Sunteți pe pagina 1din 5

http://blogoenciclopedia.blogspot.com/2008/02/ultimele-sonete-nchipuite-ale-lui.

html

Pledoaria pentru iubirea spiritualizata la Vasile Voiculescu

Aparitia în 1964, la un an dupa moartea poetului Vasile Voiculescu a Ultimelor sone


te închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginara de Vasile Voiculescu , crede
academicianul Eugen Simion a provocat o mare surpriza. La rândul sau, distinsul cr
itic si istoric literar Perpessicius, aprecia în prefata volumului ca este vorba d
e una din marile zile festive ale lirismului nostru contemporan , iar Vladimir Stre
inu, înfaptuind o analiza a întregii opere a poetului buzoian, este de parere ca Sone
tele constituie o doctrina a iubirii, o erozofie , nascuta dintr-un mimetism liric s
uperior. Alti comentatori (Al.Piru, Ov.S. Crohmalniceanu, Aurel Martin, Mircea T
omus) nu accepta ideea de mimetism liric superior si insista asupra originalitat
ii de fond.. În analiza textelor crede Vladimir Streinu au iesit la iveala element
e de renascentism, petrarchism, pusa în acord cu o constiinta de ortodox manicheist .
Poezia crede dl. Eugen Simion indiferent de structura ei, exprima un mod individ
ual de a gândi existenta, în orice schema trebuie sa existe o experienta, reala sau
imaginara. În Sonete cuvintele se supun în întregime ideii, culoarea lor scade, reliefur
ile îsi estompeaza agresiunea formala, poezia se abstractizeaza. Tema este, acum,
iubirea vazuta ca un concept deschis despre semnificatiile universului. Modul ac
esta de a trata un sentiment e vechi, de la Dante încoace literatura ne-a obisnuit
cu ideea ca prin dragoste ni se deschide o poarta spre cosmos si Dumnezeu. Voic
ulescu reia aceasta retorica inserând în versuri solemne si reci nelinistea omului m
odern provenita din constiinta blestemului si a izbavirii prin arta. Volumul la
care ne referim cuprinde 90 de sonete, în continuarea celor 154 ramase de la Shake
speare, cu elemente formale similare: triunghiul pasional, luciditatea disperata
(câta luciditate atâta drama Camil Petrescu), lamentatii suave etc., însa fara legatu
ra cu modelul prin tensiunea spiritului. Cel care iubeste are un tel mai sus de
simturi, idealul lui este desavârsirea, în preajma sentimentului aflându-se totdeauna,
ca factor amplificator si ordonator, ratiunea ( puterea gânditoare ). Iubirea este în a
ceasta viziune un uragan disciplinat, înmarmurit - expresia este a lui Paul Valery
), care înalta, nu striveste fiinta umana. Faptul ca Voiculescu asociaza, în chip fr
ecvent, aceste idei, motivul luminii sau pe acela, mai abstract, al esentei, nu
e fara semnificatie. Iubirea e o cunoastere de sine si, în acelasi timp, o deschid
ere spre tainele universului, printr-o pasiune traita rational ajungem la esenta
. Prin urmare, iubirea e o lumina si chiar o esenta a luminii care îngaduie ascens
iunea spre tiparele perfecte si eterne (mitologie platoniciana).
Citez: Alaturi de lumina creata-n empireu;
Iubirea fu o noua lumina pentru lume,
De-atunci fiecare-n opaitu-i de hume
O poate-aprinde singur, el siesi Dumnezeu.
În inima mea arde acest launtric soare
Din haosul vietii-mi te-a dezvaluit
Pe tine frumusete atotcotropitoare
Vast cosmos, ce-n orbite-ti m-ai prins, biet satelit;
Si-n juru-ti cu alaiul de astri ma avânt,
Pe muzica din sfere de-a pururi sa te cânt .
Dupa cum putem observa, iubirea e un arhetip, îmbratisarea preface carnea în duh (XX
C), privirea celui adorat deschide misterioase ceruri, suferinta e o forta propu
lsoare spre înaltimi.
Lumina este la Voiculescu si o metafora a intensitatii. Dragostea e un foc care
nu se stinge, un iad de flacari care da noblete metalelor inferioare ale simturi
lor si da clipei, întâmplatorului dimensiunea eternitatii.
