SCOALA POSTLICEALA SANITARA FUNDENI

MODUL BIOFIZICA

PORTOFOLIU

ANTON SVETLANA

CLASA 1 B

2016-2017
 Cuprins
1. Sangele. Biochimia sangelui.
2. Aparate optice. Lentile.
3. Ochiul uman – Instrument optic.
4. Urechea. Aparat auditiv.
5. Radioactivitate naturala si artificiala.
6. Utilizarea izotopilor in medicina.
7. Fenomene optice intalnite in natura.
8. Ultrasunete.
9. Radiatii nucleare. Energie nucleara.
10. Laser. Aplicatii ale Laserului
11. Efectul radiatiilor asupra organismului.
12. Fuziune si Fisiune.
13. “Mlastina radioactiva”.
 1. Sangele. Biochimia sangelui.

1. Introducere

Sângele este fluidul care circulă in interiorul arborelui cardiovascular;

reprezintă aproximativ 8% din masa corporală. Împreună cu limfa, lichidul
interstiţial, lichidul cefalorahidian, peri- şi endolimfa, sângele constituie mediul
intern al organismului.

Este considerat un ţesut conjunctiv moale, compus dintr-o parte

lichidă (plasmă - 55%) şi una solidă (elemente figurate  – 45 %), care circulă într-
un sistem închis (sistemul circulator). Faţă de alte ţesuturi, celulele sângelui nu
sunt imobilizate, ci ele “plutesc” într-un lichid vâscos (plasma). Datorită acestui
fapt, sângele este un ţesut mobil care reuşeşte să se strecoare în toate părţile
corpului.

Sângele este un ţesut mezenchimal, origine mezoblastică, se diferenţiază în

primele două luni ale dezvoltării embrionare, în cordoanele Wolff şi Pander si este
format dintr-un compartiment periferic (sângele periferic) şi un compartiment
central (organele hematopoietice).

Caracteristica principală a sângelui este menţinerea constantă a compoziţiei

şi proprietăţilor mediului intern. Pe de altă parte, compnentele sângelui sunt foarte
mobile şi ele pot indica rapid, orice modificare anormală în organism. Acesta este
motivul pentru care sângele este unul dintre cele mai investigate lichide bilogice
din organism.

În medicină, disciplina care se ocupă cu studiul sângelui se

numeşte hematologie.

Sângele este un ţesut lichid de origine mezenchimală, format dintr-o

substanţă fundamentală interstiţială, plasmă, în care se găsesc elementele figurate.
Raportul dintre volumul plasmei şi cel al elementelor figurate se determină cu
ajutorul hematocritului.
 În practică, termenul de hematocrit exprimă relaţia procentuală dintre
volumul elementelor figurate şi cel al plasmei, sau doar volumul procentual al
elementelor figurate.  La om, media valorilor hematocritului este de 46 / 54 ( sau
46% ). Hematocritul variaza cu sexul (mai mic la femei), cu vârsta (scade cu
vârsta) sau în funcţie de factori de mediu ambiant (caldura provocând transpiraţie
duce la scaderea apei din sânge şi cresterea valorilor hematocritu-lui) etc.

2. Hematopoieza ( formarea sângelui )

Reprezintă procesul de formare a elementelor figurate sanguine: hematii

(eritrocite), leucocite, trombocite pornind de la celula stem şi are rolul de a menţine
homeostazia elementelor sanguine. Opusă hematopoiezei este hemoliza sau funcţia
marţială, fenomen care se petrece în mod normal în splina şi care constă în
distrugerea globulelor roşii îmbătrânite.

Repartiţia sângelui în organism este următoarea:

 La nivel muscular, 40% din volumul sanguin;

 La nivelul pielii, 30% din volumul sanguin;
 La nivelul viscerelor, 25% din volumul sanguin;
 La nivelul coronarelor, 5% din volumul sanguin.

3. Funcţiile sângelui

Sângele, sub influenţa forţei de contracţie a inimii, circula în toate organele

şi ţesuturile, îndeplinind o serie de funcţii.

 Funcţiile sângelui se împart în două grupe mari :

A. Vehicularea tuturor elementelor necesare vieţii celulare.

a). Funcţia respiratorie → transportarea oxigenului necesar oxidărilor biologice şi

a CO2  rezultat din oxidări.

b). Funcţia de nutriţie → sângele transportă substanţele nutritive, cum sunt

glucoza, aminoacizi, acizi graşi, vitamine, care rezultă ca produşi finali ai etapei
digestive a trofinelor, de la nivelul intestinului subţire, prin capilarele sanguine,
vena portă, la ficat şi apoi prin vena suprahepatică în circulaţia generală şi prin
aceasta la ţesuturi.
c). Funcţia de excreţie → se realizează prin mecanismul de transport a produşilor
finali de catabolizare în cadrul metabolismului intermediar.

Tot aici vorbim despre deseurile eliminate ce celule si epurarea sangelui.

Dacă sângele din sistemul circulator nu ar reuşi să îndeplinească un rol

epurator satisfăcător, ţesuturile şi celulele din care sunt alcătuite ar fi ucise în
câteva zile de către otrăvuri. Ajunge ca circulaţia într-o anumită zonă a corpului să
încetinească sau să se oprească pentru o perioadă scurtă de timp, ca mediul local să
devină acid şi toxic. Însă organismul posedă capacităţi uimitoare prin care reuşeşte
să purifice sângele, ajutându-se de două perechi de organe fundamentale: plămânii
şi rinichii.

Străbătând plămânii, sângele se descarcă de dioxidul de carbon precum şi de

o serie de compuşi rezidual volatili (alcooli, corpi cetonici, etc.). Rinichii, filtrează
sângele şi selectează acele substanţe indispensabile (mai ales săruri saruri
minerale), pe care le redă sistemului circulator, eliminând, pe cale urinară,
reziduurile.

d). Funcţia de apărare a organismului → sângele are capacitatea de a transporta

substanţele ce intervin în reacţiile specifice şi nespecifice de apărare. Prin
proteinele anticorpi, limfocitele T şi B, macrofagele şi plasmocite, sângele asigura
desfăşurarea proceselor imune faţă de agenţii infecţioşi – virusuri şi bacterii – sau
proteine străine.

e). Funcţia de realizare a hemostazei → trombocitele pot determina oprirea

sângerării la nivelul unui vas sanguin mic sau mijlociu.

B. Reglarea şi mentinerea constantă a echilibrelor fizico – chimice ale

mediului intern, după cum urmează:

- izoionia → păstrarea constanta a concentraţiilor şi raporturilor ionice şi a

echilibrului acido – bazic.

- izotonia → menţinerea la un nivel constant a presiunii osmotice a sângelui.

Presiunea osmotică → echilibru dinamic în cadrul celulelor vii, menţinând constant
raportul moleculelor de apă ce intră şi ies din celulă. Osmoza → difuziunea
(amestecarea, pătrunderea) solventului (apei) în general printr-o membrană (semi)
permeabilă ca de exemplu celulele vii datorită permeabilităţii membranei celulare
şi poate fi simplă sau facilitată.

- izotermia → menţinerea constantă a temperaturii corpului prin circulaţia

constantă a sagelui.

4. Volumul sanguin total ( volemia )

Reprezinta cantitatea totală a sângelui circulant care ocupa la un moment dat

toate componentele aparatului cardiovascular: cavităţi cardiace, artere, vene şi
capilare.

Cantitatea totală de sânge din organism este de 1/12 din greutatea corpului
(5–7,5 %). Un adult cu o greutate de 70 kg are în medie 5 – 5,5 L de sânge din care
aproximativ 2/3  sunt în circulaţie, restul de 1/3 sub formă de rezervă în ficat,
splina, glande endocrine, etc., la care se apelează :

- în condiţii fiziologice pentru asigurarea unui aport crescut de O 2 , în cazul

efortului fizic crescut;

- patologic, în pierderi masive de sânge.

Hipervolemia → creşterea cantităţi de sânge circulant. Se întâlneşte în  retenti

hidro – saline, post transfuzional, consum excesiv de sodiu. Se manifestă prin
creştere în greutate, edeme locale sau ascita.

Hipovolemia → scăderea volumului sanguin întâlnită în deshidratări puternice

(transpiraţii), vărsături, diaree, arsur întinse, anemii severe, hemoragii masive, apor
insuificent de lichide.

5. Proprietățile sângelui
Sângele prezintă asemeni oricărei substanţe anumite proprietăţi fizico-chimice
precum:
 culoarea
  densitatea
 temperatura
 vâscozitatea
 ph-ul.
` Necesitatea menţinerii constante a acestor proprietăţi este un lucru
indispensabil pentru realizarea homeostaziei.

Culoarea sângelui
Este data prin intermediul hemoglobinei de la nivelul hematiilor şi diferă în
funcţie de gradul de saturare în oxigen a acesteia. Astfel, la nivel arterial, unde
hemoglobina este 100% saturată în oxigen formând oxihemoglobina, sângele are o
culoare de roşu intens, pe când la nivel venos, unde saturaţia în oxigen a
hemoglobinei este de 60%, dar şi prezenţa unei mari cantităţi de hemoglobin
redusă, conferă sângelui venos culoarea roşu- închis.

Densitatea sângelui
este data de numărul de elemente figurate, dar şi de cantitatea de solviţi de la
nivelul lui.
Densitatea normală a sângelui este la bărbaţi de 1061 şi la femei de 1057.
Există anumite variaţii ale densităţii sângelui, fiziologice sau patologice.
Variaţiile fiziologice
apar datorită pierderii sau ingestiei de lichide.
Variaţiile patologice
pot fi întâlnite în următoarele situaţii:
Scăderi ale densităţii sanguine:
 Hipoproteinemiile din cadrul hepatopatiilor, pierderilor renale, reducerea
aportului alimentar;
  Scăderea numărului de elemente figurate, aşa cum se întâmplă în anemii;
Creşteri ale densităţii sanguine:
 Hiperproteinemii, ca în cazul mielomului multiplu;
 Creşterea numărului de elemente figurate, aşa cum se întâlneşte în
poliglobulii, în deshidratare, în hemoconcentaţiile din şoc.
Temperatura sângelui
Se încadrează între 37,7◦C şi 38 ◦C până la un maximum de 40◦C la nivel
hepatic şi un minim de 36◦C la nivelul plămânilor şi scrotului.
Vâscozitatea
Poate fi definită ca fiind absenţa alunecării între straturi diferite de fluid, iar
valorile sale normale se încadrează astfel: 4,7 la bărbaţi şi 4,4 la femei, cu o medie
de 4,6. Principalul factor ce contribuie la realizarea vâscozităţii sângelui este
reprezentat de numărul elementelor figurate.
Prin intermediul vâscozităţii este influenţată rezistenţa perfierică, iar prin
aceasta, presiunea arterială.
Variaţii ale vâscozităţii
Scăderi ale vâscozităţii:
 Anemia;
 Hemoragia.
 Creşteri ale vâscozităţii:
 Creşterea numărului de elemente figurate ca în cazul leucemiilor,
poliglobuliilor.
Ph-ul sanguin
Variaţiile ph-ului sanguin se face în mod normal între 7,38-7,42, o creştere a ph
la 7,6-7,8 determinând instalarea comei, la 6,8 sau 8 aparând decesul.
Stiati ca?
o Pe 14 iunie se sărbătoreşte ziua internaţională a donorului, data care
comemoreză naşterea biologului şi medicului austriac  Karl
Landsteiner care primul a clasificat sângele după grupe.
o James Harrison, a salvat 2.4 mii de veti a noi nascutilor cu sangele
sau. Australianul de 74 de ani James Harrison a donat sânge  în jur
de 1000 de ori  pe parcursul vieţei sale. Anticorpii grupei sale rare
de sânge ajută la supraveţuirea noinăscuţilor cu o formă grea de
anemie. În sumă datorită donorului Harrison, după calculele
aproximative, sa reuşit salvarea vieţilor a 2000 de copii.
 2. Aparate optice. Lentile.

Structura ochului uman

Din punct de vedere anatomic, ochiul este, dupa cum se stie, un organ
deosebit de complex, servind la transformarea imaginilor geometrice ale corpurilor
în senzatii vizuale. Privind însa numai din punctul de vedere al opticii geometrice,
el constituie un sistem optic format din trei medii transparente: umoarea apoasa,
cristalinul si umoarea sticloasa (sau vitroasa):

Ochii sunt oganele vazului. Putem vedea obiectele pentru ca razele solare
sunt reflectate de acestea si intra in ochi. Celulele fotosensibile din fundul ochilor
trimit informatiile la creier, care le interpreteaza ca imagini. Fiecare ochi vede
obiectele dintr-un unghi diferit pentru a ne ajuta sa vedem tridimensional (vedere
stereoscopica)
 Cum funtioneaza ochii
Razele solare intra în ochi printr-un orificiu numit pupila. Trec printr-un strat
transparent numit cornee si printr-o lentila numita cristalin. Ochii nostri transforma
lumina reflectata de un obiect într-o imagine recunoscuta de catre creier. Partea din
fata a ochiului este o lentila convexa convergenta. Ea focalizeaza razele de lumina,
astfel încât formeaza o imagine pe un strat în partea din spate a ochiului, numita
retina. Imaginea formata este întoarsa, dar creierul nostru corecteaza lucrul acesta
astfel încât vedem lucrurile drepte.

Retina contine receptori fotosensibili numiti celule cu bastonase celule cu

conuri. Acestea transforma impulsurile nervoase care circula catre creier de-a
lungul nervului optic. Creierul interpreteaza aceste impulsuri ca o imagine, pe care
o si întoarce în pozitia corecta.

Dimensiunea pupilei
Irisul colorat contine muschi radiari si circulari care îi controleaza
dimensiunea si cantitatea de lumina care intra în ochi. În lumina slaba, muschii
radiari se contracta. Astfel, pupila se largeste si permite unei mai mari cantitati de
lumina sa intre. În lumina puternica muschii circulari se contracta protejând ochiul
de la orbire.

Vederea clara
Când lumina vine de la un obiect si intra în ochi, razele sunt reftactate de
catre cornee si cristalin. Punctul în care se întâlnesc razele se numeste focar. Daca
se focalizeza pe retina, tot ce se vede este clar si neted. Cristalinul îsi schimba
forma când ne uitam la un obiect de la diferite distante. Astfel, razele sunt
reflectate si imaginea este în continuare în focar.

VEDERE PERFECTĂ
 MIOPII nu pot vedea bine obiectele de la distanta. Ei au globuri oculare cu
diametru mare si cristalinul refracta prea mult, astfel ele se focalizeaza în fata
retinei.

MIOPIE

HIPERMETROPII nu pot vedea bine obiectele apropriate. Asta se întâmpla

deoaree ei au globuri oculare cu diametru mic si imaginea apuca sa atinga retina
înainte de a fi focalizata.
 Miopia poate fi corectata prin folosirea de ochelari sau lentile de contact cu
lentile concave. Hipermetropi au nevoie de lentile convexe.

Protejarea ochului
Ochii sunt foarte delicati. În mare parte, globul ocular este protejat de oasele
craniului. Parte din fata a ochiului este protejata de straturi subtiri de piele numite
ploape.

Genele tin departe praful si murdaria. Când clipim, pleoapele elibereaza

lacrimi, mentinând ochii umezi si curati. Lacrimile contin substante chimice care
distrug bacteriile si sunt produse deasupra fiecarui ochi, si se varsa în nas prin doua
canale lacrimale.
 3. Ochiul uman – Instrument optic.

