RĂSPUNDEREA CIVILĂ DELICTUALĂ

PENTRU RUINA EDIFICIILOR

Profesor coordonator:
BOCŞA MARCEL
Student:

Grupa:206

1
Plan structural

1. Răspunderea civilă delictuală – generalităţi;

2. Dispoziţia legală ce instituie răspunderea pentru ruina edificiului –
interpretare de-a lungul timpului;
2.1. Corelaţie între codul civ. român şi codul civ. francez, în materia
răspunderii delictuale;
2.2. Interpretarea în timp a art. 1002 C. Civ. Român;
3.Persoana răspunzătoare;
3.1.Răspunderea proprietarului (nudului-proprietar, locatorului,
proprietarului fondului dominant etc);
3.2. Răspunderea în cazul proprietăţii afectate de o condiţie;
3.3. Răspunderea în cazul în care edificiul este obiectul unei
coproprietăţi;
3.4. Răspunderea în prezenţa unui drept de superficie;
4. Noţiunea de edificiu - bunurile cărora le este aplicabil art.1002 C.civ;
5. Ruina edificiului;
6. Cauzele ruinei;
6.1. Lipsa de întreţinere;
6.2. Viciul de construcţie;
7. Sarcina probei;
8. Persoanele care pot cere despăgubiri in temeiul art. 1002 C.Civ;
9. Cauze de exonerare;
10. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiilor;
11. Efectele răspunderii pentru ruina edificiului/ Recursul proprietarului;
12. Să fie oare art. 1002 C.Civ absorbit de art. 1000 (1), în viitor?;
13. Răspunderea pentru ruina edificiului – Noul Cod Civil;
2
14. Concluzii.

3
RĂSPUNDEREA PENTRU RUINA EDIFICIILOR

1. Răspunderea civilă delictuală – generalităţi

Aşa cum întotdeauna pentru a înţelege un caz concret, o situaţie

specială, vom analiza situaţia generală din care aceasta a decurs, şi în cazul
de faţă pentru a putea vorbi despre răspunderea pentru ruina edificiului este
necesar a vorbi, mai întâi, în linii mari, despre răspunderea civilă delictuală
şi felurile acesteia.
Răspunderea civilă delictuală1 este o sancţiune de de drept civil
aplicată pentru săvîrşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. Din cele
arătate ne putem da seama că pentru a fii antrenată această răspundere
trebuie analizată si totodată făcută dovada existenţei unei fapte ilicite
săvârşită de cel ce va trebui tras la răspundere, a unui prejudiciu real, cert
cauzat de faptă şi, nu în ultimul rând, a legaturii de cauzalitate între primele
două.
Doctrina noastră civilă (atât cea moderna şi cea clasică 2) admite, în
unanimitate, că răspunderea civilă delictuală este de trei feluri3:
 Primul caz îl reprezintă art. 998-999 C. Civ. care instituie răspunderea
pentru fapta proprie, ce are la bază fie dolul (art. 998), fie imprudenţa(culpa
cu prevedere) sau neglijenţa (culpa fară prevedere), în ultimele doua cazuri
fiind vorba despre art. 999 C. Civ.;
 În cel de-al doilea caz se evidenţiază că suntem ţinuţi a repara prejudiciul

1
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2008, pag. 126;
2
Ibidem, pag.143;
3
Adrian Tamba, Încercare de reconsiderare acalificării răspunderii civile delictuale reglementate prin
art. 1002 Codul Civil (ruina edificiului), în Dreptul, nr. 4/2007, pag.73.

4
cauzat prin fapta altuia. Este vorba despre ipotezele instituite de art. 1000
alin. 2-4 C. Civ.. Art. 1000 alin.2 reglementează răspunderea părinţilor
pentru fapta ilicită şi păgubitoare a copiilor minori ce locuiesc alături de ei,
alin. 3 dispune că prejudiciul cauzat de prepuşi în realizarea funcţiilor
încredinţate obligă la reparaţie pe comitenţi, iar alin. 4 ţine responsabili pe
institutori şi artizani pentru dauna provocată de elevii sau ucenicii, după caz,
care se gasesc sub supravegherea lor.
 În cel de-al treilea şi cel din urmă rînd mai suntem consideraţi
răspunzatori
şi pentru prejudiciile cauzate de animale şi de lucruri. Astfel păzitorul
juridic va fi ţinut să îl despăgubească pe cel căruia fapta lucrulu i-a adus o
daună, în general-art. 1000 alin.1 C. Civ.. Persoana prejudiciată de un animal
se va întemeia pe art. 1001.C. Civ. pentru a obţine reparaţia ce i se cuvine,
iar proprietarul unui edificiu va fi ţinut la a da victimei ceea ce îi datorează,
dacă a avut loc ruina construcţiei, în temeiul art.1002 C.Civ4..

2.Dispoziţia legală ce instituie răspunderea pentru ruina edificiului -

interpretare de-a lungul timpului

2.1. Corelaţie între codul civ. român şi codul civ. francez, în materia
răspunderii delictuale
Reglementarea răspunderii civile delictuale pentru ruina edificiului, in
sensul cunoscut astazi s-a facut, pentru prima oara în anul 1868, odată cu
adoptarea Codului Civil, inspirit după C. Civ. francez de la 1804.

4
Art. 1002 C.Civ. Proprietarul unui edificiu este responsabil de prejudiciul cauzat prin ruina edificiului,
când ruina este urmarea lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie;

5
 Aceasta nu a fost însă prima referire la obligatia ce îi revine
proprietarului unui edificiu, în cazul în care ruina acestuia ar produce daune
unei personae, de a oferi o anumită garanţie.
Încă din sclavigism, la Roma, pretorul, preocupat de pagubele ce
puteau rezulta din ruina edificiilor, a instituit măsuri preventive. Proprietarul
era obligat să dea o cauţiune pentru garantarea daunelor eventuale, cautio
damni infecti5, ori să delase posesia edificiului, vecinului, pentru ca
reparaţiile trebuincioase să fie executate pe seama şi socoteala sa.
Codul civil român din 1864 nu a consacrat aceste măsuri preventive,
în schimb a prevăzut măsuri sancţionatorii în cadrul răspunderii delictuale,
prin art.1002.
Înainte de a începe să analizăm aplicarea art. 1002 vom arăta
articolele Codului Civil francez ce au inspirit includerea articolelor 998-
1002 in actul normativ ce constituie drept comun în materie privată , la noi
in ţară:
● Art. 1382: Orice faptă a omului, care a cauzat altuia un prejudici,
obligă pe cel din vina căruia a fost cauzat să îl repare-corespunzător art.
998. C.Civ.român;
● Art. 1383: Fiecare este responsabil pentru prejudiciul pe care l-a
cauzat nu numai prin fapta sa, dar şi prin neglijenţa sau imprudenţa sa-
corespunzător art. 999 C.Civ. român;
● Art. 1384: [Un om] este responsabil nu numai pentru prejudiciul pe
care l-a cauzat prin fapta sa proprie, dar şi de acela cauzat prin fapta

5
O garanţie dată pentru un prejudiciu previzibil. Era o stipulaţie (stipulatio) care crea o legătură juridică
între proprietarul imobilului ameninţat de un prejudiciu şi proprietarul clădirii adiacente, a cărei situaţie
precară crea această ameninţare. Dacă această cautio damni infecti era refuzată, iar ulterior chiar rezulta un
prejudiciu, Pretorul garanta proprietarului prejudiciat o acţiune cu o formulă fictivă bazată pe ficţiunea că
această cautio domni infecti fusese acordată.

6
persoanelor pentru care este răspunzător, sau prin bunurile pe care le
deţine- art. 1000 alin. 1C.Civ. român;
● Art. 1386: Proprietarul unei construcţii este responsabil pentru
prejudiciul cauzat prin ruina acesteia, dacă a intervenit ca urmare a lipsei
de întreţinere ori a unui viciu de construcţie-art.1002 C.Civ. român.
Din câte putem observa, art, 998-1002 C. Civ. român, transcriu fidel
conţinutul art. 1382-1386 C.Civ. francez.