Iubirea este definita si prin raportare la alte notiuni (sonetele sunt, în fond, n
iste repetate definitii ale unui sentiment greu de definit), unele din sfera eti
cii, altele a filosofiei pure. Destin, Nemurire, Esenta, Arhetip pur sunt simbol
uri ce le gasim deseori în sonet. Uneori ele sunt înlocuite cu iamgini mai complicat
e, cum e aceea a cerului platonician, locas al arhetipurilor ( tarâm al eternelor id
ei ). Poetul nu uita nici notiunile crestine de virtute si pacat, amândoua stralucit
oare, caci puterea iubirii este de a face ceresc veninul si a înnobila viciul:
Transfigurati de-un fulger de vitii, dam lumina,
Si dintr-o curtezana croim usor o sfânta;
Iubirea-i scurta noapte în care totul cânta.
Sonetele închipuite ale lui Voiculescu ascund si un al doilea plan, încarcat de obsc
uritati voite. Critica a remarcat lipsa de precizie a obiectului, ezitarea între u
n el si o ea. Întrebare este: cui se adreseaza aceste patetice versuri? Chestiunea
ramâne ca si la Shakespeare, în studiu. Voiculescu vorbeste într-un loc de puternicul
meu domn , de print hermetic dar si de scumpa mea , iubita mea , de rochii si dantele e
, întretinând cu buna stiinta confuzia. Când în sonete apare, cu oarecare insistenta, si
ideea de pacat, echivocul sporeste. S-a discutat si despre un roman patetic în so
nete: doi barbati si oachesa aceea fatarnica si rece . Romanul îsi confunda însa delibe
rat personajele. Consemnam ca androginul e un simbol de larga circulatie în litera
tura romantica. Acesta sugereaza faza prima a creatiei, aceea în care genurile nu
exista. Poetii au facut din el un simbol al unitatii si plenitudinii universului
. Îl aflam, în forme mai profane, si la Eminescu (în proza). La Voiculescu faptele pot
avea si un substrat spiritualist. În versuri este mereu vorba de virtute si pacat
, de legi sumbre calcate, de iadul în flacari al iubirii, de iubire si credinta. Într-
un sonet citam: Iubirea si credinta pe dos sunt blestemate . Exista deci o constii
nta a vinei, exprimata printr-o terminologie biblica. Aceasta ne duce cu gândul ca
, în dualitatea relatiei, virtutea este feminina, iar pacatul masculin, ca triungh
iul (cei doi barbati si femeia( este nu numai simbolul complicitatii si al trada
rii, dar si acela al ochiului lui Dumnezeu.
Poezia sonetelor se afla deasupra acestor speculatii si anume în patetismul rece s
i solemn, în ardoarea pe care Voiculescu o pune în a exprima formele unei iubiri spi
ritualizate. Vom concluziona, afirmând ca, în literatura româna, experienta lui este u
nica.

scribd
Ultimele sonete inchipuite ale lui Shakespeare in traducere imaginara de Vasile V
oiculescu marcheaza punctul maxim al poeziei lui Vasile Voiculescu. Critica liter
ara le-a inregistrat ca atare. Perspessicius, primul critic care le-a prezentat
publicului, le considera opera de rafinament a unui incercat mestesugar si vedea in
aceste nouazeci de ostroave, tot atatea peisagii fastuoase ale unei pasiuni tor
ide, carnala si spiritualizata in acelasi timp, toate insa dominate de prezenta
inepuizabilei Eve . Volumul este considerat o capodopera a liricii erotice, iar Va
sile Voiculescu este comparat cu marii creatori ai geniului.
Modelul, asa cum sugereaza si titlul, este marele Will , caruia poetul ii ad
uce omagiul sau in cel de-al nouazecilea sonet (CCXLIV): Stric oare faimei tale?
Ingaduie sa-ti spun,/ Oceanule de geniu ce-neci chiar si uitarea./ Cine-ar putea
, cu atata mai mult un biet nebun,/ Si in ce chip pe lume, sa pangareasca marea?
/ Ti-am bantuit viata, eu, badaranul Will;/ Nu am putut ajunge naprasnica-ti mar
ire! .