Ochiul este un organ de simt ce are ca principala functie aceea de a detecta

lumina. El este compus dintr-un sistem sensibil la schimbarile de lumina, capabil
sa le transforme in impulsuri electrice. La om, ochiul are forma unei sfere si este
localizat in orbita oculara. In ciuda dimensiunii sale reduse, ochiul nostru este un
organ extrem de complex: el percepe formele, miscarile, reliefurile, culorile si
diferentele de luminozitate, ceea ce il transforma in cel mai remarcabil instrument
optic.
Prin ochi primim cele mai multe informatii despre lumea exterioara, asa cum
arata calculele unui cercetator care spun ca aproximativ 80% din amintirile pe care
le pastram au fost inregistrate prin intermediul vederii. Ochiul uman are rolul de a
ne furniza informatii despre adancimea, distanta si miscarea obiectelor sub forma
unor imagini colorate. Miscandu-l in sus, in jos si in lateral vedem cea mai mare
parte a mediului care ne inconjoara. Portiunea anterioara a ochiului functioneaza ca
o lentila optica, exact ca lentila de sticla a aparatului foto.
Lumina patrunsa printr-un asemenea corp se refracta, iar portiunea
intunecata din centrul ochiului, pupila, regleaza cantitatea de lumina primita. Cand
lumina este slaba, pupila va fi mai mare, daca se micsoreaza, va lasa o cantitate
redusa de lumina. Ochiul nostru este mult mai complex decat un aparat foto,
datorita faptului ca prin intermediul nervului optic ochiul are legatura cu creierul.
Nervul optic se ataseaza de globul ocular la portiunea posterioara a acestuia printr-
un mic pedicul. Informatia optica este transmisa prin nervul optic la creier, iar
informatiile se transmit sub forma unor impulsuri electrice in creier, care le si
decodeaza.

Componentele ochiului uman

Ochiul uman este asemenea unei bile, in fata in mijloc existand un strat
transparent, putin proeminent, respectiv corneea. Aceasta este legata de stratul care
formeaza albul ochiului si acopera de jur imprejur globul ocular, respectiv
sclerotica. Marginile scleroticii sunt prevazute cu o retea bogata de vase sangvine.
Corneea este primul mediu de refractie al luminii –lentila optica- prin care trece
lumina. Pozitia si forma ei nu poate fi modificata, si in consecinta, nici distanta
focala. Sub cornee se afla irisul, acela care da culoare ochiului, de cele mai multe
ori acesta fiind caprui, albastru sau verde, rareori alta nuanta. Irisul este de fapt un
disc musculos avand o mica adancitura in centru, aceasta purtand numele de
pupila. Lumina patrunde in interiorul ochiului prin pupila. O alta importanta
componenta a ochiului este umoarea apoasa dintre cornee si iris care ajuta la
mentinerea curateniei corneei si indepartarea germenilor.

Celulele cu conuri si bastonase

Fiecare ochi are circa 125 milioane de celule cu bastonase si 7 milioane de
celule cu conuri. Celulele cu bastonase detecteaza doar albul si negrul, dar
functioneaza bine si în lunima slaba. Cele cu conuri vad culorile, dar au nevoie de
lumina pentru aceasta.
În ochi sunt trei tipuri de celule cu conuri, unele sensibile la lumina rosie,
altele la lumina verde si altele la lumina albastra. Fiecare tip raspunde diferit, în
functie de culoarea la care ne uitam.
Daltonistii nu pot vedea culorile bine pentru ca unele celule cu conuri nu
functioneaza corespunzator.

Curiozitati
Ochiul uman este deosebit de important, de aceea el trebuie protejat prin
toate mijloacele posibile intrucat deteriorarea lui aduce importante tulburari in
buna desfasurare a vietii unui individ. Iar pentru a intelege complexitarea si
remarcabilitatea ochiului, cateva curiozitati sunt binevenite:
 Spre exemplu, omul clipeste o data sau de doua ori o data la zece
secunde. Asta inseamna ca in timpul unei zile de 12 ore clipim 25 de
minute.
 Emotiile puternice determina plansul, dar inca nu se cunoaste cauza
precisa.
 Morcovul amelioreaza vederea de noapte pentru ca bastonasele
utilizeaza vitamina A din morcov in fotoreceptie.
 Alte legume benefice pentru ochi sunt varza si alte legume verzi,
prevenind unele din bolile ochiului.

Ochiul uman este intr-adevar remarcabil, de aceea trebuie protejat asa cum
se cuvine.
 4. Urechea. Aparat auditiv.

Urechea – analizatorul auditiv

La specia umană are un rol foarte important în ceea ce priveşte comunicarea
şi socializarea cu alte persoane, totodată având şi funcţie în echilibru şi
direcţionarea spaţială.

Anatomie
Aparatul acustico-vestibular prezintă mai multe segmente şi anume:
un segment periferic alcătuit din urechea externă, urechea medie şi urechea
internă;
un segment intermediar reprezentat de calea acustică şi cea vestibulară;
un segment central reprezentat de centrii auditivi corticali şi subcorticali şi centrii
echilibrului.
Sistemul auditiv periferic este împărţit în trei componente şi anume:
- urechea externă alcătuită din pavilionul urechii şi conductul auditiv extern;
- urechea medie alcătuită din membrana timpanică, lanţul osicular, muşchii de la
nivelul urechii medii şi porţiunea pneumatizată a mastoidei;
- urechea internă localizată la nivelul stâncii temporalului ce este împărţită în
vestibul, sistemul canalelor semicirculare vestibulare şi cohleea definită ca fiind
organul auditiv.
Urechea - structură

Urechea externă
Este formată de pavilionul urechii şi conductul auditiv extern. Elementele
componente ale urechii externe sunt alcătuite din structuri fibrocartilaginoase ce
sunt ataşate la nivelul pielii prin intermediul pericondrului şi periostului propriu.
Pavilionul urechii prezintă mai multe elemente şi anume:
- helixul;
- antehelixul;
- tragusul;
- antetragusul;
- incizura intertragală;
- lobul urechii.
În partea superioară a locului de bifurcaţie a antehelixului se formează foseta
naviculară. Pavilionul şi conductul auditiv extern sunt unite prin intermediul
concăi.
Conductul auditiv extern are formă de S italic şi este alcătuit în porţiunea
externă de ţesut fibrocartilaginos acoperit de piele ce prezintă foliculi pilosebacei şi
glande ceruminoase şi o porţiune internă, osoasă, situată la nivelul osului temporal.
Este delimitat anterior de articulaţia temporo-mandibulară, posterior de procesul
mastoid, inferior de glanda parotidă, iar superior de etajul mijlociu al bazei
craniului.
 Vascularizaţia este deservită de către artera temporală superficială, iar
venele drenează către vena jugulară internă. Limfaticele drenează la nivelul
ganglionilor parotidieni, retroauriculari, pretragali şi cervicali profunzi. Inervaţia
poate fi senzitivă sau parasimpatică. Inervaţia senzitivă este dată de plexul cervical
superficial prin nervul mare auricular, de trigemen prin nervul auriculo-temporal şi
de nervul facial printr-o ramură senzitivă a sa.

Urechea medie
Este alcătuită din casa timpanului, trompa lui Eustachio şi celulele
mastoidiene.
Casa timpanului poate fi descrisă ca un cub ce prezintă:
- un perete extern reprezentat de timpan. Timpanul prezintă pe faţa externă
tegument şi pe faţa internă, mucoasă de tip respirator. Timpanul prezintă mai multe
porţiuni:
• o porţiune superioară ce mai poartă denumirea şi pars flacida;
• o porţiune inferioară ce mai poartă denumirea de pars tensa; Acestea două se
inseră la periferie la nivelul şanţului timpanal prin intermediul ligamentului
Gerlach. Acest ligament spre partea mediană se răsfrânge pe apofica ciocanului
dând naştere la ligamentele timpano-maleolare. În centrul membranei timpanale se
găseşte ombilicul sau umbo, la nivelul căruia ajunge mânerul ciocanului. De la
nivelul umbo pleacă antero-inferior conul luminos a lui Politzer.
Peretele intern se împarte într-o porţiune superioară reprezentată de relieful
canalului semicircular extern şi o porţiune inferioară ce conţine fereastra ovală,
fereastra rotundă, sinus timpani şi promontoriu. În spatele celor două ferestre se
găseşte sinus timpani ce corespunde ampulei canalului semicircular posterior.
Peretele posterior. La nivelul acestuia se găseşte aditus ad antrum, o
formaţiune anatomică sub formă de canal ce asigură comunicarea urechii medii cu
mastoida. Tot aici se regăseşte piramida, descrisă fiind ca o proeminenţă unde este
regăsit muşchiul scăriţei şi recesul facialului, precum şi o zonă depresionară ce
deserveşte de cele mai multe ori pentru abordul posterior chirurgical al căsuţei
timpanului.
Peretele anterior cunoscut şi sub numele de peretele tubocarotidian prezintă
la nivelul său orificiul trompei lui Eustachio, precum şi canalul muşchiului
ciocanului.
Peretele inferior ce este în raport cu golful venei jugulare;
Peretele superior ce este în raport cu fosa cerebrală mijlocie.
Casa timpanului poate fi împărţită în trei nivele şi anume:
1. recesul epitimpanic ce mai poartă denumirea şi de atică;
2. mezotimpan;
3. recesul hipotimpanic.
 Tot la nivelul casei timpanului se întâlneşte lanţul osicular alcătuit din
ciocan, nicovală şi scăriţă, a cărui scop este de a transmite sunetele primite de
timpan la nivelul ferestrei ovale. Întreg lanţul osicular este pus în mişcare prin
contracţia muşchiului scăriţei şi a muşchiului tegmen timpani.
Procesul mastoid este alcătuit din mai multe cavităţi pneumatizate a căror
interior este căptuşit cu mucoperiost. Procesul de pneumatizare a cavităţilor
mastoidiene se desfăşoară începând cu primul an de viaţă până la vârsta de 12 ani.
Comunicarea dintre urechea medie şi procesul mastoid se realizează prin
intermediul aditusului ad antrum.

Trompa lui Eustachio este canalul de legătură dintre urechea medie şi rinofaringe.
Este alcătuită dintr-o porţiune externă osoasă şi o porţiune internă cartilaginoasă.
Muşchii ce determină prin contracţia lor închiderea şi deschiderea trompei sunt
muşchii peristafilinextern şi peristafilin intern.
.
Urechea internă
Este localizată la nivelul stâncii temporalului şi prezintă 2 porţiuni (una
pentru organul acustic şi una pentru organul vestibular). Este alcătuită din multiple
canale interconectate ce poartă denumirea generică de labirint.
Labirintul membranos este umplut cu un fluid bogat în potasiu ce poartă
denumirea de endolimfă şi conţine celule senzoriale ciliate. Labirintul membranos
este împărţit într-un labirint vestibular şi într-un labirint cohlear sau cohleea ce
sunt conectate prin ductul reuniens. Vestibulul membranos conţine utricula şi
sacula ce sunt formaţiuni membranoase. Acestea două din urmă sunt interconectate
prin intermediul ductului utriculo-sacular în care se deschide canalul endolimfatic.
Canalul endolimfatic se termină în fund de sac, formând sacul endolimfatic la nivel
epidural. Modul de funcţionare a sacului endolimfatic nu este complet înţeles. Se
crede că acesta are o funcţie secretorie şi că ar avea un rol important în reglarea
endolimfei şi a proceselor imune de la nivelul urechii interne.
Labirintul vestibular este alcătuit din 3 canale semicirculare, sacula şi
utricula, ductul reuniens, ductul utriculo-sacular, ductul endolimfatic, scaul
endolimfatic. Labirintul membranos a cohleei este ductul cohlear ce realizează o
rulare de 2 ture şi jumătate în jurul unui ax central denumit columelă.
Canalele semicirculare membranoase sunt localizate în canalele
semicirculare osoase, fiecare prezentând câte un braţ ampular şi unul neampular, la
fel ca cele osoase. La nivel ampular se identifică creasta ampulară ce este alcătuită
din epiteliu senzorial, cupula terminală şi terminaţii nervoase.
Cohleea membranoasă este un canal spiralat membranos situat înăuntrul
canalului cohlear. Ea începe la nivel vestibular print-o extremitate în fund de sac
localizată la nivelul recesului cohlear, iar comunicarea acestuia cu sacula se face
prin intermediul ductului reuniens. Cohleea membranoasă, împreună cu lama
spirală, împart ductul spiral cohlear osos în scala vestibulară şi scala timpanică.
Labirintul osos
Labirintul membranos este în labirintul osos, în osul temporal. Labirintul
membranos este separat de cel osos prin intermediul unui spaţiu umplut cu
perlimfă. Compoziţia perilimfei, spre deosebire de endolimfă, este asemănătoare
cu lichidul extracelular. Labirintul osos poate fi împărţit în 3 porţiuni:
- sistemul canalelor semicirculare;
- cohleea;
- vestibulul osos.
Labirintul osos include canalele semicirculare membranoase şi le reproduce
forma.
Vestibulul osos are forma unui cub şi prezintă:
- un perete lateral sau timpanic,
- un perete medial ce corespunde extremităţii interne a canalului auditiv intern,
- un perete superior,
- un perete posterior,
- un perete anterior
- un perete inferior.
La nivelul peretelui superior identificăm:
- în porţiunea anterioară: orificiul ampular al canalului semicircular anterior;
- în porţiunea posterioară: orificiul neampular al canalelor semicirculare anterior şi
posterior.
La nivelul peretelui posterior identificăm:
- orificiul ampular al canalului semicircular posterior.
La nivelul peretelui medial identificăm:
- piramida vestibulului;
- creasta vestibulului ce continuă piramida în porţiunea postero-inferioară;
- recesul eliptic;
- recesul sferic;
- recesul cohlear.
La nivelul peretelui anterior identificăm:
- orificiul scalei vestibulare a cohleei.
La nivelul peretelul lateral identificăm:
- anterior: orificiul ampular al canalului semicircular lateral;
- posterior: orificiul neampular al canalului semicircular lateral;
- fereastra ovală prin care labirintul osos comunică cu casa timpanului.
La nivelul peretelui inferior identificăm:
- fereastra rotundă;
- originea lamei spirale osoase;
- fisura vestibulo-timpanică.

Canalele semicirculare osoase

Sunt în număr de trei şi sunt localizate superior şi posterior faţă de vestibul.
Ele se deschid la nivelul vestibulului prin 2 braţe, unul ampular prin care trec fibre
ale nervului vestibular şi unul neampular. Pentru canalul semicircular anterior şi
posterior braţele neampulare se unesc şi se deschid la nivelul vestibulului printr-un
singur orificiu.