2.2. Interpretarea în timp a art. 1002 C. Civ. român

Aşa cum am arătat în prima parte a expunerii, răspunderea pentru
ruina edificiului este inclusă in cel de-al treilea fel de răspundere delictuală,
alături de cea reglementată de art. 1000 alin 1 C. Civ. În ceea ce priveste
răspunderea pentru lucruri, C. Civ. instituind-o în 2 articole, trebuie să facem
o diferenţiere între situaţiile în care se aplică textul art.1000 alin1 şi cele în
care se aplică cel al art. 1002 .
Cât timp practica judecătorească nu a deprins din prevederile art.1000
alin.1 Cod civil o răspundere generală pentru lucrurile neînsufleţite,
răspundere derogatorie faţă de dreptul comun consacrat prin art.998-999
C.civ., prevederile art.1002 C.civ. constituiau o netăgăduită abatere de la
aceste articole, abatere prevazută în interesul păgubitului. Acesta era scutit
de anevoioasa dovadă a greşelii celui căruia îi pretindea reparaţiune pentru
prejudiciul cauzat, sub singura condiţie de a face dovada, mai lesnicioasă, a
unui număr de cerinţe legale cu caracter obiectiv.
Este raţiunea pentru care în această perioadă, când art.1002 C.civ. era
privit ca fiind singurul text care reglementa răspunderea pentru lucrurile
neînsufleţite, practica judecătorească, trecând peste caracterul derogatoriu al
acestei dispoziţii, a încercat, pentru a ameliora situaţia victimei, să-i
7
generalizeze aplicarea, extinzând-o mai întâi şi la mobilele devenite imobile
prin destinaţie, iar mai târziu la toate lucrurile neînsufleţite, chiar dacă erau
numai mobile. Astfel, s-au acordat despăgubiri, în temeiul dispoziţiei
privitoare la ruina edificiilor, în cazul exploziei maşinii unui remorcher.6
Pe de altă parte, în aceeaşi perioadă, cel păgubit avea alegerea între
acţiunea prevăzută de art.1002 C.civ., căci ea era scrisă numai în interesul
său, şi acţiunea întemeiată pe art.998-999 C.civ. deoarece el este păgubit
prin fapta ilicită, iar acţiunea consacrată de aceste din urmă text aparţine
oricărui păgubit.
Acest drept de opţiune între acţiunea delictuală de drept comun prevăzută
de art.998-999 C.civ. şi acţiunea derogatorie consfinţită prin art. 1002 C.civ.
a continuat, pe bună dreptate, să fie recunoscut victimei chiar şi după ce
tribunalele şi autorii au desluşit că răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite
îşi găseşte sediul în primul alineat al art.1000 C.civ., căci asemenea soluţie
nu a modificat poziţia răspunderii pentru ruina edificiilor faţă de dreptul
comun, iar raţiunile care justifică acest drept de opţiune au rămas egal de
valabile.
Dar de îndată ce s-a recunoscut că răspunderea pentru lucruri
neînsufleţite în general este disciplinată de art.1000 alin.1, între răspunderea
de drept comun şi cea pentru ruina edificiilor s-a interpus această răspundere
intermediară şi s-a născut întrebarea dacă cel păgubit poate să aleagă între
răspunderea pentru lucruri în general şi cea pentru ruina edificiului, sau dacă
domeniul de aplicare al art.1000 alin.1 C.civ. încetează acolo unde cerinţele
art.1002 C.civ. sunt întrunite.
De data aceasta tribunalele au ţinut seama de faptul că art.1000 alin.1
reglementează răspunderea pentru orice lucru neînsufleţit, fără a
6
Mihail Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei, Bucureşti, 1972, pag 408;

8
circumstanţia cauza păgubirii, pe când răspunderea prevazută de art.1002
C.civ. este privitoare numai la aceste lucruri neînsufleţite care sunt edificiile,
şi numai la pagubele pe care le-a cauzat ruina provocată de lipsa de
întreţinere sau de viciul de construcţie. Drept urmare, făcând aplicarea
regulii specialia generalibus derogant, tribunalele, aprobate de literatură, au
decis că cel păgubit îşi poate sprijini pretenţia de reparaţiune pe art.1002,
dacă cerinţele acestui art. sunt îndeplinite, fără a putea însă invoca, în acest
caz, dacă ar socoti cu cale, dispoziţiile art.1000 alin.1.
Păgubitul care, am văzut, are dreptul de opţiune între art.998-999
C.civ. şi art.1002 C.civ. nu poate alege, în interpretarea care a prelevat, între
acest din urmă articol şi răspunderea prevăzută de art.1000 alin.1. Această
din urmă răspundere fiind privitoare la pagubele pricinuite de lucruri în
general, fără a distinge între mobile şi immobile, se aplică şi pagubelor
pricinuite de un edificiu, însă numai dacă au fost provocate de alte cauze
decât cele prevăzute de art.1002 C.civ. (ruină pricinuită de lipsa de
întreţinere sau de un viciu de construcţie).
Aceasta înseamnă că nu ne aflăm în faţa unei duble răspunderi,7
deopotrivă aplicabile, deoarece victima prejudiciată prin ruina bunului
imobil, nu va avea niciodată un drept de opţiune între cele două temeiuri
legale. Dacă cel chemat în judecată este proprietarul edificiului, atunci
fundamental juridic al acţiunii va fi, invariabil, art. 1002 C. Civ.; în schimb
dacă, dacă victima acţionează în justiţie alte persoane (uzufructuar, locatar,
posesor etc.), litigiul respectiv nu se va putea încadra decât în dispoziţiile
art.1000 alin 1C. Civ., problema rezolvându-se după regulile referitoare la

7
Ion Lulă, Observaţii asupra răspunderii civil-delictuale pentru ruina edificiulu, în Dreptul, nr. 3/2000,
pag. 45.

9
paza juridică, fiindcă regula specialia generalibus derogant are ca subiect
doar pe proprietarul edificiului.
O asemenea opţiune a victimei între cele două temeiuri legale nu ar fi
îndreptăţită, fiindcă aceasta ar echivala cu recunoaşterea , în realitate, a unui
mijloc de ocolire a legii, deoarece fiecare dintre aceste două forme de
răspundere delictuale constituie, faţă de regulile dreptului comun,
reglementări derogatorii, dinstincte, care nu pot fi invocate una în locul
celeilalte. Dreptul de opţiune al victimei ar putea fi recunoscut numai dacă
ea ar voi să invoce, ca alternativă, răspunderea pe baza culpei dovedite, în
locul normelor derogatorii care o scutesc de această dovadă.
Faţă de proprietar, cumulul art.1000 alin.1 şi 1002 C.civ. nefiind
admis, pentru a delimita domeniul de aplicare al fiecăruia dintre aceste două
articole, este necesar să se stabilească condiţiile de care depinde
răspunderea pentru pagubele pricinuite prin ruina unui edificiu.
După ce am analizat această interpretare neunitară de-a lungul
timpului, a art,1002 C.Civ. român, vom arăta că această problemă a fost
întâlnită şi de practica franceză. Astfel, art. 1386 C. Civ. francez a fost
singurul text care, aplicându-se lucrurilor nemişcătoare8, îmbunătăţea
situaţia victimei în raport cu regulile generale prevăzute de art. 1382 şi 1383
din C. Civ. francez (respectiv art. 998 şi 999 C. Civ. român). S-a ajuns şi la
extinderea domeniului de aplicaţie pentru protejarea şi a victimelor
accidentelor.
În momentul în care art. 1834 alin.1 (art. 1000 alin. 1 C. Civ român) i
s-a stabilit domeniul de aplicaţie, art. 1386 din C. Civ. fr.(art. 1002 C.Civ.
român) , deşi iniţial mult mai favorabil pentru victimă a devenit mai puţin

8
I. Dogaru, Pompil Drăghici, Drept civil-Teoria generală obligaţiilor, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, pag.
337;

10
avantajos, căci au dispărut ori s-au atenuat pidicile existente în aplicarea art.
1384 alin1 C.Civ fr (art. 1000 alin 1 C.Civ român).
Astfel s-a arătat că art. 1384 are o sferă de aplicabilitate mult mai
largă decât atr.1386, cuprinzând orice bun mobil sau imobil 9. Doctrina
franceză susţine că aplicarea art. 1384 alin1 C. Civ. cu privire la alte bunuri
imobile este deosebit de avantajoasă pentru victimă, nemaifiind necesar să
probeze că ruina se datorează lipsei de întreţinere sau viciului de construcţie.
Aceasta pentru că art.1384 alin. 1, spre deosebire de art. 1386 C. Civ. nu
pretinde oastfel de dovadă. La fel, comparativ privind, răspunderea de la art.
1386 C. Civ. fr. apare ca fiind mai favorabilă decât cea instituită de art. 1382
C. Civ. fr., pentru că în ultimul caz, se impune şi dovada culpei
proprietarului.

3.Persoana răspunzătoare
3.1.Răspunderea proprietarului (nudului-proprietar, locatorului,
proprietarului fondului dominant etc)
Spre deosebire de răspunderea pentru lucrurile neînsufleţite, în
general (art,. 1000 ali an.1), sau de cea pentru animale(art.1001 C.civ.), când
sarcina de a răspunde revine celui care are lucrul în pază, art.1002
C.civ.leagă răspunderea pe care o instituie de calitatea de proprietar al
edificiului la data când se pricinuieşte paguba.
În privinţa acestei răspunderi, nu are relevanţă cui aparţine paza
juridică a edificiului, fiindcă potrivit legii răspunzător este numai
proprietarul. El răspunde deci chiar şi atunci când edificiul se află în

9
Adrian Tamba, Încercare de reconsiderare acalificării răspunderii civile delictuale reglementate prin
art. 1002 Codul Civil (ruina edificiului), în Dreptul, nr. 4/2007, pag. 74.

