Ex 9.

3 pag 74

Omul de geniu condiționat de societatea în care acesta persistă, antiteza dintre

omul superior și cel banal, dominat de o obișnuință continuă este întruchipată cel
mai bine în tipajul dascălului creat de către Mihai Eminescu în lucrarea sa
Scrisoarea 1 care ilustrează condiția geniului comparativ cu lumea nepregătătă să
înțeleagă viziunea acestuia mult mai înaintată în timp. Aspectele ce țin de
contemporaneitatea şi posterinaitatea creatorului de ideal pot fi percepute în raport
cu persoana bătrânului dascăl. Poetul îi creează un portret bazat pe principiul
aparenelor false fiind construit, in spiritul romantic cel mai reprezentativ a lui
Eminescu , prin diferențele prezente dintre starea pământească, muritoare și
ceacosmică: un dascal batran, garbovit, invesmantat in haine vechi (haina roasa-n
coate, halatul vechi), de la care nu ai predinde o lumea interioară atăt de vastă, însă
se demonstrează total opusul, fiindcă de fapt avem un individ care a aspiră spre
tainele universului: Universul fara margini e in degetul lui mic. Persoana sa este
mult mai preocuptă de contemplarea trecutului și viitorului portretul său
simbolizand superioritatea omului de geniu, întreaga imagine fiind contstruită pe
antiteze intre oamenii mediocri preocupati de banalități si bătrânul dascăl , între
condiția sa materială infimă a acestuia si preocuparile lui de natură cosmică.
Geniul prezent iși manifestă cugetarea prin trecerea gândirii sale de la începutul
tuturor ,,La-nceput, pe cînd fiinţă nu era, nici nefiinţă, Pe cînd totul era lipsă de
viaţă și voinţă” astfel dă libertate totală ființei sale pornind chiar de la nașterea
Universului, Cosmogonia. Prin intermediul bătrânului pe care "îl poartă găndul
îndărăt cu mii de veacuri", autorul vede haosul primordial, când "nu s-ascundea
nimica, deși tot era ascuns", când "în sine împacătă stăpânea eterna pace",
gândurile fiind generate de întrebări filozofice: "Fu prăpastie?Genune?Fu noian
intins de apa?/ N-a fost lume priceputa si nici minte s-o priceapa". Potența
gândurilor alimentată de dorința de a înțelege cum s-a născut Lumea, Eminescu
înaintează teoria Cosmogonică precum că Universul a luat apariția prin mișcarea
unui punct central. Genialitatea sa este ilustrată și mai bine prin felul cum este
privită întreaga noastră existență pe acest pământ ,,Iar în lumea asta mare, noi copii
ai lumii mici, Facem pe pămîntul nostru mușuroaie de furnici”, arătând cât de
nesemnificativi suntem cu toții în comparație cu măreția Universului neexplorat
încă. Perioada dintre începutul si sfârșitul Universului este caracterizată de o
scurgere diferită a timpului: mare pentru Univers si mică pentru oameni. Astfel,
existența umană este pecetluită de trecerea ireversibilă a timpului, iar perfecțiunile
materiei sunt marcate de nemurire, de o lipsă totala a timpului. Pentru nimic nu
este nou si experientele se pot repeta la infinit chiar intr-un viitor la fel de
nesemnificativ precum durata actuala, idee prezentata sub forma infatisarii lumii ca
un teatru in care doar actorii se schimba. Pentru bătrân nimic nu este nou și
experiențele se pot repeta la infinit chiar într-un viitor la fel de nesemnificativ
precum durata actuală, idee prezentată sub forma înfățișării lumii ca un teatru în
care doar actorii se schimba, acei actori suntem Noi.
Ex 8 pag 54

Titlul peziei ,,Din Valurile Vremii...” este și laitmotiv fiind ca o idee călăuzătoare
în întreaga poezie care subliniază trecerea inevitabilă a timpului, asemenea unor
valuri care exprimă idee de continuitate, timpul trece iar nimic și nimeni nu se
oprește pentru noi. Atât primul cât și ultimul vers încep cu această metaforă,
folosită pentru a accentua starea de romantism profund a eului liric copleșit de
iubirea sa pierdută. Simetria operei apare întocmai prin folosirea acestei metafore
și în titlu, astfel opera începe și se termină ,,Din Valurile Vremii”,
prezentândesența continuității, aidoma amintirilor care vin și pleacă din sufletul
nostru.

