi
AJIH yHH(|)HUHpOBaHHOH KJIHHHHeCKOH OIjeHKH HCHXOnaTHH. MoCKBa,
1975.
Fpu3umep B. ^[yiiieBHbie 6ojie3HH. - IIeTep6ypr, 1867.

258
 IpombHH <I>. CoijHajibHafl iiarojiornu. - HepcBoa c 3-ro nepepaâ.
HeMeij. H3«. - M., 1925, bmii. 1-2.
Topunoe B.B., BactoKoe C.A., flaHunuHa C.B., YuiaKoea H.M.,
Eaeea A.C.. OrpaHHHeHHaH BMeHaeMocTb n HeBMeHaeMocTb ripn pac-
CTpOHCTBaX J1HHHOCTH. MeTQZțHHeCKHe peKOMeHZțaiJMH. M., 2013..
ryjibdaH B. MoTUBaijHfl npecTynHoro noBe/jeHHfl ncnxonaTHMecKnx
jihhhoctch. B kh.: KpuMHHajibHa» MomBauna. M., 1986.
lypeuim M.O., CepencKHH M.51. yneSHHK ncnxHarpHH. - M., 1932,
M34. 2, c. 372-385.
lypeeuH n.C. IIchxojiofhm jihhhocth. M., 2015.
Typbeea B.A. K Bonpocy 06 wcTepwnecKOH ncHxonaTHH b cyzjeSHO-
ncHXHarpHHecKofi npaKTHKe. X(nc. Kan/j., - M., 1959.
rypbeea B.A. O chhapomc (J)aHTa3npoBaHH$i npw HCTepnnecKOH hch-
XOnaTHH. - B KH.: IlpoSneMbl IlIH3O(j)peHHH, HCBpO3OB, peaKTHBHblX
COCTOBHHH H OpraHH3aiJHS nCHXHaTpHHCCKOH HOMOIHH. - M., 1961, c.
1961, c. 269-275.
Fypbeea B.A. 1 IcnxonaiHM b nojjpocTKOBOM h JOHOinecKOM BO3pacTe.
ABTOpe(j). 4HC. flOKT. - ABTOpecj). flHC. flOKT. - M., 1971.
rypbeea B.A., Fhh,hhkhh B.51. lOHOinecKue ncnxonaTHH h ajiKoro-
jih3m. - M., 1980, c. 272.
flMumpueea T.E. ^HHaMHKa ncHxonaTHH (kjihhhhcckhc Bapnairrbi,
6noJiorimecKne MexaHH3Mbi, npnHijnnbi TepaiicBTimecKow KoppeK-
ijhh). 3,hc. flOKT. - JL, 1990.
JjMumpueea T.E. ^Hhbubhthoc hobcachhc y actcîî h noapocTKOB c
naToxapaicrepojiorHHecKHMH h ncnxonaTonoAoânbiMM paccTpoiiCTBa-
MH. XlHC.flOKT. - M., 1996.
flMumpuee A.C. Bonpocbi kjihhhkh h npnHyanTejibHoe JieneHne
6ojibHbix HenpepbiBHO TeKymen mn3O(|)pcHkieii c ncHxonaTonofloSHbiM
CHHflpOMOM. ĂBTOpecj). 4HC. KaHfl. - M., 1978.
ffMumpueea T.E. CyaeâHas ricnxnaTpnH. M., 2008, c.736.
JjMumpueea T.E. Hflp. IlcHxnaTpnfl. PyKOBOflCTBO. M., 2015.
JlyftuHUH A.M. 06 HHTejiJieKTyajibHoii He^ocTaTOHHOCTH ncnxona-
tob. - M., 1939, Bbin. 3, c. 267 - 277.
Eecmatpbee fl.A. O 3HaneHHH bhchihhx BpejjHOCTeîi b 3THOJiorHn
ncHxonaTHH. - B kh.: CâopHHK pa6oT HBanoBCKoro HayHHoro o6nje-
CTBa Hesponaroji. h ncHxnaTp. - Hbbhobo, 1959, c. 220-224.
JKydpo E.M. KjiHHHKa, jieneHHe h 3KcnepTH3a TpyaocnocoGHOc™
npn TJDKejibix (J)opMax ajiKorojiH3Ma. ABropecf). ahc. Kanu.. - M., 1954.
JKucjiuh C.r. CocTOSHHe Bonpoca 06 ajiKorojibHOM aoc rnucHTHOM
(noxMenbHOM) CHH^poMe. - TKypnaji Hesponaroji. h ncnxnaip., 1959,
t.59, c. 641-648.
JKucjiuh C.E OnepKH kjihhhhcckoh HCHXHarpHH. - M., 1965.

