Sunteți pe pagina 1din 8

1

ARGUMENT

Opţiunea pentru Uşa interzisă, în vederea ilustrării temei


europenismului/etnocentrismului românesc, nu se explică doar prin motive de ordin
practic, cu toate că textul oferă un teren fertil în acest sens. Există lucrări
remarcabile care au ca obiect de cercetare tocmai tema enunţată mai sus; astfel de
studii, chiar dacă fără fundament ştiinţific foarte riguros, ajung la concluzii clare şi
pertinente, în ceea ce-i priveşte pe români: oscilare între scepticism şi grandomanie,
pasivitate, adaptabilitate, autodispreţ, luciditate, lipsa responsabilităţii individuale,
duplicitate, slabă aderenţă la valori, muncă în salturi, inteligenţă nici prea
imaginativă, nici abstractă etc.
Totuşi, cartea lui G. Liiceanu exercită asupra cititorului o forţă de atracţie
neobişnuită. Poate pentru că această formulă, a jurnalului, extrem de încăpătoare şi
flexibilă, oferă un text aflat, de fapt, la intersecţia mai multor genuri, negate de
autor: jurnal propriu-zis, eseu, tratat filosofic, ficţiune literară. Este cîte puţin din
fiecare şi, poate, tocmai ambiguitatea limbajului filozofico-literar, vorbind despre un
conţinut atît de personal, uimeşte, intrigă şi fascinează. Spectacolul ideilor, calităţile
remarcabile de portretist ale autorului, temperarea patetismului şi a efuziunilor
sentimentale prin apelul la ironie şi autoironie, alternarea comentariilor acide cu
evocările nostalgice, a notaţiei cotidiene cu incursiunea în trecutul apropiat ori cu
introspecţia, schimbarea permanentă de ton, toate acestea fac farmecul cărţii, al
cărei scop este de a împăca sufletul cu spiritul, literatura cu filozofia. Tocmai calităţile
literare ale textului l-au făcut pe M. Iorgulescu să bănuiască o retorică premeditată,
reguli de compoziţie ce urmăresc o construcţie atent supravegheată şi prin aceasta,
convertirea lui Gabriel Liiceanu, păşirea lui în rîndul scriitorilor (literaţilor).1 Că
Liiceanu are o slăbiciune pentru literatură e de netăgăduit: el însuşi mărturiseşte că
literatura „izbuteşte acolo unde filosofia eşuează” şi că, în momentele grele,
singurele cărţi care îi produc „o fericire intensă” sînt de literatură (Maestrul şi
Margareta, Război şi pace, Fraţii Karamazov, Moartea lui Ivan Ilici). În acelaşi
sens exprimă un punct de vedere şi Carmen Muşat: „S-ar putea spune despre Uşa
interzisă că este efectul întîlnirii dintre vocaţia literară a autorului, multă vreme
reprimată, şi neîmplinirea destinului de filozof.”2
În această „explozie (neîncadrabilă) a fiinţei” sale, descriere nu a unei boli, a
unei crize existenţiale (începută, de altfel, demult, în 1983, la Heidelberg, cînd are
revelaţia că toţi filosofii sînt mutilaţi – „gîndirea lor era într-o parte, iar viaţa lor într-
alta”3), ci trăirea unei vindecări, autorul reuşeşte despărţirea prea mult amînată, nu
de filosofie (care face parte din natura sa), ci de „constrîngerile impuse de prestigiul
uman şi cultural al celui care i-a fost Magister ludi ani la rînd” 4, Constantin Noica.
1
Pentru detalii, vezi articolul lui M. Iorgulescu, Gabriel îngerul şi Liiceanu demonul I, II în revista
22 din 2/9 decembrie 2002.
2
Carmen Muşat, Uşa interzisă sau Îmblînzirea filozofiei , în Observatorul cultural, nr. 151,
ianuarie 2003
3
Toate citatele din Uşa interzisă sînt preluate din formatul electronic, motiv pentru care nu pot fi
precizate editura, anul apariţiei şi pagina.
4
Carmen Muşat, art. cit.
2

„Întîlnirea cu Noica pare să fi avut, dincolo de un incontestabil profit intelectual şi


uman, şi un efect inhibitor”5. Tăcerea îndelungă („am tăcut bine atîţia ani de zile”)
despre care vorbeşte G. Liiceanu – nejustificată, dacă avem în vedere apariţiile
editoriale, prezenţa vocii sale în viaţa publică – tocmai la această exprimare de sine
se referă. Această tăcere apăsătoare invocată a fost rezultatul inhibiţiilor „alimentate
de pudoarea în faţa comunicării unui conţinut lăuntric uman, prea uman, dar şi de
prejudecata că filosofia este incompatibilă biografia”6. Abia prin acesată carte
pătrunde autorul în cele mai secrete încăperi ale „sufleţelului batjocorit de filozofie”,
învingîndu-şi pudoarea şi teama de ridicol, scoţînd la lumină „vibraţia de fiinţă”, eul
zăvorît atîta vreme în codul sec al filozofiei. Şi totuşi, „apostazia autorului, deşi
autentică, nu e definitivă [...] nu despre un abandon e vorba, ci de o tentativă de
«îmblînzire» a filozofiei”7, căci fostul Discipol devine Maestru pentru alte generaţii, iar
experienţa finalizării traducerii cărţii lui Heidegger, Sein und Zeit, alături de un fost
student, vorbeşte fără drept de apel, prin voluptatea muncii, despre o împăcare cu
filosofia. „Întîmplătoare, supusă legilor hazardului, reîntoarcerea din 2001 la
Heidelberg coincide cu o reîntoarcere la filozofie, iar accidentalul capătă aura
misterioasă a unui fapt de destin.”8 La nevoie, Mentorul va fi „apărat” necondiţionat
de cei care nu văd în el decît un excentric „tataie”: un personaj de altfel celebru şi
talentat ca Mircea Cărtărescu va primi un bobîrnac binemeritat. E o punere la punct
făcută cu stil şi, prin aceasta, cu atît mai necruţătoare.
Uşa interzisă, cartea în care „scriitorul Liiceanu este servit în chip magistral
de filozoful trădat la prima vedere”9, are două atribute majore: profunzime şi
autenticitate. Citind-o, ştim că e o carte „bună”, pentru că îndeplineşte criteriul
pretins de autor unor astfel de cărţi: „ea trebuie să te mute în lumea pe care o
deschide”.