Urechea - structura cohleei

Cohleea este un labirint osos ce formează o rulare de 2 ture şi jumătate.
Aceasta începe la nivelul peretelui inferior al vestibulului şi se termină în fund de
sac. Spirala formată de cohlee prezintă în centrul său columela, o formaţiune
conică ce este alcătuită din ţesut spongios. Capsula cohleară prezintă mai multe
porţiuni:
- o porţiune axială ce în raport cu columela formează şanţul spiral pe buzele căruia
se prinde lama spirală care este alcătuită din:
• o bază ce formează împreună cu şanţul spiral canalul spiral ce mai poartă
denumirea de canalul lui Rosenthal;
• o lamelă vestibulară cu direcţie spre vârful cohleei;
• o lamelă timpanică cu direcţie spre baza cohleei;
• o margine liberă care este localizată la nivelul lumenului canalului spiral cohlear
ce se continuă cu ductul cohlear;
• spaţiul interlamelar la nivelul căruia trec axonii aferenţi ai neuronilor
ganglionului spiral şi axonii eferenţi ai tractului oligocohlear;
- o porţiune interspirală ce corespunde septului spiral. La nivelul acestei porţiuni
scala vestibulară a turei bazale vine în raport cu scala timpanică a turei următoare.
- o porţiune periferică ce mai poartă denumirea de capsulă cohleară propriu zisă.
Fiziologia auzului

Urechea - transmiterea vibrațiilor sonore

Funcţia auditivă
Pavilionul urechii captează sunetele din mediul extern şi le transportă prin
conductul auditiv extern până la nivelul membranei timpanice. Aceasta vibrează şi
transmite unda sonoră către lanţul osicular. Acesta din urmă transmite unda spre
membrana ferestrei ovale şi de aici la nivelul perilimfei. Dacă excitaţia sonoră
depăşeşte 80 dB, muşchiul scăriţei se contractă reflex blocând transmiterea undelor
sonore şi protejând în acest mod auzul. Undele sonore periodice transmise de
scăriţă în fereastra ovală se transformă în vibraţii spre membrana bazilară. De
asemenea, lichidele urechii interne (endolimfa şi perilimfa) se mişcă în acelaşi sens
cu fereastra ovală. Aparatul neurosenzorial localizat la nivelul urechii interne ce
poartă denumirea de organul Corti va transforma informaţia sonoră în curent
bioelectric. Pe calea nervului acustic, impulsul electric se va transmite până la
cortex, unde se va transforma în senzaţie de percepţie.

Funcţia vestibulară
Scopul
Analizatorului vestibular este de a ajuta omul să se orienteze în spaţiu şi să
îşi menţină echilibrul atât cel static cât şi cel dinamic. Aparatul neurosenzorial este
reprezentat de organul Scarpa, de unde excitaţiile sunt preluate de nervul vestibular
şi apoi sunt transmise către trunchiul cerebral.
 Semne şi simptome asociate
Durerea la nivelul urechii poartă denumirea de otodinie atunci când
aceasta este cauzată de o patologie otică propriu zisă sau poartă denumirea de
otalgie reflexă când patologia este frecvent localizată la nivel faringian, dentar,
articulaţiei temporo-mandibulare, această durere apărând datorită comunicării
nazofaringelui cu urechea medie prin intermediul trompei lui Eustachio.
Acufenele sau tinitusul denumite popular şi „ţiuituri în urechi” sunt zgomote ce
apar datorită unei patologii la nivelul articulaţiei temporo-mandibulare sau a unor
sufluri vasculare, în special la nivelul arterei carotide interne, aceasta intrând în
contact cu urechea medie.
Sindromul vestibular periferic este alcătuit din 2 manifestări şi anume
vertijul auricular şi nistagmusul. Nistagmusul se defineşte ca fiind o mişcare
patologică a globilor oculari, unilaterală, bilaterală, orizontală, verticală sau
rotatorie. Tulburările de echilibru din cadrul sindromului vestibular sunt
reprezentate de devierea de partea sănătoasă în sindromul iritativ şi devierea spre
partea bolnavă în sindromul post-traumatic.
Otoreea se defineşte ca fiind o secreţie la nivel auricular cu caracter seros,
mucoseros, mucopurulent, hemoragic sau uneori chiar exteriorizare de lichid
cefalorahidian.
Hipoacuzia se defineşte prin scăderea auzului şi poate apărea datorită unor
leziuni organice, împărţindu-se în:
- hipoacuzie de transmisie leziunea fiind la nivelul urechii externe sau medii;
- hipoacuzie de percepţie, leziunea putând fi la nivelul urechii interne, a căilor de
transmisie sau la nivel central.
Există şi o hipoacuzie non-organică.
În ceea ce priveşte hipoacuzia de transmisie, aceasta poate avea multiple etiologii
precum:
- patologii congenitale reprezentate de atrezia conductului auditiv extern,
întreruperea lanţului osicular, sau poate apărea în urma unor
- patologii dobândite precum obstrucţia conductului auditiv extern prin dop de
cerumen sau prin corpi străini, inflamaţii sau tumori, rupturi ale membranei
timpanale în urma unui traumatism sau inflamaţie, otoscleroză, obstrucţii la nivelul
trompei lui Eustachio.
În ceea ce priveşte hipoacuzia de percepţie, patologiile învinuite sunt:
- malformţiile congenitale;
- presbiacuzia;
- ototoxicitate în urma administrării unor medicamente ototoxice;
- traumatisme;
- zona Zooster;
- meningite;
- leziuni la nivelul cortexului sau trunchiului cerebral.
Patologia otică mai poate fi însoţită şi de cefalee sau paralizie de nerv
facial.

Patologie asociată
Patologia cea mai frecvent întâlnită la nivelul urechii este reprezentată de:
- inflamaţii ale urechii externe, otita supurată acută, otita supurată cronică simplă,
cea propriu zisă, otitele din bolile infecto-contagioase;
- la copii, patologia cea mai frecvent întâlnită este reprezentată de corpii străini
auriculari.

Evaluare clinică a funcţiei auditive

Evaluarea clinică se realizează în mare parte prin inspecţie şi palpare.

Inspecţia:
- se urmăreşte aspectul pavilionului urechii, dacă acesta este eritemetos, edemaţiat,
dacă prezintă malformaţii sau leziuni traumatice;

Palparea:
- se palpează punctele mastoidiene, se tracţionează pavilionul, o eventuală durere
putând identifica o patologie a conductului auditiv extern.

Examenul otoscopic
Se realizează cu ajutorul otoscopului şi al oglinzii sau lămpii frontale. În
cadrul acestui examen se realizează prin examinarea pavilionului urechii, a
conductului auditiv extern şi a timpanului. Pentru a se vizualiza timpanul este
necesară tracţiunea postero-superioară a pavilionului urechii. În mod normal,
timpanul are o culoare gri-rozată cu o proeminenţă centrală ce poartă denumirea de
umbo. Timpanul fiind transparent, se pot observa prin el mânerul ciocanului,
apofiza scurtă a ciocanului, ligamentele timpano-maleolare şi triunghiul lui
Politzer. În patologia otică, pot fi evidenţiate în cadrul examenului otoscopic
perforaţii ale membranei timpanice, modificări ale lanţului osicular, secreţii
mucopurulente, prezenţa polipilor sau colesteatomului. Evaluarea funcţiei trompei
lui Eustachio se realizează prin intermediul unor metode calitative şi unor metode
cantitative precum manometria tubară, sonotubometria, timpanograma.
Funcţia auditivă
Funcţia auditivă se va evalua pentru determinarea prezenţei sau absenţei
unei hipoacuzii. Astfel, prin evaluarea funcţiei auditive se determină dacă
hipoacuzia este de percepţie, de transmisie sau mixtă, localizarea leziunii, cauza
acesteia şi severitatea hipoacuziei. Evaluarea este una subiectivă prin testul vorbirii
şi testul diapazonului şi una obiectivă reprezentată de audiometria tonală, pură şi
vocală, audio metria Bekesy, impedancemetria, teste speciale de auz precum
potenţialele evocate auditive.

Examenul clinic al funcţiei de echilibru

Urechea, pe lângă funcţia sa auditivă, îndeplineşte şi funcţia de echilibru
prin intermediul vestibulului şi canalelor semicirculare. Simptomatologia este
reprezentată de nistagmus, vertij, tulburări ale echilibrului sau locomotorii.
Examinarea funcţiei de echilibru se realizează prin probe spontane prin care se
identifcă vertijul şi nistagmusul şi probe provocate cu ajutorul unor stimuli termici,
pneumatici, rotatori sau electrici.

Explorări paraclinice
De asemenea, pentru explorarea funcţiei acustico-vestibulare se pot realiza
următoarele explorări paraclinice:
- explorări radiologice în incidenţe specifice: Hirtz, Schuller, Stenvers;
- RMN, computer tomografie sau angiografie;
- examen bacteriologic a diferitelor secreţii;
- biopsia unor tumori.
 5. Radioactivitate naturala si artificiala.

Ce este radioactivitatea?
Radioactivitatea este o proprietate a nucleelor atomice de a se dezintegra
spontan prin emisia unor radiatii alfa, beta, gama. Unele nuclee emit spontan din
interiorul lor particule sau radiatii care exista sau apar în procesele care se petrec
acolo. Prin urmare, asemenea nuclee sunt instabile ,sau radioactive.
În urma experimentelor s-a stabilit ca masa atomului si toata sarcina pozitiva
este concentrata într-un volum mic in centrul atomului, zona numita nucleu
atomic (alcatuit din protoni si neutroni). În jurul nucleului graviteaza un numar de
electroni care compenseaza sarcina pozitiva a nucleului.
Fenomenul radioactivitatii, desi spontan ,nu se petrece în afara timpului:
exista o durata de viata, numita viata medie, a nucleelor unui element,dupa care
numarul nucleelor ramase nedezintegrate se reduce.

Radiatiile alfa,beta si gamma

Radiatia alfa. Cercetarile experimentale au aratat ca radiatiile alfa sunt
constituite din particule încarcate pozitiv care s-au dovedit a fi nuclee de He în

miscare rapida, având o viteza enorma,de aproximativ 20 .

Radiatia Alfa
Radiatia gama. Aceste radiatii nu sunt influentate de câmpul electric sau
magnetic. Ele sunt de natura electromagnetica si pot suferi fenomene de reflexie
refractie, difractie si interferenta.
 Radiatia Gamma
Radiatia beta. Mai mult de jumatate dintre nuclizii radioactivi naturali poseda
activitate beta. Radiatia beta este formata din electroni sau pozitroni care se
deplaseaza cu viteze foarte mari fiind numita si radiatii respectiv .

Radiatia Beta

Surse de poluare radioactive

Sursele de radioactivitate sunt grupate in surse naturale si surse artificiale.
a) Principalele surse artificiale de poluare radioactiva sunt urmatoarele:
1) Accidentele si deseurile de la reactoarele nucleare;
2) Experientele si accidentele cu arme nucleare;
3) Tratamentele medicale ce utilizeaza radiatii sau radionuclizi;
4) diferite activitati profesionale.
1)Reactorii nucleari au fost folositi pentru producerea energiei înca din anii
'50. Exista, practic, doua tipuri de reactori : reactori termici si reactori rapizi. În
reactorii termici frecvent utilizati - se foloseste uraniu si uniniu.
Exploziile nucleare sovietice, desi mai putine, au avut o putere dubla fata de
cele americane (450 megatone fata de 150), cea mai teribila bomba sovietica fund
de aproximativ 4 000 de ori mai puternica decât ,,Little boy", folosita împotriva
Japoniei.
Dupa 1963, testele cu arme nucleare an continuat in subteran. Din 1963 pâna
în 1980, Statele Unite au mai efectuat cam 400 teste subterane cu bombe atomice,
iar fosta Uniune Sovietica 300, dar cu o putere exploziva mult mai mare.
2)La nivelul anului 1963 se apreciaza ca radionuclizii, proveniti de la testele
cu arme nucleare, au produs o iradiere suplimentara anuala de 430 mSv pe individ,
în aproape întreaga emisfera nordica (majoritatea exploziilor au fost efectuate în
aceasta emisfera). Dupa acest an, valoarea iradierii suplimentare a scazut
substantial, pâna la momentul Cernobâl.
3) În clinici si spitale radiatiile sunt folosite:
- la radiografii;
- in scop terapeutic;
- în scopuri de investigatie.
4) Radiatia artificiala este folosita in multe ramuri ale activitatii omenesti.
De exemplu, în industrie este folosita pentru controlul proceselor si a calitatii
produselor, iar in scop de studiu, este folosita in institute de cercetare si învatamânt
superior. Tot aici trebuie inclusa si activitatea medicilor sau a personalului sanitar
care lucreaza cu radiatii. La acestea trebuie adaugate dozele pe care le primeste
omul si de la ceasurile luminate cu substante radioactive sau de la televizoare
(televizoarele moderne sunt bine ecranate).
Se apreciaza ca din activitati profesionale doza colectiva (produsul dintre
echivalentul dozei efectiv 5i nr. persoanelor care au activitati profesionale legate de
radiata) in Marea Britanie, de exemplu, este de circa 450 Sv/om si an.
Originea radiatiei cosmice este înca neclara. Unii specialisti sunt de parere ca
ar veni din galaxia noastra, altii - ca ar veni din afara ei. Soarele contribuie mai
ales in perioadele de eruptii solare.
Radiatia cosmica patrunde in cantitate mai mare pe la poli decât pe la
ecuator. De asemene, oamenii si animalele care traiesc in munti, la mari altitudini,
sunt mai expusi la acest tip de radiatie decât cei aflati Ia nivelul mani.
Radiatia telurica provine din faptul ca toate materialele din scoarta
pamântului sunt radioactive. Se crede ca miscarile scoartei sunt cauzate 5i de
radioactivitatea naturala. Cele mai raspândite elemente radioactive din sol si roci
sunt: uraniul, toriul si potasiul-40.
 6. Utilizarea izotopilor in medicina..

Aplicaţiile izotopilor în medicină sunt numeroase şi se referă în special la

izotopii elementelor radioactive. Aceste aplicaţii au contribuit la dezvoltarea unei
noi ramuri a medicinii, şi anume medicina nucleară. Iată câteva exemple:

Diagnosticarea - folosirea unor izotopi radioactivi care emit raze gama

asupra corpului uman. Aceste raze produc anumite modificări fiziologice specifice
asupra porţiunilor din corp care se cercetează şi permit medicilor să diagnosticheze
cazul respectiv.
Radioterapia - tehnica de tratament folosita în majoritatea cazurilor de
cancer.
Cercetatorii au observat ca în urma bombardării ţesuturilor afectate de
cancer cu anumiţi izotopi radioactivi, cum ar fi de exemplu iod-131 sau iridiu-192
celulele canceroase sunt complet distruse.

Analize biochimice - pentru a determina prezenţa unor urme de elemente

radioactive în corpul uman (în cazul unor boli profesionale, apărute în urma
contactului cu elemente radioactive - de exemplu minerii de laminele de plumb sau
uraniu, lucrătorii de la Centralele atomoelectrice) se folosesc teste cu izotopi
radioactivi.