Sonetele au fost scrise intre 1954 si 1958 si continua numaratoarea celor
154 tiparite de Shakespeare in 1609. Vasile Voiculescu preia modelul de sonet d
e la Shakespeare si pastreaza, in general, aceleasi teme, utilizand, la fel, ale
goria si comparatia ampla. Poetul imprumuta motive si situatii din opera lui Sha
kespeare, adresandu-se acelorasi personaje. Punctul de plecare este, de cele mai
multe ori, livresc, dar discursul nu este lipsit de vibratie si emotie. Temele
volumului sunt: trecerea timpului, cunoasterea, poezia, moartea, toate subordona
tele iubirii, purtatoare a originarului foc prin care Misterioasa carne se face duh
in noi (CCV).
Multe sonete se pot reduce la un singur vers, vers inca incarcat de emin
escianul univers de ganduri : Am scris iubire? Iarta citeste adorare (Sonetul 66), Iu
ea ta, stiu bine, e numai o minciuna (Sonetul 68), Sa nu crezi ca iubirea e numai
viclesuguri (Sonetul 54), Ca m-ai tradat tot timpul nu-ti socotesc o vina (Sonetul
53), Iubirea mea s-ntinde in timp, a ta in spatiu (Sonetul 48).
Vasile Voiculescu a fost timp de patru ani deten?inut politic în închisori
le comuniste (1958 - 1962). A fost condamnat din eroare judiciarã alãturi de al?i me
mbri sau colaboratori ai Rugului Aprins. Poetul român care, dupã 1948, a suferit cu
mplit pentru convingerile sale democratice, devenind de?inut la vârsta de 74 de an
i, ?i luându-i-se dreptul de a publica, a lãsat o operã literarã de mare rafinament arti
stic .
În inchisoare s-a îmbolnãvit de cancer ?i a murit doborât de boalã în noaptea de 25 spre 26
aprilie 1963, în locuin?a sa din Bucure?ti

423544545
ULTIMELE SONETE ÎNCHIPUITE ALE LUI SHAKESPEARE ÎN TRADUCERE IMAGINARa DE V. VOICULES
CU - volum de poezii de Vasile Voiculescu, publicat postum, în 1964. Cuprinde 90 d
e sonete, numerotate de autor (cu cifre romane) în continuarea ultimului sonet al
lui William Shakespeare. Referintele comentatorilor se fac, în schimb, cu precader
e, la numarul fiecarui poem în interiorul acestui ciclu (numar desemnat cu cifre a
rabe).
Este, probabil, pâna astazi, opera cea mai fascinanta a autorului, fap
t datorat nu numai valorii literare, incontestabile, a ciclului în sine, cât caract
erului sau de pastisa înalta, de replica (extrem de puternica, prin coerenta vocii
care se construieste cu ajutorul textelor) data unuia din cele mai celebre mode
le ale sonetului european. Este calitatea pe care o sublinia St. Aug. Doinas, v
orbind de implicatiile poetice ale experimentului îtraducerii imaginareî ca forma ma
jora a epigonismului, loc geometric îal unei întâlniri de culturaî: Ultimele... îconstitui
e o experienta artistica singulara, si nu numai în aria literelor noastre. Prin su
bordonarea lor, în punctul de pornire, la o opera model - în speta, sonetele lui Sha
kespeare - ele se indica drept o opera de epigonism; însa prin forta lor lirica, p
rin plasticitatea expresiei românesti, care nu sunt cu nimic tributare modelului a
les, ele se impun ca un miracol al poeziei noastre, obligându-ne sa reflectam la o
reinstituire semantica a termenului de epigonism...î (Doinas, 1999). Ultimele...