259
■ Referințe bibliografice

3uHO6bee II. B. K npooJieMC H3yneHHa naTonornqecKHX xapaicrepoB.

-TKypnaji HesponaTon. h ncHxnaTp., 1927, 3, c.307-316.
Uaaiieu H.H., Hzohuh A.JI. Kjihhhkb ajiKorojiH3Ma. - B kh.: Ajiko-
rojiH3M - M., 1983, c. 75-149.
Haaiien H.M., BajienmuK K).B. Ajikotojih3m. - M., 1988.
Haaiien H.H. - JIckijhh no HapKOJiorun. M., 2000.
Hzohuh A.JI. XpoHnqecKHH ajiKoronn3M y ncnxonaTnqecKnx jihh-
HOCTefi c aenpeccnBHbiMH paccTponcTBaivin (naroreHea, KJiHHHKa, jie-
qenue). Jțnc. KaHjj. - M., 1974.
KojiautHUKH.M. HarojiornqccKHM acj)cj)CKT. - B kh.: HpoojiCMbi cy-
.qeSHOH ncnxHarpHH. -M., 1941, C6. 3, c.249-280.
KanduHCKUu B.X. K Bonpocy o HeBMenaeMOCTH. - M., 1980.
KanduHCKuă B.X. Cjiynan coMHHTenbHoro aymeBHoro coctohhhs
nepejj cyzțOM npnca>KHbix. - ApxHB ncHXHarpnn h HeBponorHH h cy-
^e6now ncHxonaTOJiorHH. - XapbKOB, 1883, t.2, Bbin. 2, c. 1-70.
KepduKoe O.B., Poxjiuh JIJI. K HCTopnn y^euna o iicnxonaTnax. -
)KypHan HesponaTon. h ncrixuarp., 1961., 1961, Bbin. 10, c.1560-1573.
KepduKoe O.B. KnHHHHecKaa zțHHaMHKa ncHxonarHH h HespoaoB.
- AKTOBaa penb. - M., 1962, c. 20.
Kep6uKoe O.B. IIcnxonaTHM. - Eojibinaa mc;i. ■jhuhk.ioiicjimm. - M.,
1963, c. 357-371.
Kep6uKoe O.B. JJ,HHaMHKa ncuxonaruH h naTOJioruHecKHX pa3BH-
thh. - Tpyzjbi IV Cbeajja HesponaTon. h ncnxnarp. - M., 1963, t.5, c.5-
15.
KepduKoe O.B., OeJiHHCKa» H.H. IIcHxonarnn. -Cy;ic6na>i ncHxna-
TpHfl. - M., 1965, c. 327-348.
KjiHHnqecKas anHaMHKa HeBpo3OB h ncHxonaTHH. Ho^ pe^.
B.B.KoBaneBa. - M., 1967, c.213.
Ko.iomu.iuH T.d>. O jjHHaMHKe BO36yqnMOH ncnxonaTHH nojj bjihh-
hhcm ajiKorojiH3Ma. - IIpaKTHKa cyneSHoncHXHaTpHnecKOH aKcnepra-
3bi. - M., 1970, 14, c.52-60.
Koudpambee B.d>. O ncnxonaroiKviooHbix peaKimax y oo.'ibubix
niH3O(J)peHHeH. - IIpaKTHKa cyjj. ncHxnaTp. 3KcnepTH3bi. -M., 1972,
c.15-21.
Kondpambee B.<D. Cy;ieoHO-iiciixiiaTpHHecKoe 3HaqeHHC ncHxona-
TOnOaoSHblX COCTOHHHH npH IHH3O(|)peHHH. - B kh.: IICHXOnaTHH H
ncHxonaTono,ao6Hbie coctomhhm b cyueâHoncHXHaTpHnecKOH npaKTH-
Ke.-M., 1982, c.108-116.
Kopojiee B.B. K kjihhhkc ocTpbix napanoMMJibHbix coctoahhh. -
)KypHaji HeBponaTOJi.HncHXHaTp.-M., 1974, No 11, c. 11610-1614.
KopomeHKO A.H. IIcHxonaTHa Tuna HeycTOHHHBbix b cyue6Honcn-
xnarpHHecKOH kjihhhkc. JJhc. Kana. - M., 1972.

