Sunteți pe pagina 1din 81

UNIVERSITATEA TRANSILVANIA BRAŞOV

FACULTATEA DE DREPT ŞI SOCIOLOGIE

SPECIALIZAREA DREPT

Discipina:

DREPT PENAL

TEMA:
PEDEPSELE
ÎN DREPTUL PENAL ROMÂN

BRAŞOV
- 2010 -

Introducere

1
Odată cu apariţia statului apărarea socială împotriva faptelor
periculoase, vatămătoare a devenit o funcţie importantă a acestuia. Prin
indicarea faptelor periculoase şi a sancţiunilor aplicabile pentru cei care
săvârşesc astfel de fapte păgubitoare, iar justiţia penală este cea care
are rolul de a aplicarea acestor sanctiuni pentru stabilirea ordini sociale .
Termenul de justiţie penală este folosit pentru a denumi sistemul
normelor juridice penale care reglemendează relatiile de apărare socială.
Normele şi sancţiunile asigură orientarea conduitelor umane.
Societatea este interesată să asigure ordinea, echilibrul, structurile şi
formele de organizare şi de conducere să asigure funcţionarea tuturor
instituţiilor şi derularea normală a acţiunilor indivizilor şi lucrurilor iar
acest lucru nu este posibil de realizat fără norme juridice şi fără
sancţionarea celor care le încalcă . Sancţiunea este o parte componentă
a normei juridice ea se referă la măsurile şi mijloacele ce se adoptă faţă
de acei indivizi care încalcă regulile, prescripţiile normative .
În dreptul penal sancţiunile ocupă un loc deosebit de important
deoarece ele reprezintă mijloacele esenţiale de realizare a scopului
legii penale, adică acela de a apăra valorile sociale fundamentale ale
societăţii împotriva infractorilor. În legislaţia penală română există trei
tipuri de sancţiuni: pedepsele, măsurile educative şi măsurile de
siguranţă.
Pedeapsa, este una dintre cele mai controversate probleme ale
tuturor timpurilor, ca şi problema existenţei şi de altfel ca cea a sensului
vieţii, frământănd raţiunea umană. Constatăm ca instituţia pedepsei a
evoluat de la o societate la alta în funcţie de evoluţia vieţii sociale, deci
putem spune că pedeapsa se reflectă în fizionomia epocii respective
şi la fel ca şi criminalitatea, se află în dependenţă directă de structura
socială, de particularităţile naţionale, sociale, şi culturale ale ei.
Pedeapsa penală a fost şi va rămâne reacţia de bază a comunităţii faţă
de acest fenomen social negativ. Pedeapsa este un instrument de
violenţă instituţionalizată în mainile statului iar o discuţie despre
fundamentul pedepsei duce inevitabil la cercetarea legitimităţii dreptului
penal1. Nu degeaba s-a repetat până la saţietate că problema dreptului
penal începe şi se sfârşeşte cu fundamentul şi scopul pedepsei.2
Factorul timp joacă un rol imens în viaţa unui om, dar în dreptul penal
acestui factor nu i se acordă importanţa cuvenită. Chiar dacă vârsta
autorului infracţiunii are o greutate decisisvă asupra responsabilităţii
penale, legiuitorul, când stabileşte durata condamnării, este limitat,
desigur, de durata vieţii omeneşti. Dacă unele legislaţii prevăd pedepse
care merg de exemplu, până la o sută de ani, aceasta nu are decât o
1
Cristina Rotaru Fundamentul pedepsei ed C.H.Beck
2
Cristina Rotaru Fundamentul pedepsei ed C.H.Beck

2
importanţă simbolică pentru că nu exprimă durata efectivă a pedepsei.
Analiza devine mult mai complicată dacă încercăm să stabilim valoarea
intrinsecă a factorului „timp”pentru evaluarea consecinţelor pedepsei
privative de libertate.
Timpul fiind un criteriu esenţial pentru sistematizarea vieţii
omeneşti dar măsura fiecărei pedepse are un alt ritm interior pentru un
copil, un adolescent, un adult sau un bătrân. Această valoare a
pedepsei diferă de la o epocă la alta, fapt ce impune luarea în
considerare a valorii specifice a timpului trăit. Politica penală nu poate
face abstracţie de această problemă a ”timpului”, pedeapsa penală
trebuind să fie o „haină pe măsură”. Atitudinea în faţa timpului este
diferită la fiecare din cei patru participanţi la la realizarea actului de
justiţie. legiuitor, judecător, administraţia penitenciară şi condamnatul.
Legiuitorul trăieşte într-o lume abstractă de principii şi reguli de
conduită şi acordă mai puţină atenţie timpului trăit de condamnaţi: durata
pedepselor este stabilită pe baza ideii de retribuţie care încearcă să ţină
cont de pericolul social al faptei şi de cel care emană din personalitatea
autorului său.
Atitudinea judecătorului este concentrată mai ales pe aprecierea
faptei şi mult mai puţin pe înţelegerea personalităţii criminale. Contactul
cu deţinutul în prevenţie este destul de scurt , iar în cadrul audierilor nu
este timp-din păcate-pentru evaluarea trăsăturilor personalităţii celui
judecat.
Atitudinea în faţa duratei pedepsei privative de libertate este mult
diferită la administraţia penitenciară:gardienii şi educatorii, personalul de
învăţământ, şefii secţiilor, directorul şi adjuncţii săi, trăiesc o parte din
viaţă în interiorul închisorii alături de deţinuţi. Ei sunt plasaţi atât de
aproape de condamnat încât îl pot observa şi pot ajunge la o cunoaştere
aprofundată a personalităţii lui. Cu unele rezerve, timpul trăit de gardieni
şi de deţinuţi este asemănător.
Ajungem la deţinutul care percepe timpul dintr-o poziţie coercitivă,
apăsătoare şi artificială. Prin însăşi situaţia sa, deţinutul prezintă un
univers uman specific, plin de contradicţii, frustrări şi neîmpliniri. Fiecare
vine în penitenciar ca urmare a unei conduite antisociale flagrante, a
săvârşirii unor infracţiuni, dintre care unele deosebit de grave. Mulţi
dintre ei nu se pot adapta din punct de vedere social, incapabili să
integreze în cerinţele normelor de convieţuire socială.
Această valoare a timpului diferă de la o epocă la alta, fapt ce
impune luarea în considerare a valorii specifice a timpului trăit.
Răspundera penală este instituţia juridică care cuprinde ansamblul
noemelor juridice care reglementează raporturile juridice care se nasc în
sfera activităţii de tragere la raspundere penală a tuturor celor care
încalcă sau ignoră ordinea de drept prin săvârşirea de infracţiuni care se

3
desfăşoară de autorităţile publice, în temeiul legii, guvernată de principii
proprii, în scopul apărării valorilor sociale esenţiale confirmate de ordinea
constituţională în vederea menţinerii şi promovării ordini juridice şi
binelui public3.

Capitolul 1. Istoricul pedepsei penale


Secţiunea 1.
Dreptul de a pedepsii in diferite civilizaţii
Istoria pedepsei cu moartea este o parte a istoriei dreptului penal
în genral şi a istoriei pedepsei în special. O priviere asupra evoluţiei
3
Lidia Barac constantele şi variabilele dreptului penal

4
acestei pedepse dă posibilitatea sa se constate că ea a jucat un rol
deosebit fiind un instrument de represiune deşi nu în egală măsură şi
totdeuna eficace folosit de clasele dominante în diferite orânduiri sociale
Expunera privind evoluţia aceestei pedepse face necesară sublinirea
caracterului ei de clasă aşa cum acesta s-a manifestat în istoria dreptului
penal mai ales în practica judiciară prin aplicarea acestei pedepse.
Începând însă cu creştinismul, s-a dezvoltat ideea de
responsabilitate etică a delicventului. Ca urmare a influenţei pe care
exercitat-o teoria ecleziastică a penitenţei pedeapsa reprezenta conform
doctrinei din Evul Mediu un răspuns la culpabilitatea morală a
delicventului4.
În cultura şi civilizaţia mesopotomiană dreptul era considerat de
către sumero – babilonieni ca având un caracter divin, garantat regele
Soarelui şi al Justiţiei – Samaş. Crima fiind considerată ca o manifestare
diabolică, ca o expresie a păcatului.
În faza nomadă, poporul evreu avea drept lege supremă
„răzbunarea sângelui”, „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte, mână pentru
mână, picior pentru picior”. Crima era pedepsită cu moartea iar familia
celui mort trebuia să-l ucidă pe ucigaş sau pe un membru al familiei
acestuia.
În epoca sumeriană pedepsele erau date de tribunalele care îşi
desfăşurau activitatea pe baza unei proceduri judiciare bazată pe:
declaraţiile martorilor, notabilităţile statului, jurământului părţilor,
expertize, probe materiale iar pedepsele erau modelate după legea
talionului.
Dreptul asirian prevedea pedepse ca înecarea, arderea dar
admitea răscumpărarea sclavilor şi urmărea să limiteze arbitrariul
judecătorilor.
În Egipt, în timpul Regatului Nou (1650 – 1085 î.Hr.) se aplică
pedeapsa cu moartea pentru rebeliune, conspiraţie contra statului,
omucideri, viol şi adulter feminin, iar judecătorilor corupţi li se aplică
pedeapsa capitală care se executa prin sinucidere impusă.
Justiţia era administrată de sfatul bătrânilor clanului în perioada
vieţii nomade, iar în perioada vieţii sedentare de bătrânii satului. Cu
trecerea la viaţa sedentară, comunitatea teritorială a luat locul comunităţii
de familie de sânge. Se menţine pedeapsa capitală pentru omucidere
voluntară, răpirea de persoane, idolatria, sodomia. Se lua în considerare
numai fapta săvârşită, consumată, conceptele de „tentativă” sau
„complicitate” erau necunoscute. În atenuarea pedepselor capitale, la
evrei intervin alte noţiuni juridice: premeditare, circumstanţe atenuante,
legitimă apărare .
Regimul juridic chinez se caracterizează printr-un sistem de
4
Cristina Rotaru Fundamentul Pedepsei ed C.H.Beck

5
represiune penală extrem de sever: pedeapsa capitală (pentru beţivi –
epoca Chang); - sugrumarea, decapitarea, ruperea corpului în două,
aruncarea vinovatului într-un cazan cu apă fiartă – loviturile de bici sau
baston. Pedepsele erau extinse asupra întregii familii a vinovatului.
În civilizaţia aztecă, legile erau aduse la cunoştinţă în scris.
Crimele care erau pedepsite cu moartea sunt cele care contraveneau
ordinii religioase, insulta adusă zeilor, furtul din incinta templelor,
asasinatul chiar dacă cel ucis era sclav, femeia adulteră, cei care se
îmbătau public.
În epoca elenistică natura pedepselor aplicate varia în funcţie de
condiţia socială a celor vinovaţi: pedepse pecuniare, exilul temporar, sau
definitiv, pierderea drepturilor civile, închisoarea şi supliciile. Trădătorii şi
profanatorii locurilor sacre erau condamnaţi la moarte.
Epoca iluministă a deschis dezbaterea cu privire la legiferarea
sancţiunilor penale si aceasta perioada a reprezentat epoca de maxima
efervescenţă a acestei instituţii care ulterior nu a mai pasionat cultura
penalistă. Schimbările apărute în gândirea oamenilor, datorită multiplelor
evenimente desfăşurate în sec al XVIII-lea, a dus la apariţia unei epoci
de mari „scandaluri” pentru justiţia tradiţională şi la nenumărate proiecte
de reformă, o nouă teorie a legii şi a crimei, o nouă justificare morală sau
politică ale dreptului de pedeapsi; abolirea vechilor ordonanţe şi
dispariţia treptată a vechilor cutume, epocă în care apar în proiect sau
sunt redactate coduri penale „moderne”: Rusia 1769, Prusia 1780,
Pennsylvania şi Toscana 1786, Austria 1788, Freanţa 1791.
Din numărul mare de transfrmări, trebuie să ne oprim la una:
dispariţia supliciilor. În câteva zeci de ani a dispărut corpul torturat,
dezmembrat, amputat, însemnat pe faţă sau umăr, expus viu sau mort,
oferit ca spectacol. A dispărut corpul ca ţintă principală a represiunii
penale.
La sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul celui de-al XIX-lea,
sumbra sărbătoare pontivă este pe cale să se stingă. Ceremonialul
pedepsei tinde să se eclipseze, transformîndu-se într-un nou act
procedural sau administrativ.Pedepsirea cu recunoaşterea publică a
greşelii fusese abolită în Franţa pentru prima oară în 1891, apoi din nou
în 1830, iar în Anglia în 1837. Muncile publice, care în Austria, Elveţia şi
în unele state S.U.A, cum ar fi Pennsylvania, trebuia prestată în plină
stradă sau pe principalele drumuri de ocnaşi cu zgarda de fier, în haine
prestriţe, cu bile de fier la picioare ţi care intrau în contact cu mulţimea
de pe margini prin provăcări, vorbe de insultă, lovituri, manifestări de ură
sau la compicitate, sunt aproape pretutindeni suprimate la sfârşitul
secolului al XVIII- lea sau în prima jumătate a celui de-al XIX-lea.
Evoluţia pedepsei de la forma primitivă aceea în care a
pedepsei însemna a răzbuna, până la forma cea mai avansată a

6
pedepsei aplicate de instituţiile statului, bazate pe principiile legalităţii,
individualizării etc. constituie istoria pedepsei. Dificultatea majoră ce
apare in legatură cu alegerea de către legiuitor a pedepsei adecvate
pentru o anumită infracţiune este data de notiunea de gravitate a acelei
infracţiuni. Nu există o formulă în funcţie de care sa poată fi stabilit
gradul de pericol social al unei infracţiuni de aceea se înregistrează o
variaţie în timp şi spaţiu a sancţiunilor penale aplicate pentru acelaşi
delict. Diferenţa nu este dată doar de sistemele diferite de drept, ci şi de
aprecierea diferită asupra gravitaţii abstracte a delictului pentru
respective comunitate sau respectiva perioadă istorică .
În dreptul penal din majoritatea ţărilor străine ca Germania Anglia ,
SUA, Franţa, Japonia, nu găsim o definiţie juridică a pedepsei. Ca
regulă, elaborări vizând problemele pedepsei găsim doar în doctrina
penală.
Doctrina penală occidentală evidenţiază trei scopuri ale pedepsei:
răzbunarea, intimidarea şi corectarea.
Doctrina penală franceză: consideră ca scopuri ale pedepsei:
răsplata, intimidarea, preîntâmpinarea şi corectarea, pe când juriştii din
Marea Britanie: evidenţiază ca scop al pedepsei elementul represiv,
restabilirea echităţii sociale, intimidarea şi apărarea societăţii de atentate
criminale.
Pedeapsa este principalul mijloc de realizare a scopului legii penale,
de aceea scopul pedepsei coincide cu scopul legii penale. Legea penală
apără împotriva infracţiunilor suveranitatea, independenţa, unitatea şi
indivizibilitatea statului, viaţa şi sănătatea persoanei, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept.
Cu alte cuvinte, apără sistemul şi relaţiile sociale de faptele socialmente
periculoase care subminează cele mai importante condiţii de existenţă
ale societăţii.
Atât instituirea, cât şi aplicarea pedepsei relevă cea mai strânsă
corelaţie şi interdependenţă între necesitatea protejării unor interese
generale şi individuale, între cele două dimensiuni ale prevenţiei,
funcţionând în cea mai strânsă legătură şi intercondiţionare.
Adevăratele scopuri ale pedepsei penale nu pot fi regăsite decât în
finalitatea legii penale însăşi care, prin instituirea şi aplicarea ei,
urmăreşte, în primul rând, apărarea valorilor ocrotite de legea penală
împotriva infracţiunilor prin prevenirea şi combaterea acestora, prin
restabilirea ordinii de drept şi a echităţii sociale.
În sistemele de drept ale lumii pedeapsa se regaseste sub mai
multe forme cum ar fi: incarcerarea , pedeapsa cu moartea, amenda etc.
Aceste forme de pedeapse de cele mai multe ori nu isi ating scopul
urmarit.Scopul urmarit fiind cel de represiune, reeducare si reintegrare
sociala cat si de stopare a fenomenului infractional.

7
Este o dilemă faptul că ,în secolul XXI , mai este practicată
pedeapsa capitală, mai ales pentru că, în toate constituţiile democratice
şi în acte de importanţa internaţională precum „Declaraţia a Drepturilor
omului” sunt enunţate drepturi şi libertăţi fundamentale ale omului, cel
mai important fiind dreptul la viată.
În lume exista 84 de ţari în care se fac execţii,dar numărul celor în care
condamnarea la moarte este legale este mult mai mare.
În Europa ,in Protocolul adiţional nr.6 atasat Conventiei Europene
a Drepturilor Omului, decide prin articolul 1 abolirea pedepsei cu
moartea5.
In art.2 al aceluiaşi Protocol se arată faptul că " un stat poate să prevadă
în legislaţia sa pedeapsa cu moartea pentru acte savarşite în timp de
razboi sau în pericol iminent de razboi; o asemenea pedeapsă nu va fi
aplicată decât în cazurile prevazute de aceasta legislatie şi conform
dispoziţiilor sale, statul respectiv va comunica secretarului general al
Consiliului Europei dispoziţiile aferente ale legislatiei in cauză .
Potocolul aditţional nr 13 semnat la Vinilius 2002 vine in
completarea Protocolului adiţional nr. 6 excluzând prevederile art. 2 si
aboleşte in toate circumstanţele pedeapsa cu moartea 6 , acest fapt este
consemnat în art 1 al Protocolului nr. 13 .
De-a lungul istoriei, pedeapsa a constituit un mod de sancţionare a
oamenilor. Aceaste sanţiuni se datorau încalcării regulilor de conduită
impuse de comunitatea din care făceau parte. Încălcarile acestor reguli
de conduită sunt considerate ca fiind comportamente deviante. Însă,
aceste comportamente deviante sunt privite diferit de la o comunitate la
alta. Pentru unele comunitaţi un tip de comportament pate fi considerat
deviant, iar pentru altele acelasi tip de comportament poate fi considerat
nedeviant. Acelaşi lucru putem spune şi de modul de percepere a
pedepsei care a evoluat de la epoca la alta şi de la o civilizaţie la alta.
Aproape în întreaga istorie a omenirii, modul de pedepsire era axat pe
mutilarea corpului până la provocarea morţii

Secţiunea 2.
Evoluţia sistemului pedepsei în dreptului penal romanesc

a. Antichitatea. Relaţiile de apărare socială au apărut şi s-au


dezvoltat si perfecţionat odată cu statul. Astfel o prima forma de realizare
a justiţiei a îmbrăcat forma răzbunării care putea fi individuală sau
5
Pedeapsa cu moartea este abolită . Nimeni nu poate fii condamnat la o asemena pedeapsa si nici
executat .
6
Protocolul adiţional nr. 13 art.1 „abolirea pedepsei cu moartea „

8
colectivă . A doua formă era reprezentată de Legea talionului conform
căruia pedeapsa trebuie să fie proporţională cu agresivitatea de aici si
conceptul : “ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”
O treia formă era constituită de regula compozităţii însemnând
o înţelegere ce intervenea între agresor şi victimă .
Noţiunea de vinovăţie nu era cunoscută şi nu existau, de
asemenea, nici reguli scrise.
b. Evul Mediu. In epoca Evului Mediu apare pentru prima dată
noţiunea de pedeapsă de asemenea apar codurile scrise iar pedepsele
era crude, grele şi intimidante. In conceptia lui Cesare Beccaria si
Montesquieu acestia au avut în această perioadă un rol deosebit în
formarea gândirii juridico-penale, încercând printre altele să înlăture
aplicarea pedepsei cu moartea .Încă de la 1789 găsim încercări de
fundamentare şiinţifică din epoca dinaintea revoluţiei franceze a
fenomenului pedepsirii interesul a venit mai ales in epoca feudală
carcterizată printr-o barbarie de neimaginat în apicarea pedepselor iar
burghezia afost cea care a debutat cu sugestii pentru umanizarea
pedepselor .
c. Perioada moderna. În istoria dreptului penal român prima lege
cu dispoziţii penale a fost Legea tarii, care a înlăturat practica talionului.
Aceasta a ţinut multă vreme locul Constituţiei, Codului civil şi Codului
penal. De asemenea ea marchează modernizarea gândirii juridice
penale în perioada feudalismului dezvoltat. În perioada regimului turco-
fanariot legile cu caracter penal au fost Pravilniceasca condică, Codul
Climach, Legiunea Caragea si Criminaliceasca condica. Istoria dreptului
penal cunoaşte până în prezent succesiunea a trei Coduri penale :
1.”Codul penal de la 1865 “(“Codul Cuza”) : care realizeaza
unificarea legislativă penală şi marchează începutul dreptului penal
român după unirea Moldovei cu Muntenia din 1859. Izvoarele istorice ale
acestuia sunt : Codul penal francez (1810) şi Codul penal prusian
(1859).
Codul Cuza consacra principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei,
egalitatea în faţa legii penale, umanizarea pedepselor, nu prevedea
pedeapsa cu moartea, ci munca silnică pe viaţă iar infracţiunile erau
clasificate în trei : crime, delicte şi contravenţii; tentativa nu era
cunoscută, fiind asimilată infracţiunii consumate, iar complicele se
pedepsea ca şi autorul.
2. “Codul penal de la 1937” (“Codul penal Carol al II-lea”) Acest
cod a avut un caracter unificator după realizarea Marii Uniri de de la 1
Decembrie 1918 se introduc pentru prima dată alături de pedepse,
măsurile de siguranţă măsurile educative (pentru minori), pedepsele
complementare şi accesorii nu se prevedea pedeapsa cu moartea. I se

9
atribuie pedepsei rolul educativ, introducându-se instituţia individualizării
pedepsei ;
Codul penal de la 1937 era structurat în trei părţi care cuprindea:
a) dispoziţii generale; b) dispoziţii privitoare la crime şi delicte; c)dispoziţii
privind contravenţiile. Asemeni Codului penal anterior pedepsele erau de
trei feluri : pentru crime, pentru delicte şi pentru contravenţii ;
A fost considerată una dintre cele mai evoluate legi ale timpului
acesta rămânând în vigoare până în 1969. Deşi codul lui Carol al doilea
nu cupindea dipoziţii din care să rezulte definiţia pedepsei şi nici
referitoare la scopul ei cuprindea totuşi reglementări clare cu privire la
pedepse speciile şi gradele acestora .7
d. Dreptul penal român în perioada 1910 – 1969: Prima lucrare de
sinteza în domeniul dreptului penal este scrisă de I. Tanoviceanu în 1912
în colaborare cu V. Dongorez personalitatea marcantă în acest domeniu
rămâne însă Vintilă Dongoroz autor al “Tratatului de drept penal” publicat
în 1929; La un an de zile de la intrarea în vigoare a acestui Cod se
instaurează dictatura regală a lui Carol al II-lea şi se introduce pedeapsa
cu moartea pentru infracţiunile contra siguranţei statului care s-a
menţinut până în anul 1990, fiind abolită prin Decretul-Lege nr. 6 / 1990 ;
In această perioadă s-au înăsprit condiţiile răspunderii penale,
minorii răspunzând penal de la 12 ani ; iar în anul 1947 s-a instaurat
regimul comunist care în 1948 introduce instituţia “infracţiunii prin
analogie”, încălcându-se astfel principiul legalităţii; aceasta s-a menţinut
până în 1956;
In anul 1948 s-a republicat Codul penal de la 1937 sub denumirea
de Codul penal al Republicii Populare România
Dreptul penal român transformându-se într-un instrument al
politicii comuniste, rămânând în plan secund instrumentul de apărare a
societăţii împotriva criminalităţii.
3.“Codul penal de la 1969”. Adoptarea Codului penal de la 1969 a
marcat un alt moment important în evoluţia dreptului penal român, fiind
în vigoare şi astăzi cu toate că a fost elaborat sub influenţa ideologiei
marxiste el a consacrat principiul legalităţii incriminării şi a sancţiunilor de
drept penal, precum şi principiul individualizării pedepselor. A fost
modificat succesiv printr-o serie de legi speciale.