Exemple de izotopi utilizaţi în medicina nucleară:

Molibden-99 -folosit pentru producerea izotopului numit technetium-99m, care
este cel mai des folosit izotop în medicină;
Technetium-99m - folosit în cercetarea scheletului uman şi a muşchiului inimii, dar
de asemenea, şi pentru cercetarea creierului, a glandei tiroide, a ficatului, a splinei,
a presiunii sanguine
Crom-51- folosit la cercetarea sângelui ( în special în cazurile de leucemie –
leucemia este un cancer al sângelui)
Cobalt-61- folosit în radioterapie
Cupru-64 - folosit pentru studierea bolilor genetice
Iod-125 - folosit în tratamentul cancerului de creier
Iod-131I- folosit în cazurile de cancer al glandei tiroide
 Una din sferele foarte utilizate ale izotopilor radioactivi în medicină este
ceea a folosirii substantelor radioactive ca mijloc de terapie a unor zone greu
accesibile din corpul uman. Este sfera unde radioizotopii sunt utilizaţi ca surse
directe de radiaţii în zona sau în apropierea afecţiunii unde este necesară terapia.
Printre cele mai vechi metode terapeutice cu surse radioactive se numără şi
Cobaltoterapia. Instalaţia de cobaltoterapie utilizează acţiunile radiaţiilor date de o
sursă

radioactivă de Cobalt 60 (60Co) cu o activitate de ordinul catorva mii de

Curie (5000 Cu) şi cu doze de radiaţie foarte mari. Energia fascicolului terapeutica
60Co este de 1.25meV fiind tratate tumorile superficiale cu adancimi de 0.5-1
cm.Sursa de radiaţie este situată într-un conteiner de plumb cu posibilităţi de a
emite în flux colimat de radiaţie diverse dimensiuni ale fascicolului şi diverse doze
înfuncţie de situaţia necesară, maxim 2 mR/h. Celulele cu un timp de diviziune
scurt sunt foarte sensibile la radiaţii. Din această cauză, dezvoltarea anumitor tipuri
de cancer poate fi controlată sau eliminată prin iradierea zonei respective. Iradierea
externă poate fi făcută cu ajutorul unui fascicol de radiaţie gama provenit de la o
sursă de60 Co.
În zona terapeutică, cea mai utilizată şi modernă tehnică unde se
folosescradioizotopi este Brahiterapia.
Aceasta este metoda de tratament prin care sursele radioactive fixe sunt
utilizate pentru a transmite radiaţii la o distanţă foarte scurtă atât prin aplicare
directă, intracavitar ori interstiţial. Astfel, radioterapia internă se realizează prin
administrarea sau implantarea unei surse de radiaţii de dimensiuni reduse, beta sau
gama emiţătoare, la nivelul zonei ţintă. Sursa radioactivă este aşezată în apropierea
ţesutului ce necesită iradierea printr-un canal natural sau artificial. Prin acest mod
de terapie, o doză ridicată de radiaţie poate fi transmisă rapid şi local tumorii
făcând în aşa fel ca doza de radiaţie să fie căt mai mică în zona ţesutului sănătos.
131 I este folosit cu succes în tratarea cancerului tiroidian iar implanturile de 192 Ir
sunt utilizate la nivelul sânului sau capului. Aceste implanturi se prezintă subforma
unor fire care sunt introduse cu ajutorul unor catetere până la nivelul ţintei. După
administrarea dozei necesare implanturile sunt înlăturate.Tehnicile mai noi
utilizează particule alfa foarte energetice pentru a controla evoluţia cancerului şi a
leucemiei ( TAT-Targeted Alpha Therapy ). Dozele pentru procedurile terapeutice
sunt de 20-60 Gy.
 7. Fenomene optice intalnite in natura.

Curcubeul, cel mai frumos fenomen din atmosfera a impresionat omenirea din
toate timpurile, fiind considerat un “semn ceresc” care aduce binele, pacea si
prosperitatea.
Curcubeul este un fenomen optic care ia nastere din cauza dispersiei si reflexiei
luminii solare in picaturile de ploaie din atmosfera. El este vizibil atunci cand
soarele bate din spatele nostru in perdeaua de nori din fata, lumina reflectandu-se
pe bolta senina.
Norii sunt
grupari mai mult
sau mai putin
conturate de
picaturi de apa
sau cristale de
ghiata, aflate in
suspensie in
atmosfera,
provenite din
condensarea sau
sublimarea
vaporilor de apa.
La fel ca in prisma optica, in picaturile de apa din nori lumina se descompune in
cele sapte culori: rosu, oranj, galben, verde, albastru, indigo, violet.
De obicei, apar un curcubeu principal si un curcubeu secundar. In arcul
curcubeului principal rosul se situeaza in partea exterioara, in timp ce la cel
secundar, rosu se situeaza in interior.
Culorile curcubeului sunt cu atat mai vii si mai pure cu cat lumina se refracta si
se reflecta pe picatirile mai mari.
Este de mentionat faptul ca si lumina lunii produce uneori curcubee, ele sunt
insa palide si greu de observat cu ochiul liber.

Trasnetul, fulgerul si tunetul care insotesc furtunile si care au ingrozit pe

oameni multe secole isi gasesc explicatia stiintifica in existenta electricitatii in
atmosfera.

Trasnetul este o descarcare electrica in scanteie care se produce in atmosfera

terestra, fie intre doi nori, fie intre un nor si pamant. Norii de furtuna se incarca in
partea lor inferioara, in special, cu sarcina negativa, iar aceasta incarca prin
influenta suprafata pamantului cu sarcina pozitiva. Cand norul se deplaseaza, zona
de sarcina pozitiva de pe pamant il urmareste ca o umbra. Norul si pamantul pot fi
considerati drept armaturile unui condensator intre care tensiunea electrica atinge
valori de ordinul zecilor si chiar al sutelor de milioane de volti. Daca tensiunea
dintre doi nori sau dintre nori si pamant devine suficient de mare apare o
descarcare electrica foarete puternica numita trasnet. Exista multe forme (tipuri) de
trasnete: trasnetul liniar, superficial, globular, perlat, etc…
Fenomenul luminos care insoteste trasnetul se numeste fulger, iar fenomenul
acustic poarta denumirea de tunet.
Lungimile pe care le pot atinge scanteile trasnetului sunt cuprinse intre cateva
sute de metrii si cativa km. Diametrul scanteilor este de cativa centimetri (pana la
20 de cm).
In majoritatea cazurilor, scanteia trasnetului, la inceput foarte mica si anemica
incepe in dreptul norilor si se alungeste in directia pamantului, aceasta fiind o
descarcare preliminara care creaza in aer ceva in genul unui canal bun conducator
de electricitate si care se deplaseaza spre pamant circa 50 de m cu o viteza egala cu
50000 kms. Dupa un timp foarte scurt (zeci de milionimi de secunda) de la
disparitia primei descarcari apare o alta descarcare preliminara care se apropie si
mai mult de pamant si care se intrerupe din nou.Uneori au loc zeci de descarcari
preliminare. Dupa ce descarcarea preliminara ajunge la pamant sau la un obiect
aflat in legatura electrica cu pamantul, apare o luminozitate foarte puternica a
canalului parcurs de scanteie, mai intai in dreptul pamantului apoi din ce in ce mai
sus spre nori. Acum a aparut descarcarea principala a trasnetului, care se
deplaseaza de la pamant spre nor. Deci au dreptate atat cei care sustin ca trasnetul
il loveste pe om de sus, cat si cei care afirma ca il loveste de jos, din pamant.
In canalul trasnetului aerul este complet ionizat, substanta fiind aici sub forma
de plasma. Datorita degajarii unei mari cantitati de energie intr-un interval de timp
foarte scurt, in canalul subtire de plasma are loc un salt brusc al presiunii care
produce unde de soc acustice (tunetul). Fenomenul lumimos care insoteste
descarcarea se numeste fulger.
Spectaculuase sunt fulgerele globulare de diverse forme si diametre cuprinse
intre cativa decimetri si zeci de metri si care se deplaseaza in aer cu viteze relativ
mici, asezandu-se uneori pe diferite obiecte, iar durata lor e cuprinsa intre cateva
fractiuni de secunda si cateva minute. Stingerea lor este de obicei brusca,
explosiva, putand produce deteriorari insemnate ale obiectelor din regiunea
respectiva.
Fulgerul al carui canal luminos nu este continuu ci fragmentat intr-o serie de
formatiuni mici sferice luminoase, ce par insirate pe un fir, se numeste fulger
perlat. El este considerat o forma de tranzitie intre fulgerul obisnuit si cel globular.
Statisticile arata ca in fiecare minut globul pamantesc este lovit de aproximativ
1800 trasnete, ceea ce inseamna ca anual cad aproximativ un miliard de trasnete. In
fiecare zi tarsnetul omoara, pe intreg globul, 20 de persoane si raneste 80.
Impotriva efectelor produse de loviturile directe ale trasnetelor se folosesc
instalatii de protectie numite paratrasnete. Paratrasnetul este format din unul sau
mai multe elemente de captare (conductoare electrice de otel sau de cupru in forma
de tije verticale sau de bare inclinate sau orizontale) instalate pe partile cele mai
inalte ale obiectivelor protejate, precum din unul sau mai multe conductoare de
coborare (prin care trece spre pamant curentul electric de descarcare a trasnetului)
si prizele de pamant.
Un fenomen optic important se numeste refractia luminii . La trecerea dintr-
un corp transparent-apa-in altul-aerul-raza de lumina se frange ! Fenomenul de
schimbare a directiei de propagare a razelor de lumina care traverseaza suprafata
de separare a doua corpuri transparente se numeste refractia luminii. Unele lichide
sun toxice sau corosive ! Razele de lumina se refrecta in totalitate pe suprafata ,
neacoperita de disc , a apei . Acest fenomen este numit reflexia totala . Inlocuin
discul cu unul care are diametrul de cel mult doua ori mai mare decat adancimea
apei , moneda poate fi observata din nou , deoarece razele ajung la suprafata apei
mai putin inclinate fata de normala.

Aurora polara
Aurora polară este un fenomen optic ce constă într-o strălucire intensă observată pe
cerul nocturn în regiunile din proximitatea zonelor polare, ca rezultat al impactului
particulelor de vânt solar în câmpul magnetic terestru. Când apare în emisfera
nordică, fenomenul e cunoscut sub numele de aurora boreală, termen folosit inițial
de Galileo Galilei, cu referire la zeița romană a zorilor, Aurora, și la titanul care
reprezenta vânturile, Boreas. Apare în mod normal în intervalele septembrie-
octombrie și martie-
aprilie. În emisfera
sudică, fenomenul
poartă numele de auroră
australă, după James
Cook, o referință directă
la faptul că apare în sud.
Fenomenul nu este
exclusiv terestru, fiind
observat și pe alte
planete din sistemul
solar, precum Jupiter, Saturn, Marte și Venus. Totodată, fenomenul este de origine
naturală, deși poate fi reprodus artificial prin explozii nucleare sau în laborator.

1. Umbra Pamântului
Fenomenul este vizibil după apusul soarelui, când umbra pământului este
proiectată în partea de est a boltei cereşti. Cu trecerea timpului, umbra se înalţă din
ce în ce mai mult. Pentru ca acest fenomen să fie vizibil este nevoie de un cer mai
mult senin. Banda roz, de deasupra umbrei, se numeşte "Belt of Venus" sau
"centura lui Venus".

2. Mirajul sau Fata Morgana

Razele de lumină sunt deviate la trecerea prin straturi de aer de temperaturi

diferite. Densitatea aerului cald este mai mică decât a celui rece. Razele de lumină
parcurg mai întâi straturile mai reci de aer, apoi vin în contact, sub un unghi de
incidenţă relativ mic, cu păturile de aer mai calde şi sunt astfel dispersate până la
obţinerea reflexiei totale. Este caracteristic deşerturilor sau zonelor polare.
Nu avem un corespondent exact al termenului şi în limba română. Fenomenul
poate fi descris ca un nor în apropierea solului format din cristale fine de gheaţă
care cad uşor pe pământ. Se formează mai ales la poli, în condiţii de cer mai mult
senin, inversiune termică şi temperaturi de sub 0 grade. Adesea se formează şi un
halo asociat fenomenului.

3. Diamond Dust

Sunt cei mai înalţi nori din atmosferă, se formează

în mezosferă la o înalţime de aproximativ 80 de km,
în general în apropierea regiunilor polare. Aceşti
nori sunt compusi din particule fine de gheaţă, ceea
ce îi face stralucitori şi vizibili după apusul
soarelui. Se formează mai ales pe timp de vară,
când temperatura în mezosferă ajunge la -120 grade C.

4. Norii noctilucenti
Inel luminos, muliticolor care apare în jurul
soarelui sau a lunii. Fenomenul se datorează
refracţiei luminii la trecerea prin cristale de
gheaţă (nori cirrus). Zonele de arc de cerc
mai stralucitoare se numesc Sun Dogs (câini
solari).

5. Haloul

Fenomen spectaculos şi foarte rar întâlnit, apare când soarele se află la mai mult de
58 de grade deasupra orizontului, razele solare trec prin norii superiori translucizi
formaţi din
cristale de
gheaţă
hexagonale.
Lumina intră
prin lateral si
iese prin
spatele
cristalelor de
gheaţă, iar
dacă cristalele
sunt orientate
în mod optim
rezultatul este
cel din
imagine.
 8. Ultrasunete.
 
Ultrasunetele sunt vibratii mecanice cu frecvente mai mari de 20 000
Hz. Ele au deo b i c e i i n t e n s i t a t e a r e d u s a . U l t r a s u n e t e l e c u i n t e n s i t a t e
m a r e s e o b t i n pr i n p r o c e d e e e l e c t r o m e c a n i c e c a r e s e b a z e a z a p e
f e n o m e n u l p i e z o e l e c t r i c s i / s a u p e f e n o m e n u l magnetostrictiune. Pot fi
generate, de asemenea, cu fluiere. 
Proprietatile ultrasunetelor:
- nu sunt percepute de organul auditiv al omului;
- se pot obtine si sub forma unor fascicule inguste;
- transporta o cantitate insemnata de energie;
- ele sunt puternic absorbite de substante in stare gazoasa.
Delfinii, balenele, liliecii etc. comunica si se orieneaza prin
emiterea si receptionarea ultrasunetelor. Pentru a alunga sau chema cainii
sunt folosite fluiere cu ultrasunete. S o n ar u l s a u h i dr o l o c a t o r , e s t e u n
a p a r a t d e s t i n a t d e s c o p e r i r i i s i d e t e r m i n a r i i d e l a suprafata a pozitiei
obiectelor (epavelor) aflate sub apa, functionarea sa fiind bazata pe
fenomenul de reflexie a undelor ultrascurte. Una din primele functii a fost
determinarea adâncimii (distantei pâna la fundul apei). Este folosit pe larg in
navigatie si la pescuitul industrial. Navele militare le au in dotare pentru
supravegherea situatiei subacvatice in special pentru depistarea submarinelor si
vice-versa; submarinele folosesc sonarele pentru a evita o eventuala apropiere de
locuri periculoase si pentru a determina directia si distanta spre tinta. Unul din
posturile importante pe submarin este cel hidroacustic. S o n ar e l e m o d er n e
u t i l i z e a z a o f r e c v e n t a n or m a l a d e l u c r u d e 1 0 0 k H z d ar , d a t o r i t a
cerintelor diferite privind utilizarea acestora, au fost concepute si sonare cu
frecvente de 50 kHz sau de 500 kHz, acestea din urma oferind o rezolutie mai
inalta si detalii mai fine.
Aplicatiile ultrasunetelor:
-pe baza fenomenului de cavitaţie se pot curaţi piese metalice, cazane, se pot
perfora sau tăia metale;
- a v â n d î n v e d e r e c ă ul t r a s u n e t e l e p o t d i s t r u g e m i c r o o r g a n i s m e ,
e l e s e u t i l i z e a z ă l a  prepararea serurilor şi vaccinurilor, la sterilizarea şi
conservarea alimentelor;
-datorită încalzirii locale pe care o produc când cad pe ţesuturile organismului, ele
se pot folosi pentru tratamentul unor nevralgii.