260
 KopcaKoe C.C. Kypc ncHXHarpHH. - M., 1904, H3^.2, t.2.
Kocauee GUI. KnnHUKa n cyneâHoncHxnaTpnHecKaa oijeHKa napa-
HoăsjibHOH ncHxonaTHH. ABTopecț). ane. KaH#. -M., 1973.
KoxHJI. HenopMajibHbie xapaKTepti. -C.II6., 1904.
KpacHyuiKUH E.K. IlpoojiCMbi jțHHaMHKH h h3mchhhbocth ncnxo-
naTHH. - B kh.: 50 jict ncHXHarp. kjihhhkh hm. C.C.KopcaKOBa. - M.,
1940, c.69-77.
Kpacpm-Jounz. CyaeoiiaH ncHxonarojiorHJi. -Cn6., 1895.
Kpenejiun E. BBefleHwe b ncnxnaTpnHecKyio KjiHHHKy. - M.. 1923.
KpeuMep 3. MejiHHHHCKasi ncHxojiornu. - M., 1927.
Kp&iMep 3. 06 HCTepHH. - M.,- JI., 1928.
KpeuMep 3. CrpoeHHe Tejia h xapaKrcpa. - M., 1930.
Kydpneiwe H.A. Cyneânaa ncnxojioro-ncnxnaTpnqccKaa SKcnepTH-
3a.-M., 1988,-222 c.
Kydpueu.ee KoMiuieKCHaa cy;ie6iia« iiCHxojioro-HCMXPiaTpHHC-
CKaa 3KcnepTH3a. M., 1999.
KydpHfinett H.d>. KpHMHHajibHaa (JirpeccH». M., 2000.
KypMdiuoBa IJ.A. Kjihhhhcckhc BapnaHTbi narojiorHHecKoro pa3BH-
THB JIHHHOCTH npH XpOHHHCCKOM aJIKOrOJIH3MC. ĂBTOpe(|). JXHC. KaHJJ-
-M., 1971.
KycaKUH B.A. CTpyKrypHO-/țHHaMWHecKne HapyiueHHJi kjihhhmc-
ckoîî KapTHHbi ncHxonaTHH no# bjihbhhcm xpoiiHHecKoro ajiKorojim-
Ma. (CyaeâHO-ncwxHaTpnHecKHH acneicr), - M., 1962.
Kymauuii M.FI. ncwxonaniH. - CapaTOB. - 1926.
JleeuucoH AJI. O pojiw «nepe>KHBaHHfl» b cTpyicrypc ncHXHHecKux
peaicijHH. - Tpyzjbi ncHxnaTpuHecKoîî kjihhhkh I MMM, 1934, b. 4,
c.292-309.
JIuhko A.E. IIojipocTKOBaji ncHXHarpHJi. — Jl., McjjHUHHa, 1985, c.
416.
JIuuko A.E., Bhthhckhh B.C. no^pocTKOBaa HapKOMaHH». JI., 1991.
JIuhkoA.E. ncHxonaTHH h aKijeHTyaiiHH xapaKrcpa. /llcHxoJiorHM h
ncHxoaHajiH3 xapaicrepa. XpecroMaTHJi./noA peji. ^.fl.Panropoji,CKoro.
CaMapa. 2005, c.422-493.
JIuhko A.E. IlcHxonaTHH h aKijeHTyanHH xapaKTepa y tiqupoctkob.
C.-n6., 2009.
JlyKOMCKuu M.M. FIpoGjieMa ncHxonaTHH h naTOJiorHHecKoe pa3BH-
THe jihhhocth npH anKorojiH3Me. - Tpyjjbi 4-ro Cbe3.ua HeBponaroJi. h
ncHXHarp. - M., 1965, t.5, c. 116-127.
JlyKOMCKuu H.H. O kjihhhkc h reHeae 3(|)(|)eKTHBHbix paccrponcTB
y âojibHbix xpoHHHecKHM ajiKorojiH3MOM. - MarepHajibi KOH(|)epeHijHH,
nocBanjeHHOH 50-jicthio LțHMHCIl. - M.. 1971, c. 137-142.
JlyKOMCKa» M.H., Merejinija K).X. K Bonpocy o cyjieono-iicnxHa-