11
stăpânirea altei persoane în temeiul unui drept real sau de creanţă10(uzufruct,
abitaţie,servitude, locaţiune, comodat etc.)
Proprietarul are această răspundere nu fiindcă legea ar prezuma
caliatea sa de paznic. El răspunde fiindcă este proprietar, chiar dacă nu ar
deţine edificiul şi, prin urmare, nu ar fi în măsură să exercite paza. De
asemenea, el nu ar putea să treacă prin act juridic, spre pildă prin contract de
locaţie, odată cu paza juridică a edificiului, răspunderea pentru pagubele
pricinuite de ruina acestuia.
Similar este şi cazul trecerii edificiului în posesia unei alte persoane
decât proprietarul-in situaţia în care acest posesor nu a dobândit dreptul de
proprietate prin uzucapiune, răspunzător pentru daune le produse de ruina
edificiului este proprietarul11.
În mod asemănător, nu prezintă relevanţă faptul că, proprietatea a fost
uzurpată, răspunderea revenind în continuare proprietarului şi în situaţia în
care acesta a fost deposedat prin violenţă.12
Astfel, interpretarea literară a prevederilor art.1002 C.Civ. se impune
în ceea ce priveşte calitatea de proprietar , chiar şi atunci când este vorba de
pieirea “lucrului furat”, deoarece , cu toate că uzurpatorul este de drept pus
în întârziere, conform regulii fur semper moram facere videtur, răspunderea
lui se limitează numai la restituirea preţului imobilului ruinat, întrucât,
potrivit art, 1156 alin 3 C.Civ., în orice chip ar pieri lucrul furat, distrugerea
lui nu liberează pe cel ce l-a sustras de a face restituirea preţului.
Cum ruina edificiului şi producerea unor pagube celor din jur nu are
nicio legătură cauzală cu sustragerea, ci cu lipsa de întreţinere sau cu viciul

10
Radu I. Motică, Ernest Lupan, Teoria generală a obligaţiilor civile, Ed. Luminalex, Bucureşti, 2005,
PAG 520;
11
Liviu Pop, Drept civil român-Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Luminalex, Bucureşti, 1998, pag. 311;
12
I. Dogaru, Pompil Drăghici, op. cit., pag. 340;

12
de construcţie, nu se va putea extinde aplicarea art. 1002 C.Civ. şi la
uzurpator, astfel că persoana răspunzătoare va rămâne, în continuare,
proprietarul, deşi a fost deposedat prin violenţă13.
Aşadar, proprietarul actual este cel care răspunde pentru pagubele
pricinuite de ruina unui edificiu, ca urmare a lipsei de întreţinere sau a unui
viciu de construcţie. Este o regulă care ridică probleme destul de gingaşe.

3.2. Răspunderea în cazul proprietăţii afectate de o condiţie

În acest caz, coexistă doi proprietari. Unul sub condiţie suspensivă,
iar celălalt sub condiţie rezolutorie, ambele condiţii având acelaşi obiect.
Proprietarul sub condiţie suspensivă va fi răspunzător numai la împlinirea
condiţiei, căci poate că ea nu se va împlini. Dar odată împlinită, condiţia
retroactivează la data contractului, şi, prin urmare, proprietarul va răspunde
pentru pagubele cauzate de ruina edificiului intervenită în timp. Până atunci
însă, reparaţiunea va fi datorată de proprietarul actual, care este, în realitate,
proprietar sub condiţie rezolutorie, căci, sub rezerva împlinirii cu efect
retroactiv a condiţiei, el este proprietarul la data producerii pagubei.

3.3. Răspunderea în cazul în care edificiul este obiectul unei

coproprietăţi
În literature juridică s-au conturat două teze referitoare la poziţia
juridică coproprietarilor. Potrivit primei teze, covârşitor majoritare,
răspunderea coproprietarilor faţă de victimă este o răspundere solidară,
fiindcă se încadrează în prevederile art. 1003 C. Civ. când delictul sau cvasi-
delictul este imputabil mai multor persoane, aceste persoane sunt ţinute

13
Ion Lulă, Observaţii asupra răspunderii civil-delictuale pentru ruina edificiulu, în Dreptul, nr. 3/2000,
pag. 47;

13
solidar pentru despăgubire. Această opinie s-a întemeiat pe caracterul de
normă de aplicare generală a dispoziţiei înscrise în art. 1003 C.Civ.
Conţinutul acestui articol nu limitează în niciun fel interpretările ce îi pot fi
aduse, în ceea ce privesc diferitele categorii de răspundere14.

Astfel, privind răspunderea instituită de art.1002 C.civ. ca fiind

întemeiată pe o prezumţie de culpă, asemenea răspunderii pentru lucruri
neînsufleţite în general, culpa fiind ,,imputabilă’’ fiecăriua dintre
coproprietari pe tot timpul indiviziunii, fiecare dintre ei va răspunde solidar,
potrivit art.1003 C.civ.
Într-o a doua opinie15, s-a promovat teza conjuctivităţii şi divizibilităţii
răspunderii coproprietarilor edificiului care prin ruina sa a produs pagube
terţelor persoane.
Conform acestei teorii, dacă din punct de vedere tehnic suntem în
prezenţa unei răspunderi fără culpă, care îmbracă realitatea unei obligaţii de
garanţie, fiecare dintre coproprietari va răspunde de prejudiciul cauzat de
edificiul în indiviziune, proporţional cu partea sa din dreptul de proprietate
asupra acelui edificiu.
Un alt argument ce a fost adus acestei opinii a fost dedus din situaţia
juridică a edificiului, bun comun al soţilor, întrucât cel păgubit va trebui să
urmărească, pentru acoperirea prejudiciului cauzat de ruină, mai întâi
bunurile comune şi mai apoi pe cele proprii. Dacă ar fi solidaritate, orice soţ
codebitor ar putea fi urmărit, pentru totalitatea datoriei, asupra oricăror, fără
nicio ordine de preferinţă, indiferent dacă sunt comune sau prprii.

14
Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1970,
pag.239; I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., pag. 341; Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit. pag. 282;
15
M. Eliescu, op. cit., pag. 411;

14
 Pe de altă parte,se mai susţine16 că deşi obligaţia de reparaţiune a
prejudiciilor cauzate de ruina unui edificiu nu figurează expres în
enumerarea limitativă a obligaţiilor pentru care soţii răspund cu bunurile lor
comune (art.32 C.fam.), totuşi, această adevărată sarcină a proprietăţii unui
edificiu, dacă el este comun, nu poate fi privită ca o obligaţie proprie fiecărui
soţ. Drept urmare, cel păgubit va putea urmări, potrivit art.34 C.fam17, în
limitele reparaţiunii ce îi este datorată, în primul rând lucrurile comune, iar
în caz de neîndestulare, şi pe cele proprii ale fiecărui soţ.
Într-o opinie contrară18 s-a spus că nu se poate invoca în favoarea tezei
divizibilităţii faptul că, potrivit C. Fam., art. 34, creditorul va trebui să
urmărească mai întâi bunurile cumune şi apoi pe cele proprii, deoarece
această modalitate de recuperare este un efect direct al al împărţirii
patrimoniului soţilor în mase de bunuri şi al specializării dreptului de gaj
general al creditorilor chirografari. Edificiul ruinat fiind bun comun, este
firesc ca pagubele cauzate celor din jur să fie acoperite din masa bunurilor
comune, iar diferenţa nerecuperată să fie plătită creditorului din vânzarea
unor bunuri proprii ale oricăruia dintre soţi, fiindcă obligaţia unuia dintre ei
nu poate fi micşorată prin existenţa în paralel a obligaţiei celuilalt proprietar.
Analizând cele două opinii, ne raliem celei dintâi, susţinând totodată
teza răspunderii solidare a coproprietarilor edificiului ruinat, aceasta
deoarece aşa cum s-a arătat şi în doctrină, solidaritatea rezultă din unicitatea
de obiect, care impune fiecărui debitor obligaţia de a plăti victimei întreaga
datorie, sub rezerva efectului declarative al unei viitoare împărţeli, pe calea
acţiunii în regres (solidaritate pasivă).
16
ibidem
17
Art. 34 din Codul Familiei, Creditorii comuni vor putea urmării si bunurile proprii ale soţilor însă
numai după urmărirea bunurilor comune;
18
Ion Lulă, Observaţii asupra răspunderii civil-delictuale pentru ruina edificiulu, în Dreptul, nr. 3/2000,
pag. 50.

15
 3.4. Răspunderea în prezenţa unui drept de superficie
Dreptul de proprietate asupra edificiului poate fi dezmembrat, aşa cum
am arătat şi mai sus, prin constituirea unui drept real principal de drept
comun, precum dreptul de uzufruct, uz, abitaţie, de servitute aparentă şi nu
în ultimul rând de superficie .
În acest din urmă caz, trebuie să distingem că superficiarul este cel ce
va răspunde pentru prejudiciul cauzat victimei prin ruina edificiului,
deoarece în doctrină19 se consideră că dreptul de superficie juxtapus cu
dreptul de proprietate asupra terenului sunt asimilate dreptului de proprietete
asupra edificiului.

4. Noţiunea de edificiu20 - bunurile cărora le este aplicabil art.1002 C.civ.

Domeniul de aplicare a art.1002 C.civ. poate fii stabilit după o analiză
detaliată a noţiunii de edificiu. Această noţiune este mai restrânsă nu numai
decât aceea de imobil, căci bunurile pot avea drept la această din urmă
calificare nu numai prin natura, ci şi prin destinaţia sau obiectul lor (art.462
C.civ.), dar ea este mai puţin întinsă şi decât aceea de imobil prin natura sa,
pentru că din această categorie fac parte şi fondurile de pământ (art.463
C.civ).
Art.1002 C.civ. se referă însă numai la edificii, adică la orice
construcţie realizată prin reunirea gândită şi trainică a unor materiale care,
prin încorporarea lor la sol sau la altă construcţie, devin astfel, în mod
durabil, un imobil prin natura sa.
Încorporarea directă la sol este de esenţa edificiului. Astfel, nu este
edificiu un gard care stă pe tălpici, fără a fi încorporat în pământ , cum nu
19
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op.cit., pag. 282;
20
M. Eliescu, op.cit., pag. 312.