Ex 1 pag 69

Timpul, temă literară, problemă ontologică și gnoseologică, ocupă un loc

important în scrierea lui Eminescu ,, CU MÎINE ZILELE-ȚI ADAOGI... ’’ și se
definește atât în raport cu istoria, cu realitatea, cât și cu universul celălalt – neant,
moarte, plan metafizic. În opera dată timpul poartă o conotație cu totul nouă decât
în alte opere eminesciene, timpul se asociază vieții, dar și morții, cunoașterii
ființei, fețele sale încărcându-se paradoxal cu substanța subiectivității, a
relativității, dar și a eternului. Această filozofare asupra timpului are ca scop
perceperea prezentului care este de fapt o împletire dintre trecut și viitor,
manifestată prin cea mai adâncă expresie a conștiinței umane. Timpul este
dimensiunea ființei și toate dimensiunile pe care aceasta le construiește – iar ființa
este de la începutul lumii, un model multiplicat la infinit, într-o diversitate
copleșitoare, timpul înseamnă și conștiința sau conștientizarea ființei – a sinelui și
a lumii. O temă eternă, timpul – expresie a eternității și a dimensionării ființei cu
tot ce înseamnă acestea, determină în fiecare: întrecerea cu timpul, percepția
dureroasă a trecerii lui, expansiunea lui, încercarea de păcălire a lui (rușinoasă
amăgire a ființei), dorința de ieșire din matca lui limitatoare (ca scufundare în
eternitate)... Reflectăm asupra timpului, trăim în timp, ne definim prin timpul
nostru... fragmente de timp, asta suntem.

Ex 2 pag 123

Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă este un roman istoric scris de Mihail
Sadoveanu unde personajul principal este este fiul fostului domnitor, Antonie
Ruset, care fusese înlăturat de la tron prin conflictul provocat lui Duca-Vodă, care-
i luase locul la conducerea Scaunului Moldovei. Portretul fizic este prezentat prin
intermediul Abatelui de Marenne, care îl prezintă ca pe „un boier tânăr moldovean
pe-un arăbesc roib”. Îmbrăcămintea tânărului nu face o impresie bună asupra
rafinatului abate, pentru că „straiul nu-i era strălucit, aşa precum ar fi fost de
aşteptat de la un fecior de Domn” şi nici faptul că „deşi avea nume de bun oştean,
se înfăţişa cam palid şi subţiratic”, călărea după „moda necredincioşilor
ismailiteni”, având „pe obraz un zâmbet nesilit”.  Are o îmbrăcăminte departe de a
o numi regală, dovada a distinctiei nobile: Straiul nu-i era stralucit, asa cum ar fi
fost de asteptat de la un fecior de domn desmierdat si fara frica, cum ii mersese
numele lui beizade Alecu1'. Cele mai multe trăsături morale reies prin caracterizare
indirectă, mal ales din faptele, gândurile şi vorbele personajului Alecu Ruset este
un tânăr ilustru, poate prea cult pentruacea epocă și acel spațiu, vizitase Franţa,
studiase în Polonia, cunoştea cultura Bizanţului şi pe cea slavă, astfel putem
observa cultura sa deosebit de prezentă pe tot parcursul operei, vorbea impecabil
limba franceză, fiind un fin observator al lumii prin meditaţii subtile asupra
realităţilor vremii, explicându-i străinului firea moldovenilor, stilul lor de viaţă,
ocupațiile acestora. Totodată este o fire foarte curajoasă și autoritară mai ales prin
felul cum el îl şantajează pe Duca-Vodă cu scrisorile pe care le deţinea ca dovadă a
trădării domnitorului. Personalitatea lui Alecu Ruset se conturează și mai tare
atunci când decide să-i recunoască domnitorului iubirea sa pentru Catrina, o iubire
care nu reușește să se împlinească din cauză că domnitorul hotărâse s-o mărite cu
Ştefan-beizade, fiul lui Radu-Vodă. Se evidențiază și latura sensibilă a personajului
principal în momentul în care acesta confesează abatelui, chinurile şi suferinţele pe
care le trăiește pentru că nu-şi poate împlini iubirea. Pe parcursul romanului se
conturează și relația dintre cei doi, care oferă o notă sentimentală operei, astfel
eliminând vremurile tulburia ale epocii în care se petrecea acțiunea. Catrina Duca
este fiica domnitorului, un personaj bine nuanțat prin felul său autoritar și ferm de
a acționa conform situațiilor în care se află. Portretul tinerei este conturat prin
prisma abatelui de Marenne, care, cerând să fie primit la curtea domnească,
observăprivirea suavă, dar şi energia şi voluntarismul expresiv al vocii tinerei
domniţe, astfel avem un tipaj femimim remarcabil creat de Sadoveanu. Catrina
este profund îndrăgostită de Alecu și deși denotă o imensă tarie de caracter, este
nevoită să se căsătorească cu Ştefan, fiul lui Radu-Vodă. Mediul în care ne este
prezentată este unul plin de egoism, minciună, trădare și interese personale, cu
toate acestea Catrina rămâne pe tot parcursul o personalitate demnă, cu un puternic
caracter principial. Cele două personaje Alecu și Catrina pot fi considerate un
adevărat cuplu purtător de valori care în ciuda tuturor fărădelegilor la care au fost
supuși au demonstrat o putere de sine titanică, nu numai prin încercarea de a-și
împlini iubirea, dar prin sensibilitatea alimentată de tragedia lor interioară.