Secţiunea 3.
Pedepsele penale in lumina filozofiei dreptului .
“Pedeapsa este raul suferintei ce se da pentru raul faptei 8“
S-a constatat ca odata cu trecerea timpului atat fapta prohibita cat
si pedeapsa ce trebuie aplicata au dobandit conotatii noi, mai ales
7
Pavel Abraham , Emil Derisidan: Codul Penal al României comentat şi adnotat 2002
8
Grotius : “Poena est malum passions quod infligitur propter malum actionis “

10
religioase dar si social-economice.
Prin valorizarea sentimentului religios crima era considerata o
manifestare diabolica iar pedeapsa devenea o ispasire a pactului
savarsit dar desigur erau diferentiate in functie de pozitia sociala un
exemplu ar fi faptul ca preotii si demnitarii erau privilegiati pentru
delictele minore si aspru pedepsiti pentru delictele grave .
Marii filozofi ai lumii antice ca Socrate, Platon ,Aristotel au
evidenţiat problematici referitoare la criminalitate care inca si azi mai
sunt de actualitate .
Referitor primul gânditor al antichităţii Platon acesta explica astfel:
fenomenul faptului că pedeapsa nu poate fii justificata prin ea insăşi , ca
reacţie la răul produs prin fapta prohibită ci trebuie orientate către un
scop care sa constituie temeiul juridic si filozofic al aplicarii acesteia
scopul fiind “prevenirea savarşirii altor crime in viitor “. Această idee a
fost reluată şi de către Seneca “căci dupa cum spunea Platon nici un om
inţelelept nu pedepseste pentru ca s-a săvarşit o faptă rea ci pentru că
ea sa nu mai fie repetata .
Aristotel evaluează importanţa rolului preventiv al pedepsei
afirmând că o persoană comite o crimă atunci când nu se aşteaptă la nici
o pedeapsă sau atunci când crede că nu va fii prins şi judecat .
Legat de pedeapsă, Foucault sublinia faptul că pentru ca să
funcţioneze, trebuie:să fie mai puţin arbitrară cu putinţă, să depăşească
mecanica forţelor şi să-şi dovedească utilitatea din prisma unei modelări
temporale. Acestor enumerări ca şi condiţii, acelaşi Foucault a adăugat
faptul că: pentru cel pedepsit, pedeapsa trebuie să fie considerată şi
interesantă, să reprezinte suportul exemplului dar şi discursul putând fi
inversat.Pedeapsa penală este o funcţie generalizată, coextensivă în
întregul corp social, ca şi la fiecare dintre elementele sale, punându-se
de fapt problema „măsurii” şi a economiei puterii punitive. Binevenită
este remarca lui Foucoult „Într-adevăr, infracţiunea opune un individ
întregului corp social; împotriva lui, pentru a-l pedepsi, societatea are
dreptul să se ridice în întregul ei. Lupta inegală, de o singură parte toate
forţele, toată puterea, toate drepturile. Dar lucrurile chiar trebuie să stea
în felul acesta, dat fiind că este vorba de apărarea fiecărui individ în
parte. Se ajunge astfel la constituirea unui formidabil drept de a pedepsi,
infractorul devenind duşmanul comun.”
Am putea sublinia atunci faptul că a pedepsi va fi o artă a
efectelor, decât să se opună enormităţii greşelii, enormitatea pedepsei
trebuie să ajusteze reciproc cele două serii ce se succed crimei şi
anume:efectele acesteia şi efectele pedepsei.
Faptul că pedeapsa este orientată spre viitor şi că cel puţin una
din funcţiile ei majore este de a preveni, constituie de veacuri, una din
justificările curente ale dreptului de a pedepsi. Dar, diferenţa constă în

11
faptul că efectul preventiv aşteptat ca urmare a pedepsei şi a ostentaţiei
acesteia, exesul ei tinde să devină principiul economiei sale ca măsura
justelor ei proporţii.
Trebuie să pedepsim exact atât cât să împiedicăm , exemplul
pierzându-şi de-a lungul istoriei vieţii şi pedepsei, „magia” de a face bine
şi a nu se mai întâmpla nimic din ceea ce poate fi rău.
Şi totuşi, pentru a înţelege pedeapsa e bine să ne amintim cele
şase reguli de bază pe care se sprijina şi anume:
1)-regula cantităţii minimale :pentru ca pedeapsa să producă
efectul aşteptat, e de ajuns ca răul pe care îl produce, să depăşească
binele pe care vinovatul l-a obţinut de pe urma crimei;
2)-regula identităţii suficiente: pedeapsa nu acţionează deci asupra
corpului, ci asupra reprezentării;
3)-regula efectelor laterale :pedeapsa trebuie să aibă efectele cele
mai puternice asupra celor ce nu au comis greşeli; la limită dacă ne-am
putea asigura că vinovatul n-o mai poate lua de la capăt, ar fi suficient
să-i facem pe ceilalţi să creadă că respectivul a fost pedepsit.
4)-regula deplinei certitudini: reprezinta ideea unei pedepse
determinate cu inconvenientele care decurg din ea ia legatura dintre
crima si pedeapsa trebuie sa apare ca necesara. Decât să imităm astfel
vechiul sistem şi să fim mai severi, e nevoie să fim mai vigilenţi.
5)-regula adevărului comun: adevarul juridic trebuie sa fie acelasi
cu adevarul comun iar solutiile instantelor trebuie sa para tuturor ca
legitime iar legile sa fie omogene cu simtul comun .
6)-regula specificării optime, determină faptul că pedeapsa pentru
toţi e la fel dar nu are aceeaşi forţă pentru toată lumea. Pedeapsa
trebuie să împiedice recidiva şi să ţină seama de natura profundă a
criminalului, de gradul prezumabil de răutate şi de calitatea intrinsecă a
voinţei acesteia.
Ca rezultantă a regulilor pedepsei ar fi că multe persoane ispăşesc
fărădelegile săvârşite, în închisoare. Ele se află acolo ca sancţionaţi şi
nu pentru sancţiuni, pedeapsa constând în pierdera libertăţii. La toate
acestea se mai adaugă şi condiţiile din închisoare care nu ar trebui
folosite ca o sancţiune în plus, reamintindu-se totodată că, „trebuie să
pedepsim exact atât cât să împiedicăm”.
La nivelul societăţii a împiedica o crima si a o pedepsii a devenit o
artă a efectelor şi calculelor economice 9. Conotatiile social-economice
care i s-au atribuit pedepsei de-al lungul timpului au ajuns pâna la
punctul in care totul se rezuma la calcule economice . La nivevul
societatii calculul se face avand in vedere : Ce costa mai mult sau mai
putin societatea? Nepedepsirea infractorului ori prinderea acestuia si
9
Prof. Univ. Dr. Nicolae Bujdoiu : ”Sistemul si specificul filozofiei dreptului” editura Romprint Brasov
2002 XC

12
pedepsirea . Iar la nivelul individului calculul se face astfel care sunt
avantajele de pe urma savarsiri infractiunii si care sunt dezavantajele
adica pedeapsa care risca sa o primeasca posibilitatea de a fii prins
posibilitatea de a fii gasit vinovat si condamnat .

Secţiunea 4. Justificarea pedepselor în viziunea lui Cesare


Beccaria.
Introducere.
Cesare Bonesana, marchiz de Beccaria (1738-1794), publicist şi
economist italian. Este socotit reformatorul dreptului penal. Tratatul său
Dei delitti e delle pene („Despre delicte şi pedepse") - apărut, anonim, în
1764 — a declanşat o reformă profundă a instituţiilor represive, fiind
expresia protestului opiniei publice şi al filosofilor epocii împotriva
procedurii secrete, torturii, inegalităţii pedepselor în funcţie de statutul
social al persoanelor şi atrocităţii supliciilor.
Beccaria a fost printre primii care au atras atenţia asupra cauzelor
economice şi sociale ale criminalităţii, propunând elaborarea unei politici
penale luminate, coerente şi eficiente. Esenţa reformei beccariene
constă în asigurarea egalităţii tuturor cetăţenilor în faţa justiţiei penale şi
în individualizarea pedepselor. Opera lui de reformator a schimbat, în
numai câteva zeci de ani, dreptul penal mondial cât nu reuşise acesta să
se schimbe în sute de ani. Legalitatea reprimării, abolirea supliciilor,
moderarea pedepselor, organizarea drepturilor apărării sunt, astfel,
cuceriri care i se datorează.
A ezitat destul de mult înainte de a o publica dar cartea a avut un
success imediat si universal fiind tradusa in majoritatea limbilor
europene. Deşi a mai publicat şi alte lucrări în domeniul economiei
singura lucrare cu adevarat apreciată şi valoroasa a rămas “Tratatul
despre infracţiuni si pedepse”

4.1 Principiile exprimate de Beccaria in “Despre infracţiuni şi


pedepse “ referitor la institiţia pedepsei

A) Principiul legalităţii delictelor si pedepselor


Ceea ce înseamna ca cetăţeanul nu poate fii limitat de drepturile
sale individuale decât prin voinţa legiuitorului ca reprezentant al voinţei
generale , cetăţeanul trebuie de asemenea protejat de abuzurile
puterii ,cum de altfel cetăţeanul trebuie sa cunoasca ceea ce este pemis
şi cea ce este interzis.
B) Justificarea pedepsei prin caracterul ei retributiv,

13
descurajant si prin urmare util pentru conservarea ordinii sociale. De aici
conluzionăm că pedeapsa nu trebuie să urmarească o chinuire a
vinovatului scopul fiind acela împiedicare a făptuitorului a mai dăuna
societăţii . C) Necesitatea aplicării unor pedepse moderate
sigure şi prompte Epoca in care apar ideiile lui Beccaria se caracterza
prin pedepse barbare ca pedeapsa cu moartea de unde si preocuparea
lui Beccaria de a atrage atenţia asupra violenţei pedepselor ; salbaticia
pedepselor nu numai ca era inumană dar şi inutila deoarece nu rigoarea
supliciului ,ci certitudinea pedepsei poate poate exercita un rol preventiv
10
. D) Desfiintarea pedepsei cu moartea
Cesare Beccaria este primul care intr-o lucrare publicată
solicită abolirea pedepsei cu moartea ;el dovedeşte ca pedeapsa cu
moartea nu e nici necesara si nici utilă. “Frâna cea mai puternica
împotriva infracţiunilor nu este spectacolul groaznic dar trecator al morţii
unui ticălos ,ci exemplul îndelug şi greu al unui om lipsit de libertate
care , a devenit animal de povară ,despăgubeşte cu truda sa aceea
societete pe care a lezat-o”11.Beccaria explica faptul ca este mult mai
dureros pentru un infractor să fie privat de libertatea sa sis a
supravieţuiascăincondiţii mizere decât dacă ar fii pedepsit cu moartea iar
beccaria exemplifică foarte frumos “ideea morţii oamenii o vad
întotdeauna într-o depărtare ceţoasă”12. Nu este utilă pedeapsa cu
moartea deoarece le dă un exemplu de cruzime oamenilor chia daca
razboaiele ne-au învăţat să vărsăm sânge nu ar trebui ca legile să
sporească exemplul înfricoşător. E) Introducerea sistemului acuzatorial
în procedura penal ; necesitatea ca judecata şi probele să fie publice
Autorul se pronunţă împotriva procedurilor secrete si
asupra si introducerea unui sistem acuzatorial tocmai pentru a se evita
comiterea unor abuzuri.
F) Desfiinţarea torturii ca procedeu de anchetă, ca
mijloc de obţinere a probelor
Valabilitatea ideilor lui Beccaria, este şi azi prezentă
deoarece încă ne mai confruntăm cu aplicarea torturii pentru a se afla
“adevărul “(dar care e oare adevarul ?) în derularea anhetelor judiciare .
Deşi inca din vremea lui Beccaria ne confruntăm cu tortura care este
prezentă in anchetele judiciare încă nu am reuşit sa eliminăm această
gravă problemă.
G)Necesitatea prevenirii delictelor
Necesitatea preveniri delictelor reiese din întreaga carte “despre
infracţiuni si pedepse “ şi din modul în care Beccaria înţelege utilitatea
pedepselor
10
Valerian Cioclei : Manual de criminologie
11
Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse “editura Rosetti ,2001
12
Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse “editura Rosetti ,2001

14
La finalul carţii Beccaria formulează o teoremă generală: “pentru
ca orice pedeapsă sa nu fie o violenţă a unuia sau mai multora
împotriva unui cetăţean particular ,trebuie să fie esenţial publică ,
promptă ,necesară ,cea mai mică dintre cele posibile în împrejurările
date ,proporţională cu infracţiunile,dictată de lege “13.

4.2 Actualitatea ideilor lui Beccaria


În prezent ideile lui Beccaria exprima unele din principale concepte
în stabilirea rolului şi eficacitatea pepepsei în dreptul penal .
Referitor la principiul legalităţii constatăm că în prezent este
consemnat în codurile penale si chiar in constituţiile majorităţii statelor
dar încă se mai lucrează la faptul că dipoziţiile legale sunt lipsite înca de
claritate iar inflaţia legislativă duce la o imposibilitate practică a
cunoaşterii unor dispoziţii legale. În conluzie înca mai este de lucru la
principiul legalităţii iar Beccaria este înca actua.
Pedeapsa cu moartea deşi abrogată în toate statele europene la
nivel mondial dezbaterea acestui subiect este încă “vie” si actulă
deorece unele state ale lumii încă mai practică acestă pedeapsă.
Tortura ca mijoc de anchetă deşi ilegală ea este pacticată cu
success lucru ce a determinat încheierea unei convenţii europene si
internaţionale împotriva torturii si a tratementelor degradante şi inumane.
Prevenirea criminaliţăţii reprezintă azi o coponentă esenţială în
cadrul politicilor anticriminale elaborându-se tactici şi stategii
prerventive.
În mod evident opera lui Beccaria conţine idei filozofico-juridice cu
un mare impact socio-legislativ şi de mare longevitate. Rolul reformator
al gândirii beccariene a fost deseori subliniat în doctrina penală mai mult
s-a remarcat vocaţia universală a operei sale. Deşii bazata iniţial pe
intuiţie şi raţionamente deductive, creaţia beccariana are o dimensiune
criminologică incontestabilă iar aspectul cel mai evident este legat este
legat de acentuarea laturii preventive în raport cu cea represivă14.
Lucrarea lui Beccaria anticipează cuceririle dreptului
modern,aplicând idei umanitare şi raţionale ,relevând importanţa
prevenirii delictelor ,cerând un mai mare respect pentru drepturile
acuzatului ,abolirea torturii şi a pedepsei cu moartea şi arătând că
esenţială în aplicarea pedepsei trebuie să fie estimarea vătămării
provocată de delicvent socitătii pedepdirea acestuia intr-un mod în care
să ajute la prevenirea săvarsirii de noi infracţiuni.

13
Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse “editura Rosetti ,2001
14
Valerian Cioclei „Manual de criminologie „ editura All Beck, 2005

15
Capitolul 2. Sancţiunile de drept penal
Secţiunea 1. Condiţii generale ale sancţiunilor de drept penal

Sancţiunile de drept penal sunt consecinţele pe care legea penală


le impune în cazul încălcării preceptelor sale, măsurile de constângere
pe care le atrage comiterea faptelor prevăzute de legea penală şi
totodată ,instrumente de realizare şi restabilire a ordinii de drept15.
Consecinţele la care face referire în definiţie constau în anumite
privaţiuni şi suferinţe la care este supus făptuitorul şi care trebuie în
acelaşi timp să aibe aptitudinea de a exercita o funcţie inhibitorie, în
măsură să îi determine pe cei care ar fii înclinaţi să încalce legea penală

15
Alexandru Boroi Drept penal partea generală editura C.H. Beck

16
să se abţină de la o astfel de condită16. Aceste sancţiuni fac să
determine schimbarea mentalităţii celor care au săvârşit infracţiuni prin
încercarea de a le corecta coduita.
În cuprinsul oricărei norme juridice penale regăsim alături de
dispoziţie, sancţiunea ce se aplică în situaţia în care acţiunea sau
inacţiunea unei persoane întruneşte elementele constitutive ale
infracţiunii respective. Prezenţa sancţiunilor în normele penale ajută la
cunoşterea consecinţelor in cazul în care nu se respectă legea iar în felul
acesta se asigură funcţia preventivă a legii penale. Sancţiunile de drept
penal sunt reglementate în cadrul uneia dintre cele trei instituţii
fundamentale ale dreptului penal în vigoare, alături de infracţiune si de
răspunderea penală17. În concepţia codului penal în vigoare, sancţiunile
sunt efectul raspunderii penale, iar aceasta la rândul său,este consecinţa
juridică a săvârşirii infracţiuni18

Secţiunea 2. Caracterele sancţiunilor de drept penal

Sancţiunile de drept penal nu pot fi aplicate decat de organele


juridice şi în temeiul legii.
Specificul principiilor care reglementează sancţiunea de drept
penal derivă din fapta concretă ce prezintă conţinutul unei infracţiuni,
pedeapsa fiind personală şi proporţională cu gravitatea faptei şi pericolul
social al făptuitorului.
Aplicarea sancţiunii de drept penal se face pe baza următoarelor
principii :

1)Sanctiunile au caracter revocabil pentru a se putea apăra


ordinea de drept iar în cazul existenţei unei noi erori judiciare,
sanctiunile să poată fi inlaturate si reparată greşeala .
2) Sanctiunile au caracter personal , pentru că sancţiunile nu pot fi
aplicate decât persoanelor care au savârşit infracţiuni
3)Sancţiunile au caracter legal , pentru că acestea pot fi aplicate
numai în măsura în care sunt prevăzute de legea penală şi în limitele
legii ( “nulla poena sine lege”).
4) Principiul umanismului aplicarea sancţiunilor trebuie să
compatibile cu ordinea juridică şi morala a societăţii.
5) Sancţiunile au caracter de individualizare potrivit acestuia se
ţine cont de anumite criterii şi anume :
-persoana infractorului
16
Gabriel Silviu –Barbu Drept execuţional penal editura C.H. Beck
17
Alexandru Boroi Drept penal partea generală editura C.H. Beck
18
Vintilă Dongorez si coloboratorii vol 2 pg 19

17
-conduita infractorului înainte si după săvârşirea infracţiunii
- modul şi mijloacele de săvârşire a faptei
- circumstanţele agravante si atenuante
- concursul de infracţiuni
-starea de recidivă
Făcând referire la cadrul general al sancţiunilor juridice ,
sancţiunile de drept penal se deosebesc de celelalte sancţiuni printr-o
serie de caracteristici diferite. Luând ca exemplu sancţiunile juridice civile
acestea au carcter reparator sau restuiitiv constând în masuri de
restabilire a situaţiei anterioare (restituiri de bunuri ,anularea unor acte
juridice civile, etc) acum făcând comparaţie cu sancţiunile de drept penal
acestea au caracter represiv si retributiv. Pedepsele penale fac parte din
categoria sancţiunilor cu caracter represiv si retributiv având si o funcţie
de prevenţie totodată prin finalitatea pe care in mod automat si evident o
are ; alte sanmcţini de drept penal sunt masurile de siguranţă şi măsurile
educative care au deopotrivă caracter preventiv .
Din punctul de vedere al mecanismului aplicării sancţiunilor
juridice putem diferenţia sancţinile de drept penal de cele extrapenale
prin modul în care actiunile se pun în mişcare şi anume actţiunea civilă
este lăsată la latitudinea autorului dreptului lezat să acţioneze în timp ce
în cazul acţiunilor penale în majoritatea cazurilor se pune în mişcare din
oficiu de aici şi catracterul necesar şi inevitabil al sancţiunilor de drept
penal . Amintim şi un alt caracter al sancţiunilor penale şi anume fapul că
ele acţionează post delictum .
Unele sancţiuni au un caracter preponderent represiv (pedepsele), altele
au un caracter preventiv (măsurile de siguranţă) care se aplică pentru a
preveni săvârşirea de fapte prevăzute de legea penală prin înlăturarea
unei stări de pericol.

Secţiunea 3 Locul sancţiunilor în dreptul penal

Sancţiunea de drept penal este o măsura de constrângere


prevazută de legea penală aplicată cazul incălcării dispoziţiilor cuprinse
în norma de incriminare. Dreptul penal reglementează ca sancţiuni de
drept penal în special pedepsele, măsurile de siguranţă si măsurile
educative.Codul penal în vigoare pe lânga aceste sancţiuni
reglementează şi unele sancţiuni cu caracter administrativ iar în cazul în
care în cadrul procesului penal se soluţionează şi acţiunea civilă apar şi
sancţiuni civile sub forma despăgubirilor . Datorită evoluţiei societăţii şi a
progreselor stabilite în domeniul penologiei, al ştiinţei criminologice(iar
aici îl avem pe Cesare Beccaria care a avut un rol deosebit de important
referitor la sancţiunile în dreptul penal), şi nu în ultimul rând al ştiinţei

18
penitenciare sancţiunile de drept penal au cunoscut o continuă
diversificare şi perfecţionare, astfel încât astăzi există trei categorii de de
sancţiuni de drept penal: pedepsele, măsurile desiguranţă si măsurile
educative .
Potrivit legii 278 din 2006 actualul cadru al sancţiunilor din dreptul
penal a fost cu preponderenţă îmbunătăţit prin completarea Codului
penal în vigoare iar sancţiunile vor fii separate în funcţie de persoana
făptuitorului adica sancţiuni aplicate persoanelor fizice sau persoanelor
juridice .
Pedepsele sunt cele mai importante sancţiuni de drept penal fiind
totodată specifice dreptului penal; măsurile educative sunt sancţiuni de
drept penal aplicabile exclusiv infractorilor minori şi care au conţinut
preponderent educativ; iar măsurile de siguranţă sunt sancţiuni de drept
penal cu caracter preponderent preventiv şi se i-au faţă de persoanele
care au săvarşit fapte prevăzute de legea penală, în scopul înlăturării
unei stări de pericol şi al preîntâmpinării săvârşirii faptelor prevăzute de
legea penală.19

Capitolul 3 .Pedepsele
Secţiunea 1 .Noţiune, caracteristici
Pedepsele sunt sancţiuni proprii dreptului penal şi reprezintă cea
mai importantă categorie fiind în acelaşi timp şi măsuri de constrângere
ce se aplică infractorilor 20 .
Noţiunea de pedeapsă îsi are istoricul ei, în dreptul penal român s-
a folosit termenul de origine greacă poeni care exprimă două sensuri
a) sensul de răscumpărare a daunelor ,vătămărilor pricinuite prin actul
delictuos sens ce aminteşte de compoziţiunea antichităţii
b)sensul de ispăşire adcă sensul religios al pedepsei .
În legiuirile noastre vechi, Pralivele lui Matei Basarab şi Vasile
Lupu utilizează termenul autohton ,acela de cercetare ,termen ce nu
exprimă o încarcătură juridică . Abia prin legiuirile fanariote se introduce
termenul de pedepsă care îşi are originea di substantivul din greaca
modernă „ pedevzisis „ ce înseamnă instrucţie, învăţatură de corecţie

19
Alexandru Boroi Drept penal partea generală editura C.H. Beck
20
Gabriel –Silviu Barbu . Alexandru Şerban : Drept execuţional penal editura C.H.Beck.

19
cuminţire. În raport cu alte cu alte categorii de pedepse se întrebuiţează
denumiri diferite după specificul ficărei pedepsse astfel: peapsa cu
moartea era denumită şi pedeapsa capitală pedepsa cu închisoarea era
denumită pedeapsă privativă de libertate pedepsele care privesc
bunurile se numesc pedepse pecuniare pedepsele care privesc
drepturile condmnatului se numesc pedepse privative de drepturi. Astăzi
noţiunea de pedeapsă are are o mulţime de definiţii daca ne gândim la
doctrina penală.
În cadrul sancţiunilor de drept penal un loc important îl ocupă
pedeapsa este menită să asigure restabilirea ordinii de drept incalcată
prin săvârşirea de infractiuni. Pedeapsa este o măsură de constrângere
şi un mijloc de reeducare, prevăzută de lege, aplicată de instanţa.
judecătorească infractorului în scopul prevenirii săvârşirii de infracţiuni
Trăsăturile pedepsei reţinute in definiţia de mai sus se regăsesc şi în
definiţia legală dată acesteia prin dispoziţia art.52 din Codul penal, unde
se arată că: ,,Pedeapsa este o masură de constrângere şi un mijloc de
reeducare a condamnatului . Scopul pedepsei este prevenirea săvârşirii
de noi infracţiuni”.
Ca măsura de constrângere , pedeapsa implică deci o suferinţă o
privaţiune sau o restrângere de drepturi civile , o privaţiune de bunuri , o
privaţiune de libertate , uneori în cazuri excepţionale chiar de viaţă în
unele ţări.
Pedeapsa se deosebeşte de celelalte sancţiuni juridice prin
următoarele caracteristici esenţiale:
a) este o măsură de constrângere de represiune de privaţiune
deoarece persoana împotriva căreia se aplică este pusă în situaţia de a
suferii în mod silit.
b ) este un mijloc de reeducare prin aplicarea pedepsei nu se
urmareste doar reprimarea infractorului pedeapsa având un efect
educativ de împiedicare a repetării conduitei antisociale.
c) pedeapsa este un mijloc de constrângere statală ceea ce
înseamnă că nu poate fii aplicată decât de către stat şi în numele
societăţii.
d) pedeapsa se aplică numai în cazul comiterii de infracţiuni si
numai de instaţele judecătoreşti . Nu există pedeapsă în general ci doar
pedeapsă sub forma sancţiunii aplicată pentru infracţiune.
e) pedeapsa se aplică în scopul prevenirii săvârşirii de noi
infracţiuni . Prin această caracteristicăse realizează funcţia de aparare
socială împotriva infracţiunilor pe care o a are dreptul penal.
Prin efectul exeplarităţii pedeapsa avertizează pe toţi ceilalţi
subiecţi care ar fi tentaţi să comittă o infracţiune că ar primi aceeaşi
pedeapsă daca comit o faptă similară .
Caracterele pedepsei.

20
Pedeapsa este principalul mijloc de realizare prin constrângere a
ordinii de drept. Odată tulburată ordinea de drept prin săvârşirea
infracţiunii pentru stabilirea ordinii de drept si reîntronarea sentimentului
de securitate socială decât intervenţia energică şi promptă a organelor
juridice ale statului pentru aplicarea pedepsei şi constângerea
infractorului la executarea acesteia. Pedeapsa devine absolut necesară
în momentul încălcării ordinii de drept ea trebuie să apară pentru
apărarea ordini sociale şi pentru al pune pe infractor în imposibilitate de
a acţiona .