16
sunt considerate edificii nici imobilele prin natura lor. În schimb, sunt
considerate edificii canalizările de gaz sau electricitate încorporate într-o
clădire, un gard încorporat solului, un baraj, un pod, un canal.
Nu este nevoie ca edificiul să fie ridicat deasupra solului. Intră în
definiţie, potrivit practicii şi teoriei, şi construcţiile făcute sub pământ, cum
ar fi, spre exemplu, o pivniţă ,un subteran.
De asemenea, edificiul se deosebeşte şi prin caracterul său durabil.
Este ceea ce rezultă din faptul că art.1002 C.civ. vorbeşte de ,,ruină’’ şi
de ,,lipsă de întreţinere’’,tot fapte care presupun că nu suntem în prezenţa
unor construcţii vremelnice.
Pe de altă parte, construcţia trebuie să fie o reunire de materiale
datorită meşteşugului omului-artifex. Nu sunt, prin urmare, edificii:arborii,
stâncile.
Noţiunea de edificiu nu trebuie extinsă la alte lucruri neînsufleţite,
cum am văzut că s-a încercat în secolul trecut. Pagubele pricinuite de
lucrurile neînsufleţite sunt acum reglementate, am văzut, nu de art.1002, ci
de art.1000 alin.1 C.civ.
În sfârşit, mai trebuie precizat că noţiunea de edificiu nu trebuie
interpretată istoric, restrângând-o, în temeiul tradiţiei dreptului roman
privitoare la cautio damni infecti, numai la construcţiile destinate pentru
locuinţa oamenilor, a dobitoacelor sau pentru depozitarea lucrurilor.
Prin urmare, de îndată ce condiţiile expuse pentru ca să fim în
prezenţa unui edificiu sunt întrunite, fără a distinge după destinaţia
construcţiei, răspunderea va fi angajată însă numai dacă cerinţele privitoare
la cauza pagubei sunt îndeplinite.

5. Ruina edificiului
17
 Pentru ca răspunderea instituită prin art.1002 C.civ. să fie angajată,
paguba trebuie să fi fost cauzată de edificiul nu oricum, ci numai prin ruina
sa.
Se înţelege prin ruină căderea materialului din care edificiul este
alcătuit, sub povara propriei ei greutăţi, a greutăţii oamenilor sau lucrurilor
pe care le suportă, ori sub acţiunea forţelor naturale(ploi torenţiale, zăpadă,
îngheţ, etc.). Ruina nu trebuie să fie totală, ea poate fi şi parţială. Astfel, este
ruină în sensul art.1002 C.civ. căderea unei bârne, a unui balcon, a unei
balustrade, a unei cornişe, a unui ornament sau a unui coş de pe acoperiş.
Dacă însă niciun element alcătuitor încorporat în edificiu nu a căzut,
art.1002 C.civ. nu este aplicabil. Astfel, nu va intra în domeniul de aplicare
al acestui articol cazul alunecării pe scară a unei personae, cel al proastei
funcţionări a unui ascensor, al căderii unui obiect aşezat pe pervazul sau pe
balconul edificiului, al aruncarii din sau de pe clădire a unui obiect sau al
căderii unor blocuri de gheaţă de pe acoperiş 21. În asemenea ipoteze suntem
în prezenţa unei răspunderi pentru lucruri neînsufleţite, reglementată de
art.1000 alin.1 C.civ.
De asemenea , art.1002 C.civ. nu poate primi aplicare în cazul când
paguba a fost pricinuită de incendiul unui edificiu, chiar dacă acesta a
provocat de îndată ruina lui sau cu toate că incendiul s-ar datora unei lipse
de întreţinere sau a unui viciu de construcţie, căci nu căderea de materiale, ci
focul a determinat paguba22.
Proprietarul va fi răspunzător în temeiul art.1002 C.civ. numai dacă
ruina edificiului se produce după terminarea construirii acestuia, adică după
recepţionarea lui, dar înainte de începerea demolării voluntare a construcţiei.
21
Ion Turcu, Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiilor, Revista de
Drept, nr 10/1969 pag. 110;
22
M. Eliescu,op.cit., pag. 413.

18
Într-adevăr, până la terminarea construcţiei se poate spune că edificiul pentru
care proprietarul este chemat a răspunde nu este încă deplin format ca atare,
iar, pe de altă parte, demolarea voluntară exclude răspunderea prevăzută de
art, 1002 C.civ., deoarece ruina trebuie să fie rezultatul unui proces propriu
de dezagregare.
În sfârşit, în ambele cazuri, edificiul în curs de construire sau de
demolare voluntară se află în paza unui antreprenor, ceea ce angajează
răspunderea acestuia, potrivit art.1000 alin.1 C.civ. şi totodată descarcă pe
proprietar de răspunderea prevăzută de art.1002 C.civ.

6. Cauzele ruinei
Ruina edificiului nu atrage după sine răspunderea proprietarului,
potrivit art.1002 C.civ., decât dacă surparea provine din lipsa de întreţinere a
construcţiei sau din viciul ei de construcţie.
Atât lipsa de întreţinere, cât şi viciul de construcţie implică ideea unei
neglijenţe sau imprudenţe. Dar ele sunt cerute nu pentru a stabili deficienţele
unei conduite, ci ca elemente obiective de determinare a obligaţiei de
garanţie ce apasă în temeiul art.1002 C.civ. asupra oricărei personae care la
pornirea acţiunii în reparare are calitatea de proprietar al edificiului. Este,
aşadar, îndestulător ca aceste circumstanţe să existe, nu trebuie ca autorul lor
să fie individualizat şi, în toate cazurile, nu are relevanţă împrejurarea că
lipsa de întreţinere sau viciul de construcţie ar fi sau nu imputabile
proprietarului chemat să răspundă.

6.1. Lipsa de întreţinere

Este necesar a se ştii dacă prin lipsă de întreţinere se înţelege neapărat
o lipsă totală de preocupare pentru întreţinerea clădirii sau sau şi o
19
întreţinere necorespunzătoare. Se optează în doctrină23 pentru cea de-a doua
variantă, oricât de redusă ar fi fost lipsa de diligenţă în efectuarea lucrărilor
de întreţinere, dacă prin aceasta s-s cauzat ruina edificiului, nicio raţiune nu
ar exista pentru exceptarea cazului de sub incidenţa art. 1002 C.Civ.
Aşadar prin lipsa de întreţinere în termenii art.1002 C.Civ. trebuie să
înţelegem nu numai absenţa totală a oricărei întreţineri, ci şi o întreţinere
defectuoasă. Precizarea este importantă mai ales în acele cazuri când
porprietarul vrea să dovedească efectuarea unor lucrări de întreţinere.
Uneori tocmai caracterul defectuos al lucrărilor de întreţinere
executate poate fi cauza ruinei, iar alteori lucrările de întreţinere efectuate
nu pot înlătura ruina datorită insuficienţei lor. De exemplu în cazul unor
edificii vechi, care necesită reparaţii capitale, efectuarea reparaţiilor curente
nu poate împiedica survenirea ruinei. În acest sens se impune ca în sfera
noţiunii de întreţinere a edificiului să fie incluse atât reparaţiile curente
cât şi reparaţiile capitale.24

6.2. Viciul de construcţie

În ceea ce priveşte viciul de construcţie, în sensul art.1002 C.Civ.,

reprezintă acel defect sau deficienţă calitativă rezultată în urma construcţiei
care, existând în momentul preluării edificiului de către proprietar nu a fost
cunoscut de către acesta şi care a dus la ruinarea construcţiei25.
Viciul poate consta într-o greşală de proiectare sau de execuţie tehnică
a edificiului. Sunt considerate ca vicii de construcţie atât cele comise cu
ocazia zidirii iniţiale a edificiului cât şi cele rezultate din lucrările
substanţiale de modificare (restructurări, adăugiri, reduceri, etc.).
23
Ion Turcu, Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate prin ruina edificiilor, Revista de
Drept, nr 10/1969 pag. 110;
24
Ibidem.
25
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., pag. 339-340.

20
 Trecând cu vederea cele anterior expuse, se ajunge la concluzia că,
pentru a putea fi antrenată răspunderea proprietarului pentru prejudiciul adus
unei persoane de ruina edificiului, trebuie îndeplinite anumite condiţii, sau
mai corect spus, trebuie făcută dovada existenţei anumitor elemente. Aceste
elemente esenţiale ale răspunderii civile delictuale pentru ruina edificiului
sunt: prejudiciul, raportul de cauzalitate dintre ruina edificiului şi prejudiciu
si nu în ultimul rând, raportul de cauzalitate dintre lipsa de întreţinere ori
viciul de construcţie şi ruina edificiului. În cele ce urmează se va arăta cui
revine sarcina probei.

7. Sarcina probei
Terțul care a suferit un prejudiciu prin ruina unui edificiu, trebuie sǎ
dovedescǎ fie cǎ edificiul era rǎu consruit, fie cǎ era rǎu ȋntreținut, pe cȃnd
proprietarul nu poate sǎ invoce fațǎ de victima faptul ca el nu era vinovat, cǎ
edificiul a fost rǎu construit sau cǎ nu el intreținea acel edificiu, ci un chirias
sau un uzufructuar26.
Sarcina de a dovedi existenţa şi întinderea prejudiciului, existenţa unei
lipse de întreţinere sau a unui viciu de construcţie, ca şi aceea a raportului de
cauzalitate, nemijlocit, al acestora cu ruina edificiului şi, mijlocit, cu paguba
astfel produsă revine celui păgubit. Victima nu trebuie să probeze şi că lipsa
de întreţinere sau viciul de construcţie sunt imputabile proprietarului,
deoarece aceste sunt elemente obiective ale răspunderii. Aceasta, însă, de
îndată ce îşi întemeiază pretenţia pe art.1002 C.civ., neîndoielnic se află într-
o situaţie mai puţin favorabilă decât aceea de care s-ar bucura dacă s-ar
sprijini pe dispoziţia art.1000 alin.1 C.civ.