Aplicatii in medicina
 Ecografia medicala utilizeaza undele ultrasonore produse de o sonda cu
dublu rol: de emitator si de receptor. Frecventele utilizate depind de organele sau
testuturile biologice de sondat. Astfel, pentru inima si abdomen frecventa este
cuprinsa intre 2MHz si 3MHz, in pediatrie sau pentru organele mici se
foloseste frecventa de 6MHz, iar in oftalmologie frecventa variind intre 8MHz-
10MHz. 
In cardiologie, ecografia 2D permite evaluarea caracteristicilor dimensionale
ale inimii in functionare: diastola si sistola, iar ecografia T.M. (timp-
miscare) permite studiul miscarilor ventriculare si diagnosticarea anomaliilor
valvelor.
In oftalmologie,u l t r a s u n e t e l e sunt utilizate pentru
o p e r a r e a c a t a r a c t e i p r i n  phakoemulsificare (tehnica Kelman). Cristalinul
distrus de ultrasunete este aspirat si inlocuit imediat cu un implant suplu.
In estetica medicala, ultrasunetele cu frecventa de 1MHz permit tratarea unor
degradari ale pielii prin stimularea circulatiei si a metabolismelor celulare,
cresterea secretiei de colagen si elastina a pielii.
Animale care folosesc ultrasunetele:
 
Aplicatii ultrasonografice
Ultrasonograful, m a i b i n e c u n o s c u t dr e p t e c o g r a f , a r e o g a m ă
l a r g ă d e u t i l i z ă r i î n medicina exploratorie. Cea mai cunoscută aplicaţie este
desigur ecografia care se face pe perioada sarcinii, folosită pentru observarea
morfologiei fătului şi monitorizarea evoluţiei acestuia. U l t r a s o n o g r a f i a a r e
î n s ă m u l t m a i m u l t e a p l i c a ţ i i : e c o g r a f i a c a r d i a c ă , investigaţiile
hepatice etc. Se pot efectua ecografii Doppler ale vaselor de sânge, de pildă ale
unei artere carotide.
 Ultrasonografia (ecograful)– se bazează pe ultrasunete, cu frecvenţe cuprinse
între 1 şi 15 MHZ. Cu ajutorul ei se obtin date extrem de valoroase in ceea ce
priveste diagnosticul s i t o t c u a j u t o r u l e i s e p o t u r m a r i s i
e f e c t e l e t r a t a m e n t e l o r a p l i c a t e . O n u m i m ultrasonografie
g e n e r a l a d e o a r e c e c u a j u t or u l e i p u t e m a b or d a u n n um a r i m e n s d e
afectiuni. Iata cateva domenii in care folosim ultrasonografia in centrul nostru
medical, atat in diagnostic cat si in urmarirea tratamentelor de recuperare medicala
aplicate:
•Ultrasonografie ( Ecografie ) abdominala
•Ultrasonografie ( Ecografie ) de articulatii
•Ultrasonografie ( Ecografie ) de parti moi
•Ultrasonografie ( Ecografie ) tiroidiana
•Ultrasonografie ( Ecografie ) mamara
•Ultrasonografie ( Ecografie ) de analiza a vaselor de sange
F e n o m e n u l e s t e u r m ă t or u l : ul t r a s u n e t e l e p ă t r u n d î n
i n t e r i or u l o r g a n i s m u l u i p e l a nivelul gâtului şi apoi sunt reflectate de
orice zonă de graniţă între ţesuturi întâlnită în interiorul organismului.
Timpul care trece până energia reflectată se întoarce la transducer e s t e f o l o s i t
p e n t r u a c a l c u l a a d â n c i m e a r e s p e c t i v e i z o n e d e gr a n i ţ ă î n t r e
ţ e s u t u r i î n interiorul organismului pacientului. Folosind un număr mare de
transducere în componenţa echipamentului, se poate obţine o imagine a structurii
scanate. Chiar şi efectul Doppler este utilizat în tehnologia de scanare cu
ultrasunete, de pildă pentru a monitoriza fluxul sanguin în interiorul unei
zone aorganismului pacientului. O ecografie abdominala foloseste undele acustice
reflectate pentru a produce o imagine de organe si alte structuri abdominale.
Uneori, o ecografie este dispusa pentru o evaluare detaliata a unui anumit
organ, cum ar fi ecografie rinichi sau a unei anumite zone, cum ar fi ecografie
pelvina. Ecografia utilizeaza un fascicul de ultrasunete emis de sonda pe
care medicul o misca pe corp, fascicul care strabate cu viteze diferite tesuturi
diferite. In contact cu tesuturile s i o r g a n e l e e x p l or a t e , f a s c i c o l u l e m i s
e s t e r e f l e c t a t , r e c a p t a t d e s o n d a s i t r a d u s c u ajutorul unui program in
imagini afisate pe un monitor. Deoarece foloseste in explorarea organelor
ultrasunete, ecografia nu produce practic nici un efect secundar, indiferent de
organul analizat sau de durata examinarii.
Ultrasonografia oftalmică este una dintre cele mai utile metode de
diagnostic pentru evaluarea structurilor intraoculare şi orbitare, în special
în prezenţa mediilor oculare opace. Ecografia sau ultrasonografia este o tehnică
ce foloseşte unde acustice cu înaltă frecvenţă pentru a crea imaginea ţesuturilor .
Undele generate de o sondă de ultrasunete străbat ţesuturile oculare
şi orbitare. Când aceste unde întâlnesc ţesuturi cu diferite densităţi şi
reflectivităţi, undele sunt deflectate şi refractate, iar altele sunt reflectate înapoi
spre sonda care le detectează, fiind vizualizate ca înălţimi (A-scan) sau intensitate
(B-scan) a imaginii rezultate. Deci ecografia produce o imagine în care contrastul
reflectă diferenţele de reflectivitate a ţesuturilor. In concluzie tehnicile de
examinare cu ajutorul ultrasonografiilor sunt utile in multiple afectiuni.

TERAPIA CU ULTRASUNETE
Utilizarea ultrasunetelor in terapie se bazeaza pe efectele benefice pe care
acestea le au asupra organismului uman si animal. Experientele efectuate pe
animale au aratat ca, in urma expunerii la ultrasunete, se produce cresterea
temperaturii materialului biologic tratat, proces dependent de coeficientul de
absorbtie: in oase si in tesutul nervos, cresterea de temperatura este mai pronuntata
decat in tesutul adipos si cel muscular.
Incalzirea selectiva a zonelor expuse la ultrasunete determina
urmatoarele efecte: cresterea capacitatii de dilatare a tesutului colaginos,
scaderea rigiditatii articulatiilor,cresterea pragului de durere a nervilor
periferici si a terminatiilor nervoase, stimularea mecanismului de aparare a
corpului prin cresterea moderata a fluxului sangvin.
In urma terapiei cu ultrasunete extensibilitatea tendoanelor creste de 5-6 ori.
Daca dupa aplicarea ultrasunetelor se fac exercitii fizice, potrivit alese, creste
mobilitatea articulatiilor.
Folosirea ultrasunetelor in scopuri terapeutice vizeaza mai ales afectiunile
inflamatorii si degenerative ale articulatiilor, ale coloanei vertebrale si ale
musculaturii, afectiunile neurologice, traumatice si ale organelor interne.
 
 9. Radiatii nucleare. Energie nucleara.
Motto:”O descoperire in sine nu este niciodatabuna sau rea…Bun sau rau este
numai modul in care folosesc oamenii aceasta descoperire."

Energia Nucleara
Istoria consumului de energie
Unica sursa de energie care a alimentat civilizatia noastra pana in acest secol
a fost energia solara , inmagazinata sub forma de energie chimica, prin procesul de
fotosinteza, in surse regenerative (lemnul, apele , vintul) sau in combustibili fosili
(carbune , petrol , gaze) a caror constanta de formare este de ordinul milioanelor de
ani.
Am putea spune , fara sa gresim prea mult ca, sub aspect energetic am fost
“sclavii Soarelui” si nu este de mirare ca popoarele din antichitate au facut din
Soare unul dintre principalii zei ai religiilor primitive . 
Una dintre problemele principale, de a carei solutionare depinde dezvoltarea
civilizatiei noastre , problema care a revenit pe I plan al preocuparilor din ultimii
ani, este asigurarea cu energia necesara dezvoltarii activitatilor de baza care
conditioneaza evolutia progresiva a nivelului de trai al populatiei globului terestru.
Cantitatea de energie consumata de omenire a crescut, din epoca primitiva pana
acum , de 2,5 milioane de ori. Este evident ca o astfel de crestere, nu poate sa nu
conduca la o problema a energiei necesare pentru dezvoltarea viitoare a omeniri.
Inceputul erei atomice 
Dupa cum am spus pana nu demult am fost “sclavii soarelui”,dar primul pas
catre dezrobire a fost facut de fizicianul Becqerel pe 26 februarie 1898 cand acesta
a lasat cateva placi fotografice ferite de lumina, in apropierea unui minereu de
uraniu, developandu-le le descopera innegrite, ca si cand ar fi fost expuse la
lumina. De aici, el a tras concluzia ca minereul de uraniu emite radiatii
necunoscute. De aceea fizicienii francezi Marie Curie si Pierre Curie si-au dedicat
multi ani cercetarii radiatiilor radioactive . Impreuna, acesti 3 cercetatori au primit
premiul Nobel pentru fizica in 1903. Identificarea si cercetarea acestor radiatii
incepe sa-i pasioneze pe cercetatori.
Asa ca la inceputul secolului nostru Ruthefort si elevii lui, Chadwick,
Cockfroft si Walton au investigat proprietatile nucleelor cu ajutorul unor particule
accelerate artificial la energii cinetice mai mari decat cele ale radiatiilor, emise de
substante radioactive. 

Radioactivitatea
Obtinerea energiei nucleare este conditionata de prezenta radiatiilor
radioactive. Radioactivitatea se prezinta ca un fenomen la care participa nucleele
atomilor instabili, care se dezintegreaza emitand particule sau radiatii. Razele a (1)
sunt nuclee de heliu, putin penetrante. Ele pot fi oprite chiar si de o foaie de hartie.
Razele b (2) sunt electroni. Ele pot fi blocate de o foaie de aluminiu. Razele g (3)
sunt energie pura. Ele pot fi blocate de plumb. Putem directiona acest tip de
radiatie si asupra altor atomi, asa cum am bombarda o tinta cu proiectile.
Particulele radioactive sunt proiectate cu putere asupra nucleelor tinta. Ele “umfla”
masa acestor nuclee sau le sparg in fragmente . Provocand aceste radiatii fizicienii
au posibilitatea de a studia structura atomilor in instalatii numite acceleratoare.
Atunci cand bombardam cu raze alfa anumiti atomi care nu sunt radioactivi. Acest
fenomen se numeste radioactivitate artificiala.
 
Energia nucleara
Fuziunea sta la baza obtinerii energiei nucleare. Acest proces consta in
absorbirea unui neutron de catre un nucleu atomic de dimensiuni mari cum este cel
de uraniu, care va deveni astfel instabil. El se va sparge in mai multe fragmente, cu
degajare mare de energie termica, ceea ce accelareza puternic fragmentele
rezultate, care ating viteze foarte mari. Datorita vitezei lor mari, aceste fragmente,
in urma fisiunii pot patrunde, la randul lor in alti atomi, unde provoaca alte fisiuni.

Intrebuintari ale energiei nucleare

Obtinerea energiei electrice in centralele termo-electrice.
In 1990 existau 435 de centrale nucleare operationale acoperind 1% din
necesarul energetic mondial. Intr-un reactor nuclear se obtine caldura prin
dezintegrarea atomilor radioactivi de uraniu-235. Aceasta este folosita pentru a
produce abur care pune in miscare rotorul turbinelor, generand electricitate. U-235
este un izotop relativ rar al uraniului, reprezentand doar 7% din cantitatea totala de
uraniu disponibil. Restul este izotopul U-238. Un izotop este o forma a unui
element identica chimic cu alti izotopi, dar cu masa atomica diferita. La fel ca si
combustibilii fosili, U-235 nu va dura o vesnicie. Exista un anumit tip de reactor,
numit reactor de “crestere”, care transforma U-238 intr-un alt element radioactiv,
plutoniu-239. Pu-239 poate fi utilizat pentru a genera caldura. Pana acum doar sase
tari au construit astfel de centrale experimentale. Dintre acestea, reactorul nuclear
Phenix are cel mai mare succes. Daca acest tip de reactoarear deveni uzuale,
rezervele mondiale de uraniu ar ajunge mii de ani.

Pro si contra energiei nucleare

Energia nucleara prezinta numeroase avantaje. Este economica: o tona de U-
235 produce mai multa energie decat 12 milioane de barili de petrol. Este curata in
timpul folosirii si nu polueaza atmosfera. Din pacate exista si cateva dezavantaje.
Centralele nucleare sunt foarte scumpe. Produc deseuri radioactive care trebuie sa
fie depozitate sute de ani inainte de a deveni inofensive. Un accident nuclear, ca
cel produs in1986 la centrala nucleara de la Cernobal, in Ucraina, poate polua zone
intinse si poate produce imbolnavirea sau chiar moartea a sute de persoane.
Cercetarile se indreapa catre descoperirea de noi surse inepuizabile de energie.
Unele dintre ele sunt deja utilizate.
Energia eoliana (a vantului) a fost folosita de sute de ani la propulsia
corabiilor si la actionarea morilor de vant. Turbinele eoliene moderne au fost
construite sa poata genera electricitate. Doar in california se gasesc 15000 de
asemenea turbine. Oamenii de stiinta din SUA au calculat ca intreaga cantitate de
energie ar putea fi generata de vant. Energia solara este data de caldura soarelui.
Captatoarele solare sub forma unor panouri pot acoperi necesarul energetic al unei
case. Celulele de combustie, realizate din siliciu, sunt utilizate pentru producerea
energiei in spatiul cosmic.

Bomba atomica
In anul 1945, principiul fisiunii nucleare â fost folosit si la un dispozitiv de o
cu totul alta natura: bomba atomica. In acest caz, reactia de fisiune nu este
incetinita; ea se amplifica si are loc cu degajare uriasa de energie. Potentialul
acestei arme a fost constientizat atunci cand pe data de 6 august 1945, a fost
lansata asupra Hiroshimei bomba atomica supranumita si “Little boy”. O gigantica
sfera de foc a inceput sa se raspandeasca din punctul initial al exploziei. Intr-o
clipa au fost ucisi 66 000 de oameni, iar alti 69 000 au fost raniti. Pe o zona cu o
raza de un kilometru de la locul exploziei, distrugerea a fost totala. Tot ce putea
arde pe o raza de mai putin de 2 kilometri, a ars. Suflul exploziei a facut pagube
majore si la 3 kilometri de locul exploziei.
Trei zile mai tarziu, pe 9 august 1945, deasupra orajului japonez Nagasaki a
fost detonata o bomba cu plutoniu, supranumita “Fat guy”. 39 000 de oameni au
fost ucisi, iar alti 25 000 raniti. De atunci nu s-a mai folosit niciodata o bomba
atomica impotriva oamenilor.