261
■ Referințe bibliografice

TpuHecKoii oueHKe ncnxonaTnqecKon peaKunH «mhmo». - IIpaKTHKa

cyueâHoncnxHaTpHHecKOH 3KcnepTH3bi. - M., 1974, c.52-59.
Macnoy A. MoTHBaijHH h jiHHHOCTb. C.-FI6. nprrep, 2006.
Mutpyxun H.A. K KJ1HHHKC HHTOKCHKaiJHOHHblX HCHXHHCCKHX pac-
CTpofîcTB y snHJienTOHflHbix ncHxonaroB. - CoBCTCKaa ncnxoHeBpo.no-
rHfl. - M., 1935, t.I, Bbin. 4-5, c. 90-98.
Mujiea UI. OcoSeHHOCTH kjihhhkh ncHxonaTHH BO36yflHMoro THna
y fleTeH. ABTope(|). ahc. KaHfl. - M., 1970.
Mojioxoe A.H. O napaHOHnecKOM pa3BHTHH jihhhocth, napaHonnc-
ckoh peaKUHH h OTHOineHHe hx k HiH3o4>peHHH. - Tpyflbi ncHxnaTpn-
necKOH kjihhhkh I MMI4, - M., 1934, Bbin. 4, c.327-337.
Mojioxoe A.H. O napaHOHHecKHx h napaHOHflHbix peaKUHSx. - B
kh.: 50 jieT ncHxnaTpHHecKOH kjihhhkh m. C.C.KopcaKOBa. - M., 1940,
c. 99-105.
Monoxoe A.H., PoxajibCKuă K).E. Xpohhhcckhh anKorojiH3M. - M.,
1959, c.120.
Mopoioe EB., Jlynn/l.P., (Pe.iuncKUH H.H. OcHOBHbie STanbi pa3-
BHTHS OTCHeCTBeHHOH CyfleSHOH nCHXHaTpHH. - M., McflHIJHHa, 1976,
c. 335.
Mopoioe r.B., Po>khob B.E., Eaoann 3.A. Ajikoi ojih jm. - M., 1983,
c.432.
HciKy A.r, PeeeHKo M.E, Onpa H.A. Kjihhhkb HeKOTopbix Bapnaii-
TOB flHHaMHKH HCHXOnaTHH. - KnilIHHeB, 1980, - 226 c.
HeoapaKoau T.H. - Kjihhhkb h jichcuhc xpoHHHecKoro ajiKoroJiH3Ma
y jihij c npeMopSn/țHbiMH nepTaMH xapaicrepa acTeHHHecKoro Kpyra.
ABTopecji.flHC. KaHfl. M, 1978.
HeuunopeHKo B.B. OGocHOBaHHOCTb flHamo3a ncHxonaTHH b mo-
jioaom BO3pacTe y MyacHHH c ho3hijhh nHHaMHHecKoro noaxo^a. - 060-
3peHHe ncnx. h Mea. ncHxojiorHH hm. H.M.EexTepeBa. - M., 1991.
HoeuKoe E.M. - KnHHHKa h jiCHCHHe xpoHHHecKoro ajiKorojiH3Ma
y jihij c npeMopSnjiHbiMH nepraMH xapaicrepa HCTepHHecKoro Kpyra.
ABTope^.KaH^.flHc. M., 1978.
Oiinopm E O TeopHH nepr jihhhocth. /ncHxojiorHS jihhhocth Xpe-
CTOMaTHH./nofl pefl. /I,.5I.PaHropoflCKoro. CaMapa. 2006, c.454-472.
Onpji H.A. Cyfle6Ho-iiCHXHaTpHHecKas oueHKa pa3JiHHHbix (jiopM
AHHaMHKH ncHxonaTHH. ABiopecj). flnc. KaHfl. - M., 1966.
Onpji H.A. IlapaHOHajibHbie coctoshhs c HfleaMH peBHOCTH. flnc.
floicr. - KninHHeB, 1982.
Ocunoe B.H. ricHxonaTHHecKHe norpaHHHHbie coctohhh» c tohkh
3peHHii corțHajibHOH onacHocTH. - Tpyflbi 2-ro Bcecoio3Horo Cbe3fla
cyfleSHO-MeflHijHHCKOH 3KcnepTH3bi. - M., 1926, -118 c.
Ocunoe B.H. FIcHxonaTHH. - 3HijHKjioneflHHecKHH cjiosapb Boen-