26
Ion Turcu, Revista de Drept, nr 10/1969, Răspunderea civilă delictuală pentru prejudiciile cauzate prin
ruina edificiilor, pag. 108;

21
 Fiind vorba de simple fapte materiale, dovada se va face prin orice
mijloc de probă, inclusive martorii şi prezumţiile. Astfel,lipsa de întreţinere
va putea fi prezumată în cazul unui edificiu vetust.
Dovada lipsei de întreţinere sau a unui viciu de construcţie şi a
legăturii lor de cauzalitate cu ruina edificiului ori a unei părţi din acesta, şi,
drept urmare, cu paguba, constituie condiţii necesare dar totodată suficiente.
Prin aceasta, situaţia păgubitului, în cadrul răspunderii reglementate prin
art.1002 C.civ., este mai bună decât a celui care ar trebui să-şi întemeieze
acţiunea pe art.998-999 C.civ., căci el nu are să facă dovada culpei
proprietarului pârât.
În măsura în care victima a făcut dovada lipsei întreţinerii sau viciului
de constricţie, poate cere despăgubiri pentru toate pagubele cauzate prin
ruina edificiului(inclusive prin curgerea apei datorită ruperii barajului)27.

8. Persoanele care pot cere despăgubiri in temeiul art. 1002 C.Civ.

Orice persoană căreia ruina edificiului i-a cauzat un prejudiciu poate
cere despăgubiri în condiţiile art. 1002 C.Civ.(de exemplu: vecinii,
trecătorii, vizitatorii). Fac excepţie numai persoanele care se găsesc în
raporturi contractuale cu cu proprietarul (locatar, comodatar, uzufructuar),
faţă de aceste personae răspunderea proprietarului fiind guvernată de regulile
răspunderii contractuale, în măsura în care cauzarea prejudiciului exprimă
nerespectarea unei obligaţii contractuale (astfel, dacă nu este vorba de
vătămarea sănătăţii sau de cauzarea morţii, sănătatea şi viaţa unei personae
neputând face obiectul unui contract). 28

27
I. M. Anghel, F. Deak, M. Popa, op.ci.t, pag. 238;
28
Ibidem, pag. 240;

22
 9. Cauze de exonerare
Dacă am interpreta ceea ce am spus până acum am ajunge la concluzia
că, în niciun caz, proprietarul nu se poate exonera de răspundere, deoarece
odată făcută dovada existenţei unui prejudiciu, a unei lipse de întreţinere sau
a unui viciu de construcţie, precum şi a raportului de cauzalitate între ruina
edificiului paguba produsă, inevitabil, proprieterul va fii obligat la plata
tuturor daunelor. Cu toate acestea, practica judiciară, a admis că există şi
anumite situaţii în care proprietarul poate dovedii că se găsea intr-o
imposibilitate obiectivă de a se opune in vreun fel ruinei.
Răspunderea prevăzută de art.1002 C.civ.nu mai poate fi înlăturată
prin simpla dovadă a cazului fortuit, adică a lipsei de culpă, a depunerii
diligenţei socialmente cerute, cum se admitea în cursul veacului trecut, cât
timp această dispoziţie era privită ca instituind o prezumţie de greşeală 29.
Această teză este de mult părăsită.
Rămâne proprietarului să aducă dovada că paguba se datorează, în tot
sau în parte, unei cauze străine, unor elemente exitrinseci edificiului: forţa
majoră(nu şi cazul fortuit), fapta victimei sau fapta unei a treia persone
pentru care nu este chemat să răspundă.
Dar o întrebare perealabilă se pune: de vreme ce aplicarea art.1002
C.civ. presupune, prin ipoteză, că paguba se datorează ruinei edificiului, ca
urmare a lipsei de întreţinere sau unui viciu de construcţie, se mai poate
vorbi oare, în asemenea situaţie, de o cauză străină pentu care proprietarului
nu ar fi chemat să răspundă ?
Răspunsul trebuie să fie afirmativ, fără a deosebi după cum
exonerarea este totală sau numai parţială.

29
M. Eliescu, op. cit., pag 414;

23
 Ceea ce poate face proprietarul pentru a se exonera de răspundere este
dovedirea altor cauze care au determinat ruina şi, deci, producerea
prejudiciului, cauze fără de care ruina nu s-ar fi produs, chiar dacă
întreţinerea edificiului lăsa de dorit, şi chiar dacă, prin ipoteză, imobilul nu
era lipsit de vicii de construcţie30. Ori de câte ori edificiul nu a fost decât
instrumentul pasiv prin care s-a manifestat acţiunea cauzei străine,
proprietarul trebuie să fie apărat de răspunderea prevăzută de art.1002
C.civ., căci nu ruina edificiului a fost cauza reală a pagubei. De exemplu, o
asemenea dovadă ar fi aceea care ar demonstra că ruina edificiului a fost
determinată de un cutremur de pământ, care a provocat dărâmarea şi a altor
construcţii care erau bine întreţinute şi lipsite de vicii de construcţie, iar o
alta ar fi situaţia edificiului care, deşi vetust, s-a surpat ,în tot sau în parte,
din cauza unei inundaţii, ulterior făcându-se dovada că acel edificiu s-ar fi
surpat din această pricină chiar dacă ar fi fost nou.
Dar se poate întâmpla ca paguba să fie rezultatul întâlnirii a două
lanţuri cauzale, dintre care numai unul este ruina edificiului provocată fie de
lipsa de întreţinere, fie de un viciu de construcţie. În această ipoteză,
răspunderea urmează a se împărţi, adică proprietarul urmează să fie exonerat
de răspundere numai în parte. Un exemplu este situaţia în care fapta victimei
sau a terţei persoane deşi nu este cauza exclusivă a ruinei, ci numai o cauză
concurentă, alături de existenţa viciului de construcţie sau a lipsei de
întreţinere, totuşi trebuie reţinută.
Aceasta va folosi, în cazul faptei victimei, pentru reducerea
despăgubirilor, iar în cazul faptei terţului, pentru a da posibilitatea victimei
să ceară despăgubiri de la terţ (care va răspunde solidar cu proprietarul
edificiului) sau pentru a se crea posibilitate proprietarului-care a plătit
30
Constantin Stătescu, Corneliu Bârsan, op. cit, pag. 284.

24
despăgubirile datorate victimei- să se întoarcă împotriva terţului cu acţiune
în regres( in ambele cazuri, în măsura şi în condiţiile în care fapta victimei
sau a terţului pot provoca o reducere sau o partajare a răspunderii şi îm
material răspunderii pentru lucruri)31

10. Fundamentarea răspunderii pentru ruina edificiilor

În doctrină s-au conturat, două opinii cu privire la fundamentarea
răspunderii pentru ruina edificiului.
10.1. Teoria răspunderii subiective
Conform acestei teorii, răspunderea pentru ruina edificiului este una
subiectivă, fiind bazată pe existenţa unei culpe, constând în aceea că
proprietarul nu a supravegheat starea edificiului şi nu a luat măsurile
necesare de întreţinere, dacă ruina este urmarea lipsei de întreţinere; dacă
ruina este urmarea unui viciu de construcţie, proprietarul ar răspunde pentru
fapta altuia32.
Prin urmare, conform acestei opinii, proprietarul edificiului ruinat nu
s-ar putea exonera chiar dacă ar dovedi că s-a comportat ca un bun
proprietar, prudent şi diligent, ori că a fost în imposibilitate de a descoperii
viciul de construcţie sau dacă s-a predate unei persoane calificate pentru
întreţinerea edificiului.
Autorii care întemeiază diferitele cazuri de răspundere delictuală
indirectă pe o prezumţie de culpă voiesc să pună şi la temelia răspunderii
disciplinate de art.1002 C.civ. o asemenea prezumţie legală. Proprietarul ar
fi prezumat că a fost în greşeală prin aceea că nu a exercitat o supraveghere
normală asupra edificiului, neasigurându-se că edificiul a fost construit după

31
I. M. Anghel, F. Deak, M. Popa,op.cit., pag. 239;
32
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., pag. 341;

25
normele tehnicii şi, apoi, neîntreţinându-l cum se cuvine. Cât timp s-a admis
că era vorba de o prezumţie relativă, care putea să fie înlăturată prin simpla
dovadă a lipsei de culpă, această concepţie nu a fost combătută. 33
S-a susţinut de către partizanii concepţiei subiective, că şi în cazurile
în care nicio greşeală nu poate fi pusă în sarcina proprietarului, o greşeală
există, ea fiind imputabilă fie celui care avea obligaţia de a întreţine
edificiul-locatar, uzufructuar sau proprietar anterior ori superficiar, fie, în
cazul viciului de construcţie celui care a construit sau vândut edificiul-
antreprenor, arhitect, vânzător.
Proprietarul actual, obligat să repare prejudiciul cauzat terţului prin
ruina edificiului, se poate întoarce împotriva celui căruia i se poate pune în
seamă o greşeală, după caz, fie cel mai adesea prin acţiunea izvorâtă din
contract-locaţie, antrepriză, vânzare, fie mai rar, dacă nu există un raport
juridic anterior, prin acţiunea întemeiată pe delictul civil. Răspunderea
proprietarului actual nu ar fi o răspundere pentru un lucru, ci o răspundere
pentru altul.
10.2. Teoria răspunderii obiective
Dar după cum s-a observat, art.1002 C.civ. nu condiţionează
răspunderea proprietarului de existenţa unui recurs împotriva altuia, şi mai
puţin încă de existenţa unei culpe în sarcina sa ori a unei alte personae. Chiar
dacă nicio culpă nu ar putea fi imputată proprietarului actual ori unei alte
personae, proprietarul actual, în această calitate, este obligat fată de oricine
să garanteze, în afară de orice idee de culpă, că edificiul său nu va pricinui
pagube prin ruina sa provocată de lipsa de întreţinere, ori de un viciu de
construcţie.