Secţiunea 2. Scopul şi funcţiile pedepsei .


a) Scopul pedepsei.
În conformitate cu articolul 52, Codul penal, pedeapsa este o
măsură de constrângere şi un mijloc de reeducare a condamnatului.
Aplicarea pedepsei reprezintă o formă a constrângerii juridice, necesară
reeducării şi reformării sociale a persoanei condamnate. Semnificaţia
politicii penale constă într-o singură caracteristică:a lua măsuri pentru
pedepsirea şi intimidarea infractorilor. Pedeapsa este necesitatea
constrângerii prin norma de drept, un imperativ categoric al legii.
Obligativitatea normei penale indică modalităţile de constrângere a
persoanei condamnate prin intermediul principiilor practice de schimbare
a conduitei individuale, care stabilesc întotdeauna anumite constrângeri
fizice, psihice şi morale făcând posibilă înhibarea atât pentru condamnat
cât şi pentru alte persoane de a produce pe viitor acţiuni-inacţiuni de
natură penală.
Pedeapsa penală, alături de alte mijloace şi măsuri stimulează
obligativitatea reeducerii condamnatului şi a educării persoanelor care
execută acţiuni-inacţiuni cu semnificaţie socială, astfel încât să se
menţină autoritatea legii. Conţinutul, regimul şi modul de executare a
unei acţiuni/inacţiuni considerată a fi infracţiune, determină un anumit
tratament juridic, în genere şi în special, care să întemeieze autoritatea
ordinii de drept, obligativitatea respectării acesteia şi a schimbării
conduitei individuale în conformitate cu principiile moralei şi ale legalităţii.
Principiul suprem al reformării sociale constă în acţiunea în limitele
legii, prin facultatea de a decide modul de rezolvare a conflictelor
sociale, iar în cazul încălcării ordinii de drept, acceptarea constrângerii
individuale prin pedeapsă, limitele, forma şi gradele acesteia fiind
indicate de lege. Acordul acţiunii/inacţiunii individului cu legea reprezintă
regula convieţuirii sociale (prin respectarea regulilor şi libertăţilor socio-
umane)şi, implicit, garanţia realizării principiilor ordinii de drept, iar
încălcarea legii, reprezintă o formă specială de infracţiune ce va avea ca
efect pedeapsa, având o relaţie juridică directă cu fapta. Consecinţele
negative ale acţiunii/inacţiunii individuale culpabile sunt raportate la

21
persoana infractorului, urmând a se adopta măsuri pentru combaterea
cauzelor şi condiţiilor fenomenului criminogen. Întrucât pedeapsa
constituie unicul mijloc de sancţiune a acţiunii/inacţiunii considerate
infracţiuni rezultă că scopul acesteia este reprezentat de „prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni”. Activitatea de prevenire se realizează atât
sub forma determinării condamnatului de a nu mai săvârşi alte
infracţiuni(prevenţie specială)prin adoptarea măsurilor educative şi
restrictive în perioada executării pedepselor, cât şi prin determinarea
generală a oricărei alte persoane de a respecta legea pentru a nu fi
obligată la aplicarea regimului sancţionator(prevenţie generală)şi,
implicit, la producerea unor suferinţe fizice şi morale rezultate din
condamnarea penala. În doctrina penală se atribuie pedepsei diferite
scopuri :prevenţie generală ,prevenţie specială ,retribuţie 21.
1)prevenţia specială reprezintă constângerea condamnatului la
executarea pedepsei, perioadă în care , pe lângă limitarea drepturilor şi
exercitarea libertăţilor individuale, va fi supus unui tratament juridic de
reeducare, în sensul îndreptării pe viitor a comportamentului individual
astfel încât să nu se mai realizeze alte infracţiuni. Fiecare condamnat se
află într-un univers psihologic şi social de motive şi valori.
Prin aplicarea pedepsei se urmăreşte schimbarea consecinţelor
comportamentului, „ deaorece vom fi chinuiţi de dorinţa libertăţii când
suntem în închisoare”, iar prin măsurile legale de reeducare se
realizează reformarea socială a condamnatului.
2)prevenţia generală reprezintă o formă de constrângere
realizabilă prin:indicarea formelor şi limitelor pedepselor penale în legile
generale şi în legile speciale, individualizarea pedepsei pentru
acţiunea/inacţiunea săvârşită în funcţie de pericolul social şi de
circumstanţele reale de producere ale faptei, modul de executare
concretă a pedepsei care trebuie să adapteze pe condamnat la regimul
sever şi la exigenţele legii, urmând ca fie datorită convingerii, fie din
cauza temerii, acesta să nu mai săvârşească alte infracţiuni.
Un fenomen semnificativ al realizării instituţiei prevenţiei generale
constă în certitudinea aplicării pedepsei penale pentru
acţiunea/inacţiunea considerată infracţiune, efectul preventiv realizându-
se în cazurile pedepsirii cu rapiditate a infractorilor.
Scopul va fi realizat astfel încât prin executarea pedepsei să nu se
cauzeze suferinţe fizice sau înjosirea persoanei condamnate. Sub
influenţa măsurilor şi metodelor de reeducare-fenomen complex, în
executarea pedepsei penale-se urmăreşte îndreptarea condamnatului,
iar nu cauzarea de suferinţe fizice şi nici înjosirea persoanei acestuia.
b)Funcţiile pedepsei
În sistemul juridic românesc sunt enumerate ca funcţii ale pedepsei
21
Cristina Rotaru Fundamentul Pedepsei Teorii moderne edirura C.H.Beck

22
funcţia de constrângere funcţia de reeducare, funcţia de exemplaritate22.
Sistemul de drept francez consacra ca funcţii ale pedepei: funcţia
de retribuţie funcţia de intimidare, funcţia de readaptare . În dreptul penal
italian ,teoriile trediţionale priviviind funcţiile pedepsei se circumscriu
ideilor fundamentale de retribuţie, intimidare,reeducare, cu menţiunea că
la intrarea în vigoare a Constituţiei republicane , din cauza influenţei
studiilor criminologice şi sociologice, care au propulsat prevenţia
generală, accentul se pune pe mecanismele neoretribuţioniste.23
Funcţiile pedepsei penale sunt următoarele:
a) Funcţia de constrângere
Pedeapsa, ca măsură de constrângere coercitivă, este folosită de stat
şi implică o anumită suferinţă impusă infractorului ca reacţie socială la
infracţiunea săvârşită de acesta. Este un rău cu care se răspunde răului
produs prin săvârşirea infracţiunii. Răul, suferinţa, afecţiunea pe care o
implică pedeapsa, decurg din privaţiunile la care condamnatul este
supus ca urmare a acesteia: privaţiune sau restricţie de libertate,
privaţiune sau restricţie de drepturi civice, privaţiune de bunuri, iar în
unele legislaţii - privaţiune de dreptul la viaţă.
Constrângerea este determinată de necesitatea apărării societăţii, a
valorilor sociale vătămate sau periclitate prin infracţiune.
b) Funcţia de reeducare
Pe lângă funcţia de constrângere ce se exercită asupra condamnatului,
pedeapsa îndeplineşte şi funcţia de reeducare a acestuia, deoarece
pedeapsa, în concepţia dreptului penal, încetează a mai fi o pură
retribuţie (rău pentru rău), ci este menită să determine înlăturarea
deprinderilor antisociale ale condamnatului.
Funcţia de reeducare constă în influenţarea asupra mentalităţii şi
deprinderilor condamnatului, în sensul înlăturării deprinderilor antisociale
şi formării altora corespunzătoare exigenţelor societăţii. Funcţia de
reeducare se constată prin influenţa pe care o are pedeapsa asupra
conştiinţei condamnatului pe întreg parcursul procesului penal, din
momentul începerii urmăririi penale, al aplicării pedepsei şi în timpul
executării pedepsei, când măsurile de reeducare sunt adoptate în funcţie
de gravitatea şi personalitatea infractorului.
Reeducarea şi îndreptarea depind de persoana celui condamnat, de
diferitele metode şi procedee ce i se aplică în funcţie de împrejurarea că
este infractor primar, recidivist sau minor. În toate cazurile, prin
executarea pedepsei se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă
de ordinea de drept şi de regulile de convieţuire socială, precum şi
formarea unor deprinderi conforme cu morala majorităţii membrilor
22
Constantin Mitrache Drept penal român partea generală editura Universul Juridic ,Bucuresti 2003
23
Alexandru Boroi Drept penal partea generală citat din F . Antolisei Manuale di diritto penale .Parte
generale editore Giuffre, milano 2000

23
societăţii, cu cerinţele acesteia, prin combaterea şi lichidarea orientărilor
şi deprinderilor antisociale.
c)Funcţia de exemplaritate.
Această funcţie constă în influenţa pe care pedeapsa aplicată
condamnatului o produce asupra altor persoane care, văzând
constrângerea la care este supus condamnatul, vor manifesta reţinere,
abţinându-se de la săvârşirea unor infracţiuni. Realizarea acestei funcţii
depinde de fermitatea şi promptitudinea tragerii la răspundere penală a
celor care au comis infracţiuni.
Această funcţie decurge din caracterul inevitabil al pedepsei atunci când
a fost săvârşită o infracţiune.
d)Funcţia de eliminare.
Pentru realizarea scopului său, pedeapsa poate acţiona şi prin funcţia sa
de eliminare temporară sau definitivă a condamnatului din societate.
Izolarea de societate reprezintă un şoc moralmente dureros, dar necesar
pentru schimbarea unei mentalităţi profund antisociale şi pentru a pune
la adăpost societatea, cel puţin temporar, împotriva periculozităţii
infractorului, a cărui reeducare urmează să se facă, spre exemplu, în
condiţiile privaţiunii de libertate.
e)Funcţia de reparare a prejudiciului
Deoarece multe infracţiuni cauzează prejudicii materiale victimelor, s-a
propus ca la infracţiunile, care produc un prejudiciu material, pedeapsa
să funcţioneze şi ca mijloc de reparare a prejudiciului.

Secţiunea 3 Clasificarea pedepselor


Ştiinţa penală a procedat la clasificarea pedepselor penale datorită
numărului şi varitatetăţii pedepselor pentru a permite o mai bună
cunoştere şi folosire a pedepselor.
a) după obiectul asupra careia poartă coerciţiunea le clasificăm
astfel : pedepse corporale ; pedepse privative sau restrictive de libertate,
pedepse pecuniare , pedepse privative sau restrictive de drepturi morale
b) după gravitatea lor: pedepse criminale; pedepse corecţionale;
pedepse de simplă poliţă .
c) după durata lor : pedepse perpetue; pedepse temporare .
d) după caracterul lor: pedepse politice; pedepse de drept comun;
pedepse mixte.
e) după importanţa şi rolul lor : pedepse prinicipale; pedepse
secundare 24.
Codul penal în vigoare cuprinde o clasificare a pedepselor.
Categoriile şi limitele generale ale pedepselor sunt prevăzute în capitolul
24
Alexandru Boroi Drept penal partea generală editura C.H. Beck

24
Pedepsele, din Codul penal. În conformitate cu articolul 53, pedepsele
sunt de trei feluri:
1) principale
2) complementare
3) accesorii
1.Pedepsele principale sunt :
a) detenţiunea pe viaţă.
b)închisoarea de la 15 zile la 30 de ani.
c) amenda de la 100 lei la 50000 lei.
2.Pedepsele complementare sunt :
a) interzicerea unor drepturi de la 1 la 10 ani ;
b) degradarea militară .
3.Pedeapsa accesorie constă în interzicerea drepturilor prevăzute în art
64, în condiţiile prevăzute în art. 71.

Secţiunea 4. Pedepsele aplicabile persoanei fizice


Introducere.
Pedeapsa închisorii este, prin natura ei o pedeapsă severă pentru
că ea constă într-o izolare de familie , de societate îndepărtare de mediul
normal de viaţă al omului izolare care este trăită de condamnat ca o
constrângere apăsătoare25.
A) Pedepsele principale aplicabile aplicabile persoanei fizice.
În conformitate cu Codul penal în vigoare acestea sunt :
1) detenţiunea pe viaţă
2) pedeapsa cu închisoarea de la 15 zile la 30 de ani ;
3) amenda de la 100 lei la 50 000 lei .
Pedepsele principale sunt acelea care se pot aplica singure pentru
faptele penale săvârşite 26 . Potrivit legii în , închisoare se execută două
dintre pedepsele principale: 1) detenţiunea pe viaţă şi 2) pedeapsa cu
închisoarea .Potrivit art 53(3) din Codul penal executarea pedepselor
privative de libertate se bazeză pe sistemul progresiv . Condamnaţii au
posibilitatea să trecă dintr-un regim de executare în altul în condiţiile
prevăzute de lege privind executatea pedepselor . 27 Regimurile în care
se execută pedepsele privative de libertate sunt : a) regimul de maximă
siguranţă; b)regimul închis; c) regimul semideschis; d)regimul deschis .
1) Pedeapsa detenţiunii pe viaţă
Pedeapsa cu moartea prevăzută de codul nostru penal, a fost
înlocuită în anul 1990 cu pedeapsa principală a detenţiunii pe viaţă, art. 2
25
Gabriel –Silviu Barbu . Alexandru Şerban : Drept execuţional penal editura C.H.Beck.
26
Alexandru Boroi Drept penal Partea genrală ed C.H. Beck
27
Codul penal roman art 53 (3) alin 1 ed. Hamangiu

25
din Decretul Lege nr. 6/1990 prevăzând că toate dispoziţiile privind
pedeapsa cu moartea din Codul penal, Codul de procedură penală şi
alte acte normative fiind considerate ca referindu-se la pedeapsa
detenţiunii pe viaţă.
Executarea pedepsei detenţiunii pe viaţă are loc în penitenciare
anume destinate sau în secţii speciale ale celorlalte penitenciare, regimul
executării fiind în acelaşi timp reglementat în legea privind executarea
pedepselor.
a) Noţiune. Detenţia pe viaţă este o pedeapsă principală şi
reprezintă cea mai severă pedeapsă din legislaţia penală actuală.
Detenţinea pe viaţă a fost introdusă ca şi o înlocuire a pedepsei cu
moartea . Spre deosebire de pedeapsa cu moartea , detenţiunea pe
viaţă are avantajul că poate fi retrasă în caz de eroare judiciară.
Detenţiunea pe viaţă este o pedeapsă absolut determinantă şi sub
aspect că nu poate fi adaptabilă. Constă în lipsirea de libertate a
condamnatului pentru restul vieţii lui. Pedeapsa detenţiunii pe viaţă este
privativă de libertate, dar nu cu caracter temporar cum este
închisoarea ,ci cu caracter perpetuu. Detenţiunea pe viaţă este o
pedeapsă principală, prevăzută în Codul Penal art 53 lit a şi art 54,55 55
(1) 55 (2).
b) Regimul detenţiunii pe viaţă
Conform Codului penal în vigoare în art 54 este descris regimul
detenţiunii pe viaţă şi anume faptul că: detenţiunea pe viaţă se execută
în penitenciare anume destinate pentru aceasta sau în secţii speciale ale
celorlalte penitenciare; iar regimul în care se execută este reglementat
de legea privind executarea pedepselor .

c) Neaplicarea pedepsei detenţiunii pe viaţă


Detenţiunea pe viaţă va putea fi aplicată nu dacă infractorul , la
data pronunţării hotărârii de condamnare a împlinit vârsta de 60 de ani
(ar t. 55 C.p) În acest caz se aplică o pedeapsă cu închisoarea de 25 de
ani şi interzicerea unor drepturi pe durata ei maximă.Iar în cazul în care
condamnatul împlineşte vârsta de 60 de ani în timpul executării pedepsei
detenţiunea pe viaţă se înlocuieşte cu închisoarea de 25 de ani.
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă nu se aplică nici infractorului minor ci se
aplică pedeapsa închisorii de la 5 la 20 de ani . (art.109 al.2 C.p)
d)Liberarea condiţionată Referitor la art 55 (1) :
1- cel condamnat la pedeapsa detenţiunii pe viaţă poate fi liberat
condiţionat după executarea efectivă a 20 de ani de detenţiune, dacă
este stăruitor în muncă, disciplinat şi dă dovezi temeinice de îndreptare,
ţinându-se seama şi de antecedentele sale penale.
2 -Condamnatul trecut de vârsta de 60 de ani pentru bărbaţi şi de
55 de ani pentru femei poate fi liberat condiţionat după executarea

26
efectivă a 15 ani de detenţiune, dacă sunt îndeplinite şi celelalte condiţii
prevăzute în alin. 1.
3- Pedeapsa se consideră executată, dacă în termen de 10 ani de
la liberare cel condamnat nu a săvârşit din nou o infracţiune. Dacă în
acest interval de timp cel liberat a comis din nou o infracţiune, se aplică,
în mod corespunzător, dispoziţiile art. 61.28
e)Calculul pedepsei în caz de comutare sau înlocuire art 52 (2)În
cazul comutării sau înlocuirii pedepsei detenţiunii pe viaţă cu pedeapsa
închisorii, perioada de detenţiune executată se consideră ca parte
executată din pedeapsa închisorii.29
În codul penal pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută
spre exemplu: pentru infracţiuni grave contra siguranţei statului(art.155-
163) şi art.167. C.p) ,pentru infracţiuni de omor deosebit de grav (art.176
C.p), pentru infracţiuni grave contra siguranţei transporturilor (distrugerea
şi semnalizarea falsă care a avut ca urmare o catastrofă pe calea ferată),
pentru unele infracţiuni grave contra capacităţii de apărare: capitualrea,
părăsirea câmpului de luptă,unele infracţiuni contra păcii şi omenirii.
Pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă este prevăzută şi în legile
penale speciale pentru fapte deosebit de grave. Pedeapsa cu
detenţiunea pe viaţă este prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii de
până la 25 de ani pentru marea majoritate a infracţiunilor, oferind largi
posibităţi de individualizare judiciară şi recurgerea la pedeapsa cu
detenţiunea pe viaţă numai în cazuri extreme .Pedeapsa cu detenţiunea
pe viaţă nu este alternativă cu închisoarea ci unică în două cazuri :pentru
infracţiunea de genocid, săvârştă în timp de război (art.357 al.2 C.p )
Şi pentru infracţiunea de tratamente neomenoase săvârşite pe timp de
război (art. 358 al.4 C.p).
2 Pedeapsa închisorii
a) Noţiune .Ca măsură de constrângere , pedeapsa închisorii
constă în izolarea de societate a celui condamnat prin încarcerarea
acestuia ,sub regimul prevăzut de legea 276 / 2006 privind executarea
pedepselor şi a măsurilo de siguranţă dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal30 .
b) Regimul de deţinere
1. Executarea pedepsei închisorii se face potrivit dispoziţiilor legale
privind executarea pedepselor în locuri de deţinere anume destinate.
2. Femeile condamnate de la pedeapsa închisorii execută această
pedeapsă separat de condamnaţi bărbaţi.
3. Minorii condamnaţi la pedeapsa închisori execută pedeapsa
28
Codul penal român editura Hamangiu
29
Codul penal român editura Hamangiu
30
Alexandru Boroi Drept penal partea generală editura C.H. Beck

27
separat de condamnaţii majori sau in locuri de deţinere speciale ,
asigurandu-li-se posibilitatea de a continua învăţămîntul general
obligatoriu şi de a dobîndi o pregatire profesională potrivit cu aptitudinile
lor.
c) Liberarea condiţionată
Masura prevazuta in sectiunea 1, capitolul 3, t. III, art. 59, Cod
penal, partea generala si consta in punerea in libertate a condamnatului
inainte de executarea in intregime a pedepsei care i s-a aplicat . daca
sunt indeplinite conditiile prevazute de lege, si anume: dupa ce a
executat cel putin doua treimi din durata pedepsei, in cazul inchisorii
care nu depaseste 10 ani, sau cel putin trei patrimi, in cazul inchisorii mai
mari de 10 ani. Termenul de executare a pedepsei se reduce la
jumatate, in cazul infractiunilor savarsite din culpa, si la o treime, in
cazuri speciale (condamnati in timpul minoritatii, cand ajung la varsta de
18 ani, cei trecuti de 60 de ani barbati si 55 de ani femei, in cazul
inchisoriicare nu depaseste 10 ani, sau a unei jumatati, in cazul inchisorii
mai mari de 10 ani, daca indeplinesc celelalte conditii prevazute de
lege), si a doua conditie ceruta, dac cel condamnat este staruitor in
munca, disciplinat si da dovezi temeinice de indreptare. Liberarea
conditionata are ca efect faptul ca pedeapsa se considera executata,
daca intervalul de timp de la liberare si pana la implinirea duratei
pedepsei, cel condamnat nu a savarsit din nou o infractiune.
Ea poate fi revocată de instanţa de judecată in condiţiile prevazute
de lege. Potrivit legii procesual penale, liberarea condiţionată se dispune,
la cerere sau la propunere, de către judecatoria în a cărei rază teritorială
se află locul de detenţie (sau de tribunalul militar in a cărui rază teritorială
se află închisoarea militară). Instanţa se pronunţă prin hotărâre, putând
respinge cererea, situaţie în care cererea poate fi reînnoită în termen de
până la un an, sau poate admite cererea. Termenul de apel şi cel de
recurs este de 3 zile.
3 Amenda penală
a)Noţiune.
Amenda penală este o sancţiune bănească ce se aplică de
instanţa de judecată în cazurile şi în limitele prevazute de Codul penal.
b)Stabilirea amenzii
Amenda penală este o pedeapsă principală cu caracter pecuniar
prevazută in cap. III, t.III, art. 63 din Codul penal, partea generală care
constă în suma de bani pe care infractorul este condamnat de instanţă
să o plătească în contul statului . Ea este prevazută, în cele mai multe
cazuri, ca o sancţiune alternativă cu pedeapsa inchisorii si se aplică
numai în limitele prevăzute de lege. Pe lângă arătarea limitelor generale
ale amenzii ( de la 100 lei la 50 000 lei ) Codul penal consacră în art 63
reguli cu privire la stabilirea amezii :

28
- Ori de cate ori legea prevede că o infractiune se pedepseşte numai cu
amenda, fără a-i arata limitele, minimul special al acesteia este de 150
lei, iar maximul de 10 000 lei.
- Când legea prevede pedeapsa amenzii fără a-i arata limitele,
alternativ cu pedeapsa închisorii de cel mult un an, minimul special al
amenzii este de 300 lei şi maximul special de 15 000 lei, iar când
prevede pedeapsa amenzii alternativ cu pedeapsa închisorii mai mare
de un an, minimul special este de 500 lei şi maximul special de 30 000
lei.
-În caz de aplicare a clauzelor de atenuare sau de agravare a
pedepselor, amenda nu poate să depăşească limitele generale arătate în
art. 53 pct. 1 lit. c).
-În caz de aplicare a clauzelor de atenuare sau de agravare a
pedepselor, amenda nu poate să depăşească limitele generale arătate în
Codul penal şi se stabileşte în aşa fel încât să nu-l pună pe infractor în
situaţia de a nu-şi putea îndeplini îndatoririle privitoare la intreţinerea,
creşterea, învăţătura şi pregătirea profesională a persoanelor faţă de
care are aceste obligaţii legale. Ca orice pedeapsă, amenda se înscrie în
cazierul judiciar al condamnatului .
c) Înlocuirea pedepsei amenzii
Potrivit art. 63 (1) din Cod penal, atunci când cel condamnat la
pedeapsa amenzii se sustrage cu rea-credinţă de la plata acesteia,
instanţa va dispune înlocuirea amenzii cu închisoarea în limitele
prevăzute de lege pentru fapta săvârşită.31

Condiţii:
1) Persoana să fi fost condamnată la pedeapsa amenzii.
2) Condamnatul să se sustragă cu rea-credinţă de la plata ei.
Sustragerea cu rea-credinţă – Atunci când persoana în cauză realizează
venituri sau deţine bunuri cu care ar putea să achite amenda, dar refuză
să o plătească.În cazul în care persoana nu dispune de mijloace, nu se
poate înlocui pedeapsa amenzii cu pedeapsa închisorii
3)Amenda să fie prevăzută alternativ cu pedeapsa închisorii.
Nu e posibil înlocuirea amenzii cu închisoarea în două situaţii: a)
Când amenda e prevăzută ca sancţiune unică. b)
Când la pedeapsa amenzii s-a ajuns, abligatoriu, ca efect al
circumstanţelor atenuante, în condiţiile art. 76, lit. e, teza a II-a.

B) Pedepsele complementare aplicabile persoanelor fizice


Aceste pedepse sunt întotdeauna alăturate pedpsei principale pe
care o completează rezultă de altfel că ele nu pot fii pronunţate de sine
statatoare. Pedepsele complementare se aplică de instanţă . Aplicarea
31
Codul penal roman editura Hamangiu.

29
pedepselor poate fii de două feluri obligatorie (cand este prevăzut expres
de lege ) sau facultativă (când este lăsat la aprecierea instanţei aplicarea
pedepsei complementare ).
Pedepsele complementare sunt de două feluri
a) De interzicere a unor drepturi (art. 64, cod penal)
b) A degradării militare

a) Pedeapsa complementară de interzicere a unor drepturi

Ea poate fi aplicată obligatoriu sau facultativ.


Se aplică obligatoriu atunci când norma de incriminare o prevede şi
se aplică facultativ atunci când, deşi nu este prevăzută în norma de
incriminare, instanţa apreciază că se impune aplicarea ei pentru
întregirea conţinutului pedepsei principale.
Întotdeauna, aplicarea pedepsei complementare se poate face
numai pe lângă o pedeapsă cu închisoarea de cel puţin doi ani.
Pedeapsa constă în interzicerea unuia sau mai multor drepturi,
prevăzute de art. 64, cod penal, pe o perioadă de la 1 la 10 ani. Nu pot fi
interzise toate drepturile prevăzute de art. 64, iar durata interzicerii
trebuie să fie aceeaşi pentru toate drepturile care intră în conţinutul
pedepsei.
Pedeapsa complementară a interzicerii unor drepturi constă în
interzicerea unuia sau unora din următoarele drepturi:

a) dreptul de a alege şi de a fi ales în autorităţile publice sau în


funcţii elective publice;
b) dreptul de a ocupa o funcţie implicând exerciţiul autorităţii de
stat;
c) dreptul de a ocupa o funcţie sau de a exercita o profesie ori de a
desfăşura o activitate, de natura aceleia de care s-a folosit condamnatul
pentru săvârşirea infracţiunii;
d) drepturile părinteşti;
e) dreptul de a fi tutore sau curator.
Interzicerea drepturilor prevăzute la lit. b) nu se poate pronunţa
decât pe lângă interzicerea drepturilor prevăzute la lit. a), afară de cazul
când legea dispune altfel.
Executarea pedepsei interzicerii unor drepturi începe după
executarea pedepsei închisorii , după graţierea totală sau a restului de
pedeapsă ,ori după pescripţia executării pedepsei. Pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi nu poate fii aplicată minorilor
infractori 32

32
Art 109 alin.3 Cod penal român

30
b)Pedeapsa complementară a degradării militare
Aceasta constă în pierderea gradului militar şi a dreptului de a
purta uniformă ea se aplică atunci când persoana condamnată este
militar activ sau rezervist. Degradarea constă în pierderea oricărui grad
militar al persoanei, nefiind posibilă o degradare parţială.
Degradarea militară e obligatorie atunci când pedeapsa principală
este detenţiunea pe viaţă sau închisoare mai mare de 10 ani. Aplicarea
ei este facultativă atunci când infracţiunea comisă a fost intenţionată iar
pedeapsa aplicată este închisoarea cuprinsă între 5 şi 10 ani.
Se preconizează apariţia unei noi pedepse complementare.
Aceasta constă în publicarea, pe banii condamnatului, a hotărârii de
condamnare, într-un ziar central sau local ales de instanţă.