Lectiile Cernobalului
“Omenirea ar trebui sa-si schimbe optica asupra a ceea ce se poate numi calamitate
mondiala”
Dillwyn Williams
Am comemorat, de curand, 15 ani de la catastrofa de la Cernobal, cel mai
mare dezastru nuclear din istoria omenirii. Explozia reactorului de la aceasta
centrala nucleara din Belarus, in 1986, a dus la eliberarea unor cantitati enorme de
izotopi radioactivi, aproximativ 1019 becquereli, iar norul radioactiv a afectat zone
intinse din Belarus si nordul Ucrainei si o mica parte a teritoriului Rusiei; un grad
mai scazut de radioactivitate a fost depistat pe toata emisfera nordica. La inceput,
raspunsul organizatiilor internationale fata de necesitatea de a studia consecintele
exploziei pe termen lung asupra sanatatii a fost lipsit de coordonare si nu este nici
in prezent adaptat cerintelor. In 1990, Organizatia Mondiala a Sanatatii a primit,
din Japonia, 20 de milioane $ (14 milioane £) pentru a investiga efectele asupra
sanatatii, dar donatia a fost controlata efectiv de catre un singur oficial, multi bani
au fost cheltuiti fara justificare, iar rezultatele au fost dezamagitoare. Tot in 1990,
Agentia Internationala pentru Energie Atomica a efectuat o investigatie separata.
Rezultatele cu privire la posibilele consecinte asupra sanatatii au fost, in general,
linistitoare, cu toate ca se cunosteau cazuri de neoplasme tiroidiene la copii. SUA
si Uniunea Europeana au semnat tratate separate cu guvernele implicate,
permitandu-le sa investigheze efectele asupra sanatatii. La inceput, Uniunea
Europeana si filiala europeana a OMS au jucat un rol principal in atragerea atentiei
asupra incidentei neoplasmului tiroidian la copii, dar ulterior au aparut studii
separate ca, de exemplu, cel al Fundatiei Memoriale pentru Sanatate Sasakawa din
Japonia. S-au implicat, fiecare in parte, si Unesco, Crucea Rosie Internationala,
precum si mai multe alte organizatii si state. Au fost obtinute mostre de tesut
tiroidian de catre diverse grupuri de cercetatori care, uneori, nici nu aveau vreo
aprobare guvernamentala; au existat si situatii in care diferite colective de cercetare
si-au publicat rezultatele experimentelor pe tumori fara sa stie ca aceleasi date
fusesera obtinute si de alti autori.
In cele din urma, corpul medical al oamenilor de stiinta reprezentand
asociatiile internationale pentru studierea tiroidei a luat initiativa unei coordonari a
cercetarilor in domeniu. La treisprezece ani de la data petrecerii incidentului s-a
ajuns la un acord intre guvernele din Belarus, Federatia Rusa si Ucraina, impreuna
cu Institutul National de Cancer al SUA, Fundatia Memoriala pentru Sanatate
Sasakawa din Japonia si OMS, ceea ce a dus la crearea bancilor pentru tumori. In
prezent, prin intermediul unui centru de coordonare din Cambridge, cercetatorii au
acces la o documentare completa asupra ADN-ului si ARN-ului din tesuturile
tiroidiene normale si tumorale. 
Lipsa de cooperare dintre organizatiile internationale, manifestata in primii
ani de dupa accidentul de la Cernobal, a fost influentata de mai multi factori.
Unele organizatii nu doreau sa sprijine studiile pentru care nu primisera fonduri
suficiente, pe de-o parte si din cauza conflictelor dintre personalitati. OMS Geneva
a considerat oportun sa controleze coordonarea internationala, dar corpurile de
finantatori s-au opus ideii de a renunta la control, date fiind problemele cu care se
confruntasera programele OMS anterioare. O prima dificultate majora a
reprezentat-o faptul ca multe persoane au anticipat un ritm scazut de crestere a
incidentei neoplasmului tiroidian, cu o perioada de latenta de 10 ani; ei au
manifestat o atitudine reticenta in ceea ce priveste acceptarea rapoartelor unei
cresteri accentuate la patru sau cinci ani dupa explozie. In anumite situatii,
reticenta parea sa reflecte regula generala conform careia gradul de rigurozitate a
datelor necesare pentru a accepta existenta unei legaturi intre cauza si efect este
strans corelata cu interesul manifestat de indivizi sau de organizatii fata de
rezultatul cercetarii.
Dupa explozia de la Cernobal au aparut aproximativ 2 000 de cazuri de
neoplasm tiroidian la persoanele care, in perioada expunerii la niveluri radioactive
crescute, erau copii sau adolescenti. Din fericire, nu s-au inregistrat decat putine
decese in cazurile respective (E Demidchik, comunicare personala). Nu trebuie sa
ne limitam, insa, numai la efectele la nivel tiroidian, desi primele emanatii nocive
aveau o concentratie foarte mare de iod radioactiv. S-a pretins ca in randul
populatiei expuse s-a inregistrat atat o crestere a incidentei afectiunilor de natura
imunitara si a malformatiilor congenitale, cat si o diversitate a formelor de cancer;
lipsesc, insa, studiile adecvate. La fel, la copiii ai caror parinti au fost expusi la
radiatii, exista dovezi ale cresterii instabilitatii microsatelite. Nu sunt cunoscute
efectele pe termen lung ale traiului intr-un mediu contaminat cu cesiu-137; ar putea
aparea si efecte tardive ale iodului radioactiv ca, de exemplu, la nivelul sanului.
Este necesar sa se studieze, la nivel international, toate efectele pe care explozia de
la Cernobal le-a exercitat pe termen lung asupra sanatatii; trebuie incluse
confirmari ale diagnosticelor initiale, rolul unor determinari sigure si corelarea
incidentului cu valorile dozimetrice. Pentru desfasurarea unui astfel de studiu ar fi
necesar sa se aloce doar o mica parte din fondurile pe care Occidentul le ofera
Ucrainei pentru a inchide si ultimul dintre cele patru reactoare de la Cernobal. In
lipsa unui studiu adecvat nu se va putea face o evaluare autorizata a tuturor
consecintelor; drept urmare, s-ar putea ca unele grupuri sa accepte neconditionat
cele mai grave dintre efectele pretinse, iar altele sa afirme ca pe termen lung nu au
fost decelate decat cazuri de neoplasm tiroidian.
Un alt exemplu al corelatiei dintre gradul de rigurozitate a datelor stiintifice
si interesul fata de rezultatele cercetarii ni-l ofera raspunsul la problemele incalzirii
globale. Este important sa ne intrebam nu daca exista efectiv o corelatie intre cauza
si efect, ci daca este sau nu posibil ca influenta activitatii umane asupra
fenomenului de incalzire globala sa justifice modificarea acestei activitati.
Raspunsul este, categoric, da, si, in acest sens, gradul in care contributia activitatii
nucleare ar putea reduce incalzirea globala trebuie supus unei dezbateri serioase,
bazate pe compararea tuturor efectelor exercitate de generatoarele de energie
conventionala si nucleara asupra sanatatii. Sunt, insa, greu de depasit dificultatile
create atat de exagerarea pretinselor consecinte ale Cernobalului asupra sanatatii,
cat si de erorile si musamalizarile care apar chiar la nivelul industriei nucleare.
Este putin probabil ca explozia de la Cernobal sa reprezinte ultimul dezastru
nuclear major; indubitabil, vor mai aparea si alte evenimente care sa impuna o
reactie la nivel mondial. Agentiile internationale au intampinat dificultati
considerabile in gestionarea unui eveniment cu semnificatie mondiala, survenit in
cadrul unui puteri mondiale izolata stiintific si supusa ea insasi unor uriase
schimbari economice si politice. Pentru a evita astfel de confuzii, pe viitor e bine
sa fie avuta in vedere posibilitatea aparitiei unor situatii conflictuale intre
suveranitatea tarii unde s-a produs incidentul si importanta lui pentru restul lumii,
asigurandu-se o investigatie impartiala. In ceea ce priveste consecintele unor atare
incidente asupra sanatatii, este evident rolul conducator al OMS care, fata de 1986,
si-a schimbat considerabil optica in aceasta privinta. Este oportuna implicarea
organizatiei nu atat in coordonarea, cat in facilitarea cercetarilor, care ar putea sa
fie controlate de grupuri de experti independente, selectate de organizatiile
stiintifice internationale de profil, precum si de statele care fie sunt interesate
direct, fie doar finanteaza studiile.
Este necesar sa tragem invataminte din accidentul de la Cernobal si sa
hotaram cum anume sa coordonam implicarea statelor lumii in investigarea unor
dezastre majore, astfel incat de beneficiile obtinute sa se bucure atat tara afectata,
cat si intreaga omenire. Vom reusi, astfel, sa reducem riscul producerii unor noi
dezastre si sa ne dezvoltam capacitatea de-a gasi solutiile adecvate in cazul in care
apar consecinte nedorite.
Cercetarile efectuate de DW au fost finantate de Comisia Europeana.
Participarea lui la conferinte a fost sprijinita de Comisia Europeana, OMS si
Fundatia Sasakawa. A fost implicat in infiintarea Bancii de Tumori de la Cernobal
(sprijinita de organizatiile mentionate, precum si de NCI), fiind si presedinte al
proiectelor ei stiintifice. Nu a primit nici o recompensa personala de la nici una
dintre organizatiile mentionate in editorial.

Turism pe locul unei tragedii

La 30 de ani de la accident, Cernobîl rămâne un loc paradoxal. Deşi accesul
este strict interzis în zonele puternic contaminate, perimetrul a devenit atracţie
turistică. La Kiev, există zeci de operatori care au creat trasee speciale, pentru cei
interesaţi de „turism extrem”. În Pripiat, tocmai a sosit un grup de turişti. Oamenii
se grăbesc să facă fotografii, ghidul nu le permite să stea prea mult în zonă, din
cauza radiaţiiilor. Vizitatorii spun că este o experienţă stranie.

Aproape 10.000 de oameni vin, în medie, pe an, să vadă cum arată zona.
Operatorii turistici spun însă că este vorba de ceva mai mult decat un simplu prilej
pentru o fotografie de vacanță.
 Victor Korol, reprezentant agenţie de turism specializată în vizite la
Cernobîl: „Când am început excursiile la Cernobîl, în anul 2000, am avut doar vreo
1.500 de vizitatori. După cinci ani erau 3500, iar în anul 2012 aproape 12.000”. Pe
oamenii care se duc acolo preferăm să nu-i numim turişti, ci vizitatori. Am vrut să
le arătăm oamenilor ce se poate întâmpla când „băieţii mari” se joacă cu „jucării”
mari şi periculoase. Când oamenii vin aici pot să fie martori la ce consecinţe
dezastruoase pot fi”.

Specialiştii spun că, în realitate, natura se va regenera complet în zeci sau

chiar sute de ani la Cernobîl. Până atunci, locul rămâne un laborator uriaş pentru
experimente în medii extreme.

Pe 15 martie 2011, reactorul numărul 2 al centralei de la Fukushima,

Japonia, a explodat, în urma unui tsunami. Autorităţile au anunţat „valori
dramatice ale radioactivității” şi au evacuat zona. Accidentul a forţat comunitatea
internaţională să-şi îndrepte din nou atenţia spre Ucraina. Datele adunate de
oamenii de ştiinţă în zona de excludere de la Cernobîl au devenit astfel esenţiale
pentru înţelegerea efectelor radiaţiilor. Dincolo de ştiinţă, Cernobîl rămâne o
constantă aducere aminte a riscurilor pe care le presupune jocul oamenilor cu
energia nucleară. Rămâne un muzeu în aer liber, pe locul unei tragedii care a
schimbat lumea. 
 10. Laser. Aplicatii ale Laserului

Prin exemple concrete este ilustrată influenţa benefică pe care a exercitat-o

inventarea laserului asupra dezvoltării ştiinţei, tehniciii a diverselor ramuri ale
economiei. Utilizarea laseruluii în prelucrarea materialelor capătă o importanţă
economică mereu crescândă.
Avantajul laserului rezidă în prelucrarea rapidă şi fără contact a celor mai
diverse materiale, lumina laser fiind aplicată cu mare precizie şi exact controlată.
Razele laser, de asemenea, sunt utilizate pe larg în medicină, precum şi în
automatizarea celor mai diverse procese.
Spre deosebire de radiaţiile termice obişnuite, radiaţia laser are o serie de
proprietăţi valoroase şi deosebit de importante: este coerentă, monocromatică şi de
mare intensitate.
Coerenţa reprezintă proprietatea unei surse de a emite radiaţii de aceeaşi
frecvenţă şi cu un defazaj constant în timp, iar monocromaticitatea este
proprietatea radiaţiei de a avea aceeaşi culoare spectrală.
Datorită proprietăţilor sale, radiaţia laser poate fi concentrată, cu ajutorul
unor lentile speciale, într-un focar punctiform, spre deosebire de radiaţia luminoasă
a unei lămpi obişnuite cu incandescenţă. Aceasta explică puterea specifică
considerabilă a radiaţiei laser în focar care poate atinge valori de până la 109
W/cm2.
Proprietăţile unice ale radiaţiei laser au făcut ca generatoarele cuantice să fie
un instrument de neînlocuit în cele mai diverse domenii ale ştiinţei şi tehnicii.

LASERELE TEHNOLOGICE
Laserele de mare putere cu acţiune continuă sunt utilizate pentru taierea,
sudarea şi lipirea pieselor din diferite materiale. Temperatura înaltă
în fasciculul laser permite sudarea unor materiale, imposibilă de realizat prin alte
tehnologii (de exemplu, metal şi ceramică). Monocromaticitatea înaltă a radiaţiei
permite focalizarea razei luminoase într-un punct de ordinul submicronilor
(datorită lipsei dispersiei) si utilizarea ei la executarea microcircuitelor. La
prelucrarea pieselor în vid sau în atmosferă de gaz inert fasciculul laser poate fi
introdus în camera tehnologică printr-un geam transparent.
Fasciculul laser este „ideal” de rectiliniu şi poate servi ca o „riglă” foarte
comodă pentru orientare. Laserul cu impulsuri este folosit în geodezie şi
construcţia de case, pentru măsurarea distanţelor pe teren după timpul de
parcurgere de către impulsul de lumină a distanţei dintre două puncte.
 COMUNICAŢIILE LASER
Laserele au produs o revoluţie în telecomunicaţii şi în tehnica de imprimarea
informaţiei. Existăo legitate simplă: cu cât e mai înaltă frecvenţa purtătoare a
canalului de telecomunicaţie, cu atât e mai mare capacitatea de transmisie a
acestuia. Tocmai de aceea în legătura radio, realizată iniţial pe unde lungi, s-a
trecut treptat la unde tot mai scurte. Cum se ştie, lumina este o undă
electromagnetică ca şi undele radio, numai că are lungimea de zeci de mii de ori
mai scurtă. Ca urmare, cu ajutorul unui laser se poate transmite de zeci de mii de
ori mai multă informaţie, decât printr-un canal radio cu unde ultrascurte. Legătura
laser se realizeazăprin fibre optice care reprezintă nişte fire subţiri din sticlă şi în
care lumina, datorită reflexiei interioare totale, se propagă practic fără pierderi la
distanţe de sute de kilometri.
Fasciculul laser este utilizat la imprimarea şi citirea imaginilor (inclusiv în
mişcare) şi a sunetelor pe CD-uri.

LASERUL ÎN MEDICINĂ
Tehnica laser se întrebuinţeazăpe larg în chirurgie şi în terapie. Cu raza laser
introdusăprin pupilă „se sudează” retina desprinsăde pe globul ochiului şi se
corectează defectele de vedere. Intervenţiile chirurgicale efectuate cu „bisturiul
laser” traumatizează mai puţin ţesuturile vii. În plus, radiaţia laser de mică putere
grăbeşte cicatrizarea rănilor şi exercită o influenţă asemenea acupuncturii. În
ingineria genetică şi nanotehnologii (tehnologii care operează cu obiecte de
dimensiunile 10-9 m), cu ajutorul laserului se taie şi se combină fragmente de
gene, molecule biologice şi obiecte cu dimensiuni de ordinul milionimilor de
milimetru.

LASERUL ÎN CERCETAREA ŞTIINŢIFICĂ

Temperatura şi concentraţia extrem de înaltă a radiaţiei laser oferă
posibilitatea de a studia materia în stări extreme, existente numai în adâncurile
stelelor fierbinţi. Un rol deosebit de important îl joacă laserele în fizica nucleară, la
declanşarea reacţiilor termonucleare. În căutarea de noi surse de energie care să
satisfacă cerinţele mereu crescânde ale omenirii, fizicienii au ajuns la ideea
utilizării în acest scop a reacţiilor termonucleare controlate. Una dintre aceste
reacţii constăîn fuziunea, în anumite condiţii, a unor nuclee atomice mai uşoare şi
formarea unuia mai greu, însoţităde degajarea unei cantităţi imense de energie.
Laserele oferă şi chimiştilor noi posibilităţi în studiul şi cercetarea reacţiilor
fotochimice, cu multiple aplicaţii în tehnologiile chimice moderne. De exemplu,
prin activarea clorofilei cu ajutorul luminii laser se poate accelera şi controla
procesul de fotosinteză, ceea ce deschide noi perspective în obţinerea pe cale
industrialăde carbonaţi şi, eventual, proteine sintetice.