33
M. Eliescu, op.cit., pag 416;

26
 De îndată însă ce practica judecătorească a stabilit că proprietarul nu
poate fi apărat în tot sau în parte de răspundere, decât dovedind cauza străină
care nu-i poate fi imputată-forţa majoră, fapta unui al treilea sau culpa
victimei, lucrurile s-au schimbat.
Neîndoielnic, când lipsa de întreţinere care a provocat ruina se
datorează chiar proprietarului, sau când edificiul a fost construit de
proprietar ori sub directa lui conducere, astfel că viciul de construcţie îi este
imputabil, dovedind lipsa de întreţinere sau viciul, cel păgubit dovedeşte
totodată greşeala imputabilă proprietarului. În asemenea situaţii, proprietarul
răspunde pentru culpa sa dovedită, adică pentru fapta sa proprie,iar art.1002
C.civ. se înfăţişează ca un caz de aplicare a art.998-999 C.civ.
Art.1002 C.civ. nu presupune culpa dovedită a proprietarului. Astfel,
acesta va fi răspunzător când a cumpărat o casă rău întreţinută, iar ruina s-a
produs înainte ca el să fi putut întreprinde lucrările de consolidare necesare.
De asemenea, proprietarul va fi răspunzător când a dobândit o clădire fără să
poată cunoaşte viciul de construcţie ascuns, care a provocat mai târziu ruina
acesteia. Tot astfel, ruina unui edificiu, după deschiderea moştenirii, dar
înainte ca cel care moşteneşte să fi cunoscut dobândirea, dă naştere unei
obligaţii de a repara paguba astfel pricinuită, fără să se poată vorbi de o
greşeală imputabilă celui chemat a răspunde în temeiul art.1002 C.civ. În
asemenea cazuri, nicio culpă nu poate fi imputată proprietarului şi, totuşi,
potrivit art.1002 C.civ., el va trebui să răspundă. Este dovada că răspunderea
prevăzută de acest articol nu-şi poate găsi temeiul într-o prezumţie de
greşeală, sau cel puţin nu şi-o poate găsi în toate cazurile.
Obligaţia legală de garanţie grevează edificiul cu o sarcină reală, fiind
astfel vorba de o obligaţie propter rem34. Astfel, proprietarul nu răspunde
34
I. Dogaru, P. Drăghici, op. cit., pag. 342.

27
pentru alţii, ci propter rem , pentru lucru, căci el are foloasele edificiului. În
unele cazuri însă, după cum am văzut, dovedind lipsa de întreţinere sau
viciul de construcţie, cel păgubit dovedeşte totodată şi greşeala
proprietarului. În această măsură, răspunderea derogatorie reglementată de
art.1002 C.civ. se interferează cu răspunderea de drept comun instituită prin
art.998-999, iar culpa, cu obligaţia legală de garanţie, sau, mai exact,
domeniul real de aplicare a răspunderii disciplinată de art.1002 C.civ., este
mai restrâns decât apare la prima vedere, el găsindu-şi hotarul acolo unde
îndeplinirea cerinţelor acestei dispoziţii înseamnă în mod necesar o
răspundere a proprietarului pentru fapta proprie.
În ambele fundamentări, fie cea obiectivă, fie cea subiectivă,
consecinţele sunt aceleaşi, atât în ceea ce priveşte condiţiile răspunderii şi
efectele acesteia, cât şi în ceea ce priveşte cauzele de exonerare de
răspundere.
În prezent este susţinutǎ teoria obiectivǎ, in acest sens instanta
suprema a decis ca raspunderea civila delictuala reglementata de art. 1002
C.Civ. este o raspundere obiectiva; pentru angajarea raspundeii nu este
nevoie de existenta culpei proprietarului, fiind suficienta dovedirea
prejuiciului si a raportului de cauzalitate intre prejudiciu si lipsa de
intretinere sau viciul constructiei35.

11. Efectele răspunderii pentru ruina edificiului/ Recursul

proprietarului

35
Decizia 5636 din 27 iunie 2005 a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, Setia civila si de proprietate
intelectuala, in Revista Dreptul nr. 6/2006, pag. 243;

28
 În momentul în care sunt îndeplinite cerinţele art. 1002 C. Civ. român,
proprietarul edificiului va fi obligat la plata despăgubirilor pentru acoperirea
prjudiciului.
Odata demonstrata lipsa de intretinere sau viciul de constructie al
edificiului, care prin daramare a produs daune vecinilor sau trecatorilor,
proprietarul va fi de drept raspunzator pentru prejudiciul cauzat36.
Deşi în toate cazurile, proprieterul este direct răspunzător pentru ruina
edificiului, proprietatea sa, practica şi doctrina au recunoscut acestuia
dreptul la acţiune în regres împotriva persoanelor din a căror culpă s-a
produs evenimentul şi pentru care a plătit despăgubirile necesare recuperării
prejudiciului, suferind astfel micşorarea patrimoniului.
În eventualitatea în care ruina edificiului se datorează culpei unei alte
persoane, după plata despăgubirilor, proprietarul are posibilitatea să le
recupereze printr-o acţiune în regres37.
Pentru a stabili împotriva cui se poate întoarce proprietarul care a
plătit victimei despăgubirea, trebuie să deosebim cazul de întreţinere de acel
al viciului de construcţie38.
Dacă a fost lipsă de întreţinere, care era în sarcina exclusivă a
proprietarului actual, acesta, bineînţeles, nu va avea în principiu recurs.
Când ruina edificiului provine dintr-un viciu de construcţie,
proprietarul care a construit sau a condus el însuşi construirea edificiului nu
se va bucura de nicio acţiune în regres.

36
C. Hamangiu, I. Rosetti-Bǎlǎnescu, Al. Baicoianu, Tratat de drept civil romȃn, Ed. All, București, 1998,
pag. 477;
37
L. Pop, op. cit., pag. 312;
38
M. Eliescu, op. cit., pag. 415.

29
 Situaţiile în care pentru ruina edificiului, pricinuită de lipsa de
întreţinere sau un viciu de construcţie, răspunde indirect, o ală persoană, le
vom analiza în cele ce urmează.
Astfel, acţiunea în regres poate fi introdusă, după caz, împotriva:

a) vânzătorului de la care a cumpărtat construcţia, în măsura în care ruina

se datorează unui viciu ascuns, necunoscut în momentul cumpărării
edificiului. În cazul în care lipsa de întreţinere este datorată proprietarului
anterior, de la care proprietarul actual a cumpărat imobilul, răspunderea
vânzătorului poate fi angajată numai contractual, adică numai în limitele
obligaţiei de garanţie ce-i revine acestuia în temeiul contractului de vânzare-
cumpărare, cu alte cuvinte numai dacă lipsa de întreţinere, nefiind cunoscută
la vânzare de cumpărător, poate fi privită ca un viciu ascuns al edificiului.
Potrivit dispoziţiilor art.1313 C.Civ., vânzătorul are două obligaţii
principale, a preda lucrul şi a răspunde de dânsul, Aşa că pe lângă obligaţia
de predare, după încheierea contractului, vânzătorul are şi obligaţia de a
răspunde de lucrul vândut.
Din art. 1336 C.Civ rezultă că.vânzătorul răspunde către cumpărător
pentru: 1.liniştita posesie a lucrului şi 2. Viciile ascunse ale acestui lucru.
Mai exact, vânzătorul poartă faţă de cumpărător o răspundere de evicţiune şi
o răspundere pentru viciile lucrului vândut39.
Viciile despre care este vorba constau în deficienţele (lipsurile,
neajunsurile) care fac lurrul impropriu utilizării lui conform destinaţiei sale
sau aşteptărilor cumpărătorului. Această garanţie pentru vicii ascunse
asigura cumpărătorului repararea prejudiciilor decurgând din deficiientele

Revista română de drept privat, nr. 4/2004, Garanţia pentru evicţiune în contractul de vânzare, Dan
39

Chirică, pag. 36-37;

30
legale de utilitatea prctică(economica,concretă) a lucrului vandut ,adică cele
din cauza cărora lucrul nu este bun de întrebinţat,după destinaţia sa,sau
întrebuinţarea sa e atât de micşorată, încât se poate presupune că
cumpărătorul nu l-ar fi cumpărat, sau n-ar fi dat pe dînsul ceea ce a dat, de
i-ar fi cunoscut viciile.
(art.1352C.Civ).
Garanţia pentru viciile ascunse este inclusa de drept in contract, fără a
fi necesar ca părţile sa o stipuleye in mod expres, fiind aşadar legală
(supletivă).40
b) locatarului sau uzufructuarului care nu a efectuat reparaţiile care
cădeau în sarcina sa. În cazul în care edificiul este dat de proprietar în
locaţie, el se va putea întoarce împotriva locatarului, în caz de ruină din lipsă
de întreţinere, numai în măsura în care reparaţiile prin care s-ar fi putut evita
ruina intrau în categoria celor locative, ce revin locatarului, sau în aceea a
reparaţiilor nelocative, a căror sarcină acesta şi-a asumat-o prin contract.