au fost receptate, la aparitie, ca o creatie singulara în ansamblul scrierilor lui
Voiculescu; C. Ungureanu explica faptul acesta prin ratiuni ideologice ale mome
ntului, care au determinat critica sa desparta ciclul postum respectiv de filonu
l poeziei religioase a autorului, desi liniile de continuitate între ele sunt foar
te numeroase si evidente. Poeme ale unui sentiment plenar, erosul, sonetele lui
Voiculescu sunt, totodata, în chip caracteristic liricii moderniste europene, poez
iile unei crize a cuvântului, ale unei limite a limbajului confruntat cu unicitate
a trairii. De nerostit, pentru ca neasemeni nici unei iubiri trecute, celebre, i
ubirea pe care o marturiseste, totusi, subiectul sonetelor, recurge la mastile l
iteraturizarii spre a se ivi înaintea cititorului; esenta ei unica este aproximata
livresc, cunoasterea ei directa fiindu-ne orgolios, gelos, violent interzisa. L
iteratura majora a sonetului european (modelul declarat este Shakespeare, dar ci
titorul rafinat poate regasi accente dantesti, sfâsieri ale erosului alaturat mort
ii în traditia lui Petrarca, trimiteri la Michelangelo, etc.) este convocata pentr
u a da seama despre gloria unui sentiment si despre umilinta expresiei lui. Este
ceea ce C. Ungureanu denumeste îpanliteraturismî, când îtotul devine sau încearca sa devi
na o 'functie a literaturii', registrul alegoric se hraneste copios dintr-un pos
ibil 'dictionar de termeni literari', desfasurarea epica a unor poeme se relatio
neaza cu alte 'poeme' mai vechi ori mai noiî (C. Ungureanu, 1981). Este semnificat
iv atât faptul ca Voiculescu recurge la o specie literara cu forma fixa, puternic
canonizata în algebra sa, la o forma care trebuie sa fie preeminenta sensului (de
exprimat), cât si optiunea sa foarte precisa pentru sonetul renascentist, unde abu
nda metaforele, comparatiile, alegoriile, un întreg registru stilistic la fel de o
bligatoriu ca si constrângerile formale. Încarcatura de imagini umple astfel, violen
t, locul a ceea ce nu se poate rosti si deci nu se poate cunoaste: iubirea absol
uta, împartasita, în veci. Sunt spectacole de forme, de adjective, de culori si de s
tari ale subiectului-îndragostit, în care rapelul livresc sau mitologic permite obie
ctivarea experientei, dar îfiecare din aceste momente ale marelui spectacol poarta
deasupra lui, ca o sabie a lui Damocles, presimtirea macularii sale viitoareî (C.
Ungureanu, 1981). Ca în toata lirica scriitorului, eul poetic îsi traieste cu volup
tate caderea sub timp, abandonul, singuratatea, durerea, umilinta - toate, limpe
zite acum si transfigurate în stralucrea (compensativa) a gloriei adorarii fiintei
iubite. El stie, ca întotdeauna, ca înu poate atinge sublimul decât lasând fortele care
-l sfâsie sa atinga limita suprema a intensitatii lor - paroxismulî (St. Aug. Doinas
, 1999). O atare atitudine si expunere a eului este în chip fericit convergenta cu
traditia sonetului european, care vrea ca nivelul tematic al speciei sa corespu
nda unui proiect exaltant, sa transporte spiritul si simturile, sa încadreze forma
l tablouri pe care miscarea strofica a poemului sa le conduca de la grade ridica
te de generalitate la particularul unicatului unei experiente liminale. Eug. Sim
ion indentifica aici îun mod ingenios livresc de a imagina ceea ce am putea numi l
a Voiculescu figura consistentei si a pasiunii esuateî (Eug. Simion, 1976), cu obs
ervatia ca livrescul nu ucide emotia în asemenea îtraduceri imaginareî, ci o pune în cuvân
t, o rosteste astfel încât violenta ei sa nu riste limitele rostirii inaugurate. Miz
a Ultimelor... nu este patetismul rece, neoclasic, elegant pe care l-ar putea pr
esupune o referinta (ce ar fi totodata o reverenta) culturala aulica, ci asumare
a constiintei livresti a modernismului, dimpreuna cu revelarea insuficientei lim
bajului uman, confruntat cu sentimente coborâte din transcendent asupra fragilei f
iinte cuvântatoare care este poetul.