LASERELE ŞI CALCULATOARELE
Cu ajutorul laserelor s-ar putea realiza pe cale optică transmiterea
semnalelor între diferitele componente ale calculatorului, fără ca între acestea să
existe vreun contact. Chiar şi alimentarea calculatorului s-ar putea face cu ajutorul
luminii laser, fără să mai fie nevoie de curent electric. Impulsurile luminoase de
scurtă durată produse de un laser sunt transmise între diferitele elemente
componente prin intermediul unor „conductori” de lumină de tip special, cunoscuţi
sub numele de fibre optice. Aceste „cabluri” de lumină sunt, de fapt, fire de sticlă
foarte subţiri în care lumina, pătrunzând sub un unghi oarecare faţa de axul
firului,se propagăprin reflexii repetate pe pereţii firului, acoperit cu o peliculă
extrem de finătot din sticlă, dar având indicele de refracţie mai mic decât al firului.
Printr-un astfel de fir cu diametrul de numai 1 mm se pot propaga simultan sute de
impulsuri laser.
Aşadar, se contureazăapariţia unei noi generaţii de calculatoare,
calculatoarele optice, a căror construcţie şi principiu de funcţionare diferă mult de
cele ale calculatoarelor electronice.

În prezent existădiverse proiecte de realizare a acestui nou tip de

calculatoare. Fără a intra în detalii, vom menţiona că viitoarele calculatoare vor
avea dimensiuni mult mai mici decât cele electronice, iar informaţiile obţinute,
prelucrate şi redate de calculatoarele optice nu vor mai fi triate după adresă, ca în
calculatoarele electronice, ci după imagini. Aceasta înseamnă că datele nu mai sunt
tratate separat, fiecare în parte, ci există posibilitatea prelucrării lor în grup,
calculatorul optic putând memora dintr-o singură „privire” o mare cantitate de
informaţii. În memoria noilor calculatoare informaţiile sunt reţinute sub formă
de imagini. Se vorbeşte deja de o logicăa imaginilor şi de o aritmetică a imaginilor.
Calculatoarele optice vor avea o memorie imensă, capabilă să cuprindă o cantitate
de informaţii echivalentă cu cea conţinută într-o bibliotecă cu milioane de volume,
precum şi o viteză fantastică, de circa 1013– 1014 operaţii pe secundă!
Domeniile de utilizare a laserului, deloc complete, punctate mai sus
ilustrează acea imensă influenţă pe care o exercită laserul în dezvoltarea ştiinţei şi
tehnicii, precum şi în viaţa societăţii moderne. Se poate afirma, fără prea mare
exagerare, că laserul apărut la mijlocul secolului XX a produs un impact asupra
omenirii, asemănător cu acela pe care l-a avut energia electrică şi radioul cu o
jumate de secol mai înainte.
 11. Efectul radiatiilor asupra organismului.

Radiaţiile ionizante pot fi periculoase pentru om. La fel cum soarele poate
arde pielea, aşa şi radiaţiile ionizante pot cauza daune corpului. Cum se întâmplă
acest lucru? În drumul lor, radiaţiile ionizante, care eliberează o cantitate suficientă
de energie, pentru a putea îndepărta unul sau mai mulţi electroni din atomii
ţesuturilor iradiate, dereglând în consecinţă activitatea lor chimică normală în
ţesuturile vii. La un anumit grad de dereglare a acestor procese chimice, celulele
vii nu se mai pot regenera pe cale naturală şi rămân permanent dereglate sau mor
(în cazul distrugerii ADN-ului).

Gradul de severitate al efectelor radiaţiei depinde de:

 durata expunerii
 intensitatea radiaţiilor
 tipul radiaţiilor

Expunerea la o doză foarte mare de radiaţii poate conduce în scurt timp la

arsuri ale pielii, stări de vomă şi hemoragii interne; organismul nu poate genera
celule noi într-un timp foarte scurt. Expunerea îndelungată la doze mai mici de
radiaţii poate cauza apariţia cu întârziere a cancerului şi posibil a unor boli
ereditare, lucru constatat în special la supravieţuitorii bombardamentelor de la
Hiroshima şi Nagasaki.

 
Doza de radiaţii 

Măsurăm nivelul de radiaţii la care o persoană este expusă şi riscul rezultat

în urma expunerii, folosind conceptul de doză, care în termeni simpli, este o
măsură a energiei livrate de respectiva radiaţie către ţesutul uman.
Cea mai simplă formă de exprimare a dozei este doza absorbită, care se defineşte
ca fiind energia absorbită de radiaţie într-un kilogram de ţesut. Unitatea de doză
absorbită se exprimă în Joule pe Kilogram (J/kg) şi are denumirea de gray
(Gy)Unitatea tolerată de doză absorbită este rad-ul (radiation absorbed dose). 1 Gy
= 100 rad.

Deoarece o doză absorbită, în cazul unei radiaţii alfa, produce mai multe
distrugeri ţesuturilor vii faţă de aceeaşi doză produsă de radiaţiile beta şi gama,
doza absorbită se înmulţeşte cu o constantă (care este egală cu 20 pentru radiaţiile
alfa şi cu 1 pentru cele gama şi beta), pentru a obţine doza echivalentă. Această
doză echivalentă este măsurată în următoarele unităţi – Sievert (Sv) sau rem (1 Sv
= 100 rem). Deoarece un 1 Sv reprezintă o doză extrem de ridicată şi, prin urmare,
dozele sunt deseori exprimate în mSv (miimi de Sievert). De exemplu, o persoană
normală, care nu este expusă unor surse suplimentare naturale sau artificiale de
radioactivitate, primeşte o doză a radiaţiei naturale între 2 şi 3 mSv pe an.
Sensibilitatea ţesuturilor umane la radiaţie diferă în funcţie de ţesut, de exemplu o
doză de 1 Sv la organele de reproducere este mai dăunătoare decât 1 Sv la ficat.
Doza efectivă se calculează prin aplicarea factorilor de ponderare la dozele
echivalente pentru fiecare organ şi prin însumarea contribuţiilor din diferite organe.
Unitatea de măsură pentru doza efectivă este de asemenea sievertul (Sv).
Doza efectivă reprezintă suma ponderată a dozelor echivalente, provenite din
expunere externă şi internă, efectuată pentru toate ţesuturile şi organele corpului
uman. Unitatea de doză efectivă este tot sievert-ul.
Unitatea tolerată de doză echivalentă este rem-ul (röntgen equivalent man). 1 Sv =
100 rem.

Exemple de doze

Doza echivalentă
Activitate
primită de o persoană
Doza medie mondială
2,8 mSv pe an
din toate sursele
Zbor cu avionul dus –
0,1 mSv
întors Europa–SUA
Radiografie pulmonară 0,1 mSv
Procedură medicală cu
5–10 mSv
doză ridicată
 
Căile de contaminare ale organismului uman

In situaţia expunerii la doze care depăşesc limitele maxim admise, fie că

vorbim de personal care lucrează în mod direct cu sursele de radiaţii sau de
persoane afectate în cazul unui accident nuclear efectele asupra sănătăţii acestora
depind în mare măsură şi de modul de contaminare.
Contaminarea externă se referă la depunerea accidentală pe piele sau
îmbrăcăminte a radionuclizilor fixaţi, incluşi sau adsorbiţi pe/în particule de praf.
Iradierea organismului rezultă din radiaţiile beta şi gamma ale radionuclizilor
contaminanţi care produc arsuri caracteristice, în funcţie de activitatea şi timpul de
înjumătăţire fizică a acestora şi de energia radiaţiilor. Acestea pot evolua
asemănător cu arsurile produse de orice alt agent fizic sau chimic.

Contaminarea internă este dată de pătrunderea accidentală a radionuclizilor

în organism prin inhalare, ingestie sau prin piele.

a. Contaminarea internă prin inhalare se datorează prafului sau aerosolilor

contaminaţi de căderile radioactive provenite de la testele sau de la
accidentele nucleare majore. Gradul de contaminare internă pe această cale
depinde de caracteristicile particulelor radioactive (încărcare radioactivă şi
electrostatică, mărime, densitate, compoziţie chimică etc.).
b. Contaminarea internă pe cale digestivă se realizează în urma consumării de
alimente şi apă contaminate, direct din depuneri sau prin transferul
diferitelor substanţe radioactive în interiorul lanţului trofic.
c. Contaminarea prin piele (absorbţie tegumentară), are importanţă redusă;
puţini radionuclizi diluaţi în apă pătrund prin tegumentele intacte (cazul
celor din grupele alcalinelor şi alcalino-pământoaselor). In primele 12 zile de
după accidentul de la Cernobâl, principala cale de contaminare a omului a
fost cea prin inhalare, după care ponderea a trecut la cea prin ingestie.

In primele 12 zile de după accidentul de la Cernobâl, principala cale de

contaminare a omului a fost cea prin inhalare, după care ponderea a trecut la cea
prin ingestie.
 
Efectele biologice

Radionuclizii pătrunşi în organismul omului pot fi repede detectaţi în sânge,

urină (iod 131, cesiu 137) şi fecale (stronţiu 90). Majoritatea radionuclizilor
pătrunşi în organism se comportă foarte asemănător cu elementele chimice din care
provin sau cu care se aseamănă din punct de vedere al proprietăţilor chimice; astfel
ritmul de acumularea şi eliminarea radionuclizilor în şi din om, pot fi calculate
suficient de precis cu ajutorul unor modele matematice . Toxicitatea radionuclizilor
patrunsi in organism depinde de: activitatea acestora, forma chimică, tipul şi
energia radiaţiilor emise, timpii de înjumătăţire fizică şi biologică. În contaminările
externe radionuclizii beta emiţători sunt cei mai periculoşi, în contaminările interne
cei alfa emiţători, în timp ce radionuclizii gamma emiţători produc iradiere, dar
mai redusă, în ambele cazuri.
 Radionuclizii pătrunşi în organism, în funcţie de proprietăţile fizice şi
chimice (ale elementelor chimice din care fac parte) sunt metabolizaţi diferit,
putând fi împărţiţi astfel:

 transferabili, sunt radionuclizii în combinaţii solubile în mediul biologic,

care difuzează cu uşurinţă în organism, precum: hidrogen 3, carbon 14, radiu
226, cesiu 137, cesiu 134, stronţiu 90, stronţiu 89, iod 131 etc.,
 netransferabili, radionuclizii în combinaţii insolubile la orice pH din mediul
biologic, practic difuzează puţin sau de loc în corp, chiar dacă au trecut de
bariera intestinală. Acesta este cazul plutoniului 239 care are ca organ critic
ficatul, unde staţionează ceva timp, după care este eliminat prin urină

Radionuclizii odată ajunşi în sânge, trec în în ţesuturi, unde o parte este fixată
( între 30 şi 70 la sută), cealaltă fiind eliminată prin urină, fecale şi transpiraţie. In
funcţie de activitatea metabolică a diverselor ţesuturi, radionuclizii pot fi eliminaţi
sau recirculaţi în sânge şi fixaţi din nou.

 De exemplu, în comparaţie cu stronţiul radioactiv, care odată fixat în

sistemul osos nu mai poate fi eliminat cu uşurinţă, cesiul radioactiv care se
acumulează în organele moi şi în sistemul muscular, este metabolizat intens,
ceea ce permite eliminarea sa mult mai rapidă din organism. Astfel, în cazul
unui om adult, dacă stronţiul 90 fixat în sistemul osos se reduce la jumătate
abia după cca 7000 zile, cesiul 137 se reduce la jumătate mult mai repede, în
50 – 150 zile.
 O atenţie deosebită este acordată de specialiştii în radioprotecţie
radionuclidului hidrogen 3, numit şi tritiu, cu care se poate contamina
mediul, implicit şi omul, în condiţii de funcţionare necorespunzătoare a unei
centrale nucleare cu reactor CANDU (cum este şi cea de la Cernavodă).
Tritiul este reţinut în organism aproape 100% la pătrunderea pe cale
pulmonară, 50% prin pielea intactă şi 100% pe cale digestivă (mai ales din
apa contaminată), dar este eliminat repede.
 Alţi izotopi "ţintesc" anumite organe şi ţesuturi şi au o rată de eliminare mult
mai scăzută. De exemplu, glanda tiroidă absoarbe o mare parte din iodul 131
care intră în corpul uman. Dacă sunt inhalate sau înghiţite cantităţi suficiente
de iod radioactiv, glandă tiroidă poate fi afectată serios în timp ce alte
ţesuturi sunt relativ puţin afectate. Iodul radioactiv este unul din produşii
reacţiilor de fisiune nucleară şi a fost unul din componentele majore ale
contaminării produse de explozia de la Cernobâl. Acumularea sa în
 organismele unor copii a dus la multe cazuri de cancer tiroidian la copii din
zonele foarte contaminate din Belarus (Gomel).

Radioizotopii şi organele lor ţintă

 
Element Organele, ţesuturile
radioactiv afectate
I-131 Tiroidă
Măduva şi suprafaţa
Sr -90, Pb-210
oaselor
S-35 Întreg corpul
H-3 Fluidele din corp
C-14 Ţesuturile grase

Activitatea radionuclizilor pătrunşi în organism prin una din căile de

contaminare amintite, este proporţională cu cantitatea sau concentraţile existente la
intrarea în organism. După ce radionuclizii au intrat în sânge, situaţia devine mai
gravă după ce aceştia s-au fixat deja în organele lor "ţintă". In consecinţă, este mult
mai important ca în caz de contaminare radioactivă, să se acţioneze rapid pentru
limitarea expunerii la respectiva sursă, de exemplu prin îndepărtarea şi izolarea
sursei respective, sau prin părăsirea zonei contaminate.

Caracterul determinist şi probabilistic sau stochastic al efectelor

Odată ce radionuclizii respectivi intră în organismul uman, energia eliberată de
radiaţiile ionizante poate fi dăunătoare. In situaţia încasării unei doze mari (6 – 10
Sv) în timp scurt, celulele diferitelor organe pot fi distruse, ducând la moartea
persoanei în urma expunerii la radiaţii. La un nivel de expunere mai scăzut,
persoana respectivă poate suferi vătămări ireversibile, cum ar fi arsuri profunde
cauzate de radiaţii. Dacă expunerea este mai redusă (dar în continuare foarte
ridicată în comparaţie cu nivelurile normale) efectele sunt de natură temporară,
cum ar fi înroşirea pielii. Sub un anumit nivel de expunere – numit prag – aceste
efecte nu mai apar. Peste acest prag, gravitatea efectelor creşte odată cu doza.
Aceste tipuri de efecte se numesc efecte determininiste. Dacă acestea se produc,
putem fi siguri că au fost cauzate de radiaţii.
Nivelurile de radiaţii mai scăzute – inclusiv nivelurile la care suntem expuşi
în mod normal – nu distrug celulele dar pot cauza modificări la nivelul acestora
(prin deteriorarea ADN-ului). În multe cazuri, modificările vor fi benigne sau vor
putea fi remediate de organism. Cu toate acestea, există posibilitatea ca, ulterior,
modificările să devină maligne adică să ducă la apariţia cancerului sau, dacă sunt
afectate organele de reproducere, copii persoanei respective pot fi afectaţi.
Probabilitatea producerii unor astfel de efecte – cunoscute ca efecte
stocastice – creşte odată cu doza, dar nu se poate determina, prin examinarea unei
anumite persoane, dacă efectul de care suferă a fost cauzat de radiaţii sau de
altceva. Se presupune că orice nivel de expunere, oricât ar fi de mic, implică un
risc: la niveluri de expunere foarte scăzute riscul este foarte mic, dar se presupune
că nu este zero.
 12. Fuziune si Fisiune.