c) organului administrativ competent să elibereze autorizaţia pentru

efectuarea reparaţiilor, conform Legii nr. 50/1991, dacărespectivul organ nu
a eliberat autorizaţia, ori a eliberat-o cu întârziere, fapt ce a determinat ruina
edificiului41.
În toate cazurile, dacă edificiul avea nevoie, pentru a se evita ruina, nu
de simple lucrări şi reparaţii de întreţinere, ci de reparaţii care, potrivit legii,
nu pot fi efectuate decât cu o autorizaţie administrativă prealabilă,iar această
autorizaţie nu a fost acordată de organul competent decât cu întârziere,
proprietarul, care potrivit art.1002 C, civ. a fost obligat să repare paguba
40?
Revista română de drept privat, nr. 5/2007, Garanţia pentru viciile ascunse ale lucrului vândut, Dan
Chirică, pag. 23.
41
I Dogaru P. Drăghici, op. cit., pag. 344;

31
suferită de victimă, se va putea întoarce împotriva unităţii administrativ-
teritoriale în culpă, dacă, prin întârzierea dovedită, reparaţiile care ar fi
prevenit ruina eificiului nu s-au putut efectua în timp util.42

d) prepusului care avea obligaţia să se îngrijească de întreţinerea

edificiului43. Proprietarul-comitent se poate întoarce împotriva angajatului
(prepusului) său căruia i se poate imputa lipsa de întreţinere sau viciul de
construcţie (în caazul executării ei în regie proprie), ca o faptă culpabilă.44

e) constructorului sau proiectantului în cazul în care ruina edificiului s-a

datorat unui viciu de construcţie, respective de proiectare. Dacă proprietarul
a încredinţat construirea edificiului unui arhitect sau antreprenor, el se va
putea întoarce, în temeiul contractului de antrepriză, împotriva acestuia, sub
condiţia ca dreptul său la acţiune să nu fie stins.
Regresul proprietarului împotriva arhitectului sau constructorului se
bazează pe articolul 1483 C.Civ român şi pe Legea nr. 10/1995 privind
calitatea în construcţii. Analizând art. 1483 (şi art. 1902) C.Civ. şi art. 29
din Legea mai sus menţionată, putem extrage faptul că întreprinzătorul şi
arhitectul (C. Civ.)., respectiv, proiectantul, specialistul verificatorul de
proiecte-atestat , fabricanţii şi furnizorii de materiale şi produse pentru
construcţii, responsabilul tehnic cu execuţia-atestat, dirigintele de
specialitate, expertul tehnic atestat răspund pentru viciile ascunse ale
construcţiei pe un interal deuc 10 ani de la recepţia lucrării.

42
Ion Lulă, Observaţii asupra răspunderii civil-delictuale pentru ruina edificiulu, în Dreptul, nr. 3/2000,
pag. 52; M. Eliescu, op. cit. Pag.415;
43
L. Pop, op. cit., pag. 312;
44
I. M. Anghel, F. Deak, M. Popa,op.cit., pag. 241.

32
 In măsura în care construcţia este afectată de un viciu al structurii de
rezistenţă, rezultat din nerespectarea normelor de proiectare şi execuţie care
erau in vigoare la data realizarii sale, răspunderea persoanelor enumerate de
art. 29 va putea fi angajată pe întreaga durată de fiinţare a construcţiei45.

Din analiza acestor ipoteze de regres, se observă că, de cele mai multe
ori, o asemenea acţiune va fi fundamentată pe convenţia intervenită între
proprietarul edificiului şi cei chemaţi în judecată în acţiune în regres, iar, în
lipsa convenţiei, o astfel de cerere va avea un temei delictual şi se va
exercita în condiţiile art. 998-999 C.Civ. Aşa cum am arătat şi la punctual
2.2, cel prejudiciat de ruina edificiului ar putea introduce direct o acţiune de
despăgubire, în temeiul art. 998-999 C.Civ., împotriva uzufructuarului,
locatarului, vânzătorului, constructorului, proiectantului, etc., adică a celor
chemaţi la răspundere pe baza acţiunii de regres, dar victima nu va avea, de
regulă, un asemenea interes, pentru că atunci ar trebui să dovedească, pe
lângă cerinţele art. 1002, încă un element în plus, şi anume culpa acestor
persoane responsabile, ceea ce i-ar îngreuna situaţia procesuală.

12. Să fie oare art. 1002 C.Civ absorbit de art. 1000 (1), în viitor?
În dreptul francez se discută dacă nu cumva ar fi mai bine ca art.
1386 C. Civ. francez să fie abrogate.
În doctrină, unii autori (G. Viney, P. Jourdain, Traite de droit civil.
Les conditions de la responsabilite) par a milita pentru excluderea
răspunderii pentru edificiu din peisajul juridic contemporan, victima având
tot interesul a se situa pe tărâmul răspunderii pentru lucruri in general şi în
cazul ruinei edificiului, deoarece art. 1384 alin. 1 C.civ. francez este mult mai
45
Adrian Tamba, Încercare de reconsiderare a calificării răspunderii civile delictuale reglementate prin
art. 1002 Codul Civil (ruina edificiului), în Dreptul, nr. 4/2007, pag.101.

33
avantajos, mai ales datorită facilităţi privind probaţiunea. Totuşi, cei doi
profesori mai subliniază că se poate reflecta asupra faptului dacă nu cumva
este oportun a reveni la sursa răspunderii pentru ruina edificiului, cautio
damni infecti. În acest fel, vecinii proprietarului unui edificiu ce ameninţă a
se ruina ar avea la îndemână o acţiune preventivă prin care 1-ar obliga pe
stăpân să efectueze reparaţiile necesare, înlăturând astfel riscul unei evcntuale
prăbuşiri. În unele sisteme juridice cum este cazul dreptului german, italian
şi polonez, există o acţiune preventivă la îndemâna persoanelor ameninţate
de prăbuşirea unui edificiu.
Sunt însă autori care apreciază că raspunderea pentru ruina edificiului
ar trebui menţinută46. În susţinerea acestei idei, pe de o parte, sunt
evidenţiate impedimente teoretice (diferenţa de fundament dintre
răspunderea pentru edificiu şi cea pentru lucruri in general; diferenţe privind
modalitatea de determinare a persoanei răspunzătoare) precum şi tehnice
(aplicarea adagiului juridic specialia generalibus derogant; aplicarea
principiului interzicerii abrogării tacite) care se opun absorbţiei art. 1386
C.civ. francez de către art.1384 C.civ. francez.
Pe de altă parte se arată că art. 1384 alin. 1 C.civ. francez nu este
adaptat aplicării în cazul prejudiciilor cauzate de ruina edificiului.
Poziţia Casaţiei franceze cu privire la menţinerea sau înlăturarea
răspunderii pentru ruina edificiului a fost calificată drept ambiguă. Înalta
jurisdicţie suprimă orice tentativă a instanţelor inferioare de a înlocui această
răspundere (pentru edificiu) cu cea pentru lucruri în general, dar
interpretează într-o manieră restrictivă noţiunile din cuprinsul art. 1386
C.civ.francez, ceea ce echivalează cu o înlăturare de facto a acestuia din
urmă.
46
Depadt-Sebag, La justification du maintien de I'article 1386 du Code civil, p. 6.

34
 Prin aceasta s-a asigurat o mai eficientă realizare a scopului
răspunderii, şi anume garantarea repararii prejudiciului cauzat victimei,
acordându-i-se acesteia posibilitatea să aleagă de la cine va cere reparaţia.
Sesizând această intenţie în doctrina şi jurisprudenţa franceză, am
putea fi tentaţi a crede că aceeaşi soartă ar putea-o avea şi art. 1002 C.Civ.
român.
Însă, pentru a suprima o astfel de tendinţă, aducem ca un prim
argument al menţinerii art. 1002, faptul că, aşa cum am arătat şi la punctul
2.2, persoana vătămată, în cazul în care sunt îndeplinite condiţiile art. 1002,
nu are un drept de opţiune între aplicarea art. 1000 (1) sau a art. 1002,
proprietarului edificiului.
Un al doilea argument ce poate fi adus in problema menţinerii pe viitor
a reglementării răspunderii pentru ruina edificiului şi a neabsorbţiei în cea
generală pentru lucruri este includerea acestei răspunderi în Proiectul noului
Cod Civil. Această menţionare este nu numai un argument, ci, odată cu
intrarea în vigoare a acestui cod, ea devine o normă imperativă, ce nu va lăsa
loc de interpretare.
Astfel legiuitorul nostru a inclus răspunderea pentru ruina edificiului,
atât în norma generală în care sunt enumerate tipurile de răspundere civilă
delictuală, art. 1362 47
, cât şi într-o normă specială, destinată exclusiv
reglementării acestei răspunderi, şi anume, art. 139048.