262
hoh MejiHijHHbi. - M., 1948, t. 4, c.972-974.
Ocunoea E.A. K Bonpocy o cyaceHHH rpynnti KOHCTOTyijHOHajibHbix
ncHxonaTOB. - CGopHHK - Bonpocbi actckoh ncHxnarpHH. - M., 1940,
c.28-38.
Tlae/ioe U.FI. IIpoGa cJ)H3nojiornqecKoro noHHMaHH» CHMnTOMaro-
norHH HCTepwn. - JI., 1932.
Ilejiunac U.E. HeKoropbie KJiHHwqecKHe acneicrbi cynun;iajibHbix
TenueHUHH y ncwxonaTnqecKwx jim^hoctch. - TKypnaji HeBponaTOJi. h
ncnxnarp. - M., 1969, N» 11, c. 914-926.
IlepBOMaucKuu BJ>., HjieuKO B.P. CoBpeMeHHbie no;ixo;ibi k pe-
meHHK) npoSneMbi orpaHHqeHHOH BMenaeMOCTH. ApxHB ncnxHarpHH
2005, t. 11, Ne l,c.47-51.
IleuepHUKOBa TU. O cyrsacHWHecTBe ncnxonaTOB, He ncKBioqaio-
meii BMeHaeMOCTn. - B kh.: npoSjieMbi Liin3O(j)peHmi, HeBpo3OB, peaK-
THBHblX COCTOHHHH B OpraHH3aLJHH nCHXHaTpWMeCKOH nOMOUJH. - M.,
1961, c. 285-291.
nenepHUKOBa T.IJ. I lapaHoiiHJibiiaa iicHxonaTHB h ee cyaeGiio-ncH-
xHarpHHecKoe 3HaqeHne. AKryajibiibic Bonpocbi counajibHoii ncHxna-
TpHH. - Bajmafi, 1979, c. 22-29.
FleHepHUKoea TEL, Kocanee JI.A. CBcpxueHHbie n/țen npw ncw-
xonarnax h hx cyae6no-iicnxiiaTpn*iecKoe 3naqenwc. (B cSopHHKe -
ncnxonaTHn h ncnxoiiaTono,ao6nbie coctobhhb b cyqcGHO-ncHXHarpH-
qecKOH npaKTWKe). - M., 1982, c.31 -36.
flopmiioB A.A., llHtnitunKaH H.H. KjiHHMKa ajiKorann3Ma. - JI..
1971, c.387.
IlopouKo C.K). I IcnxojiorniiecKne thiim. M., 2015.
riyiuKapea - PaccrpoiicTBa jimmhoctw w xpoHWHecKas coMarn-
qecKas naTonorna. ABTope^.anc. Kaiiji. 2013.
PeeeHKO M.E K Bonpocy o cyuc6no-ncnxwaTpw4ecKOM ouernce ncn-
xonarnqecKHX peaKUHM. - b kh.: 1 IpaKTHKa cyaeGHO-ncwxwaTpHqecKon
3KcnepTH3bi. - M., 1963, N> 13, c.52-64.
PeeeHKO M.E K Bonpocy 06 ocoGcuhoctax pcarnpoBaHMH ncHxona-
THnecKHX JiHHHOCTen napaHOHBJibHoro Kpyra. - Tpynbi KJinHUKa ncn-
XHarpHH KmiiHHeBCKoro Mea. HHCTHTyTa. - KmiiHHeB, 1969, Bbin.3,
c.104-110.
PeeeHKO M.E (c coaBT.) - IlcHxonaTHMecKHe peaKijHH h ^eKOMneH-
caLjHH ncHxonaTHMecKHX JiHHHOCTen h hx cyueGHO-ncHXHarpHqecKoe
3HaqeHne. MaTepnajibi n»Toro BcecoK)3Horo CbC3.ua HeBponaTOJioroB
h ncHxnarpoB. M., 1969, c. 180-186.
PeeeHKO M.E. Cy;icGHO-ncnxnaTpniiccKaH oiiciiKa iicuxonaTHHC-
ckhx peaKUHM. B kh.: AicryajibHbie Bonpocbi kjihhhmcckoh h cyaeGHOH
ncHXHaTpHH. - JI., 1970, c.96-101.