C) Pedepsele accesorii aplicabile persoanei fizice


Pedepsele accesorii decurg, de drept, din condamnarea la o
pedeapsă cu închisoarea sau detenţiunea pe viaţă şi constă în
interzicerea unor drepturi prevăzute în art. 64, cod penal lit a)-c).
Prin excepţie, interzicerea drepturilor părinteşti sau a dreptului de a
fi curator este lăsată la aprecierea instanţei atunci când executarea
pedepsei se face la locul de muncă. Durata pedepselor accesorii nu
coincide, întotdeauna, cu durata pedepsei privative de libertate.
Asta pentru că executarea pedepsei accesorii încep din momentul
rămânerii definitive a hotărârii de condamnare. Pedeapsa accesorie
poate fi mai mare sau mai mică decât pedeapsa privativă de libertate.

Secţiunea 5. Sancţiunile aplicabile minorilor


1. Introducere.
Delicvenţa juvenilă reprezintă o trăsătură caracteristică a
fenomenului infracţional în societatea modernă prezentând o sporire
numerică dar şi o continuă accentuare a precocităţii infracţionale33.
Necesitatea prevenirii şi combaterii infracţiunilor comise de minori apare
cu atât mai evidentă cu cât fenomenul cunoaşte uneori recrudescenţe,
iar faptele pot fi deosebit de periculoase34.În Codul penal din 1937
răspunderea penală a minorului a fost fixată la vârsta de 15 ani impliniţi
iar între limitele de le 13 la 15 ani minorul răspundea numai dacă se
constata că a avut discernământ. Codul penal de la 1968 a ridicat
llimitele de vârstă la care minorul poate răspunde penal.
Legiuitorul a instituit pentru infractorii minori un sistem mixt de
sanctiuni, alcătuit din măsuri educative şi pedepse.
33
Alexandru Boroi Drept penal partea generală ed C.H.Beck
34
C. Butiuc, Răspunderea penală a minorilor

31
Trăsătura caracteristică a acestui sistem este dată, în principal, de
componenta măsurilor educative, sanctiuni de drept penal cu caracter
eminamente educativ, destinate unor personalităti în formare şi
susceptibile de influentare. Aceste sanctiuni sunt adecvate conditiilor
fizice, psihice şi umane care deosebesc pe infractorii minori de cei adulti.
Pedepsele aplicate minorilor care săvârşesc infractiuni deosebit de grave
şi vădesc o periculozitate deosebită, recurgerea la sanctiuni penale se
impune mai ales din raţiuni practice. Astfel. în cazul minorilor care ating
vârsta majoratului până în momentul judecării sau a căror faptă a fost
descoperită după majoratul infractorului, aplicarea măsurilor educative
apare ca lipsită de ratiune. În fine, prevederea în lege a unor pedepse
pentru minorii infractori are şi un rol preventiv general descurajând pe cei
care ar fi tentati să săvârşească infracţiunile astfe sanctionate.
Trebuie menţionat totdată, că pedepsele aplicabile minorilor se
deosebesc de cele din dreptul comun nu atât prin natura lor, cât mai ales
prin modul de aplicare şi executare.
Datorită acestor particularităti pedepsele aplicabile minorilor
alcătuiesc, alături de măsurile educative un sistem sanctionar special,
care functionează alături de sistemul general, comun, aplicabil adultilor.
Comparat cu acesta din urma sistemul sanctionator pentru minori apare
evident mai blând. De aceea în mecanismul individualizării pedepselor,
minoritatea constituie, alături de tentativă, o cauză de diferenţiere şi o
stare de atenuare a pedepselor
2. Cadrul sancţiunilor
Acesta este alcătuit, pe de o parte, din măsuri educative, iar pe de
altă parte din pedepse. Ambele categorii de pedepse urmăresc
prevenirea săvârsirii de infracţiuni în viitor .Aplicabilitatea unei categorii
exclude aplicarea celeilalte .Regimul de aplicare este unic pentru toate
categoriile de minori care răspund penal.35
Legea prevede 4 măsuri educative:
a) mustrarea,
b) libertatea supravegheată,
c) internarea întrun centru de reeducare şi
d) internarea într-un institut medical- educativ (art.. 101 C.p.).
Pedepsele aplicabile minorilor sunt : închisoarea şi amenda,
in limite reduse la jumătate in raport cu cele aplicabile adultilor. Nu se
aplică minorilor pedeapsa detentiunii pe viaţă. De asemenea, nu se
aplică minorilor pedepsele complementare, iar condamnările pronuntate
pentru infractiunile săvârşite în timpul minorităţii nu atrag incapacităti sau
decăderi, o astfel de condamnare neputând constitui prim termen al
recidivei.
A) Măsurile educative
35
M.Basarab Drept penal,Partea generală ed Lumina Lex Bucuresti 2005

32
În modelarea comportamentului infractorilor minori, un rol deosebit
de important revine şi acţiunii de constrângere prin măsuri educative;
acestea, prin acţiunea şi finalitatea lor apar ca fiind mai potrivite pentru a
realize îndreptarea minorilor şi pentru a le corecta conduita lor, de aceea
în cadrul sistemului sancţionator aplicabil minorilor legiuitorul a acordat
prioritate măsurilor educative .36
a) Mustrarea este prevăzută de art. 102 din Codul penal. Această
măsură educativă constă în dojenirea (certarea) minorului, în arătarea de
către instanta de judecată, în şedinţa în care s-a pronunţat hotărârea, cu
explicarea pericolului social al faptei pe care el a săvârşit-o, cu arătarea
modului cum trebuie să se poarte în viitor pentru a dovedi că s-a
îndreptat şi cu avertizarea că dacă va săvârşi din nou o infracţiune se va
lua faţă de el o măsură educativă mai severă sau i se va aplica o
pedeapsă. Măsura mustrării se ia în cazul faptelor extrem de uşoare sau
in cazul faptelor mai puţin uşoare, dacă minorul se află încă sub influenta
deprinderilor şi mentalitătii caracteristice copilăriei.În principiu ea nu
trebuie să fie luată mai mult decât o dată, la prima faptă comisă. În cazul
neîndreptării instanţa va recurge la o măsură mult mai drastică chiar şi la
o pedeapsă.
b) Libertatea supravegheată este prevăzută de art.103 din Codul
penal. Măsura constă în lăsarea minorului în libertate, însă sub o
supraveghere deosebită. timp de un an socotit de la data punerii în
executare a hotărârii.Măsura este temprară iar durata este fixă de un an
neputând fiind nici scurtată nici prelungită astfel că măsura nu poate fii
luată faţă de minorul care atrecu de vârata de 17 ani.
Pentru supraveghere, minorul este încredintat de instantă părinţilor
sau, eventual, celui care l-a adoptat sau tutorelui. Dacă însă apreciază
că persoana căreia i-ar reveni supravegherea nu ar putea-o îndeplini în
conditii satisfăcătoare, instanta va dispune încredinţarea supravegherii
minorului unei persoane de încredere, de preferinţă unei rude mai
apropiate, la cererea acesteia, iar dacă nu există o astfel de cerere,
încredinţează supravegherea unei instituţii legal însărcinate cu
supravegherea minorilor. Fără existenţa unei persoane sau unei instituţii
căreia să i se incredinţeze supravegherea minorului, măsura libertăţii
siupravegheate nu poate fi luată. Într-o astfel de situaţie extremă, singura
măsură aplicabilă ar fi internarea minorului intr-un centru de reeducare.
Legea prevede că instanţa pune in vedere persoanei sau
reprezentantului instituţiei căreia i s-a încredinţat supravegherea,
îndatorirea de a supraveghea indeaproape pe minor in scopul îndreptărli
lui, de a înştiinţa de indată instanţa dacă minorul se sustrage de la
supraveghere, are purtări rele ori a săvârşit din nou o faptă prevăzută de
legea penală.
36
Gh. Ivan Individualizarea pedepsei ed C.H.Beck.

33
Totodată instanţa poate să impună minorului respectarea uneia
sau mai multora din următoarele obligaţii: a) să nu frecventeze anumite
locuri stabllite; b) să nu intre in legătură cu anumite persoane; c) să
presteze o activitate neremunerată într-o instituţie de interes public fixată
de instanţă, cu o durată Între 50 şi 200 de ore, de maxim 3 ore pe zi,
după programul de şcoală, în zilele nelucrătoare şi în vacanţă. Instanţa
atrage atenţia minorului asupra consecinţelor comportării sale.
După luarea măsurii libertăţii supravegheate, instanţa incunoştinţează
şcoala unde minorul învaţă sau unitatea unde este angajat precum şi,
atunci când este cazul, instituţia la care prestează activitatea stabilită de
instanţă.
Dacă înăuntrul termenului de un an de la data punerii in executare
a libertăţii supravegheate, minorul se sustrage de la supravegherea ce
se exercită asupra lui sau are purtări rele ori săvârşeşte o faptă
prevăzută de legea penală, instanţa revocă libertatea supravegheată şi ia
faţă de minor măsura internării într-un centru de reeducare. Dacă fapta
săvârşită constituie infracţiune, instanţa ia măsura internării sau aplică o
pedeapsă.

c) lnternarea intr-un centru de reeducare este prevăzută de art.104 din


Codul penal. Este o măsură educativă privativă de libertate ce constă in
internarea minorului infractor într-un centru de reeducare, pe o perioadă
nedeterminată, dar nu poate dura, de regulă, decât până la împlinirea de
către minor a vârstei de 18 ani. Se ia faţă de minorul in privinţa căruia
celelalte măsuri educative sunt neîndestulătoare (art. 104 alin. 2 C.p.).
Deşi este denumită educativă, este in realitate o măsură de reeducare,
deoarece scopul ei este reeducarea minorului . Acest scop urmează să
fie realizat prin posibilitatea asigurată minorului internat de a dobândi
învăţătura necesară şi o pregătire profesionată potrivit cu aptitudinile
sale. Aşa cum s-a arătat, măsura internării în centrul de reeducare se ia
pe timp nedeterminat, însă nu poate dura decât până la împlinirea
vârstei de 18 ani. Legea prevede totuşi că, la data când minorul devine
major, instanta poate dispune prelungirea internării pe o durată de cel
mult 2 ani, dacă prelungirea este necesară pentru realizarea scopului
internării 37.
Legea prevede şi posibilitatea încetării executării măsurii prin
liberarea minorului înainte de a deveni major. Potrivit dispozitiei din art.
107 C.p., după un an de la data internării minorului în centrul de
reeducare, dacă el a dat dovezi temeinice de îndreptare. de sârguintă la
învătătură şi la însuşirea pregătirii profesionale, instanta poate dispune
libera rea lui înainte de a deveni major. Dacă în perioada liberării minorul
are o comportare necorespunzătoare, se poate dispune revocarea
37
M.Coca Cozma si colab. Justiţia pentru minori ed Universul Juridic Bucureşti 2003

34
liberării şi reinternarea lui într-un centru de reeducare.
În cazul în care minorul săvârşeşte din nou, în perioada internării
sau în aceea a liberării înainte de a deveni major o infractiune pentru
care se apreciază că este necesară aplicarea pedepsei închisorii,
instanta revocă măsura internării. Dacă însă nu este necesară aplicarea
unei pedepse, instanta revocă liberarea minorului şi mentine internarea
până la majoratul acestuia.

D )Internarea într-un institut medical-educativ masură prevăzută de


art 105 din Codul penal . Este tot o măsură educativă privativă de
libertate ce se poate lua fată de minorul care, datorită stării fizice sau
psihice, are nevoie de un tratament sau de îngrijiri medicale şi, implicit.
de un regim special de instruire şi educatie. corespunzător stării sale.
Măsura se ia fată de minorii infractori, deci care răspund penal, iar nu
fată de cei iresponsabili, fată de care nu pot fi luate nici un fel de măsuri
educative. Specific acestora este doar faptul că starea lor fizică sau
psihică reclamă atât îngrijiri medicale, cât şi un regim educativ care se
aplică concomitent cu tratamentul medical. Prin aceasta măsura
educativă a internării într-un institut medical-educativ se deosebeşte de
măsura de sigurantă a internării medicale care constă exclusiv din
tratament medical38.
Internarea într-un institut medical educativ se dispune de către
instanta competentă să judece cauza penală în care este implicat
minorul, pe durată nedeterminată. ca şi internarea într-un centru de
reeducare, dar, întocmai ca aceasta, nu poate dura decât până la data
când minorul a împlinit vârsta de 18 ani. Totodată. însă. întrucât măsura
internării într-un institut medical-educativ este condiţionată de starea
fizică sau psihică maladivă a minorlului, legea prevede că ea trebuie să
înceteze îndată ce a dispărut cauza care a impus luarea ei şi aceasta
înainte de împlinirea vârstei de 18 ani.
In acelaşi timp însă, legea prevede posibilitatea ca instanţa să
dispună prelungirea internării pe o durată de cel mult 2 ani, ca şi în cazul
internăril într-un centru de reeducare, dacă aceasta este necesară
pentru realizarea scopului.
lnstania care dispune încetarea măsurii internării în institutul
medical-educativ poate, atunci când consideră că este necesar, să ia
fată de minor măsura internării într-un centru de reeducare (art. 106
alin.1 C.p.).
Ca şi măsura internării în centrul de reeducare, şi internarea în
institutul medical educativ poate înceta prin revocare, dacă în perioada
internării minorul săvârşeşte din nou o infractiune şi instanţa apreciază
că este necesară aplicarea pedepsei inchisorii, într-o astfel de situatatie,
38
Gh. Ivan Drept Penal Parte generală ed C.H.Beck Bucureşti 2008

35
ca şi in aceea în care instanţa a aplicat pedeapsa închisorii unui minor
care avea nevoie şi de tratament medical, se vor aplica dispoziliile din
art. 113 sau 114 C.p., după caz, tratamentul medical efectuându-se in
conditii de detentie.

Secţiunea 6. Pedepsele aplicabile infractorilor minori


6.1 Închisoarea.

Este singura pedeapsă privativă de libertate aplicabilă minorilor.


Limitele sale sunt determinate prin derivatie pornind de la limitele
speciale prevăzute de lege pentru infractiunea săvârşită. Potrivit
dispozitiei din art. 109 alin.1 C.p., limitele pedepsei se reduc la jumătate,
iar minimul special nu poate depăşi niciodată 5 ani. Reducerea limitelor
se face raportat nu numai la pedeapsa prevăzută pentru infractiunea in
configuralia tipică, dar şi la aceea prevăzută pentru variantele agravate,
calificate sau atenuate ale infractiunli respective. Când minorul a săvârşit
o tentativă, limitele pedepsei aplicabile, potrivit dispozitiei din art. 21 alin.
2 Cod penal, se vor stabili prin raportare la limitele pedepsei reduse la
jumătate pe baza dispoziţiei din art. 109 alin. 1 Cod penal. Se vor aplica
deci mai intâi dispoziţiile privitoare la minoritate, pentru care se prevede
un regim sanctionator special, şi apoi cele privitoare la tentativă39
Dacă pentru infractiunea săvârşită de minor legea prevede
pedeapsa detentiunii pe viată, se aplică minorului pedeapsa inchisorii de
la 5 Ia 20 ani, intrucât in cvasitotalitatea cazurilor pedeapsa detentiunii
pe viată, care a înlocuit pedeapsa cu moartea, este prevăzută ca
pedeapsă alternativă la pedeapsa închisorii, instanta va trebui mai întâi
să aleagă între aceste alternative, pe baza criteriilor generale de
individualizare şi a dispozitiei explicite din art. 72 alin.2 C.p., pedeapsa
care, după părerea sa, trebuie să fie aplicată minorului. Când instanta
apreciază că în spetă ar fi aplicabilă pedeapsa detenţiunii pe viaţă, în
temeiul dispozitiei din art. 109 alin. 2 C.p., va aplica minorului pedeapsa
închisorii de la 5 la 20 ani. Când, dimpotrivă, consideră aplicabilă
pedeapsa alternativă a închisorii, instanţa aplică minorului această
pedeapsă, în limite reduse la jumătate, conform dispozitiei din art. 109
alin. 1 Cod penal, fără ca minimul special al pedepsei să depăşească 5
ani.
Odată stabilită pedeapsa aplicabilă minorului, operatiunea de
individualizare a pedepsei continuă pornind de la limitele pedepsei astfel
determinate, cauzele de agravare sau de atenuare a pedepsei
producându-şi efectele prevăzute de lege în raport cu aceste limite.

39
Anastasiu Crişu Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat , ed
C.H.Beck Bucureşti 2006

36
Condamnarea minorului la pedeapsa închisorii nu poate constitui
prim termen al recidivei, aşa încât în ipoteza în care minorul săvârşeşte
din nou o infracţiune, el nu devine recidivist şi deci nu i se poate agrava
pedeapsa ca urmare a stării de recidivă. Condamnarea anterioară
reprezintă însă un antecedent penal de care trebuie să se tină seama la
individualizarea pedepsei pentru infracţiunea săvârşită din nou. Dacă
minorul săvârşeşte un concurs de infracţiuni, sunt incidente dispozitiile
din art. 34 C.p.. Când pentru una din infracţiunile concurente s-a luat o
măsură educativă, iar pentru alta s-a aplicat o pedeapsă, măsura
educativă va fi revocată, deoarece minorul nu poate fi supus, în acelaşi
timp, la executarea pedepsei şi la actiunea unei măsuri educative.
Executarea pedepsei închisorii aplicate infractorului minor se face
cu respectarea unor reguli speciale, adecvate stării psiho-fizice a
acestuia. Aşa cum s-a arătat, condamnatii minori execută pedeapsa
separat de condamnaţii majori sau în locuri de deţinere speciale. Potrivit
dispoziţiei din art. 57 alin. 3 C.p., minorilor condamnaţi li se asigură
posibilitatea de a continua învăţământul general obligatoriu şi de a
dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor. De
asemenea, condamnaţii pentru infracţiuni săvârşite în timpul minorităţii
pot fi liberaţi condiţionat după executarea unei fracţiuni de pedeapsă mai
reduse decât în cazul majorilor.
Pe durata executării pedepsei, de la data când condamnatul a
devenit major, sau chiar de la data rămânerii definitive a hotărârii de
condamnare dacă el împlinise 18 ani, este supus executării pedepselor
accesorii în temeiul dispozitiilor din art. 71 C.p ..

6.2 Amenda penală aplicabilă minorilor.


Amenda este a doua pedeapsă principală aplicabilă minorilor
infractori şi se aplică in limitele prevăzute de lege pentru infractiunea
săvârşită, reduse însă la jumătate (art. 109 alin. 1 C.p.). În legile speciale
există infracţiuni pentru care sunt prevăzute alte limite alee amenzii în
aceste cazuri reducerea va opera asupra limitelor respective.40 lncidenta
acestei pedepse se adevereşte ca oportună în raport cu minorii care
săvârşesc infractiuni în preajma ajungerii la majorat, când luarea unei
măsuri educative nu mai este practic posibilă, iar aplicarea unei pedepse
cu închisoarea nu apare ca necesară. Determinarea limitelor pedepsei
aplicabile şi individualizarea pedepsei se fac în general după aceleaşi
reguli ca în cazul pedepsei închisorii.
Necesitatea prevenirii combaterii infracţiunilor comise de minori
apare cu atat mai evidentă cu cât fenomenul cunoaşte uneori

40
Gh. Ivan Drept Penal Parte generală ed C.H.Beck Bucureşti 2008

37
recrudescenţe iar faptele pot fii deosebit de periculoase.41 Sub aspectul
răspunderii penale între minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani şi cei
care au împlinit această vârstă dar nu au ajuns la 16 ani fără să se fii
făcut dovada că au acţionat cu discernământ nu există deosebiri, nici cei
din urmă nu pot fii subiect de drept penal , faptele lor nu constituie
infracţiuni şi nu li se aplică sancţiuni penale 42

Secţiunea 7. Pedepsele aplicabile persoanelor juridice


7.1. Noţiuni generale

Răspunderea penală a persoanei juridice a fost introdusă prin


modificările aduse de legea 278/2006 pin care persoanele juridice cu
excepţia statului, a autorităţilor şi instituţiilor publice, care desfăşoară
activităţi ce nu pot face obiectul domeniului privat, răspund penal pentru
infracţiunea săvârşită în realizarea obiectului de activitate sau în
interesul ori în numele persoanei juridice.
Ca şi răspunderea persoanei fizice, răspunderea persoanei
juridice, este şi ea un raport juridic penal de conflict, născut ca urmare a
săvârşirii unei infracţiuni, de data aceasta între stat pe de o parte şi o
persoană juridică pe de altă parte.
Statul are dreptul şi îndatorirea de a trage la răspundere penală
persoana juridică, iar aceasta este obligată să răspundă penal pentru
infracţiunea săvârşit în realizarea obiectului său de activitate, în interesul
ori în numele său. În acest caz subiect pasiv al răspunderii penale este
persoana juridică.Întrucât însă persoana juridică se manifestă în viaţa
socială prin persoana fizicã al cărei reprezentant este sau care
acţionează pentru realizarea obiectului său de activitate, persoana
juridicã e ţinută să răspundă de infracţiunile săvârşite de persoana fizică.
Putem spune astfel că persoana juridică apare ca subiect indirect al
infracţiunii săvârşite.
Pentru ca persoana juridică să aibă calitatea de subiect
indirect activ al infracţiunii trebuie să se verifice pe de o parte, dacă ea
41
Costică Bulai Manual de drept penal Partea generală editura Universul Juridic 2007
42
Anastasiu Crişu Tratamentul infractorului minor în materie penală. Aspecte de drept comparat , ed
C.H.Beck Bucureşti 2006

38
îndeplineşte condiţiile cerute de lege pentru a putea răspunde penal, iar
pe de altă parte trebuie examinate raporturile persoanei juridice cu
persoana fizică subiect activ nemijlocit al infracţiunii, pentru a putea
stabilii dacă faptele comise de aceştia pot fi imputate persoanei jurdice şi
dacă se poate declanşa răspunderea penală a acesteia. Temeiurile
obiective şi subiective ale răspunderii penale a persoanei juridice sunt
specifice şi se realizează în condiţii diferite în raport cu răspunderea
penală a persoanei fizice. Pentru înţelegerea mecanismului de
funcţionare a răspunderii penale a persoanei juridice, este necesară
examinarea amănunţită a condiţiilor obiective şi subiective ale
răspunderii penale a persoanei juridice. 43

7.2 Persoana juridică, subiect al răspunderii penale

Conform prevederilor Codului Penal pot fi subiecte active ale


răspunderii penale toate persoanele juridice existente cu excepţia
persoanelor juridice de drept public şi anume: statul; autorităţile publice;
instituţii publice ce desfăşoară o activiate ce nu poate fi desfăşurată de
o persoană juridică de drept privat. Este justificată exceptarea statului de
la răspunderea penală deoarece deoarece el este titularul dreptului de a
trage la răspundere persoana juridică şi astfel el nu poate fi în acelaşi
timp subiect activ şi subiect pasiv al răspunderii penale. Eventualele
infracţiuni comise de funcţionarii publici nu sunt comise în numele
autorităţii ce le reprezintă ci în nume personal şi atrag răspunderea
penală a celor ce le-au săvârşit, ca infracţiuni de serviciu.

7.3.Condiţiile obiective de răspundere penală ale persoanelor


juridice
Temeiul obiectiv al răspunderii penale îl constituie săvârşirea
unei infracţiuni, însă în condiţiile specifice persoanei juridice, adică
săvârşirea unei infracţiuni de către persoana sau persoanele fizice care
acţionează pentru îndeplinirea obiectului de activitate sau în numele sau
în interesul acesteia. Pentru angajarea răspunderii persoanei juridice
trebuie să se constate pe de o parte săvârşirea unei infracţiuni, iar pe de
altă parte infracţiunea săvârşită se află într-o anumită legătură cu
persoana juridică, anume să fie determinată de obiectul de actvitate al
acesteia. În concepţia legiuitorului român este suficient să se constate
că infracţiunea a fost săvârşită de un reprezentant al persoanei juridice,
de un angajat al acesteia ori de o persoană care acţionează în realizarea
43
Costică Bulai Manual de drept penal Partea Generală editura Universul Juridic 2007

39
obiectului de activitate, în numele sau în interesul persoanei juridice.
Este suficient să se constate că persoana se află în anumite relaţii de
fapt cu persoana juridică.
Cât priveşte cealaltă condiţie anume aceea a existenţei unei
legături obiective între infracţiune şi persoana juridică, se realizează
atunci când infracţiunea a fost săvârşită în una din cele trei situaţii
prevãzute de lege:
a. în realizarea obiectului de activitate;
b. în interesul persoanei juridice;
c. în numele persoanei juridice.
Se consideră a fi infracţiune şi atunci când se realizează pentru
îndeplinirea oricărui obiect de activiate al acesteia. Şi atunci când
infracţiunea este săvârşită de o persoanã împuternicită să acţioneze în
numele şi pentru persoana juridică, de un reprezentant al acesteia.