47
Proiectul Codului Civil- Răspunderea civilă delictuală – Art. 1362 (3) În cazurile anume prevăzute de
lege, o persoană este obligată să repare prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate
sub paza sa, precum şi de ruina edificiului.
48
Proiectul Codului Civil- Răspunderea pentru ruina edificiului – Art.1390 – Proprietarul unui edificiu
sau al unei construcţii de orice fel este obligat să repare prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin
desprinderea unor părţi din ele, dacă acestea au fost cauzate de lipsa întreţinerii sau de un viciu de
construcţie.

35
 13. Răspunderea pentru ruina edificiului – Noul Cod Civil

Deosebirea principală între prevederile actualului C.Civ şi noul

C.Civ, ce urmează a intra în vigoare, în materia răspunderii civile delictuale,
o reprezintă faptul că proiectul noului cod a cuprins în detaliu fiecare tip de
răspundere civilă delictuală, le-a tratat pe subcategorii şi pe fiecare în parte,
a stabilit în concret condiţiile pe baza cărora este angajată răspunderea,
persoana răspunzătoare, de altfel a mai stabilit cauzele de exonerare de
răspundere, solidaritatea debitorilor, modul de reparare a prejudiciului şi alte
elemente specifice individualizării fiecărui tip de răspundere.
În materia care ne interesează, putem obseserva că se face vorbire
despre răspunderea pentru ruina edificiului în mai multe articole, însă
relevante sunt cele mai sus menţionate (art. 1362 şi 1390- Noul C.Civ),
alături de care vine şi art. 1392, care prevede printre altele şi faptul că în
cazul prevăzut de art.1390, nu există obligaţia de reparare a prejudiciului,
atunci când acesta este urmarea unui caz de forţă majoră.
Spre deosebire de reglementarea actuală, în care răspunderea pentru
ruina edificilui este stabilită în linii mai generale, în proiectul C.Civ acestei
răspunderi îi sunt adăugate unele condiţii. Aceste condiţii au rezultat pe
parcursul timpului, prin interpretarea de către instanţele de judecată a
normelor în vigoare, astfel deciziile luate in diferite speţe, nefiind unitare,
au impus menţionarea în noua legislaţie a unora dintre acestea pe care
practica judiciară, în majoritatea ei le consideră a fi necesare.
Diferenţele dintre art. 1002 C.Civ. actual şi art. 1390 Noul C.Civ. sunt
următoarele:

36
- În art. 1002, se prevede că răspunderea revine proprietarului edificiului, pe
când în art. 1390 aceasta revine proprietarului unui edificiu sau unei
construcţii de orice fel; prin această diferenţă se extinde noţiunea de edificiu,
incluzând de drept şi alte construcţii care anterior erau considerate edificii
doar de fapt (de către practica judiciară);
- O altă diferenţă sesizată este aceea între cauzele ruinei edificiului, astfel,
pe când în art. 1002 C.Civ actual sunt prevăzute ca astfel de cauze lipsa de
întreţinere şi viciul de construcţie, în plus, art. 1390 Noul C.Civ. pe lângă
aceste cauze mai prevede şi modalitatea concretă de producere a acestora, şi
anume prin ruina lor (totală) sau numai prin desprinderea unor părţi din ele
(ruină parţială).
Se mai poate observa că mai există o diferenţă de conţinut între aceste
două articole şi anume, în art. 1002 se pervede că proprietarul este
responsabil pentru prejudiciul cauzat de ruina edificiului său, pe când art.
1390 prevede că proprietarul este obligat la recuperarea acestuia.
Considerăm că aceasta nu este o diferenţă de fond, ci doar una de
exprimare, deoarece în ambele situaţii proprietarul este responsabil şi
totodată obligat la repararea prejudiciului cauzat prin ruina edificiului său.
Prezentând în detaliu fiecare element esenţial şi condiţie a răspunderii
civile delictuale, Noul Cod Civil, va uşura cu mult munca organelor
jurisdicţionale, însă, cu toate aceste, el nu poate garanta faptul că pe seama
conţinutului său nu se vor genera opinii divergente în doctrină

14. Concluzii
37
 Faţă de cele expuse dorim a evidenţia faptul că există suficiente
mijloace juridice pentru a apăra faţă de eventualele prejudicii produse de
lipsa de întreţinere a edificiilor sau viciilor de construcţie ale acestora.
După cum am observat, victima ruinei unui edificiu, conform
dispoziţiilor art. 1002 are acţiune în justiţie împotriva proprietarului
construcţiei după ce face dovada, în prealabil a existenţei şi întinderii
prejudiciului, , a lipsei de întreţinere sau a viciului de construcţie şi a
legăturii de cauzalitate între acestea două., fără a mai fi nevoie să
dovedească şi culpa proprietarului.
Procesul de analiză şi documentare cu privire la răspunderea pentru ruina
edificiului a scos la iveală anumite probleme care pot face, şi pe bună
dreptate au făcut obiectul unor dezbateri îndelungate în doctrina română.
Am considerat, astfel, potrivit ca în concluziile lucrării să facem o serie
de precizări referitoare la felul în care răspunderea pentru ruina edificiului
este reglementată la noi în ţară.
Spre exemplu, în privinţa noţiunii de ruina edificiului, actuala
reglementare nu face nicio precizare cu privire la excluderea demolării
voluntare din sfera de incidenţă a răspunderii. Din raţiuni de claritate şi
precizie a reglementării, considerăm necesară o mai temeinică delimitare a
genului de fapte sau situaţii care antrenează răspunderea pentru ruina
edificiului. O îmbunătăţire a reglementării în acest sens ar profita în primul
rând justiţiabililor fără o educaţie juridică formală, asigurând un mai bun
acces la lege şi justiţie.
De asemenea, considerăm că viitoarea legislaţie civilă ar trebui să aibă în
vedere consacrarea caracterului absolut al prezumţiei de vină a
proprietarului, bazată pe răspunderea obiectivă a proprietarului, întemeiată la

38
rându-i pe ideea unei obligaţii legale de garanţie ce incumbă oricărui
proprietar al unui edificiu.
Având în vedere impactul şi importanţa socială pe care o prezintă o
construcţie, cât şi influenţa pe care o are asupra mediului de viaţă al
omenilor ni se pare firesc ca oricare proprietar de construcţie să fie ţinut a
răspunde pentru starea în care se află aceasta şi pentru eventualele pagube
care ar rezulta de pe urma acestora (desigur , în limitele condiţiilor impuse
de art. 1002 C. Civ.). Culpa relativă ar pune partea vătămată în situaţia de a
fi nevoită să probeze prejudiciul pentru a-i putea fi reparat. O atare situaţie
este în mod evident inechitabilă păgubitului şi contrară scopului principal al
oricărei legi – protejarea intereselor cetăţenilor.
În opinia noastră, datorită faptului că uneori prejudiciile cauzate de ruina
unui edificiu sunt substanţiale, chiar depăşind sfera materială, ar trebui să
existe şi o acţiune relativ asemănătoare celei din dreptul roman cautio
damni infecti, prin care orice persoană să poată cere, atunci când sesizează
că o clădire sau o parte din ea este pe punctul de a se dărâma şi crea
prejudicii, proprietarului remedierea situaţiei, iar în cazul în care acesta nu ia
măsuri să fie sancţionat.
Putem spune de asemenea că reglementarea răspunderii pentru
prejudiciile cauzate de edificiul aflat în proprietatea unei persoane este o
modalitate de protejare şi garantare a drepturilor omului la viaţă şi sănătate,
reprezentând un imperativ de ordine publică şi o obligaţie socială.

39
 BIBLIOGRAFIE:

1. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Constantin Stătescu, Corneliu

Bârsan, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2008;
2. Răspunderea civilă delictuală, Mihail Eliescu, Ed. Academiei,
Bucureşti, 1972;

40
3. Drept civil român-Teoria generală a obligaţiilor, Liviu Pop, Ed.
Luminalex, Bucureşti, 1998;
4. Teoria generală a obligaţiilor civile, Radu I. Motică, Ernest Lupan, Ed.
Luminalex, Bucureşti, 2005;
5. Drept civil-Teoria generală obligaţiilor I. Dogaru, Pompil Drăghici,, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2002;
6. Răspunderea civilă, Ion M. Anghel, Francisc Deak, Marin F.Popa , Ed.
Ştiinţifică, Bucureşti, 1970 ;
7. Drept civil. Teoria generală a obligaţiilor, Ion Filipescu, ed. Actami,
Bucureşti, 1997;
8. Tratat de drept civil român, C. Hamangiu, I. Rosetti-Bǎlǎnescu, Al.
Baicoianu, Ed. All, Bucureşti, 1998;
9. Dreptul, nr. 4/2007, Încercare de reconsiderare a calificării răspunderii
civile delictuale reglementate prin art. 1002 Codul Civil (ruina
edificiului), Adrian Tamba;
10.Dreptul, nr. 3/2000, Observaţii asupra răspunderii civil-delictuale
pentru ruina edificiulu, Ion Lulă;
11.Revista de Drept, nr 10/1969, Răspunderea civilă delictuală pentru
prejudiciile cauzate prin ruina edificiilor, Ion Turcu;
12.Dreptul nr. 6/2006, Decizia 5636/2005 a I.CC.J.;
13.Revista română de drept privat, nr. 4/2007;
14.Revista română de drept privat, nr. 5/2007;
15.Codul Civil Român;
16.Codul Civil Francez;
17.Legea nr. 10/1995 privind calitatea în construcţii;
18.Proiectul Noului Cod Civil Român (februarie 2009) .

41
42