263
■ Referințe bibliografice

PeeeHKO M.F. /JnnaMHKa ncnxonarHH nou bjihhhhcm ocrpoii ajiKO-

rojibHOH nHTOKCHKaijHH. -Bkh.: Bonpocbi kjihhhkh, riaTorenesa h jie-
Henna ajiKorojimMa. - KmiiHHeB, 1973, c.48-51.
PeeeHKO M.F BjinaHHe xpoHHHecKoro anKorojiH3Ma na UHHaMHKy
ncwxonaTHH. - B kh.: Bonpocbi kjihhhkb, naToreneaa h JieneHHa ajiKO-
ronn3Ma. -Khiiihhcb, 1973, c. 51-53.
PeeenKo M.F O BJinaHHH coMaroreHHH Ha UHHaMHKy ncHxonaiHH.
- B kh.: Te3HCbi uoKJiauoB oSnacTHon nayHHo-npaKTHHecKOH KOHtJie-
pemjHH. - KauHHHH, 1984, c. 49-50.
PeeeHKO M.F. BjinaHne HepenHO-MO3TOBOH TpaBMbi Ha unnaMHKy
ncHxonaTHH. - AicryajibHbie Bonpocbi ncHxnarpHH h HapKOJiorHH. -
Khhihhcb, 1992, c. 145-147.
PoMaceHKO JI.B. HcTepna h ee naTOMop(j)O3. /Jhc.aokt. - M., 1993.
Pydnee B.FI. XapaKrep h paccTponcTBa jihhhocth. M., 2002.
PyKOBO^cTBo no cyzjeGHoii ncHxnaTpHH /Fio# peu. F.B.Mopo3OBa. —
M„ 1977, c. 400.
PyKOBO^CTBO no ncHxnaTpHH. MocKBa, 1988. Iloupeu. EB.Mopo3OBa.
PbidaKoe O.y /JymeBHbie 6one3HH. - M., 1917, c.232-236, c.257-
278.
CaeuHa O.O>. OcoSchhocth CTpyicrypbi h npouecca caMOCO3Hanna
y ncnxonaTHHecKHX jihhhoctch HCTcpnHCCKoro h BO36yaHMoro Kpyra.
ABTopetJ). unc. Kana. - M., 1992.
ClUpbHHOfl H.F O pOJIH IipCMOpOHZlHblX OCo6eHHOCTCH JIHHHOCTH
b (JiopMHpoBaHHH ajiKoroJibHoro naTOJiornHecKoro npouecca. - B kh.:
AnKorojiH3M h ajiKoroiibHbie ncnxo3bi (nayHHbie Tpyubi). - Omck, 1974,
•N° 117, Bbin. 3, c.4-7.
CeMKe B.B. K npoGjieMe CHCTeMaTHKH norpaHHHHbix cocToaHHH. -
TKypnaji HeBponaTOJi. h iicnxnaTp. - M., 1987, Ns 11, c.1673-1678.
Cep6cKuu B.FI. ncHXHarpHa. - HauaHHe 2-e. - M., 1912, c.458-488.
CKjiap. O rpynnnpoBKe ncnxonaTHH. - B kh.: ncHXOHeBpojiorna
ueTCKoro BO3pacTa. - M., - JI., 1935, c. 294-326.
CMyjieeuu A.E. IlapaHOHajibHaa cjiopMa mnaocjipeHHH h npoSjieMa
napaHOHH. flnc. uokt. - M., 1968.
CMyjieeuu A. - IIorpaHHHHaa ncnxHHecKaa naTonorna b oGiucmcuh-
Uhhckoh npaKTHKe. M., 2000.
CmyjieBHH -PaccTpoHCTBa jihhhocth. M., 2012.
CmpeiibHyK H.B. OcTpaa h xpoHHHecKaa HHTOKCHKauna ajiKorojieM.
- M., 1966, 2-e H3U-, c.330.
Cyxanoe C.A. O naTOJiomHecKHX xapaicrepax. (npaKTHHecKHH
Bpan). - M., 1907, N<> 41-42, c. 731-732; c. 758-760.
Cyxanoe C.A. narojiorHHecKHe xapaKrepbi. (OnepKH no narojiorn-
necKOH ncHxojiorHH). - Cn6., 1912.