7.4.Condiţiile subiective de răspundere penală ale persoanei


juridice
Ca şi în cazul persoanei fizice şi la persoana juridică nu se
poate ajunge la săvârşirea unei infracţiuni fără stabilirea legăturii psihice
între persoana juridică şi infracţiunea săvârşită. Legea nu face nici un fel
de referire la condiţiile subiective ale acestei răspunderi.
Astfel urmează ca stabilirea imputatiei sau a culpabilităţii să se
facă pe baza principiilor generale a dreptului penal.
Unul dintre aceste principii este acela că vinovăţia persoanelor
juridice nu se poate confunda cu aceea a persoanei fizice care a săvârşit
infracţiunea, sau faptul că infracţiunea săvârşită de persoana fizică sub
forma de vinovăţie stabilită de legea penală nu induce neapărat şi
răspunderea persoanei juridice. Însă fără existenţa unei infracţiuni
săvârşite de persoana fizică nu se poate vorbi nicicând de răspunderea
penală a persoanei juridice.
Un alt principiu aplicabil în materie este acela că vinovăţia
persoanei juridice nu poate fi determinată prin aplicarea mecanică a
dispoziţiilor din Codul Penal privind vinovăţia şi formele acesteia.
Imputabilitatea subiectivă sau culpabilitatea poate fi definită ca fiind
atitudinea psihică a persoanei juridice, care prin organul său individual
sau colectiv de conducere, a cunoscut sau încurajat sau numai a
încuviinţat săvârşirea cu intenţie, de către persoana fizică a infracţiunii
legate de obiectul său de activitate. În cazul infracţiunilor din culpă,
atitudinea persoanei juridice este culpabilă atunci când se constată în
sarcina ei lipsa de supraveghere sau de control care a făcut posibilă
săvârşirea acelei infracţiuni. Trebuie să fie
examinat mecanismul de formare a voinţei proprii a persoanei juridice şi
de funcţionare a procesului decizional din cadrul acesteia, precum şi

40
dacă persoana juridică în discuţie a cunoscut în mod real, a voit, a
încurajat sau încuvinţat săvârşirea unei infracţiuni ori dacă aceasta a fost
comisă împotriva voinţei persoanei juridice şi cu excluderea oricărei
culpe.
În cazul în care nu poate fi identificată persoana fizică
răspunzătoare, însă persoana juridică a fost pe deplin dovedită,
răspunderea penală va reveni exclusiv persoanei juridice.

7.5.Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru


persoana juridică

Termenele de prescripţie a răspunderii penale a persoanei juridice


sunt:
a)-10 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de
persoana fizicã pedeapsa detenţiunii pe viată sau pedeapsa închisorii
mai mare de 10 ani;
b)-5 ani când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de
persoana fizică pedeapsa inchisorii mai mici de 10 ani sau amenda.
Termenele diferite ale răspunderii penale a persoanei fizice faţă de
cele ale persoanei juridice nu se confundă ci se suprapun deoarece
răspunderea penală a persoanei juridice nu exclude răspunderea penală
a persoanei fizice care a săvârşit infracţiunea. Se înţelege că este
posibilă împlinirea termenului de prescripţie rãspunderii penale a
persoanei fizice care, prin ipoteză este ţinută sã răspundă singură pentru
infracţiunea săvârşită deoarece este foarte posibil ca prescripţia pentru
persoana juridică să fi intervenit, deoarece termenul este mai scurt, iar
pentru persoana juridică nu.
Cu excepţia termenelor de prescripţie, care sunt diferite ca durată,
celelalte condiţii în care poate fi prescrisă răspunderea penală a
persoanei juridicesunt aceleaşi ca şi pentru persoana fizică.
7.6. Pedepsele aplicabile persoanei juridice

Prin dispoziţiile articolelor 53(1) şi 53(2), introduse în Codul penal


în vigoare prin legea 278/2006 sunt prevăzute felurile pedepselor
aplicabile persoanei juridice ca urmare a răspunderii penale a acestora.
Articolul 53(1) prevede că pedepsele aplicabile persoanei juridice sunt
principale şi complementare. Se prevede o singură pedeapsă principală
anume amenda de la 2500 RON la 2000000 RON singura pedeapsă
adecvată în raport cu paticularităţile persoanei juridice, dar care este
proprie prin cuantumul ei să îndeplinească funcţia specifică pedepsei
faţă de subiectul răspunderii penale ce i se aplică. Legea prevede
următoarele pedepse complementare ce pot fi aplicate:
a)-dizolvarea persoanei juridice;

41
b)- suspendarea activităţii persoanei juridice pe o durată de la 3
luni la un an sau a uneia dintre activităţile persoanei juridiceîn legătură
cu care s-a săvârşit infracţiunea pe o durată de la 3 luni la 3 ani .
c)-închiderea unor puncte de lucru ale persoanei juridice pe o
durată de la 3 luni la 3 ani .
d)-interzicerea de a participa la procedurile de achiziţii publice pe o
durată de la 1 la 3 ani.
e)-afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare
Art 53(2) Aplicarea şi executarea pedepselor complementare în
cazul persoanelor juridice.
(1)Aplicarea uneia sau a mai multor pedepse complementare se
dispune atunci când instanţa constata că faţă de natura şi gravitatea
infracţiunii precum şi şi faţă de împrejurările în care a fost savârşită,
aceste pedepse sunt necesare.
(2)Aplicarea uneia sau mai multor pedepse complementare este
obligatorie când legea prevede aceasta pedeapsă.
Ca şi în cazul pedepselor aplicate persoanei fizice şi cele aplicate
persoanei juridice îşi încep aplicarea odată cu rămânere definitivă a
hotărârii de condamnare
A) Pedeapsa amenzii
Conţinutul pedepsei amenzii este reglementatã de Codul Penal în
art. 71(1) acesta având următorul cuprins:
1)-Pedeapsa amenzii constă în sumele de bani pe care
persoana juridică este condamnatã să o plătească.
2)-Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de
persoana fizică pedeapsa închisorii de cel mult 10 ani sau amenda,
minimul special al amenzii pentru persoana juridică este de 5.000 lei, iar
maximul special al amenzii este de 600.000.
3)-Când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită de
persoana fizică pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau pedeapsa închisorii
mai mare de 10 ani, minimul special al amenzii pentru persoana juridică
este de 10.000 lei, iar maximul special al amenzii este de 900.000 lei 44.
Amenda este o pedeapsă cu caracter patrimonial constând în
diminuarea patrimoniului persoanei juridice prin obligarea acesteia la
plata unei sume de bani care se face venit la bugetul statului.
Faţă de pedeapsa amenzii aplicabile persoanelor fizice, amenda
aplicabilă persoanei juridice este reglementată în partea generală a
Codului Penal, prin raportare la pedeapsa închisorii. Pentru garantarea
plăţi amenzii penale se pot lua mãsuri asiguratorii (art. 163 C. Proc.
Pen.)

44
Codul penal roman art 71(1) ed. Hamangiu

42
Existenţa patrimoniului persoanei juridice este un argument în
favoarea instituirii răspunderii penale a acesteia deoarece îi pot fi
aplicabile pedepse patrimoniale.
Amenda aplicabilă persoanei juridice nu se transformă într-o
creanţă civilă , nu urmează regimul de execuţie al acesteia, ci regimul de
execuţie comun persoanelor fizice. Astfel pesoana juridică nu are dreptul
de a înainta o acţiune în regres pentru plata amenzii la care a fost
condamnată deoarece s-ar încălca principiul răspunderii personale
pentru săvârşirea infracţiunii.
Pentru determinarea limitelor amenzii aplicabile trebuie să aibă loc
mai întâi, calificarea juridică a faptei săvârşită de persoana fizică în
cadrul activitãţii persoanei juridice în numele ori în interesul acesteia,
pentru ca în raport cu pedeapsa prevăzutã de lege pentru persoana
fizică, să se determine în concret limitele amenzii aplicabile persoanei
juridice.
B) Pedepsele complementare aplicabile persoanei juridice
Conţinutul pedepsei complementare a dizolvării persoanei juridice
este reglementat de art 71(2) care are urmãtorul cuprins:
1- Pedeapsa compementară a dizolvării persoanei juridice se
aplică atunci când persoana juridică a fost costituită în scopul săvârşirii
de infracţiuni sau când obiectul său de activitate a fost deturnat în acest
scop.
2-În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a uneia dintre pedepsele
complementare prevazute în art. 53(1) alin.(3) lit. b)-d), instanţa dispune
dizolvarea persoanei juridice.
3- Pedeapsa compementară a dizolvării persoanei juridice are ca
efect deschiderea procedurii de lichidare, potrivit legii, iar o copie după
dispozitivul hotărârii definitive de condamnare prin care s-a aplicat
această pedeapsă va fi comunicată, de îndată, instanţei civile
competent, care va proceda la desemnarea lichidatorului.45
Prin dizolvarea persoanei juridice se creează o veritabilă moarte
civilă a acesteia, astfel că majoritatea legislaţiilor care au reglementat
mai de mult acestă măsură o consideră o pedeapsă principală, numai
legislaţiile noi în materie consideră această moarte civila o pedeapsă
complementară.
Însă datorită implicaţiilor sociale acestă măsură se ia destul de rar
pentru că se consideră că: angajaţii care şi-au exercitat atribuţiile nu au
nici o vină că s-au comis infracţiuni sau acţionarii care nu au avut
cunoştinţă de infracţiunile comise. Legiuitorul român a restrâns tocmai
din considerentele arătate mai sus condiţiile în care se poate dispune o

45
Codul penal roman art 71(2) ed. Hamangiu

43
asemenea pedeapsă, acestea fiind mai restrictive decât cele ale
răspunderii penale a persoanei fizice.
Astfel pedeapsa se poate lua după cum se precizează în alineatele
următoare doar atunci când: persoana juridică a fost constituită în scopul
săvârşirii de infracţiuni, când obiectul de activitate a fost deturnat în
acest scop; sau atuci când persoana juridică deşi condamnată definitiv
nu a respectat pedesele complementare dispuse de instanţă pe baza
art.53(1) alin.b)-d) care costau în suspenadarea în tot sau în parte a
activităţii, închiderea unor puncte de lucru, interzicerea de a participa la
procedurile de achiziţii publice; toate realizându-se cu rea credinţă.
Prima grupă de acţiuni pe baza cărora se dizolvă persoana juridică
are ca temei legal faptul că însăşi existenţa persoanei în cauză nu este
decât un „paravan” pentru săvârşirea de infracţiuni, iar în cel de-al doilea
caz dizolvarea este consecinţa nerespectării unor hotărâri judecătoreşti.
Dizolvarea persoanei juridice nu poate fi aplicată în cazul partidelor
politice sindicatelor, patronatelor, organizaţiilor religioase ori aparţinând
minorităţilor, presei.
Acestă hotărâre are ca efect deschiderea procedurii de lichidare. În
acest sens o copie a deciziei de condamnare va fi comunicată de îndată
instanţei civile competente, care va proceda la desemnarea
lichidatorului. Instanţa competentă este tribunalul în cazul societăţilor
comerciale, dar se va urma procedura prevăzută de Legea 31/1990 ori
dispoziţiile Legii 85/2006 privind procedura insolvenţei. Persoana juridică
dizolvată prin hotărârea judecătorească de condamnare îşi continuă
activitatea, având o capacitate juridică restrânsă la acele activităţi
necesare lichidării, făcând încasări şi plăţi în acest sens. Persoana
juridică societate comercială îşi încetează existenţa doar prin radierea
din Registrul Comerţului, după depunerea şi aprobarea raportului
lichidatorului, iar asociaţiile şi fundaţiile prin radierea din registrul
asociaţiilor şi fundaţiilor de la instanţa care a autorizat înfiinţarea lor.
C)Conţinutul pedepsei complementare a suspendării activităţii sau
a uneia dintre activităţile persoanei juridice este reglementat de art. 71(3)
care are următorul conţinut:
1- Pedeapsa compementară a suspendării activităţii persoanei
juridice constă în interzicerea desfăşurării activităţii sau a uneia dintre
activităţile persoanei juridice, în realizarea căreia a fost săvârşită
infracţiunea.
2-În caz de neexecutare, cu rea-credinţă, a pedepsei
complementare prevăzute de art.53(1) alin. 3 lit. e) instanţa dispune
suspendarea activităţii sau a uneia dintre activităţile persoanei juridice
pâna la punerea în executare a pedepsei complementare , dar nu mai
mult de trei luni.

44
3-Dacă până la împlinirea termenului prevãzut în alin.2 pedeapsa
complementară nu a fost pusă în execuatare instanţa dispune dizolvarea
persoanei juridice. În
articolul menţionat anterior se reglementează de fapt două situaţii
juridice disticte:
a) este reglementat conţinutul pedepsei complementare al
suspendării activităţii sau a uneia dintre activităţile desfăşurate de
persoana amintită;
b) se reglementează o adevărată pedeapsă în caz de neexecutare
cu rea-credinţă, a pedepsei complementare a afişării sau difuzării
hotărârii de condamnare.
Suspendarea întregii activităţi înseamnă de fapt încetarea tuturor
activităţilor prevăzute în actul constitutiv al persoanei juridice pe o
perioadă de la 3 luni la 1 an. Acestă pedeapsă se poate dispune atunci
când întreaga activitate a persoanei juridice conadamnate are un
caracter infracţional prin deturnarea de la activităţile şi scopurile licite
stabilite în actul de înfiinţare.
Suspendarea întregii activităţi poate avea ca efect falimentarea
acesteia, putând avea efecte sociale similare dizolvării, motiv pentru care
considerăm că în aplicarea ei trebuie fãcută o distincţie între activităţile
licite cu cele ilicite şi numai dacă întreaga activitate este ilicită se poate
dispune încetarea tuturor activităţilor. Suspendarea întregii activităţi sau
suspendarea uneia poate să apară ca sancţiune subsecventă
neexecutării cu rea-credinţa, a pedepsei complementare a afişării sau
difuzării hotărârii de condamnare, prevăzută de art. 53(1) alin3 lit e.
Persoana condamnată are obligaţia de a comunica instanţei
dovada începerii executării afişării sau a publicării în termen de 30 de
zile de la comunicarea hotărârii. În caz de neexecutare din oficiu instanţa
poate aplica pedeapsa complementară de a opri total activitatea dar într-
un termen de maxim trei luni. În cazul în care persoana insistă în refuzul
acesteia de a nu afişa se poate lua măsura dizolvării persoanei juridice.
Astfel ajungem la concluzia că neexecutarea unei pedepse
complementare poate duce la impunerea unei pedepse mult mai severe
ajungând până la cea capitală anume dizolvare.

D) Neaplicarea dizolvării sau a suspendării activităţii persoanei


juridice este reglementată de art.71(4) care are următorul conţinut:
1-Pedepsele complementare prevăzute în art.53(1) alin.3 lit a) şi
b) nu pot fi aplicate partidelor politice, sindicatelor, patronateor şi
organizaţiilor religioase ori aparţinând minorităţilor, constituite potrivit
legii.
2-Dispoziţiile prevăzute în alin1 se aplică şi persoanelor juridice
care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.

45
Din considerente de politică penală legiuitorul a instituit o
răspundere oarecum atenuată în sarcina organizaţiilor enumerate
anterior fată de care sunt incapabile pedepsele complementare a
dizolvării şi suspendării totale ori parţiale a activităţii.
În joc este exerciţiul libertăţii de conştiinţă al libertăţii de exprimare,
al dreptului la informaţie şi al dreptului la asociere; toate reglementate de
Constituţie.
Tot legiuitorul declară ca neconstituţionale partidele sau
organizaţiile care prin scopurile ori activitatea lor militează împotriva
pluralismului politic, a principiilor statului de drept ori a suveranităţii sau
integrităţii teritoriale.
Se naşte astfel întrebarea dacă este sancţionată corect desfinţarea
partidelor numai după ce Curtea Constituţională se pronunţă asupa
constituţionalităţii constituirii partidului sau a activităţii sale?

E)Conţinutul pedepsei complementare a închiderii unor puncte de


lucru ale persoanei juridice este reglementat de art. 71(5) care are
următorul cuprins:
1- Pedeapasa complementară a închiderii unor puncte de lucru
ale persoanei juridice constă în închiderea unuia sau a mai multora
dintre punctele de lucru aparţinând persoanei juridice cu scop lucrativ, în
care s-a desfăşurat activitatea în realizarea căreia a fost săvârşită
infracţiunea.
2- Dispoziţiile prevăzute în alin.1 nu se aplică persoanelor
juridice care îşi desfăşoară activitatea în domeniul presei.
Închiderea unuia sau mai multor puncte de lucru nu se poate
dispune decât în cazul persoanelor juridice cu scop lucrativ respectiv în
cazul: societăţilor comerciale, organizaţii cooperatiste, societăţi
personale cu personalitate juridică.
Între punctul sau punctele de lucru, activitatea desfăşurată şi
infracţiunea săvârşită trebuie să existe o legătură indisolubilă pentru a se
putea dispune închiderea acestora, fiind indiferent dacă deschiderea
respectivelor puncte de lucru a fost sau nu legal deschisă.
Prin pedeapsa atribuită persoana juridică este obligată să intre în
legalitate şi să desfăşoare în acele locuri, după execuatrea pedepsei,
doar activităţile licite, conforme cu obiectul de activitate stabilit prin actul
de înfinţare.
Neexecutarea cu rea-credinţă a pedepsei complementare a
închiderii unuia sau mai multor puncte de lucru are drept consecinţă
dizolvarea persoanei juridice. Dizolvarea înlocuieşte astfel pedeapsa
complementară a închiderii punctului sau punctelor de lucru,
neexecutată cu rea-credinţă. Considerăm că şi partea vătămată ar fi fost
îndreptăţită să facă o asemenea sesizare.

46
Această sancţiune îndeplineşte şi funcţia de măsură de siguranţă
constând în eliminarea posibilităţii de săvârşire de noi infracţiuni odată cu
încetarea activităţii generatoare de infracţiuni. Pedeapsa nu se poate
aplica persoanei juridice ce îşi desfăşoară activiatea în domeniul presei.
F)Conţinutul pedepsei complementare a interzicerii de a participa
la procedurile de achiziţii publice este reglementată de art. 71(6) care
are următorul conţinut:
Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la
procedurile de achiziţii publice constă în interzicerea de a participa,
direct sau indirect, la procedurile pentru atribuirea contractelor de
achiziţii publice prevăzute de lege.
Pedeapsa complementară a interzicerii de a participa la
procedurile de achiziţii publice are ca efect o restrângere a capacităţii de
folosinţă şi de exerciţiu a persoanei juridice, respectiv o incapacitate de a
contracta lucrări de achiziţii publice în oricare dintre modalităţile
prevăzute în O.U.G. 34/2006. Sunt asemenea contracte care nu pot fi
încheiate nici direct nici indirect, prin interpunere de persoane sau prin
asociere cu alte persoane juridice, contractele de lucrări, contractele de
furnizare, contractele de servicii, contractul de achiziţie publică.; precum
şi contractele de concesiune, contracte sectoriale, parteneriatul public-
privat. Procedurile de atribuire a contractelor de achiziţii publice sunt
licitaţia deschisă, licitaţia restrânsă, dialogul competitiv, negocierea cu
sau fără publicarea prealabilă a unui anunţ de participare, cererea de
ofertă sau concursul de soluţii.
Contractele încheiate cu încălcarea acestei incapacităţi sunt lovite
de nulitate absolută , iar omisiunea persoanei juridice condamnate de a
informa partenerul contractual despre acesta poate atrage obligarea la
despăgubiri pentru pagubele cauzate prin conduita ilicită a persoanei
juridice condamnate.
Încălcarea cu rea-credinţă a interdicţiei de a participa la procedurile
de achiziţii publice are drept consecinţã dizolvarea persoanei juridice.
Autoritatea publică organizatoare a procedurilor este îndreptăţitã să
se adreseze judecătorului delegat cu executarea pedepselor pentru a se
lua o măsurã fată de persoana condamnată la o asemenea pedeapsă şi
cu rea-credinţă se înscrie la o procedură de atribuire a contractelor de
achiziţii publice.
G)Conţinutul pedepsei complementare a afişării sau difuzării hotărârii de
condamnare este reglementat de articolul 71(7) şi are următorul cuprins:
1- Afişarea hotărârii definitive de condamnare sau difuzarea
acesteia se realizează pe cheltuiala persoanei juridice condamnate.
2- Prin afişarea sau difuzarea hotărârii de condamnare nu poate fi
dezvăluită identitatea victimei, afară în cazul în care există acordul
acesteia sau al reprezentantului său legal.

47
3- Afişarea hotărârii de condamnare se realizeazã în extras, în
forma şi locul stabilite de instanţă pentru o perioadă cuprinsă între o lună
şi trei luni.
4- Difuzarea hotărârii de condamnare se face în extras şi în forma
stabilită de instanţă, prin intermediul presei scrise sau audio-vizuale ori
prin alte mijloace de comunicare audio-vizuală, desemnate de instanţă.
5- Dacã difuzarea se face prin presa scrisă sau audio-vizuală
instanţa stabileşte numãrul apariţiilor , care nu poate fi mai mare de 10,
iar în cazul difuzării prin alte mijloace audio-vizuale, durata acestora nu
poate depăşi 3 luni.
Aceata este o pedeapsă infamantă, supunând persoana oprobiului
public, fiind la urma urmei o publicitate negativă efectuată pe cheltuiala
proprie, menită să avertizeze publicul cu privire la activitatea
desfăşurată, ca să nu mai vorbim de efectele economice pe care le
poate avea această pedeapsă.
Afişarea hotărârii se realizează de către persoana condamnată,
căreia i se comunică hotărârea, acesta fiind obligat să afişeze în acele
locuri descrise de instanţă ca această afişare să ajungă la cunoştinţa
publicului într-o formulare cât mai bună. Astfel de locuri ar fi sediul
Registrului Comerţului sau al unor asociaţii profesionale la care este
afiliată persoana juridică ori chiar sediul social al persoanei juridice.
Afişarea se realizează pe o perioadă de la o luna la trei luni.
În cazul în care instanţa dispune ca hotărârea sã fie publicată
audio-vizual ea stabileşte în cuprinsul hotărârii şi numărul de apariţii care
nu poate fi mai mare de 10 apariţii. Astfel ea are o limtă maximă de
apariţii .
Persoana juridică are obligaţia de a înainta instanţei de executare
dovada afişării sau difuzării hotărârii în termen de 30 de zile de la
comunicare, dar nu mai târziu de 10 zile de la începerea executrii ori de
la executare.
În caz de neexecutare cu rea-credinţă a pedepsei, poate dispune
aplicarea sancţiunii de suspendare totală sau parţială a activităţii
persoanei juidice pe o perioadă de până la 3 luni.

48
Capitolul 4. Individualizarea pedepselor penale .

Infracţionalitatea este un fenomen social iar fenomenul infracţional


urmează o curbă ascendentă. Infracţiunile comise din cele mai vechi
timpuri nu au fost înlocuite cu altele noi, ci s-au menţinut, completându-
se în complexitate cu altele noi. Operaţia de adaptare a pedepsei în
raport cu fiecare infracţiune şi cu fiecare infactor, în vederea realizării
scopului de prevenţie generală şi specială, poartă denumirea de
individualizare a pedepsei 46.

Secţiunea 1. Implicaţiile psihologice ale pedepselor penale.

A) Comportametul infracţional
O analiză strict psihologică a actului infracţional constă în analiza
modului în care personalitatea infractorului (inteligenţa, afectivitatea,
motivaţia şi voinţa) se manifestă în pregătirea, săvârşirea şi în atitudinea
postinfracţională. Infractorul se prezintă ca o personalitate deformată,
ceea ce îi permite comiterea unor acţiuni atipice cu caracter antisocial
sau disocial.
Dacă o asemeneaa analiză este indispensabilă pentru stabilirea
46
J.Grigoraş, Individualizarea pedepsei , editura Ştiinţifică, Bucureşti 1970

49
responsabilitătţii (cu cele doua elemnte ale sale discernământul şi
libertatea) şi a culpabilităţii în formele sale curente de manifestare, ea nu
mai este suficientă pentru criminogeneză şi funcţiile sale principale:
-cunoaşterea cauzelor criminalităţii în general şi în mod individual
pentru fiecare infracţiune;
-organizarea sociala a prevenirii infracţiunilor;
-individualizarea pedepsei;
-tratamentul în penitenciar şi tratamentul post-execuţional;

Acestea sunt principalele motive pentru care şi în psihologia


judiciara ca şi în criminologie se operează cu conceptul de personalitate,
concept care obligă la abordări de tip sinergie.
Infractorul apare ca un individ cu o insuficientă maturizare socială,
cu deficienţe de integrare socială, care intră în conflict cu cerinţele
sistemului valorico-normativ şi cultural al societăţii în care trăieşte.
Studiindu-se diferite categorii de infractori sub aspectul particula-rităţilor
psihologice, s-a reuşit să se stabilească anumite caracteristici comune
care se regăsesc la majoritatea celor care încalcă în mod frecvent legea:
a) instabilitate emotiv – acţională
b) inadaptare socială
c) sensibilitate deosebită
d) duplicitatea comportamentului
d) imaturitate afectivă
e) frustrarea
f) complexul de inferioritate
g) egocentrismul
h) labilitatea
i) agresivitatea
j) indiferenţa afectivă
Ponderea cu care apar aceste caracteristici diferă foarte mult de la
un infractor la altul, în funcţie şi de genul de infracţiune pe care îl
realizează. Luând în considerare unicitatea oricărui act infracţional, a
individualităţii şi personalităţii distincte a oricărui infractor, nu sunt lipsite
de interes urmărirea şi surprinderea unor particularităţi psihologice ale
infractorilor de diverse „specialităţi” actul criminal nu este altceva decât o
încercare de a restabili echilibrul iniţial dar actul criminal în sine duce la
altă formă de dezechilibru: teama de pedeapsă şi necesitatea urgentă de
a construi o formă de defensivă. Astfel, actul criminal duce spre un cerc
vicios, pe care însă criminalul nu-l poate prevedea. În cele din urmă şi
această analiză comportamentală duce la concluzia unei imaturităţi
intelectuale, la constatarea incapacităţii criminalului, prin obişnuinţă, de a
prevedea pe termen lung consecinţele acţiunii sale antisociale.
Viaţa în închisoare este în mod absolut o viaţă în grup: este

50
anulată orice intimitate, totul este la vedere pentru ceilalţi, relaţia
interpersonală este o golire, o risipire de sine, nu te poţi ascunde de
partea rea a conduitei celor din jur, capacitatea de a suporta infirmităţilor
sufleteşti ale celorlalţi este depăşită demult. Şi mai rău decât toate,
posibilităţile de refugiu , de schimbare nu există.