Reactiile nucleare schimba nucleele atomilor, astfel incat atomii sa se

schimbe dintr-un element in altul. Cele doua tipuri de baza ale reactiilor nucleare
sunt fisiunea si fuziunea nucleara. Uneori, oamenii au dificultati in a-si aminti
care este fisiunea si care este fuziunea. Tot ce trebuie sa tineti minte este ca
“fuziune” inseamna “contopire”, prin urmare, reactiile de fuziune reprezinta
imbinarea atomilor mai usori pentru a forma atomi mai grei. Cuvantul “fisiune”
inseamna “divizare”, prin urmare, aceasta reactie implica divizarea atomilor grei in
elemente mai usoare.

Fuziunea nucleara

Cea mai simpla reactie de fuziune nucleara este transformarea hidrogenului

in heliu. Patru atomi de hidrogen fuzioneaza pentru a crea un singur atom de heliu
si unele produse derivate, inclusiv energie. La fel ca cele mai multe reactii
nucleare, aceasta transformare nu se petrece intr-un singur pas. Cei patru atomi de
hidrogen fuzioneaza intr-un singur atom de heliu, in decursul mai multor etape.
Aceasta reactie elibereaza energie deoarece atomul de heliu care a fost produs are
masa usor mai mica decat cei patru atomi de hidrogen care au inceput reactia. In
toate reactiile nucleare producatoare de energie, masa totala a produselor rezultate
dupa reactie este mai mica decat masa totala dinainte de reactie. Masa pierduta este
transformata in energie.

Transformarea hidrogenului in heliu este cea mai frecventa reactie de

fuziune nucleara. Aceste reactii ofera energie soarelui nostru si celorlalte stele.
Cand se termina proviziile de hidrogen, stelele masive pot ajunge sa fuzioneze
elemente mult mai grele, pana ajung la fier. Fuzionarea atomilor mai grei este un
proces care consuma energia, mai degraba decat sa o elibereze. Prin urmare,
reactiile de fuziune care creeaza atomi mai grei decat fierul pot avea loc numai in
cazul in care exista o abundenta de energie, cum ar fi atunci cand o stea masiva
explodeaza ca o supernova. Fierul este granita dintre fuziune si fisiune.
Fuziune nucleara, Foto: lookfordiagnosis.com

Fisiunea nucleara

In reactiile de fisiune nucleara, atomii elementelor mai grele (cum ar fi

uraniul sau plutoniul) sunt divizati pentru a forma elemente mai usoare. Ca si
reactiile de fuziune, reactiile de fisiune nucleara urmeaza o serie de etape. In mod
normal, elementele mai usoare decat fierul nu sunt supuse reactiilor de fisiune
nucleara, deoarece acestea necesita energie, mai degraba decat sa o elibereze.
Atunci cand atomii mai grei decat atomii de fier sunt supusi reactiilor de fisiune
nucleara, este eliberata energie, deoarece masa totala a produselor rezultate este
mai mica decat masa initiala. Masa suplimentara este transformata in energie.
Fisiune nucleara, Foto: badgeronline.co.uk

Exemple de reactii de fuziune si fisiune

Centralele nucleare produc energie prin reactii de fisiune nucleara.

Combustibilul utilizat de acestea il reprezinta elementele radioactive, cum ar fi
uraniul. Adeseori, produsele rezultate in urma acestor reactii sunt deasemenea
radioactive. Cu masuri de precautie adecvate, energia nucleara poate fi sigura, insa
multi oameni se tem de combustibilii radioactivi si de produsele finale ale acestora.
Multi oameni de stiinta lucreaza pentru a produce reactii de fuziune nucleara
controlate, insa pana acum nu au avut succes. Daca reusesc, atunci combustibilul si
produsele finale (hidrogenul si heliul) nu vor fi periculos de radioactive.

Reactiile de fuziune nucleara necesita temperaturi foarte ridicate, cum sunt

cele gasite in nucleul soarelui nostru. Cativa oameni de stiinta sustin ca au produs
reactii de fuziune la rece, cand au fuzionat hidrogenul in heliu la temperatura
camerei. Daca acest lucru ar fi intr-adevar posibil, asemenea reactii ar ajuta foarte
mult omenirea in ceea ce priveste problema energiei. Cu toate acestea, alti oameni
de stiinta nu au reusit sa recreeze acest experiment, iar afirmatiile legate de
fuziunea la rece au fost discreditate.

Armele nucleare pot folosi fie fuziunea nucleara, fie fisiunea nucleara.
Bombele atomice utilizeaza fisiunea nucleara a atomilor de plutoniu sau uraniu
pentru a-si produce explozia. Bombele cu hidrogen, care sunt mai puternice, isi
produc energia prin fuzionarea hidrogenului in heliu. Reactiile de fuziune si fisiune
nucleara joaca un rol important in producerea energiei solare si nucleare. Acestea
alimenteaza si cele mai periculoase arme pe care le cunoastem.
 13. “Mlastina radioactiva

Prin mlastina radioactiva intelegem nocivitatea mediului inconjurator–

fenomen teluric radiant cu urmări nefaste asupra funcţionalităţii organismului
uman şi animal, cunoscut încă din antichitate dar foarte puţin cercetat la modul
oficial în epoca modernă.

         Efectele patogene ale radioactivităţii naturale şi ale radioactivităţii  artificiale

cauzate de activităţi umane, sunt cumulative organic pe termen lung şi determină
apariţia unor boli considerate incurabile de medicina alopată actuală.

         Radioactivitatea naturală este una dintre componentele de bază ale mediului

înconjurător terestru. Potrivit concluziilor oamenilor de ştiinţă, nivelul
radioactivităţii naturale este determinat de prezenţa elementelor radioactive din sol,
din vegetaţie, din ape subterane şi de suprafaţă, din aer, din organisme umane,
animale şi vegetale; la care se adaugă radiaţia cosmică de care au parte îndeosebi
cosmonauţii, personalul navigant aerian şi călătorii ce folosesc mijloacele aeriene
de transport.

          La radioactivitatea naturală se adaugă radioactivitatea artificială  cauzată de

activităţi umane cum ar fi mineritul, stocarea rocilor combustibile la suprafaţa
solului, cenuşile şi zgurile zburătoare din preajma termocentralelor electrice,
scăpări de particule nucleare (iod radioactiv, plutoniu, cesiu) în preajma centralelor
atomoelectrice, miile de tone de deşeuri nucleare stocate în diverse zone ale
planetei noastre (deşeurile nucleare râmăn active 10.000 de ani), experimente cu
arme nucleare, etc.

         Potrivit unor estimări făcute de Comitetul ştiinţific al Naţiunilor Unite

privind efectele radiaţiilor atomice (UNSCEAR), concentraţiile elementelor
radioactive din subsol, la suprafaţa solului şi în atmosfera terestră cauzate de
activităţi umane depăşesc nivelul radioactivităţii naturale. Apa, gazele naturale,
materiale de construcţii şi o serie de alte lucruri de uz curent sunt radioactive, la
care se adaugă poluarea planetei până la limita saturaţiei cu diverse substanţe
chimice, folosite fără discernământ de specia umană. În urma poluării apelelor, de
pildă, Marea Japoniei şi Marea Chinei sunt invadate de miliarde de meduze mutant
Nemura de până la 3,60 metri în diamentru şi cu greutatea de până la 300 kg, care
distrug celelalte specii marine. Potrivit  bilologilor, meduzele Nemura nu pot fi
ucise pentru că imediat ce se simt agresate, femelele eliberează milioane de ouă iar
masculii le fertilizează instantaneu. Oule fertilizate cad pe fundul mării şi se
trasformă în polipi, ce dau naştere fiecare la zeci de meduze Nemura. Oamenii de
ştiinţă sunt de părere că din cauza poluării, toate mările şi oceanele terestre riscă să
fie sufocate de meduze  mutant Nemura.

         Pe de altă parte, pământenii trăiesc 24 de ore din 24 într-un păienjeniş de

radiaţii electromagnetice generate de instalaţiile tehnologice terestre şi sub
baleiajul electromagnetic permanent al miilor de sateliţi plasaţi pe orbite
circumterestre – sateliţi pentru telecomunicaţii, meteorologici, de spionaj economic
şi militar şi nu ar fi exclus să existe şi sateliţi cu alte destinaţii. Întâmplător sau nu,
la finele ultimului său mandat prezidenţial, Bil Clinton ceruse iertare poporului
american pentru faptul de a fi permis iradierea experimentală a populaţiei,
îndeosebi a celei din vestul SUA şi monitorizării în secret a efectelor iradierii în
spitale special destinate acestui scop abominal.

         Fenomenul teluric radioactiv denumit focare geopatogene este cunoscut din

timpuri străvechi. În China antică, de pildă, existau edicte imperiale ce sancţionau
cu severitate pe cei care construiau case, înainte ca specialiştii extrasenzitivi
împărăteşti să verifice dacă locul ales era prielnic vieţii, sau se afla sub influenţa
energiilor telurice generatoare de boli.

         Focarele sunt detectabile îndeosebi prin supersimţuri, în special de către

animale, ce evită să staţioneze pe suprafeţele de teren ce se află sub incidenţa
radiaţiilor telurice periculoase. Omul, pierzând pe parcursul evoluţiei sale
abilităţile extrasenzoriale native, încearcă uneori suplinirea acestui handicap
biologic prin observarea comportamentului animalelor în mediul lor natural.
Huţulii din Bucovina, de pildă, încă mai păstrează obiceiul arhaic de a dura
locuinţe şi staule pentru vite pe locurile în care vacile se opresc să rumege iarba
păscută pe parcursul zilei, considerându-l potrivit pentru menţinerea sănătăţii 
oamenilor şi animalelor.

         În epoca modernă, efectele distructive ale radiaţiilor telurice asupra

organismelor biologice au fost trecute sub tăcere. Accesul la informaţii reale
asupra acestui fenomen teluric este doar apanajul unor înalte oficialităţi statale, ce
beneficiază cu discreţie de monitorizarea evoluţiei radiaţiilor geopatogene în
interioarele locuinţelor şi clădirilor în care îşi desfăşoară activităţile diurne.

         În raport cu durata expunerii organismului uman la acţiunea radiatiilor,

simptomele se pot eşalona de la stări inexplicabile de oboseală fizică şi psihică
(îndeosebi seara şi dimineaţa), la insomnii chinuitoare, greaţă, cefalee, ameţeli şi
aritmii cardiace, până la apariţia unor tumori canceroase cu urmări letale.
         Focarele geopatogene sunt cauzate de zăcăminte de uraniu, plumb, cărbuni,
hidrocarburi şi de alte elemente generatoare de radionuclizi. În general, elementele
radioactive sunt antrenate de ape subterane şi răspândite în diverse concentraţii pe
arii geografice extinse.

         Gazele radioactive ce se ridică la suprafaţa solului prin porozitatea scoarţei

terestre - cum ar fi radonul, de exemplu, incriminat pentru apariţia cancerului
pulmonar - se acumulează în subsolurile clădirilor şi pătrund în apartamente,
birouri, hale industriale, spaţii comerciale, etc., de unde sunt inhalate de oameni şi
de animale.

         Suplimentar, organismele vii sunt iradiate din interiorul Pământului şi cu

radiaţii cu parametri fizico-chimici necunoscuţi, ce îşi fac simţită prezenţa prin
efecte nocive induse asupra organismelor biologice, determinabile prin analize
clinice.    

         În urma unor cercetări finalizate în anii 1993 - 1994, autorul a constatat că şi
elementele organice aflate în curs de descompunere în sol ar trebui incluse în gama
focarelor geopatogene. Prin emanaţiile gazoase nocive (gaz metan, hidrogen
sulfurat, etc.) rezultate în urma descompunerii elementelor organice de către
bacterii, depreciază sănătatea celor care locuiesc sau îşi desfăşoară activităţile
profesionale în clădirile situate în atari perimetre. Este vorba de foste gropi pentru
depozitarea gunoaielor menajere şi industriale, foste mlaştini sau necropole,
terenuri infiltrate cu dejecţii umane şi animale, cu produse chimice reziduale, etc.

          Nefrita endemică balcanică (NEB), maladie cronică a rinichilor ce duce

deseori la cancer, care se manifestă la locuitorii satelelor riverane Dunării din
România, Bulgaria, Serbia, Bosnia şi Croaţia, ale cărei cauze nu se cunosc de peste
o jumate de secol, este determinată de  iradierea din această ultimă categorie.        
În prezent, pentru localizarea focarelor geopatogene se foloseşte procedura
standard a biodetecţiei, iar disfuncţiile organice cauzate persoanelor aflate sub
incidenţa acestor radiaţii se pun în evidenţă prin intermediul analizelor clinice
uzuale.

Toate aceste aspecte ne demonstreaza ca oameni traiesc astazi intr-o

“mlastina” radioactiva.
 Bibliografie
1. https://ro.scribd.com/document/230684961/Portofoliu-Biofizic%C4%83
2. http://www.scritub.com/stiinta/fizica/Ochiul-uman-instrument-optic20217152017.php
3. https://ochisanatosi.org/ochiul-uman-instrument-optic-remarcabil/
4. https://invatamfizica.files.wordpress.com/2012/04/ochiul-stefi.ppt
5. http://aparatulauditiv.weebly.com/alcatuirea-urechii.html
6. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ureche
7. http://anatomie.romedic.ro/urechea
8. http://www.scritub.com/stiinta/chimie/RADIOACTIVITATEA-NATURALA-SI-A51271.php
9. http://documents.tips/documents/utilizarea-izotopilor-in-medicina.html
10. https://ro.scribd.com/doc/114989354/Izotopi-radioactivi-in-medicina
11. https://prezi.com/i1xsd87t6nf0/fenomene-optice-in-natura/
12. https://ro.wikipedia.org/wiki/Categorie:Fenomene_optice
13. http://www.referatele.com/referate/fizica/online4/Fenomenele-optice-si-electrice-care-apar-
in-natura-referatele-com.php
14. https://ro.wikipedia.org/wiki/Ultrasunet
15. http://adevarul.ro/economie/stiri-economice/avantajele-dezavantajele-energiei-nucleare-
beneficii-aduce-romania-asteptam-viitor-1_54ba4f7f448e03c0fdaf2ce3/index.html
16. https://voifidoctor.files.wordpress.com/2011/12/12-fiz-curs-12.pdf
17. http://www.referatele.com/referate/fizica/online9/Istoria-consumului-de-energie---radiatii---
Inceputul-erei-atomice-Radioactivitatea-Energia-nucleara-.php
18. http://www.wall-street.ro/slideshow/International/116818/top-10-accidente-nucleare.html?full
19. http://www.ziare.com/mediu/energia-nucleara/cele-mai-mari-dezastre-nucleare-1133191
20. http://sfm.asm.md/ftm/vol2nr1-2/laserul%20in%20slujba%20omului.pdf
21. http://www.anpm.ro/ro/efectele-radiatiilor-asupra-sanatatii-oamenilor
22. https://biblioteca.regielive.ro/referate/fizica/efectele-radiatiilor-asupra-organismului-uman-
153506.html
23. https://destepti.ro/fisiunea-si-fuziunea-nucleara
24. https://ro.scribd.com/document/49269695/Fisiunea-si-Fuziunea-Nucleara
25. https://biblioteca.regielive.ro/referate/energetica/fisiunea-si-fuziunea-nucleara-198070.html