264
 Cyxapeea E.E. KjiHHHHecKne 3aKOHOMepHOCTH pa3BHTHS ncnxoreH-
hmx peaKUHH. - B kh.: Tpyjjbi U,eHTpajibHoro Hayqno-HccjiejjOBaTejib-
CKoro HHCTHTyra ncHXHarpHH. - M., 1949, t.4, c.238-251.
Cyxapeea EE. KjiHHHHecKHe jibkuhh no ncHXHarpHH jjeTCKoro bo3-
pacTa. - M., Me^HUHHa, 1959, t.2.
TadaKoea JI.H. O jjHHaMHKc ncnxonaTHH b cb«3h c eoMaTHMCCKHMH
HapymeHUBMH. IIpaKTHKa cyzjeGno-ncHxnaTpHqecKon 3Kcneprn3bi. -
M., 1972, c. 68-74.
ypaKoe H. T. Marepnajibi k naToreneay ochobhhx chmhtomob xpo-
HHHecKoro anKorojiH3Ma. 4nc. 40kt. - M., 1974.
(DejiUHCKaH H.H. /jHHaMHKa iicnxoiiaTHH n cyaeGHoncHXHaTpnqe-
CKoe 3HaneHHe paajiHHHbix ee c|)opM. - B kh.: FlpoGjieMbi oGmen h cy-
jjcGhoh ncHxnaTpnn. - M., 1963, C6. 14, c.18-33.
(PejiUHCKaH H.H., IHyduna H.K. 3aKOHOMepiiocTH (JjopMHpoBaHH»
ncHxonaTHHecKOH jihmhocth h nyTH ce KOMiiencauHH h aaanTapHH. - B
kh.: npoSneMbi jihhhocth. (MaTepHajibi cHMiio3HyMa). - M., 1970, t.»,
c. 248-260.
<I)e.iuHCKUH H.H., (I>peuepou O.E. Hjyqenne iicnxoreHHH h ncn-
xonaTHH b cyaeGHoncHXHarpHMCCKoii kjihhhkc. - MaTepnajibi kohiJjc-
peHijHH, nocBMmeHHOH 50-jicthio MiicTHTyTa cyzjeGHOH ncHxnarpHH.
-M., 1971,c. 101-112.
(PejiuHCKaH H.H. KjiHiinqecKaH jiH(JxJ)cpeHHHanH5i norpaHHMHbix
coctohhhh. - TKypnaji iiCBponaroji. h ncHxnaTp. - M., 1976, Ne 6,
c.875-880.
(Ppeud 3. ricHxojiorHM Macc h aiiajiH3 qejioBCMCCKoro «a». - M.,
1926.
(ppeuepoe O.E. O HapymciiHHX MbicjimejibHoii jjCHTejibHOCTH npn
ncHxonaTHHx. B kh.: FlpoGjiCMbi oGihch h cy/ieGiioii ncHXHarpHH. -M.,
1963,c6.14.
(Dpeuepou O.E. O kjihhhmcckhx BapHairrax /iHiiaMHKH ncHxonaTHH.
- B kh.: IlpoGjieMbi cyueGHoii iiCHXHarpHH. - M., 1960. C6. 10, c. 187-
200.
(Ppeuepoe O.E. AjiKorojiH3M b kjihhhkc ncnxonaTHH (b cyzjeGHO-
ncHXHaTpnqecKOH npaKTHKc). - Kon<J)epennHfl no opraHH3aijHH noMO-
nțH, npo4>HJiaKTHKe h jieneHHK) xpoiiHHCCKoro ajiKorojiH3Ma. - Pe(J)epa-
Tbi jțoKjiaAOB. - TopJiOBKa - /JonGacc. 1960, c. 36-37.
(Dpeuepoe O.E. O jjnnaMHKC ncnxonaTHH b «y3KOM» ee noHHMaHHH.
- Marapnajibi OGbe^HHeHHOH KOHcJiepeHijHH HesponaroJioroB h hch-
xHarpoB CpejțHeH A3hh. - ^ymaHGe, 1966, c. 356-357.
(I>peuepoa O.E. K Bonpocy 06 ajiKorojiH3Me npn ncnxonaTHax. - Bo-
npoebi kjihhhkh, cHCTeMaTHKH, naToreHe3a h TepanHH ajiKorojiH3Ma.
- Bojioraa, 1972, c.328-340.