B)Aspectele psihologice ale pedepselor

Pedeapsa este un mijloc curativ utilizat în vederea diminuarii


criminalităţii, a descurajării comportamentului antisocial, infracţional.
Toate culturile şi societăţile au instituit forme de pedeapsă pentru
acţiunile agresive ce aduc prejudicii colectivităţii în întregime. Pedeapsa
din sistemul instituţional-juridic, are rolul nu numai de a-l sancţiona sau
a-l izola pe cel în cauză, de a reduce posibilitatea ca el să mai
săvârşească acte agresive antisociale, ci şi de a servi drept exemplu.
Prin învăţarea socială observaţională, prin perceperea consecinţelor
conduitelor reprobabile, indivizii işi dau seama la ce se pot aştepta, astfel
încât atât pedeapsa cât şi ameninţarea cu pedeapsa conduc, într-o
anumită măsură, la reţinerea de la acte violente.
Pedepsele penale sunt necesare pentru a exprima gravitatea
abstractă a faptei interzise şi intensitatea avertismentului pe care legea
panală îl adresează destinatarilor sai.
Dintre sancţiunile penale pedepsele privative de libertate sunt cele mai
energice.
Pentru a evalua consecinţele psihologice ale pedepsei privative de
libertate trebuie sa avem în vedere un factor determinant, şi anume,
factorul „timp”. Timpul este un criteriu esenţial pentru sistematizarea vietii
omenesti Atitudinea faţă de timp este diferită la fiecare dintre participanţii
la actul de justitie. Astfel, pentru legiuitor, timpul nu reprezintă decât un
grad al pericolului social abstract al faptei prevăzute de legea penală;
pentru judecator timpul reprezintă reflectarea pericolului social concret al
faptei comise de individ iar pentru deţinut, timpul este perceput într-un
mod cu totul diferit faţă de ceilalţi participanţi la actul de justitie.
Persoana aflată în detentie are conştiinţa faptului că intră în
închisoare împotriva voinţei sale, cu un statut de subordonare pe termen
lung şi resimte pierderea libertăţii cu atât mai dureros cu cât libertatea
era mai bogată în perspective si alternative iar condiţiile concrete din
penitenciar sunt mai grele.
Din punct de vedere psihologic, detentia determina modificarea
caracteristicilor fiecarui element al personalitatii.
Pretutindeni în lume ar trebui ca înaite de a se aplica pedeapsa
privării de libertate ar trebui ca mai întai sa se aplice alte sancţiuni
posibile sau măsuri implementate de societate deoarece privarea de

51
libertate este osituaţie complexă cu o amplă rezonanţă în viaţa individului
Pentru persoana care execută o pedeapsă privativă de libertate,
mediul privat pune în ordine două grupuri de probleme:
1) de adaptare la normele şi valorile specifice acestui cadru
de viaţă;
2) de evoluţie ulterioară a personalităţii sale.
Când este folosită privarea de libertate apar probleme ale
drepturilor omului iar Constituţia României conţine o serie de prevederi
care au aplicabilitate şi în domeniul executării pedepselor:
Articolul 16-cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice
fără privilegii şi discriminări;
Articolul 20-dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte; dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele
privitoare la drepturile omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale;
Articolul 22 până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti
de condamnare, persoana este considerată nevinovată;
Articolul 29 nu constituie muncă forţată munca unei persoane
condamnate, prestată, în condiţii normale, în perioada de detenţie sau
liberare condiţionată;
Articolul 49 exerciţiul unor drepturi sau al unor libertăţi poate fi
restrâns numai prin lege şi dacă se impune, după caz, pentru
desfăşurarea instucţiei penale.

* Şocul încarcerării
Privarea de libertate implică mai multe forme, iar din punct de
vedere calitativ dă naştere unui fenomen deosebit şi anume şocul
încarcerării. Acest lucru determină o gamă complexă de frământări
psihice şi psihosociale, începând cu criza de detenţie manifestată de la
închiderea în carapacea tăcerii până la comportamente agresive şi
autoagresive(sinucideri, autoflagelări). În comparaţie cu stările
accidentale de izolare, privarea de libertate în sistemul detenţiei, are
drept consecinţă absolut specifică, înlăturarea simbolurilor exterioare ale
personalităţii prin obligativitatea purtării uniformei de deţinut care
standardizează modul de viaţă şi estompează până la anulare
diferenţele individuale. Şocul depunerii se manifestă şi prin restrângerea
libertăţilor individuale. Relaţiile interpersonale, lipsa de informaţii, regimul
autoritar, sunt resimţite drept atingeri ale integrităţii ca fiinţă umană.

Secţiunea 2. Aspecte generale de individualizare a pedepsei

52
1.Noţiune.
Operaţiunea prin care pedeapsa este adaptată nevoilor de apărare
socială în raport cu gravitatea faptei şi priculozitatea infractorului în
scopul asigurării îndeplinirii funcţiilor şi pentru a se prevenii şi combate
criminalitatea poartă denumirea de individualizare a pedepsei.
2.Cadrul de reglementare .
Instituţia individualizării pedepsei îi este consacrat cap. 5 intitulat
“Individualizarea pedepselor din titlul III al părţii generale a Codului penal
(art. 72-89). Criteriile prevăzute în art 72 C.pen au caracter de regulă
generală întrucât operează în toate cazurile de aplicare a sancţiunilor de
drept penal.
Dispoziţiile privind individualizarea pedepselor sunt aplicabile şi
celorlalte sancţiuni de drept penal: măsuri educative şi măsuri de
siguranţă, atât în faza de aplicare cât şi în faza de executare a acestora
afară de cazul când prevederi speciale în legătură cu acestea derogă de
la cadrul comun.47
Criteriile generale de individualizare a pedepsei sunt anumite
norme sau principii pe baza cărora are loc caracterizarea faptei penale şi
a infactorului , constituind totodată mijloace generale de adaptare juridică
a pedepsei.
3. Forme şi modalităţi de individualizare a pedepsei
În urma săvarsirii unei infractiuni faptuitorul este judecat şi
condamnat, instanţa de judecata avand posibilitatea să individualizeze
pedeapsa în raport cu criteriile generale de individualizare prevazute de
art. 72 C. pen. şi anume dispoziţiile generale ale codului, limitele de
pedeapsa prevazute in partea spaciala, gradul de pericol social concret
al faptei, persoana faptuitorului si imprejurarile care agraveaza sau
atenueaza raspunderea penala. Doctrina dreptului penal distinge trei
forme sau modalităţi ale individualizării: una, cu caracter abstract şi
general, în faza elaborării legii şi instituirii pedepselor, alta, cu caracter
concret-individual, de adaptare a pedepsei la fapte şi persoane
determinate – în faza de aplicare a pedepsei de către judecător şi ultima
cu caracter de adaptare la nevoile reale de recuperare a condamnatului
pe timpul executării – în faza de executare a pedepsei aplicate.
A. Individualizarea legală. Prima formă sau modalitate de
individualizare a pedepsei este denumita individualizarea legală sau
legislativă a pedepsei care exprimă în mai multe planuri determinarea
conţinutului şi limitelor acesteia. Individualizarea legală a pedepselor se
realizează de către legiuitor în faza de elaborare a legii şi constituie
totodată o materializare a principiilor legalităţii şi individualizării
pedepselor. Individualizarea făcută de legiuitor se materializează în:

47
C. Bulai , A. Filipaş, C.Mitrache Instituţii de drept penal ed TREI 2001.

53
a- stabilirea cadrului general al pedepselor, a naturii şi limitelor
generale ale fiecărei pedepse în concordanţă cu principiile stabilirii
sancţiunilor penale;
b- stabilirea pedepsei pentru fiecare infracţiune în funcţie de
gradul de pericol social generic al acesteia, determinat la rândul său de
importanţa valorii sociale ocrotite, de vătămarea la care este supusă
această valoare, de periculozitatea generic evaluată a făptuitorului etc;
c- stabilirea cadrului şi a mijloacelor legale în care se vor realiza
celelalte forme de individualizare, judiciară şi administrativă, prin
prevederea efectelor ce le au stările şi circumstanţe de atenuare sau de
agravare asupra limitelor speciale ale pedepsei.
B. Individualizarea judiciară sau judecătorească. Cea de a doua
formă a individualizării pedepsei se realizează în cadrul activităţii
judiciare de aplicare a pedepsei concrete, fiind numita individualizare
judiciară sau judecătorească. Individualizarea judiciară sau
judecătorească a pedepsei o realizează instanţa de judecată post
delictum şi se materializează prin aplicarea pedepsei concrete
infractorului pentru fapta comisă, în funcţie de gradul concret de pericol
social al faptei, de periculozitatea infractorului, de împrejurările concrete
atenuante ori agravante în care s-a săvârşit infracţiunea sau care
caracterizează persoana infractorului. Individualizarea judiciară a
pedepsei se înscrie în coordonatele individualizării legale. Spre
deosebire de individualizarea legală care realizează numai prevenirea
generală individualizarea judiciară realizează atât prevenirea generală
cât şi prevenirea specială prin constrângerea şi reeducarea pe care
pedeapsa concretă o are asupra infractorului.
C. Individualizarea administrativă reprezintă cea de a treia şi ultima (în
ordinea succesiunii intervenirii) dintre formele de individualizare a
pedepsei şi se realizează în faza executării pedepsei. Este denumită
astfel după organele administrative care o realizează în faza de
executare a pedepsei închisorii. Individualizarea administrativă nu se
rezumă doar la regimul de executare ci priveşte şi durata efectivă a
pedepsei care poate fi modificată la propunerea organelor administrative
prin acordarea graţierii ori a liberării condiţionate.
Cadrul de reglementare a individualizării administrative a pedepsei
este prevăzută de Legea 275/2006, privind executarea pedepselor
privative de libertate şi a măsurilor dispuse de organele judiciare în
cursul procesului penal.

4. Criteriile generale de individualizare .


La individualizarea pedepselor se ţine seama de criteriile generale

54
si obligatorii enumerate in art. 72, Cod penal. Individualizarea acestora
se face în momentul în care se aplică sanctiunea. Adaptarea pedepsi se
face cu respectarea criteriilor de individualizare legală, între limitele
speciale de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă,
limite a căror depăşire este posibilă în funcţie de stările şi circumstanţele
de agravare sau de atenuare şi al căror efect este prevăzut de lege.
* Criteriile de individualizare a pedepselor:
1) Dispoziţiile părtii generale a Codului Penal
Aceste dispoziţii se pot referi la aplicarea în timp şi spaţiu a legii penale,
la forma consumată ori de tentativă în care s-a realizat infracţiunea, la
contribuţia adusă la săvârşirea infracţiunii, condiţiile răspunderii penale
etc..
2) Limitele de pedeapsă fixate în partea specială reprezintă de regulă
cadrul în care se va stabili pedeapsa pentru infracţiunea comisă.
3) Gradul de pericol social al faptei săvârşite
Pentru determinarea gradului de pericol social se ţine cont de doua
etape. Mai întai, se apreciază dacă gradul de pericol e suficient de ridicat
pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni. Apoi, se apreciază acest grad
ţinându-se cont de o scară de valori personală a fiecărui judecator.
4) Persoana făptuitorului
Orice sancţiune produce efecte diferite asupra fiecărui făptuitor în parte,
în funcţie de caracteristicile biologice, psihologice sau sociologice ale
acestuia.
5) Împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală
În ştiinţa dreptului, aceste stări, situaţii sau împrejurări care atenuează
sau agravează răspunderea penală sunt denumite cauze. În cadrul
acestor cauze se face diferenţa între stări şi circumstanţe.
Sunt considerate stări de agravare: Starea de recidivă, infracţiunea
continuată, concursul de infracţiuni.
Sunt considerate stări de atenuare: Tentativa şi minoritatea făptuitorului.
Circumstanţele pot fi: legale sau judiciare, atenuante sau agravante.
Pe langă aceste criterii prevăzute de art. 72, cod penal, la
individualizarea pedepsei se mai ţine cont şi de prevederile art. 27, cod
penal atunci când infracţiunea este comisă în participaţie, pentru a se
determina cota de contribuţie a fiecărui participant.
Clasificarea circumstanţelor . În afară de ditincţia deja menţionată
care se face în funcţie de efectul care îl produc asupra pedepsei, între
circumstanţe atenuante sau agravante circumstanţele se mai clasifică
în funcţie şi de alte criterii.
a) circumstanţe legale sau judiciare
b) circumstanţe reale sau personale
c) circumstanţe cunoscute sau necunoscute

55
Secţiunea 3. Circumstanţele atenuante şi agravavante în
individualizarea pedepsei

Împrejurările sau circumstanţele atenuante şi agravante sunt


stările, situaţiile, împrejurările de care nu depinde realizarea conţinutului
legal al infracţiunii de bază, având doar o legătură întâmplătoare, prin
contribuţia la realizarea gradului de pericol concret al faptei prevăzută de
legea penală, pe care îl atenuează sau îl sporesc.

3.1. Circumstanţele atenuante


a) Noţiune.Sub denumirea de circumstanţe atenuante sunt
desemnate stările, situaţiile, împrejurările, calităţile, întâmplările ori alte
date ale realităţii anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii
unei infracţiuni, ce au legătură cu fapta infracţională ori cu făptuitorul şi
care relevă un pericol social mai scăzut al faptei, ori o periculozitate mai
redusă a infractorului.48
b) Cadru de reglementare. Redactarea distinctă a
circumstanţelor care constituie circumstanţe atenuante (art. 73 Cod
penal) şi a celor care pot constitui (art. 74 Cod penal) circumstanţe
atenuante, reflectă deosebirea pe care însuşi legiuitorul o face între
acestea; cele prevăzute la art. 73 Cod penal fiind circumstanţe legale, iar
cele prevăzute la art. 74 Cod penal circumstanţe judiciare.
A.Circumstanţe atenuante legale.
Acestea sunt cele prevazute expres in art. 73, cod penal, a caror
aplicare este obligatorie si care au ca efect atenuarea pedepsei
aplicabile infractorului.
Prin dispoziţiile art. 73 Cod penal au fost prevăzute trei circumstanţe
atenuante legale:
1.- depăşirea limitelor legitimei apărării
2.- depăşirea limitelor stării de necessitate
3.- provocarea
a.- Depăşirea limitelor, legitimei apărări (art. 73 lit. a). Această
circumstanţă atenuantă legală cunoscută în doctrina penală ca “exces
scuzabil” se deosebeşte de excesul justificat asimilat legitimei apărări
prevăzut la art. 44 alin.3 Cod penal şi care priveşte depăşirea limitelor
unei apărări proporţionale cu gravitatea pericolului şi cu împrejurările în
care s-a produs atacul datorat tulburării sau temerii în care s-a aflat cel
ce face apărarea.

48
C. Bulai , A. Filipaş, C.Mitrache Instituţii de drept penal ed TREI 2001

56
Pentru a fi circumstanţă atenuantă trebuie îndeplinite condiţiile
a) Săvârşirea faptei să constea într-o apărare în faţa unui atac
material, direct, imediat, injust şi care să pună în pericol grav persoana
sau drepturile ei.
b) Fapta infractorului să constea într-o apărare disproporţionată.
c) Excesul de apărare să nu se datoreze stării de tulburare sau
temere în care s-a aflat infractorul.
Depăşirea limitelor legitimei apărări este o circumstanţă personală care
nu se răsfrânge asupra participanţilor.
b- Depăşirea limitelor stării de necesitate (art. 73 lit.a).
Condiţiile de existenţă a acestei circumstanţe legale se desprind
din dispoziţiile art. 45 alin.3 Cod penal şi presupun că făptuitorul, în
momentul săvârşirii faptei, necesare pentru a salva de la un pericol
iminent una din valorile sociale arătate în art. 45 alin.2 Cod penal, şi-a
dat seama că pricinuieşte urmări vădit mai grave decât acela care s-ar fi
produs dacă pericolul nu era înlăturat. În literatura juridică se subliniază
necesitatea verificării condiţiilor de existenţă a circumstanţelor
atenuante, a disproporţiei vădite între urmările produse şi care s-ar fi
putut produce dacă pericolul nu era înlăturat, în funcţie de care se
stabileşte şi măsura în care pedeapsa urmează a fi redusă49.
Depăşirea limitelor stării de necesitate este o circumstanţă
personală.
c- Provocarea. Potrivit dispoziţiilor art. 73 lit. b Cod penal circum-
stanţă atenuantă a provocării există când infracţiunea s-a săvârşit sub
stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o
provocare din partea persoanei vătămate, produsă prin violenţă, printr-o
atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin acţiune ilicită gravă, fizică
ori violenţă psihică; printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei ce se
poate realiza prin insultă; prin alte acţiuni ilicite grave ca de exemplu,
surprinderea victimei în flagrant delict de adulter.
Condiţiile stării de provocare:
1). Condiţiile actului provocator:
a) Să constea într-o violenţă, o atingere gravă a demnităţii
persoanei sau o altă acţiune ilicită gravă. Potrivit acestei condiţii,
ameninţarea sau violenţa psihică nu constituie act provocator, deoarece
ea nu este nici violentă şi nici atingere gravă adusă demnităţii. Totuşi, ea
poate fi inclusă la alta acţiune ilicită gravă.
b) Poate fi comis cu orice formă de vinovăţie sau chiar de către o
persoană iresponsabilă.
c) Să determine o stare de puternică tulburare. Aprecierea acestei
condiţii se face în concret, iar în fiecare caz particular instanţa apreciind
49
C. Bulai , A. Filipaş, C.Mitrache Instituţii de drept penal ed TREI 2001 (Vintilă Dongorez 2 p. 149)

57
dacă acea persoană a fost sau nu în stare de tulburare.
d) Să nu fi fost determinat de către cel care a comis fapta în stare
de provocare.
2). Conditiile ripostei:
a) Trebuie să fie concomitentă sau posterioară actului de
provocare.
b) Să fie intenţionată.
c) Să fie determinată de actul provocator, adică să existe o
cauzalitate psihică între actul provocator si ripostă.
d) Să se îndrepte împotriva provocatorului.

B. Circumstantele atenuante judiciare


Sunt acele imprejurări care atenuează răspunderea penală, rămânând la
latitudinea judecătorului decizia de a le alege şi de a le aplica. Aceste
circumstanţe sunt într-un număr nelimitat, judecătorul putând alege una
sau mai multe, în funcţie de caracteristicile fiecărei infracţiuni sau a
fiecărui infractor.
Codul penal prevede expres în art. 74, cu titlu exemplificator, trei
imprejurări care pot constitui circumstanţe atenuante:
1) Conduita bună a infractorului înainte de săvârşirea infracţiunii.
2) Stăruinţa depusă de infractor pentru a înlătura rezultatul
infracţiunii sau a repara paguba pricinuită.
3) Atitudinea infractorului după săvârşirea infracţiunii, rezultând din
prezentarea sa în faţa autorităţii, comportarea sinceră în cursul
procesului, înlesnirea descoperirii ori arestării participanţilor.
În afara de circumstanţele prevăzute în art. 74, cod penal mai pot exista
alte circumstanţe atenuante judiciare neprevăzute expres în lege, cum ar
fi: starea de beţie accidentală incompletă, starea de beţie voluntară
completă (uneori), nivelul intelectual al făptuitorului, mediul din care
provine acesta etc..
În cazul in care instanţa alege o circumstanţă atenuantă judiciară ea este
obligată să motiveze reţinerea acesteia şi să aplice tratamentul
sancţionator atenuat.
În dreptul penal Italian constituie circumstanţă atenuantă comună
îmrejurara că infractorul a acţionat în stare de mânie (furie) determinată
de un fapt injust (nedrept) din partea vitimei50

Efectele circumstanţelor atenuante (art. 76 Cod penal) sunt acelea


care indiferent dacă sunt legale sau judiciare, când sunt constatate şi
reţinute de instanţa de judecată în favoarea făptuitorului, determină
obligatoriu reducerea pedepsei principale sub limita specială sau

50
Gheorghe Ivan . Individualizarea pedepsei ed C.H.Beck

58
înlocuirea facultativă a pedepsei, în funcţie de speţa dată, ajungându-se
la noi limite ale pedepselor.
- când minimul special al pedepsei închisorii este de 10 ani sau
mai mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de
3 ani;
- când minimul special al pedepsei închisorii este de 5 ani sau mai
mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de un
an;
- când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 ani sau mai
mare, pedeapsa se coboară sub minimul special, dar nu mai jos de 3
luni;
- când minimul special al pedepsei închisorii este de un an sau mai
mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general
(15 zile);
- când minimul special al pedepsei închisorii este de 3 luni sau mai
mare, pedeapsa se coboară sub acest minim, până la minimul general,
sau se aplică o amendă care nu poate fi mai mică de 250lei, iar când
minimul special este sub 3 luni, se aplică o amendă care nu poate fi mai
mică de 200 lei;
- când pedeapsa prevăzută de lege este amenda, aceasta se
coboară sub minimul ei special, putând fi redusă până la 150 lei în cazul
când minimul special este de 500 lei sau mai mare, ori până la minimul
general când minimul special este sub 500 lei. In cazul
persoanelor juridice circumstantele atenuante reduc pedeapsa amenzii
astfel:
a) cand minimul special prevazut de lege este de 10.000 lei sau
mai mare, acesta se reduce dar nu mai mult de o pătrime ;
b) in celelalte cazuri minimul special se reduce dar nu mai mult de
o treime.
Ca atare, pedeapsa legală va avea alte limite, deoarece maximul ei
va fi mai mic decât maximul special prevăzut de lege, iar minimul special
va fi realizat din limita până la care se poate reduce pedeapsa. În
situaţia săvârşirii infracţiunilor contra siguranţei statului, contra păcii şi
omenirii, a infracţiunii de omor, a infracţiunilor săvârşite cu intenţie care
au avut ca urmare moartea unei persoane sau a infracţiunilor prin care s-
au produs consecinţe deosebit de grave, dacă se constată existenţa
circumstanţelor atenuante pedeapsa închisorii poate fi redusă cel mult
până la o treime din minimul special.
În situaţia în care pentru infracţiunea săvârşită legea prevede ca
pedeapsă detenţiunea pe viaţă şi se constată existenţa unor

59
circumstanţe atenuante, se aplică în mod obligatoriu pedeapsa închisorii
de la 10 la 25 ani (art. 77 Cod penal).
* Efectele circumstanţelor atenuante asupra pedepselor
complementare.
Atunci când se aplică circumstanţe atenuante, pedeapsa
complementară a interzicerii unor drepturi prevăzute de lege pentru
infracţiunea săvârşită, poate fi înlăturată.Circumstanţele atenuante
produc efecte şi asupra pedepselor complementare determinând
înlăturarea aplicării acestora ca în cazul interzicerii unor drepturi (art. 76
alin.3 Cod penal).Înlăturarea ori înlocuirea pedepselor complementare ca
efect al circumstanţelor atenuante se pune numai în legătură cu cazurile
în care aplicarea acestora este obligatorie, nu şi în cazurile în care
aplicarea este facultativă, când neaplicarea pedepselor complementare
se poate datora şi altor cauze decât circumstanţele atenuante.