De-aceea, lectura lor poate oricând sa oscileze între a vedea într-însele un
ciclu al iubiri fara seaman, ca si consemnarea unei experiente poetice, o ars p
oetica ambiguu deghizata într-o ars amandi pe care, complice, cititorul cunoscator
al modelelor invocate, o va descifra din spectacolul mastilor si al hieroglifel
or livresti. Daca fiecare text este lucrat cu rafinamente de mestesugar ori de g
iuvaergiu al unui stil arhaizant prin greutatea de referinte practicate, în schimb
din ansamblul ciclului se degaja o impresie de îsinteza ce poate fi descifrata la
trei nivele: primul este nivelul uman, al anecdotei biografice, al înregistrarii
de sentimente si al reactiilor pasionale; al doilea este nivelul simbolic, tinând
de relatiile afective si intelectuale ale creatorului cu obiectul creatiei, iar
al treilea este nivelul cunoasterii metafizice, al initierii în formele de comunic
are cu universul, nivel mascat de drama reala din celelalte doua, mai repede acc
esibile. Geniul lui Voiculescu sta în capacitatea, unica în literatura noastra, de a
face aceasta triada senisbila în unitatea fiecarui sonet, pe care concomitent îl or
ganizeaza la nivelul formal al aparentelor dupa principiul dual al luptei între co
ntrariiî (R. Sorescu, 1979).
îMitologia completa a erosuluiî (I. Apetroaie, 1975) din Ultimele... est
e concretizata în teme prestigioase ale traditiei eruopene: androginul, perechea (
sonetele 10, 13, 36, 44), gelozia si tradarea (sonetele 47, 53, 73, 85, 88), min
ciuna iubirii (sonetul 27) dar si forta ei transfiguratoare (sonetele 31, 32, 33
etc.) ce se deschide spre tema alchimica, unde întâlneste aurul, întruparea (sonetul
50), orbirea, labirintul - si se întoarce apoi în chinurile sentimentului (care sunt
totodata ale creatiei poetice), din sonetele 52, 90, 87 etc. Bestiarii medieval
e trec în contururi diafane prin tablourile sonetelor, cu vânatori, toamne, solstiti
i si centauri, oferind scenele dramatice necesare înfatisarii unei îcazuistici senti
mentale foarte complicate care însoteste spectacolul iubiriiî (E. Zaharia Filipas, 1
980). Poezia despre iubire devine îtabloulî unei meditatii despre poezie în general; s
ubiectul îndragostit tinde sa refaca, magico-mitic, perechea originara, în ultima in
stanta - androginul, dar aspiratia sa îe posibila în masura în care înaltarea la conditi
a geniului poate reprezenta o iesire rituala dintr-un timp putin favorabil creat
iei. Geniu suprem al literaturii, Shakespeare putea, în acelasi timp, reprezenta a
legoric, pasionata iubire, nicicând împlinita, a fiintei celeilalte, cea înzestrata do
ar cu talent, deci asezata într-un timp determinat al creatieiî (C. Ungureanu, 1981)
. Iubirea - si, pin intermediul ei, fiinta poetului - este pusa mereu în relatie c
u timpul (sonetul 29), cu eternitatea (sonetul 87), cu gloria si cu boala (sonet
ul 86). Iubiri de esente diferite se întâlnesc în spatiul poeziei (securizant, dar si
securizat el însusi de puternicul rapel livresc al sonetului shakespearian), natur
a lor ireconciliabila este mediata de verbul creator: îIubirea mea se-ntinde în timp
, a ta în spatiu;/ Tu patima-ti împrastii pe-un câmp fara hotare:/ Amici, cai, paji, c
analii, femei, câini, printi... n-ai satiu!/ .../ Iubirea-mi leonina numai cu ea h
ranesti:/ Durere, soarta, moarte sunt partea celorlalti,/ Deasupra lor, prin min
e, transcenzi si te înaltiî (Sonetul 48). Exercitiu spiritual si forta devastatoare,
iubirea este principiul ultim al acestui univers, chinul fiintei si solutia sa
mântuitoare. De putine ori, lirica erotica româneasca a veacului douazeci si-a aflat
o atât de fericita expresie, resubstantializând resursele expresive ale modernismul
ui poetic european.
EDITII: Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginara de V.
Voiculescu, Bucuresti, 1964, Ultimele sonete închipuite ale lui Shakespeare în tradu
cere imaginara de V. Voiculescu, selectie, prefata si bibliografie de C. Ungurea
nu, Bucuresti, 1981. Ciclul de sonete a fost antologat în V. Voiculescu, Poezii, a
ntologie si prefata de AL. Piru, Bucuresti, 1966, V. Voiculescu, Poezii, II, ant
ologie si prefata de A. Rau, Bucuresti, 1968, V. Voiculescu, Poezii, antologie s
i postfata de St. Aug. Doinas, Bucuresti, 1972, Multum parva, poeti români prezent
ati de L. Ulici, Bucuresti, 1974.