265
■ Referințe bibliografice

(Ppeuepoe O.E. Kjiuhuhcckhc oco6chhocth ncHxonaTHH, ocjio;k-

HeHHbix ajiKorojiH3MOM , b cy^eâHo-ncnxnaTpnHccKOM acneicre. (Tc3n-
cbi flOKJiaflOB HaynHO-npaKTHqecKOH KOH(|)epeHn,HH no BonpocaM ajiKo-
rojiH3Ma). - M., 1972, c.3-7.
XajieUfKuu A.M. IIcHxonaTHHecKHe jihhhocth. - B kh.: CyzțeGnaa
ncHXHaipHa. -M., 1950, c. 272-295.
Hihhc B. O>. YhcShhk ncHXHarpHH. - IIeTep6ypr-KHeB, 1911.
HyduH 0.C. O bjihhhhh Ljepe6pajibHoro arepocKjiepo3a Ha ^HHaMH-
Ky ncHxacTeHHH. - B kh.: KjiHHHnecKHe acneicrbi HcpeSpaJibHO-cocy-
flHCTMX paCCTpOHCTB C HCHXHMCCKHMH HapyHICHHSMH. - M., 1968, C.
64-67.
UIocmaKoeuH E.M. CyzțeâHO-ncHXHarpHHecKHn acneicr ^HHaMHKH
ncHxonaTHH. ABTope(|). ahc. 40KT. - M, 1971.
UIocmaKOGUH E.M. !Ipo6ncMbi jjHHaMHKH ncHxonaTHH h cyneâno-
ncHxnarpn4ecKoe 3HaneHHe flHHaMHnecKHX coctoshhh ncHxonarHHe-
CKHX JIH4H0CTCH. - B kh.: IICHXOnaTHH H HCHXOnaTOHOflOâHbie COCTOH-
hhh b cyneSHO-ncHXHarpHHecKon npaKTHKe. - M., 1982, c.3-9.
UIocmaKoeuH E.M. O KJiaccHtJjHKaițHH ncnxonaTHH. - TKypnan ne-
Bponaroji. h ncHXHarp. - M., 1987, c.1679-1985.
Ulmepeea JI.B. KnHHHKa h nencHHC ajiKorojin3Ma. - JI., 1980.
UIy6uHa H.K. KnHHHnecKHe oco6chhocth KOMneHcaițHH h jickom-
neHcaițHH npn ncnxonaTHH TopMO3Horo THna. ABTope<|). zinc. KaHfl. -
M., 1966.
IIIyQuHa H.K., EoâpoBa M.H. O HeKOTopbix kjihhhhcckhx ocHOBa-
HH3X AHCțx^epCHHHpOBaHHOrO FlOJIXOJia K ajjaHTaHHH HCHXOTHHCCKHX
jihhhoctch. - >KypHan HeBponarojL h ncHXHarp. - M., N° 11, 1982, c.
1699-1703.

266