3.2. Circumstanţele agravante.


a) Noţiune.
Circumstanţele agravante constau în stări, situaţii, împrejurări,
calităţi, alte date ale realităţii, exterioare conţinutului infracţiunii,
anterioare, concomitente sau subsecvente săvârşirii infracţiunii ce au
legătură cu fapta infracţională ori cu infractorul şi care reflectă un grad de
pericol social mai ridicat al faptei ori o periculozitate mai mare a
infractorului. Ca şi circumstanţele atenuante, circumstanţe agravante au
un caracter accidental.
b)Cadru de regelementare.
Circumstanţele agravante şi efectele lor îşi găsesc reglementarea
în dispoziţiile art. 75 şi art. 77 Cod penal., Prin expresia “următoarelor
împrejurări constituie circumstanţe agravante folosită în art. 75 alin.1 şi
în dispoziţiile prevăzute la lit. a – f Cod penal, sunt desemnate limitativ
circumstanţele agravante legale, iar prin alin.2 al art. 75, care lasă
instanţei judecătoreşti facultatea de a reţine ca circumstanţe agravante şi
alte împrejurări care imprimă faptei un caracter grav, sunt desemnate
circumstanţele agravante judiciare.
c) Circumstanţele agravante legale sunt prevăzute expres in art.
75 (1), cod penal:
1) Săvârşirea faptei de trei sau mai multe persoane împreună.Este o
circumstanţă reală, deoarece se referă la faptă. Aceasta se răsfrânge
asupra tuturor participanţilor care au cunoscut-o sau prevazut-o. Este
important deasemenea a determina sfera participanţilor pentru a decide
dacă fapta a fost comisă de trei sau mai multe persone îmreună. Pentru

60
aceasta se au în vedere autorul, coautorii şi complicii concomitenţi aici
neintrând în calcul instigatorii şi complicii anteriori. Circumstanţa fiind
una reală, se resfrânge şi asupra acestora în masura în care au
cunoscut-o sau au prevazut-o.
Această circumstanţă agravantă este realizată indiferent dacă toate cele
trei persoane sunt prezente ori nu la locul faptei, indiferent de contribuţia
acestora la săvârşirea infraciţunii şi indiferent dacă toţi răspund penal.
Ea nu se aplică atunci când în conţinutul agravat al infracţiunii intră ca
element circumstanţial săvârşirea faptei de doua sau mai multe
persoane împreună.
Ex: Furtul calificat comis de două sau mai multe persoane -; art. 209 (1),
lit. a), cod penal. Mai general spus, operează regula privind raportul
dintre circumstantăţele generale şi cele speciale. De asemenea, nu are
importanţă, pentru reţinerea agravantei, dacă victima a ştiut sau nu că
fapta se comite de trei sau mai multe persoane.
2) Săvârşirea infracţiunii prin acte de cruzime, prin violenţe asupra mem-
brilor familiei sau prin mijloace ce prezintă pericol public.
Pentru a fi o infracţiune comisă prin acte de cruzime trebuie să
îndeplinească două condiţii:
- săvârşirea infracţiunii prin cruzime care presupune o ferocitate din
partea infractorului, o salbăticie în comiterea faptei, prin care se
cauzează victimei suferinţe inutile pe o perioadă îndelungată de timp.
- Săvârşirea faptei trebuie, prin natura ei, să cauzeze un sentiment de
oroare celor ce asistă sau celor ce află de săvârşirea ei.
Cele două condiţii trebuie să fie îndeplinite cumulativ, accentul căzând
pe prima dintre ele. Pentru a reţine agravanta nu e necesar ca actele de
cruzime să fi dus la moartea victimei. De asemenea, e necesar ca
victima să fost în viaţă în momentul aplicării loviturilor ce constituie
cruzimi.
Săvârşirea infracţiunii prin cruzimi este prevazută şi ca element
circumstanţial al omorului deosebit de grav în art. 176 (1), lit. a) din cod
penal, deci nu poate fi reţinută în acest caz ca agravantă generală,
aceasta fiind prevazută în această situaţie ca agravantă specială.
b)Săvârşirea infracţiunii prin violenţe asupra membrilor familiei a
fost introdusă prin legea 197/2000. Aici intră orice acţiune violentă
comisă asupra membrilor familiei. Prin membru al familiei se inţelege
soţul sau o rudă apropiată, dacă aceasta locuieşte şi gospodăreşte
împreună cu făptuitorul.
Se pune problema infracţiunilor în cazul cărora se poate reţine această
agravantă. Aceasta nu se poate reţine în cazul infracţiunilor de loviri sau
alte violenţe, vătamare corporală gravă, sau viol. Asta pentru că exista o
agravantă specială cu acest conţinut.
Agravanta ar putea fi reţinută în cazul vătămării corporale grave (art. 182

61
cod penal), în caz de tâlhărie între membrii familiei, în caz de şantaj,
violare de domiciliu sau alte asemenea fapte ce absorb actele de
violenţă.
c) Săvârşirea faptei prin metode ori mijloace care prezintă pericol
public. Prin aceasta se inţeleg mijloace susceptibile să aducă atingere
unui număr mare de persoane sau unor bunuri foarte importante. Sunt
cuprinse aici orice mijloace de comitere care prezintă o potenţialitate de
pericol mai mare decât cea pe care o implică comiterea faptei. Este
suficient ca prin metodele sau mijloacele folosite să se producă acest
pericol, nefiind necesar să se fi produs şi urmarea potenţială. Ca
exemplu am avea săvârşirea faptei prin incendiere, inundare sau
distrugere prin explozie.
În cazul infracţiunii de distrugere calificată sau în cazul infracţiunii de
omor, nu se reţine agravanta generală, ci cea specială.
Când o astfel de împrejurare este prevăzută şi ca element circumstanţial
al unei infracţiuni calificate nu se valorifică decât ca element
circumstantial.
3) Săvârşirea infracţiunii de către un major împreună cu un minor.
Această circumstanţă se aplică doar în cazul pluralităţii ocazionale
(participaţiei) şi nu se aplică în cazul pluralităţii naturale sau pluralităţii
constituite.
Pentru reţinerea circumstanţei nu este necesar ca minorul să răspundă
penal, fiind suficient ca el să participe la comiterea infracţiunii. De
asemenea, se va reţine această circumstanţă şi dacă minorul este cel
care l-a introdus în câmpul infracţional pe major. În cazul în care majorul
nu cunoaşte vârsta minorului nu se reţine circumstanţa agravantă
deoarece majorul este într-o eroare de fapt (art. 51).
4) Săvârşirea infracţiunii din motive josnice.
Sunt considerate motive josnice: invidia, răutatea, gelozia, răzbunarea
etc.. Există şi în cazul acestei modalităţi de săvârşire a infracţiunii o
circumstanţă agravantă specială şi anume omorul calificat comis din
interes material (art. 175 (1), lit. b), cod penal).
5) Săvârşirea infracţiunii în stare de beţie anume provocată în vederea
comiterii faptei (beţie preordinata).
Raţiunea instituirii acestei agravante se leagă de gradul de pericol social
mai ridicat a unei persoane ce comite fapta în această stare. Pentru
reţinerea circumstanţei făptuitorul trebuie să comită fapta în stare de
beţie completă sau incompletă pe care şi-a provocat-o el în ideea ca
aceasta l-ar fi ajutat să comită fapta.
Se pune problema dacă ea presupune în mod necesar premeditarea.
Răspunsul ar fi că nu presupune, deoarece premeditarea necesită o
stare de relativ calm si un timp relativ indelungat de luare a hotararii.
Daca aceasta circumstanta agravanta nu presupune premeditarea,

62
atunci cand autorul a si premeditat savarsirea faptei, cele doua
circumstante se pot retine concomitent.
6) Savarsirea infractiunii de catre o persoana care a profitat de situatia
prilejuita de o calamitate.
Pentru a se retine aceasta agravanta nu este suficient ca infractiunea sa
fie comisa in timpul unei calamitati, ci trebuie ca persoana sa fi profitat
efectiv de aceasta calamitate.
In acest caz nu este necesar ca starea de necesitate să fie instituită de
Guvern, fiind suficient ca ea să existe. Ca circumstanţa agravantă
specială avem aici furtul calificat în timpul unei calamităţi (art. 209 (1), lit.
h), cod penal).

d) Circumstanţele agravante judiciare


Sunt acele împrejurări care conferă faptei un caracter agravant, fără ca
ele să fie prevăzute de legea penală. Legea nu le menţionează nici ca
titlu exemplificativ.
Art. 75 (2), cod penal se limitează la a preciza faptul că instanţa poate
reţine cu titlu de circumstanţe agravante şi alte împrejurări ce conferă
faptei un caracter grav. Rămâne la latitudinea instanţei să aprecieze
existenţa unor astfel de circumstanţe.
Sunt considerate în doctrina penală circumstanţe agravante judiciare:
beţia voluntară, comiterea unui furt de către un poliţist sau tâlhăria
comisă de cel care efectuează serviciul de pază.
Se pot reţine ca agravante judiciare împrejurări reglementate de
judecător ca agravante speciale, dar aplicându-se la alte infracţiuni decât
cele pentru care sunt reglementate expres. De asemenea, se pot reţine
ca circumstanţe agravante împrejurări ce privesc modul de săvârşire a
infracţiunii sau mijloacele folosite.
Art. 175, lit. a), cod penal prevede că o circumstanţa agravantă specială
la omor, premeditarea. Astfel, premeditarea nu mai poate fi retinută ca
agravantă judiciară la omor, dar poate fi reţinută la alte infracţiuni, cum ar
fi violul sau tâlhăria.

* Efectele circumstantelor agravante


Circumstanţele agravante determină o depaşire facultativă a limitei
speciale de pedeapsă. În cazul în care instanţa a reţinut cel puţin o
circumstanţă agravantă legală sau judiciară, aceasta poate, în mod
facultativ, să aplice o pedeapsa pană la maximul special. Dacă acesta
este neîndestulător mai poate adăuga un spor de pâna la 5 ani în cazul
pedepsei închisorii şi de pană la jumatate din maximul special în cazul
amenzii (art. 78, cod penal). În cazul pedepsei închisorii, sporul de 5 ani
nu poate depăşi o treime din maximul special.
Circumstanţele agravante nu au efect asupra pedepsei detenţiunii pe

63
viaţă deasemenea ele nu au ca efect în înlocuirea pedepselor prevăzute
de lege şi nu au efect asupra pedepselor complementare.
Concursul între circumstanţele agravante şi cele
atenuantespozitiile art. 80 (1) pedeapsa se stabileşte ţinându-se seama
de circumstanţele agravante, de circumstanţele atenuante şi de starea
de recidivă.
Dacă se constată concurs între circumstanţele agravante şi
atenuante coborârea pedepsei sub minimul special nu este obligatorie.
Dacă se aplică concomitant dispoziţiile cu privire la circumstanţele
agravante, recidivă si concurs de infracţiuni pedeapsa închisorii nu poate
depăşi 25 de ani, dacă maximul special pentru fiecare infracţiune este de
10 ani sau mai mic, şi de 30 de ani, dacă maximul special pentru cel
puţin una din infracţiuni este mai mare de 10 ani .
Ca şi în cazul circumstanţelor atenuante, nici în cazul
circumstanţelor agravante leguitorul nu s-a limitat la caracterizarea
acestora, ci a prevăzut totodată modul şi măsura în care pedeapsa
concretă poate fi sporită sub influenţa lor. Din examinarea dispoziţiilor
din art.78 C.pen. se constată că, spre deosebire de circumstanţele
atenuante pentru care a prevăzut o atenuare obligatorie a pedepsei, în
cazul circumstanţelor agravante leguitorul a consacrat principiul agravării
facultative a pedepsei sub influenţa acestora. De asemenea, legea
prevede că circumstanţele agravante produc efecte fie că sunt legale, fie
că sunt judiciare.

Secţiunea 4. Pedepsele penale reglementate de noul cod


penal

În noul cod penal pedepsele sunt reglementate în Titlul 3 al părţii


generale; în reglementarea sistemului pedepsei principala preocupare a
legiuitorului a fost aceea de a crea un mechanism care prin flexibilitate şi
diversitate să permită algerea şi aplicarea celor mai adecvate măsuri
pentru a putea asigura în acest fel atât o constrângere proporţională în
raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului
cât şi o modalitate eficientă de recuperare socială a infractorului 51.
Legiuitorul s-a inspirat din codurile penale europene din ultimul
deceniu pentru a închega un cod penal cât mai complex şi cât mai
concentrat pe ideea de combatere infacţionalităţii care este din ce în ce
mai mare şi mai ales pe aceea de încercare de recuperare socială a
infractorului.
Dacă ne referim strict la categoriile pedepselor, proiectul noului
51
Noul Cod penal Ed. Hamangiu

64
cod le menţine pe cele din codul penal în vigoare, însă procedează la o
altă sistematizare folosind drept criteriu ordinea în care acestea, odată
aplicate, urmează să se execute. De aceea, noua reglementare a
categoriilor de pedeapse începe cu pedepsele principale, continuă cu
pedepsele accesorii şi se încheie cu pedepsele complementare52.
Noutatea constă în faptul că în cazul pedepselor complementare
se diversifică conţinutul pedepsei interzicerii unor drepturi şi se introduce
o nouă pedeapsă constând în publicarea hotărârii definitive de
condamnare. Ca element de noutate este şi faptul că în cazul
pedepselor principale sunt definite de catre legiutor toate cele trei şi
anume detenţiunea pe viaţă, închisoarea şi amenda spre deosebire de
codul penal în vigoare unde este definită doar amenda; s-a renunţat la
dispoziţiile actuale din codul penal referitoare la regimul general al
executării pedepselor privative de libertate, la regimul de detenţie şi cele
privitoare la regimul de muncă, întrucât acestea fac obiectul legii de
executare a pedepselor unde de altfel sunt deja reglementate. Făcând
referire la instituţia liberarii condiţionată nu mai este reglementată în
capitolul privitor la pedepsele principale, ci în capitolul privind
individualizarea pedepsei, raţiunea noi sistematizări fiind aceea că
liberarea condiţionată reprezintă o formă de individualizare a executării
pedepsei53. Pedepsa detentiunii pe viata nu a suferit modificari
semnificative în comparaţie cu codul penal în vigoare, însă s-a renunţat
la interdicţia absolută a neaplicării acestei pedepse în cazul inculpaţilor
care au împlinit vârsta de 60 de ani până la pronunţarea hotărârii de
condamnare; s-a renunţat la înlocuirea obligatorie a pedepsei detenţiunii
pe viaţă cu pedeapsa închisorii când condamnatul a împlinit vârsta de 65
de ani.Instanţa de judecată are posibilitatea să aprecieze dacă se
impune ca necesară sau nu detenţiunea pe viaţă iar pentru o cât mai
bună individualizare în raport cu particularităţile diferitelor situaţii
concrete care pot apărea în practica se au în vedere criteriile generale
de individualizare a pedepsei iar unele dintre aceste criterii fiind
personalitatea, nivelul de educatie, varsta si starea de sanatate.
Referitor la pedeapsa amenzii din noul cod penal remarcăm o nouă
reglementare dar şi o sferă de aplicare semnificativ largită faţă de codul
penal în vigoare, prin creşterea numărului infracţiunilor ori a variantelor
acestora pentru care amenda poate fi aplicată ca pedeapsă unică dar
mai cu seamă ca pedeapsa alternativă la pedeapsa închisorii.
Ca şi element de noutate calcularea amenzii prin sistemul zilelor
amendă, care funcţionează, prin mecanismul de determinare a
cuantumului, se asigură o mai bună individualizare a pedepsei concret
aplicate atât sub aspectul proporţionalităţii, exprimat în numărul zilelor-
52
Noul Cod penal Ed. Hamangiu
53
Noul Cod penal Ed. Hamangiu

65
amendă, cât şi al eficienţei, prin determinarea valorii unei zile-amendă
ţinând seama de situaţia patrimonială a condamnatului. Proiectul
stabileşte limitele generale ale numărului zilelor-amendă între 15 zile şi
400 de zile iar cele ale valorii unei zile-amendă între 10 lei si 500 lei în
privinţa limitelor speciale, variabile progresiv sunt doar limitele numărului
zilelor-amendă care, ca şi în actualul cod penal, se determină în raport
de modul în care norma de incriminare prevede amendă ca pedeapsă
unica ori alternativ cu pedeapsa închisorii de o anumită durată. Printre
noutatile aduse de proiectul de lege se numara si cele referitoare la
executarea pedepsei amenzii.
Astfel, ca element de noutate faţă de actualele reglementări,
proiectul stabileşte modalitatea de înlocuire a amenzii cu munca în
folosul comunităţii. Aplicarea amenzii cumulativ cu pedeapsa închisorii
atunci când prin infracţiunea săvârşită s-a urmărit obţinerea unui folos
patrimonial este un alt emement de noutate.
In materia pedepsei accesorii şi a pedepselor complementare, proiectul
codului penal extinde considerabil libertatea judecătorului în alegerea
acestora, iar pe de altă parte, lărgeşte sfera drepturilor a căror exercitare
poate fi interzisă cu titlu de pedeapsă accesorie sau complementară.În
plus o noua pedeapsă complementară este introdusă respectiv cea a
publicării hotărârii definitive de condamnare.
Pedeapsa accesorie cunoaşte o reglementare diferită faţă de cea
actuală, atât sub aspectul modului de aplicare cât şi sub aspectul
conţinutului, după cum aceasta însoţeşte pedeapsa detenţiunii pe viaţă
sau pedeapsa închisorii.
Pedeapsa accesorie în cazul pedepsei detenţiunii pe viaţă este
reglementată similar cu dispoziţiile în vigoare şi se aplică de drept, prin
efectul legii, iar sub aspectul conţinutului asupra a 6 drepturi expres
prevăzute (dreptul de a fi ales în autorităţile publice sau în orice alte
funcţii publice; dreptul de a ocupa o funcţie care implică exerciţiul
autorităţii de stat; dreptul străinului de a se afla pe teritoriul României;
dreptul de a alege; drepturile parinteşti; dreptul de a fi tutore sau
curator). Pedeapsa accesorie în cazul pedepsei închisorii işi păstrează
caracteristicile esenţiale din reglementarea în vigoare însă sfera
pedepsei accesorii obligatorii, constând în interzicerea exercitării unor
drepturi ca urmare a aplicării unei pedepse privative de libertate, a fost
redusă, în timp ce sfera pedepsei accesorii facultative, constând în
interzicerea exercitării unor drepturi atunci când instanţa considera
necesar, a fost semnificativ extinsă. Pedeapsa accesorie facultativă
constă în interzicerea exercitării pe durata executării unei pedepse
privative de libertate a acelor drepturi pe care judecătorul a considerat
necesar să le interzică persoanei condamnate cu tilu de pedeapsă
complementară. De la acestă regulă sunt exceptate dreptul de a fi ales

66
în autorităţile publice sau în orice alte funcţii publice; dreptul de a ocupa
o funcţie care implică exerciţiul autorităţii de stat, care intră în conţinutul
pedepsei accesorii şi care se execută chiar dacă au fost intrezise cu titlu
de pedeapsă complementară; dreptul străinului de a se afla pe teritoriul
României , intrucât această sancţiune , prin natura sa poate fi pusă în
executare numai după executarea pedepsei principale şi nu concomitant
cu aceasta54.
Totodată, este diversificat conţinutul pedepselor complementare.
Astfel, pe langă pedepsele complementare care se regăsesc de lege
lata, sunt prevăzute noi pedepse complementare, iar alte diferenţe apar
din perspectiva aplicării acestor pedepse. Astfel, dacă în reglementarea
actuală se prevede că instanţa poate aplica pedepsele complementare
doar dacă pedeapsa principală stabilită este închisoarea de cel puţin 2
ani şi se constată că, faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările
cauzei şi persoana infractorului, această pedeapsă este necesară, noul
Cod penal stabileste ca aplicarea unei pedepse complementare poate fi
dispusa in cazul in care pedeapsa principala stabilita este inchisoarea,
indiferent de cuantumul ei, sau amenda si instanta constata ca, fata de
natura si gravitatea infractiunii, imprejurarile cauzei si persoana
infractorului, aceasta pedeapsa este necesara.Pedeapsa
complementară a interzicerii exercitării unor drepturi a suferit modificări
atât sub aspectul duratei, prin reducerea limitei maxime de la 10 ani la 5
ani, cât şi sub aspectul conţinutului, prin creşterea numărului drepturilor
care intră în conţinutul acestei pedepse. Prin reducerea duratei
interzicerii exercitării unor drepturi, Ministerul Justiţiei a urmărit o
motivare suplimentară a condamnatului pentru respectarea legalităţii prin
stabilirea unui orizont de timp rezonabil la împlinirea căruia vor înceta
aceste restricţii.
Referitor la individualizarea pedepsei, se instituie dreptul instanţei
de a dispune renunţarea la aplicarea pedepsei, care constă în
renunţarea definitivă la stabilirea şi aplicarea unei pedepse pentru
infractor, în masura în care infracţiunea săvârşită prezintă o gravitate
redusă şi, în raport cu persoana infractorului, de conduita avută anterior
săvârşirii infracţiunii, de eforturile depuse pentru înlăturarea sau
diminuarea consecinţelor infracţiunii, precum şi de posibilităţile sale de
îndreptare, se apreciază că aplicarea pedepsei ar fi inoportună din cauza
consecinţelor pe care le-ar avea asupra persoanei acestuia.
În materia circumstanţelor atenuante elementele de noutate
privesc conţinutul circumstanţelor atenuante judiciare şi efectele
circumstanţelor atenuante. A fost înlăturată circumstanţa privitoare la
conduita bună a infractorului anterior săvârşirii infracţiunii, rămânând ca
54
Noul Cod penal Ed. Hamangiu

67
o asemenea împrejurare să fie avută în vedere în cadrul criteriilor
generale de individualizare a pedepsei.
De asemenea, a fost regândită reglementarea efectelor circumstanţelor
atenuante, sub aspectul întinderii şi a modului de determinare al acestor
efecte. Existenţa circumstanţelor atenuante conduce la reducerea cu 1/3
a limitei speciale maxime şi minime ale pedepsei prevăzute de lege.
Reducerea atât a limitei speciale minime cât şi a celei maxime a
pedepsei conferă judecătorului o mai mare libertate de apreciere în
stabilirea concretă a pedepsei prin aceea că nu mai este obligat să
aplice, de drept, o pedeapsă sub minimul special al pedepsei dar
păstrează această posibilitate în măsura în care operaţiunea de
individualizare conduce la o asemenea concluzie. În acelaşi timp, prin
reducerea limitelor speciale ale pedepsei cu o fractie (1/3) se realizează
o determinare proporţională a efectului atenuant ţinând cont de gradul de
pericol abstract stabilit de legiuitor pentru o anumită infracţiune. În
privinţa circumstanţelor agravante, principala modificare constă în
renunţarea la categoria circumstanţelor agravante judiciare întrucât,
ţinând seama de modul imprecis al reglementării şi de efectul asupra
răspunderii penale, textul se situează la limita principiului previzibilităţii
legii, lăsând posibilitatea agravării răspunderii penale unei persoane,
căreia i se reproşează adoptarea unei conduite periculoase, în condiţiile
în care fapta ce atrage acest efect nu este descrisă de lege cu claritate
pentru a se putea înţelege fără echivoc în ce constă împrejurarea care
imprimă faptei un caracter mai grav. S-a renuntat la agravarea
răspunderii in cazul comiterii infracţiunii din motive josnice deoarece, prin
forţa lucrurilor, în majoritatea covârşitoare a cazurilor comiterea
infracţiunilor nu este animată de resorturi care pot stârni admiraţie sau
pot reprezenta repere morale.
Totodată a fost introdusă o nouă circumstanţă agravantă, constând
în săvârşirea infracţiunii profitând de starea de vulnerabilitate a
persoanei vătămate, datorată vârstei, stării de sănatate, infirmităţii sau
altor cauze, întrucât o asemenea împrejurare evidenţiază o periculozitate
ridicată a infracţiunii dar şi a infractorului.
În privinţa efectelor circumstanţelor agravante acestea se
determină prin aplicarea unei fracţii de o treime asupra limitelor speciale
ale pedepsei amenzii prevăzute de lege pentru infracţiunea comisă, iar
în cazul pedepsei închisorii prin aplicarea facultativă a unui spor de până
la 2 ani.
Ca element de noutate este şi renuţarea la aplicarea pedepsei
ceea ce înseamnă dreptul recunoscut instanţei de judecată de a
renuţa definitive la stabilirrea şi aplicarea unei pedepse pentru o
persoană găsită vinovată de comiterea unei infracţiuni, pentru
îndreptarea căreia ţinând seama de infracţiunea săvârşită de persoana

68
infractorului şi de conduita avută anterior şi ulterior comiterii faptei, este
suficientă aplicara unui avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau
executarea unei pedepse ar risca să producă maim ult rău decât sa ajute
la recuperarea inculpatului.
Amânarea aplicării pedepsei reprezintă stabilirea unei pedepse
pentru o persoană găsită vinovată de săvârşirea unei infracţiuni şi
amânarea temporară aaplicării acesteia atunci cănd pedeapsa concret
stabilită este amenda sau închisoarea de cel mult 2 ani iar instanţa
apreciază ţinând seama de persoana infractorului şi de conduita avută
anterior şi ulterior comiterii faptei că în raport cu situaţia personală a
inculpatului, aplicarea imediată a unei pedepse nu este necesară, dar se
impune supravegherea conduitei sale pentru o perioada fixă de 2 ani .
Răspunderea penală a persoanelor juridice este reglementată în
noul cod penal de art. 136 – 138 .
Unele prevederi referitoare la raspunderea penală a persoanei
juridice rămân în mod necesar în afara acestui titlu, aşa cum este cazul
dispoziţiei privind aplicarea legii penale române în baza principiului
personalităţii şi cu referire la persoanele juridice (art. 9).
În reglementarea răspunderii penale a persoanei juridice au fost
păstrate principiile pe care se fundamentează această răspundere în
concepţia Codului penal în vigoare, astfel cum a fost modificat prin
Legea nr. 278/2006.
Astfel, s-a menţinut optiunea pentru modelul de răspundere directa
a persoanei juridice, consacrat de dreptul belgian şi olandez; În
consecintă, răspunderea penală a persoanei juridice poate fi antrenată
de orice persoană fizică ce acţionează în condiţiile prevăzute de lege
(art. 136) şi nu doar de acţiunile organelor sau reprezentantilor acesteia.
În acelaşi timp, antrenarea răspunderii penale a persoanei fizice este
condiţionată de identificarea unui element subiectiv propriu acesteia şi
care poate fi diferit de cel constatat în cazul autorului material persoană
fizică.
De asemenea, a fost menţinută cerinţa existenţei personalităţii juridice ca
premisă pentru angajarea răspunderii penale a entităţilor colective. Ca
modificare poate fi menţionată restrângerea imunităţii penale a
instituţiilor publice care desfăşoară o activitate ce nu poate face obiectul
domeniului privat, imunitatea nemaifiind una generală, ci privind doar
infracţiunile comise în desfăşurarea unor asemenea activitati.
Au intervenit cateva modificări în privinţa individualizării sancţiunilor
aplicabile persoanei juridice, determinate de modificările aduse prin noul
cod sistemului pedepselor. Astfel, pedeapsa amenzii se va aplica şi în
cazul persoanei juridice pe baza sistemului zilelor-amendă.
În acelaşi timp, au fost introduse cinci plaje de individualizare legală a
pedepsei amenzii [art. 138 alin.(4)], în funcţie de limitele pedepsei

69
închisorii prevăzute de lege pentru persoana fizică.
În privinţa termenelor de prescripţie speciale pentru răspunderea
penală în cazul persoanei juridice acestea sunt similare cu cele
prevazute de lege pentru persoana fizică.
Nu în ultimul rând, având în vedere faptul că datorită naturii dar şi
modului lor specific de organizare şi funcţionare persoanele juridice sunt
susceptibile de a dispărea din punct de vedere juridic fără însa a-şi
înceta existenţa reală, ca efect al unor proceduri de fuziune, absorbţie,
divizare etc., s-a impus o reglementare a efectelor acestor operaţiuni
juridice în planul răspunderii penale (art. 152). Textul a fost inspirat de
prevederile art. 11 alin.(8) C. pen. portughez în forma propusă de
proiectul de modificare adoptat de guvern în noiembrie 2006, dar şi de
art. 29-32 din reglementarea italiană (Decretul-lege nr. 231/2001) privind
răspunderea administrativ-penală a persoanelor juridice.În ceea ce
priveşte reglementarea răspunderii penale a minorilor s-a urmărit
reformarea completă a sistemului existent în prezent. În primul rând s-a
redus limita de vârstă de la care este posibilă angajarea răspunderii
penale a minorului, până la 13 ani.O a doua modificare importantă o
constituie renunţarea la dualitatea de sancţiuni consacrată astăzi de
Codul penal - pedepse şi măsuri educative. Astfel, proiectul noului Cod
penal a urmărit renunţarea completă la pedepse în cazul minorului
infractor şi instituirea unui sistem sancţionator bazat doar pe măsuri
educative, incluzând, bineînţeles, şi măsuri educative privative de
libertate. Regula o constituie aplicarea în cazul minorilor a măsurilor
educative neprivative de libertate, măsurile privative de libertate
constituind excepţia şi fiind rezervate ipotezelor de infracţiuni grave sau
de minori care au comis multiple infracţiuni.
Referitor la cauzele care înlătură răspunderea penală, s-a renunţat
la reglementarea paralelă a lipsei şi retragerii plângerii prealabile,
respectiv la împăcarea părţilor, fiind necesar a se opta pentru una dintre
ele. Soluţia cea mai potrivită ar fi renunţarea la împăcarea părţilor şi
consacrarea retragerii plângerii prealabile, cu efecte in personam.

70
Capitolul 5. Modalităţi de executare ale pedepselor
Secţiunea 1. Executarea pedepselor în regim privativ de
libertate
Executarea pedepselor se realizează potrivit dispoziţiilor Codului penal,
ale Codului de procedură penală şi ale Legii nr. 275/2006.
Pedepsele se execută doar în baza hotărârilor judecătoreşti de
condamnare rămase definitive, pedeapsa se execută în condiţii care să
asigure respectarea demnităţii umane.
A) Executarea pedepselor privative de libertate
Pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi cea a închisorii se execută în
penitenciar. Penitenciarele se înfiinţează prin Hotărâre a Guvernului, au
personalitate juridică şi sunt subordonate Administraţiei Naţionale a
Penitenciarelor. Penitenciarul este un loc de deţinere special amenajat
care implică o împrejmuire specială, o pază specială şi camere speciale
denumite celule. Penitenciarele trebuie amenajate şi organizate pentru a
îndeplini funcţii cum ar fi: cazarea, hrănirea, igiena, asistenţa medicală,
condiţii de aplicare a regimului de detenţie, desfăşurarea de activităţi

71
educative, folosirea la muncă a celor condamnaţi, paza şi supravegherea
lor. Repartizarea condamnaţilor în penitenciare se face după criterii
variate, cum ar fi: natura infracţiunii, natura pedepsei, antecedentele
penale etc. În funcţie de durata pedepsei, în penitenciar se execută
pedepse pe termen scurt, pedepse de durată medie şi pedepse pe
termen lung.
Pentru anumite categorii de persoane condamnate se pot înfiinţa
penitenciare speciale şi anume :
- penitenciare pentru minori şi tineri;
- penitenciare pentru femei;
- penitenciare spital;
B. Regimurile de executare a pedepselor privative de libertate
1. Regimul de maximă siguranţă;
2. Regimul închis;
3. Regimul semideschis;
4. Regimul deschis.
Acestea se diferenţiază în raport cu :
- gradul de limitare a libertăţii de mişcare a persoanei condamnate;
- modul de desfăşurare a activităţilor;
- condiţiile de detenţie;
1.Regimul de maximă siguranţă se aplică iniţial persoanelor
condamnare la pedeapsa detenţiunii pe viaţă şi la pedeapsa închisorii
mai mare de 15 ani. Excepţional în raport de natura şi de modul de
săvârşire a infracţiunii, precum şi de persoana condamnatului se poate
determina includerea persoanei condamnate în regimul de executare
imediat inferior ca grad de severitate.
Persoanele condamnate sunt supuse unor măsuri stricte de pază,
supraveghere şi escortare; sunt cazate individual, prestează muncă şi
desfăşoară activităţi educative, culturale, de consiliere psihologică, în
grupuri mici şi în spaţii anume stabilite în interiorul penitenciarului sub
supraveghere continuă;
Regimul de maximă siguranţă nu se poate aplica următoarelor persoane
condamnate :
a) bărbaţii care au împlinit 60 ani şi femei care au împlinit 55 ani
(execută pedeapsa în regim închis);
b) femei însărcinate sau care au în îngrijire un copil de până la un an sau
mai mic de un an (execută pedeapsa în regim închis doar pe perioada
cât durează cauza care a impus neaplicarea regimului de maximă
siguranţă);
c) minorii (execută pedeapsa în regim închis doar pe perioada cât
durează cauza care a impus neaplicarea regimului de maximă
siguranţă);
d) persoanele încadrate în gradul I de invaliditate precum şi cele cu

72
afecţiuni locomotorii grave (execută pedeapsa în regim închis doar pe
perioada cât durează cauza care a impus neaplicarea regimului de
maximă siguranţă);
2. Regimul închis se aplică iniţial persoanelor condamnate la pedeapsa
închisorii mai mare de 5 ani şi mai mică de 15 ani. Condamnaţii sunt
cazaţi în comun; prestează muncă şi desfăşoară activităţi educative,
culturale, etc. în grupuri în interiorul penitenciarului sub pază şi
supraveghere; condamnaţii pot presta muncă şi în afara penitenciarului
sub pază şi supraveghere continuă cu aprobarea directorului
penitenciarului.
3. Regimul semideschis se aplică condamnaţilor la pedeapsa închisorii
mai mare de 1 an şi mai mică de 5 ani; condamnaţii sunt cazaţi în
comun; condamnaţii se pot deplasa neînsoţiţi în interiorul penitenciarului,
prestează muncă, desfăşoară activităţi de asistenţă socială, culturale, în
grupuri, în spaţii din interiorul penitenciarelor care rămân deschise în
timpul zilei; pot presta muncă şi în afara penitenciarului sub
supraveghere.
4. Regimul deschis se aplică condamnaţilor la pedeapsa închisorii de
cel mult 1 an; sunt cazaţi în comun; se pot deplasa neînsoţite în interiorul
penitenciarului; pot presta muncă, desfăşura activităţi terapeutice, de
consiliere psihologică etc., în afara penitenciarului, fără supraveghere.
C) Stabilirea regimului de executare a pedepselor privative de
libertate
Regimul de executare se stabileşte la primirea persoanei
condamnate în penitenciar de către comisia pentru individualizarea
regimului de executare. Împotriva modului de stabilire a regimului de
executare, persoana condamnată poate formula plângere la judecătorul
delegat, în termen de 3 zile de la data când a luat cunoştinţă de regimul
de executare stabilit.
Petentul condamnat este ascultat în mod obligatoriu la locul de
deţinere de către judecătorul delegat care soluţionează plângerea în 15
zile de la primirea acesteia şi pronunţă prin încheiere motivată una din
următoarele soluţii :
- admite plângerea şi modifică regimul de executare;
- respinge plângerea dacă aceasta este nefondată;
- încheierea judecătorului delegat se comunică persoanei condamnate în
două zile de la pronunţarea acesteia.
Împotriva încheierii judecătorului delegat condamnatul poate formula
contestaţie la judecătoria în a cărei circumscripţie se află penitenciarul
în termen de 3 zile de la comunicarea încheierii. Contestaţia se judecă
potrivit disp. art. 460 alin. 2 – 5 Cod procedură penală; iar hotărârea
judecătoriei este definitivă.

73
D) Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de
libertate
Schimbarea regimului de executare a pedepselor privative de
libertate se dispune de către judecătorul delegat la cererea persoanei
condamnate sau la sesizarea comisiei pentru individualizarea regimului
de executare.
Comisia are obligaţia ca, odată la 6 luni, să analizeze conduita
condamnatului şi stăruinţa pentru reintegrare socială a acestuia şi să
întocmească un referat pe care i-l aduce la cunoştinţă acestuia sub
semnătură; dacă comisia apreciază că se impune schimbarea regimului
de executare sesizează judecătorul delegat.
Schimbarea regimului de executare în regimul imediat inferior ca grad
de severitate se poate dispune dacă persoana condamnată a avut o
conduită bună; iar schimbarea regimului de executare într-unul mai sever
se poate dispune dacă persoana condamnată a comis o infracţiune, o
abatere disciplinară gravă, sau dacă prin conduita sa afectează grav
convieţuirea normală în penitenciar.
Aspectele sus menţionate se constată de către comisia pentru
individualizarea regimului de executare a pedepselor privative de
libertate.
Judecătorul delegat dispune prin încheiere motivată schimbarea
regimului de executare numai după ascultarea condamnatului în
termen de 15 zile de la primirea cererii sau sesizării; iar dacă judecătorul
constată că nu sunt îndeplinite condiţiile pentru schimbarea regimului de
executare, respinge cererea prin încheiere şi fixează un nou termen
când cererea poate fi înnoită (termen care nu poate fi mai mare de 6 luni;
Încheierea judecătorului delegat se comunică persoanei delegate în
termen de 2 zile de la data pronunţării acesteia iar împotriva acestei
încheieri condamnatul poate formula contestaţie la judecătorie în termen
de 3 zile de la comunicare; contestaţia judecându-se potrivit disp. art.
460 alin. 2-5 Cod proc.pen. hotărârea devenind astfel definitivă.

Secţiunea 2. Executarea pedepselor în regim neprivativ de


libertate.
A) Suspendarea executării pedepsei sub supraveghere
Reprezintă o măsură de individualizare a pedepsei, constând în
suspendarea executării pedepsei cu obligarea celui condamnat de a se
supune măsurilor de supraveghere prevăzute de lege.
1.Condiţii de aplicare
a) Condiţii privitoare la pedeapsă şi la natura infracţiunii:
-pedeapsa aplicată de inmstanţă este de cel mult 4 ani, iar in caz
de concurs de infracţiuni cel mult 3 ani

74
- nu poate fi dispusă în cazul infracţiunilor intenţionate, pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani, precum şi în
cazul infracţiunilor prevăzute de art.182 (vătămare corporală gravă),
art.183 (loviri sau vătămări cauzatoare de moarte), art.197 alin. 1 şi 2
(viol) şi art.2671 alin.1 şi 2 (tortură). În cazul infracţiunii de furt calificat,
prevăzută de art.209 alin.3 C.pen., măsura poate fi dispusă dacă
pedeapsa aplicată este închisoarea de cel mult 2 ani;
- în cazul în care prin săvârşirea infracţiunii s-a produs o pagubă,
măsura poate fi luată numai dacă până la pronunţarea hotărârii paguba a
fost integral reparată sau plata despăgubirii este garantată de o societate
de asigurare.
b) Condiţii cu privire la infractor:
- infractorul să nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa
închisorii mai mare de 1 an, afară de cazurile când condamnarea, potrivit
art.38 C.pen., nu atrage starea de recidivă;
- cel condamnat se poate îndrepta chiar fără executarea pedepsei.
Termenul de încercare este alcătuit din 2 intervale variabile: durata
pedepsei închisorii aplicate şi un interval de timp, stabilit de instanţă,
între 2 şi 5 ani.
2) Măsurile de supraveghere
Conform art.863 alin.1 C.pen., pe durata termenului de încercare,
condamnatul trebuie să se supună următoarelor măsuri de
supraveghere: să se prezinte la datele fixate la judecătorul desemnat cu
supravegherea lui sau la alte organe stabilite de instanţă; să anunţe, în
prealabil, orice schimbare de domiciliu, reşedinţă sau locuinţă şi orice
deplasare care depăşeşte 8 zile, precum şi întoarcerea; să comunice şi
să justifice schimbarea locului de muncă; să comunice informaţii de
natură a controla mijloacele lui de existenţă.
3) Obligaţiile condamnatului: să desfăşoare o activitate sau să
urmeze un curs de învăţământ ori de calificare; să nu schimbe domiciliul
sau reşedinţa avută ori să nu depăşească limita teritorială stabilită, decât
în condiţiile fixate de instanţă; să nu frecventeze anumite locuri stabilite;
să nu intre în legătură cu anumite persoane; să nu conducă nici un
vehicul sau anumite vehicule; să se supună măsurilor de control,
tratament sau îngrijire, în special în scopul dezintoxicării.
Efectul imediat al suspendării executării sub supraveghere este
acela că hotărârea de condamnare nu se pune în executare. Efectul
definitiv constă în reabilitarea de drept a celui condamnat dacă a expirat
termenul de încercare, cel condamnat nu a săvârşit o nouă infracţiune,
iar măsura nu a fost revocată sau anulată.
4) Revocarea suspendării executării pedepsei sub supraveghere.
Cauzele şi condiţiile de revocare sunt aceleaşi ca şi în cazul suspendării
condiţionate a executării pedepsei, cu menţiunea că suspendarea

75
executării pedepsei sub supraveghere mai poate fi revocată şi ca urmare
a neîndeplinirii de către cel condamnat a măsurilor de supraveghere
prevăzute de lege, ori a obligaţiilor stabilite de instanţă, caz în care
revocarea are caracter facultativ, instanţa putând să dispună revocarea
sau prelungirea termenului de încercare cu cel mult 3 ani.
5) Anularea suspendării executării pedepsei sub supraveghere se
dispune pentru cauze preexistente, care, dacă ar fi fost cunoscute de
instanţa de judecată, ar fi împiedicat acordarea suspendării: se
descoperă că cel condamnat mai săvârşise o infracţiune, fie înainte de a
i se fi aplicat măsura suspendării, fie în cursul procesului până la
rămânerea definitivă a hotărârii, iar pentru acea infracţiune i s-a aplicat
pedeapsa închisorii chiar după expirarea termenului de încercare.
Anularea suspendării nu are loc dacă infracţiunea care ar fi putut atrage
anularea a fost descoperită după expirarea termenului de încercare. În
caz de anulare, dacă pedeapsa rezultată în urma contopirii nu depăşeşte
3 ani, instanţa poate dispune din nou aceeaşi măsură, termenul de
încercare calculându-se de la data rămânerii definitive a hotărârii prin
care s-a pronunţat anterior suspendarea condiţionată a executării
pedepsei.

B) Suspendarea executării pedepsei sub condiţie


Este o instituţie complementară regimului de executare a pedepsei
şi un mijloc de individualizare administrativă a acesteia şi constă în
liberarea condamnatului înainte de executarea completă a pedepsei
închisorii, ori a detenţiunii pe viaţă, dacă sunt îndeplinite anumite condiţii
prevăzute de lege.
Condiţii de acordare:
- să se fi executat o parte din pedeapsă, fracţiune ce trebuie
obligatoriu executată în raport de cuantumul pedepsei aplicate, de forma
de vinovăţie cu care a fost săvârşită infracţiunea, după vârsta
condamnatului şi după folosirea acestuia la muncă, art.59 reglementând
condiţiile specifice în raport cu fiecare din situaţiile menţionate.
Îndeplinirea condiţiilor cerute de lege trebuie să rezulte din procesul-
verbal al comisiei de propuneri constituite în acest scop în cadrul fiecărui
penitenciar. Prin procesul-verbal se poate propune fie eliberarea
condţionată fie amânarea acesteia, termenul de amânare neputând fi
mai mare de 1 an;
- acordarea liberării condiţionate este atributul exclusiv al instanţei de
judecată.

76
Efectele liberării condiţionate: Efectul imediat constă în punerea în
libertate a condamnatului. Efectul definitiv constă în aceea că pedeapsa
se consideră integral executată. Dacă, în timpul eliberării condiţionate,
condamnatul a comis din nou o infracţiune, instanţa, ţinând seama de
gravitatea acesteia, poate dispune fie menţinerea, fie revocarea liberării
condiţionate. Liberarea condiţionată în cazul detenţiunii pe viaţă. Trebuie
îndeplinite aceleaşi condiţii ca şi cele prevăzute pentru cei condamnaţi la
pedeapsa închisorii, cu excepţia fracţiunii de pedeapsă care trebuie
efectiv executată şi care este de 20 ani.
Executarea pedepsei la locul de muncă
Este un mijloc de individualizare judiciară a pedepsei închisorii,
constând în executarea acesteia, în libertate, prin prestarea unei munci
în cadrul unei unităţi.
Condiţiile de aplicare privesc pedeapsa aplicată şi natura infracţiunii
săvârşite, persoana condamnatului şi acordul scris al unităţii în care cel
condamnat urmează să presteze munca
Executarea pedepsei la locul de muncă se realizează în baza
mandatului de executare, condamnatul fiind obligat să îndeplinească
toate îndatoririle de muncă.
Revocarea executării pedepsei la locul de muncă este obligatorie: când,
după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, cel în cauză
săvârşeşte o nouă infracţiune intenţionată, înainte de începerea
executării sau în timpul executării acesteia, pedeapsa revocată urmând a
se executa într-un loc de detenţie; când condamnatul nu mai poate
presta munca din cauza pierderii totale a capacităţii de muncă.
Revocarea este facultativă: când infracţiunea ulterioară este
săvârşită din culpă; când condamnatul se sustrage de la prestarea
activităţii în cadrul unităţii, fie prin neprezentarea la unitate în termen de
5 zile, fie prin îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor ce-i revin la
locul de muncă.
Încetarea executării pedepsei la locul de muncă este o modalitate de
individualizare administrativă a pedepsei ce intervine atunci când pedeapsa
şi-a atins finalitatea preventiv educativă, dacă sunt îndeplinite următoarele
condiţii: condamnatul a executat cel puţin două treimi din durata pedepsei;
pe parcursul executării a avut o bună conduită, a fost disciplinat şi stăruitor în
muncă; instanţa a fost sesizată cu o cerere de încetare a executării pedepsei
de către conducerea unităţii unde condamnatul execută pedeapsa.

77
CONCLUZII
Pedeapsa penală este o masură de constrângere statală şi un mijloc
de corectare reeducare a condamnatului ce se aplică de instanţele de
judecată, în numele legii persoanelor care au săvârşit infracţiuni, cauzând
anumite lipsuri şi restricţii a drepturilor lor. Pedeapsa are drept scop
restabilirea echităţii sociale, corectarea condamnatului, precum şi prevenirea
săvârşirii de noi infracţiuni atât din partea condamnaţilor, cât şi a altor
persone.
Pedeapsa reprezintă eficienţa legii şi instrumentul de violenţă
instituţionalizată în mâinile statului care ar trebui privită şi asociată astfel:
PEDEAPSA –AMENŢARE-ITIMIDARE-COMPENSARE
Încă de la apariţia statului s-a dorit apărarea socială împotriva faptelor
periculoase care duc la o dezordine un dezechilibru dacă legiile nu sunt
respecte iar pedepsa prin rolul ei retributiv nu stabileşte echilibrul pentru o
bună convieţuire socială. Retribuţia nu trebuie privită ca o răzunare ca cea a
legii talionului ci trebuie văzută ca un echilibru intre gravitatea delictului şi
pedeapsa aplicată.

78
Actualitatea ideilor lui Beccaria sunt şi azi omniprezente şi anume
aceea a faptului că atât gravitatea pedepsei cât şi riguroasă ei aplicare
influenţează cifra criminalităţii.
În doctrină se vehiculează faptul că ar trebui insistat mai mult pe
încercarea de combatere a crimilităţii dar mai ales pe faptul de a se încerca
de reintegrarea socială care este o şansă în plus pentru resocializarea
infractorilor. Resocializarea este un fundament filozofic definită în opziţie cu
retribuţia.
Dacă ar fii sa privim din perspectiva sanctiunile penale alternative la
pedeapsa închisorii acestea reprezintă un remediu pentru eliminarea
consecinţelor negative ale detenţiei şi o consecinţă a evoluţiei şi umanizării
pedepselor dar în acelaşi timp trebuie ca pedepsele în dreptul penal român
să fie la nivelul dezvoltare socială al ţării în care trăim şi raportat la numărul
infracţiunilor comise la nivel naţional dar mai ales la mentalitatea românului
vizavii de gravitatea infracţiuni ca faptă interzisă de lege şi nu în ultimul rând
de corectitudinea înfăptuirii justiţiei in România.
În concluzie scopul pedepsei penale este acela de menţinere a
echilibrului social de prevenire a săvârşirii infracţiunilor iar înfăptuirea justiţiei
trebuie realizată cu mijloace adecvate pentru fiecare stat în parte; în
aplicarea pedepsei ar trebui ca vinovăţia să reprezinte măsura pedepsei iar
sistemul legislativ trebuie pemanent readaptat pentru a corespunde
evoluţiilor din societate.
Nullum delictum, nulla poena sine praevia lege poenali.

BIBLIOGRAFIE

1. Alexandru Boroi Drept penal partea generală editura C.H. Beck

2. Cristina Rotaru Fundamentul Pedepsei Teorii moderne editura


C.H.Beck
3. Constantin Mitrache Drept penal român partea generală editura
Universul Juridic ,Bucuresti 2003
4. Costică Bulai Manual de drept penal Partea Generală editura
Universul Juridic 2007
5. M.Basarab Drept penal,Partea generală ed Lumina Lex Bucuresti
2005
6. Codul penal roman ed. Hamangiu
7. Gheorghe Ivan Drept Penal Parte generală ed C.H.Beck Bucureşti
2008
8. Valerian Cioclei : Manual de criminologie
9. Nicolae Bujdoiu : ”Sistemul si specificul filozofiei dreptului” editura
Romprint Brasov 2002

79
10. Cesare Beccaria “Despre infracţiuni şi pedepse “editura Rosetti ,
2001
11. Gh. Ivan Individualizarea pedepsei ed C.H.Beck.
12. M.Coca Cozma si colab. Justiţia pentru minori ed Universul Juridic
Bucureşti 2003
13. Anastasiu Crişu Tratamentul infractorului minor în materie penală.
Aspecte de drept comparat , ed C.H.Beck Bucureşti 2006
14. Coonvenţia europeană a drepturilor omului
15. Constituţia României
16. Costică Bulai Avram Filipaş , Constantin Mitrache Instituţii de drept
penal .ed TREI 2001 .
17. Noul Cod penal ed Hamangiu .
18. legea 275 / 2006 privind executarea pedepselor .
19. Pavel Abraham , Emil Derisidan: Codul Penal al României
comentat şi adnotat 2002
20. C. Butiuc, Răspunderea penală a minorilor
21. J.Grigoraş, Individualizarea pedepsei , editura Ştiinţifică, Bucureşti
1970
22 Codul de procedura penală ed Hamangiu.

CUPRINS
Introducere .............................................................................................1
Capitolul 1. Istoricul pedepsei penale .....................................................4
Secţiunea 1. Dreptul de a pedepsii in diferite civilizaţii .………………….4
Secţiunea 2. Evoluţia sistemului pedepsei în dreptului penal
romanesc……….………………………………………………………………8
Secţiunea 3. Pedepsele penale in lumina filozofiei dreptului ………….10
Secţiunea 4.Justificarea pedepselor în viziunea lui Cesare Beccaria....12
4.1Principiile exprimate de Beccaria in “Despre infracţiuni şi
pedepse “ referitor la institiţia pedepsei ..…………………………………13
4.2 Actualitatea ideilor lui Beccaria ...……………………………...14
Capitolul 2. Sancţiunile de drept penal .................................................16
Secţiunea 1. Condiţii generale ale sancţiunilor de drept penal ..............16
Secţiunea 2. Caracterele sancţiunilor de drept penal ..………………….16
Secţiunea 3 Locul sancţiunilor în dreptul penal ....................................18
Capitolul 3. Pedepsele ..........................................................................19
Secţiunea 1 .Noţiune, caracteristici.........................................................19
Secţiunea 2. Scopul şi funcţiile pedepsei ...............................................20

80
Secţiunea 3. Clasificarea pedepselor……………………………………...24
Secţiunea 4. Pedepsele aplicabile persoanei fizice ...............................25
Secţiunea 5. Sancţiunile aplicabile minorilor ..……………………………31
Secţiunea 6.Pedepsele aplicabile infractorilor minori ……………….......36
6.1 Închisoarea ……………………………………………………….36
6.2 Amenda penală aplicabilă minorilor …………………………. 37
Secţiunea 7. Pedepsele aplicabile persoanelor juridice .......................38
7.1 Noţiuni generale ....................................................................38
7.2 Persoana juridică, subiect al răspunderii penale ..................39
7.3.Condiţiile obiective de răspundere penală ale persoanelor
juridice ...................................................................................................39
7.4.Condiţiile subiective de răspundere penală ale persoanei
juridice....................................................................................................40
7.5.Termenele de prescripţie a răspunderii penale pentru
persoana juridică ...................................................................................41
7.6. Pedepsele aplicabile persoanei juridice .............................41
Capitolul 4. Individualizarea pedepselor penale ……………………....49
Secţiunea 1. Implicaţiile psihologice ale pedepselor penale …………..49
Secţiunea 2. Aspecte generale de individualizare a pedepsei ..............52
Secţiunea 3. Circumstanţele atenuante şi agravavante în individualizarea
pedepsei ……………………………………………………………………. 55
3.1. Circumstanţele atenuante ……………………………………...55
3.2. Circumstanţele agravante ……………………………………...60
Secţiunea 4. Pedepsele penale reglementate de noul cod penal ……..64
Capitolul 5. Modalităţi de executare ale pedepselor …………………....71
Secţiunea 1. Executarea pedepselor în regim privativ de libertate ........71
Secţiunea 2. Executarea pedepselor în regim neprivativ de
libertate………………………………………………………………………..74
CONCLUZII…………………………………………………………………..78

81