JURNALUL – O SPECIE POLIVALENTĂ

După mărturisirea autorului, Uşa interzisă este o scriere cu rol terapeutic,


născută din nevoia de exprimare frustă, necenzurată a stărilor devastatoare ce l-au
bîntuit vreme îndelungată. Căci scrisul rămîne ultima soluţie de ieşire din starea de
rău general, de destrămare, de „lehamite continuă, cu un nod în gît, cu respiraţia
nedusă pînă la capăt, cu gustul ăsta mizerabil de iască şi leşie”, stare în care
„sistemul de iluzii”, cel care menţine sensul vieţii, se prăbuşeşte, stare pe care
medicii o numesc depresie nervoasă, dar care pentru autor înseamnă „criză
prelungită de luciditate”.
De ce face un asemenea gest – al mărturisirii publice – un om pe care îl bănuim
mai degrabă pudic, scrupulos şi rezervat (reminiscenţe ale acestei rezerve le vom
simţi de la un capăt la altul al cărţii), un om care e conştient că „orice lamentaţie pe

5
Ibidem
6
ibidem
7
ibidem
8
M. Iorgulescu, art. cit.
9
Vitalie Ciobanu, Jurnalul unui filozof ’apostat’, în Contrafort, 12 (98) decembrie 2002
3

faţă se instalează în kitsch”, iar „a vorbi despre «lucrurile ultime» este impudic şi
stînjenitor”? Pentru că acest risc e mai mic decît acela de a muri „neexplicat”.
Evenimentele evocate, împrejurările în care s-au produs şi urmările lor capătă
forţă prin faptul că ele nu constituie un scop în sine, ci sînt fundalul, planul secundar
pe care sînt proiectate spaimele, angoasele, căutările filozofului, dar mai ales ale
omului, încercarea de a înţelege şi de a-şi explica, de a găsi răspunsuri la cele mai
intime întrebări care-l macină. Toate palierele vieţii sînt supuse unor observaţii
atente, făcute cu un ochi cel mai adesea critic. Aceste observaţii se derulează după
logica arbitrară a dispoziţiilor afective sau a curgerii evenimentelor. Autorul se
dovedeşte necruţător cu sine şi cu ceilalţi, căci demersul eliberării sale nu îngăduie
trucarea adevărului. Ironia sa corozivă, devine tandră uneori, spre exemplu cînd vine
vorba despre cei doi prieteni, Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, pe care-i răsfaţă cu
mici delicii culinare.
Nu lipsesc din acest jurnal – şi nu au cum să lipsească – figuri emblematice ca
Noica şi Cioran, prieteni şi colegi (Andrei Pleşu, Horia Bernea, Şt. Aug. Doinaş, Vlad
Zografi etc.), personalităţi de soarta cărora o istorie iraţională a dispus după bunul ei
plac (membrii familiei regale), figuri ale politicii româneşti de după Ceauşescu
(Iliescu, Băsescu). Nu scapă comentariilor sale caustice nici nelipsitele lichele, ori
reprezentanţii de seamă ai mahalalei româneşti.
Sînt evocate cu tandreţe întîmplări minore, dar pline de culoare, petrecute în
preajma mentorului său la Păltiniş, menite să dezvăluie şi o altă faţă a omului-
cărturar, una profund omenească: Noica nu este doar filosoful dedicat vocaţiei sale,
profesorul care-şi interoghează intransigent discipolii („Care-ţi este ideea?”), cel care
le impune o pregătire riguroasă, cel care le pretinde ritm şi consecvenţă; el este şi
prietenul modest şi blînd cu care petrec seri memorabile; şi mai este acea persoană
inocentă care încă nu a aflat cum se face o cafea „neagră”.
Este cartea aceasta şi povestea unei paternităţi neîmplinite (eşuate), o
încercare dureroasă de a recupera un timp netrăit, de a umple un gol sufletesc
imens, de a se convinge că relaţia cu fiul său e în cele din urmă salvată. Paginile
sînt tulburătoare: ele sînt, într-un fel, expresia unei autoamăgiri binefăcătoare. Tatăl,
apăsat de o mare culpabilitate, descrie amănunţit întîlnirea cu fiul său de 9
ani, văzînd în reticenţa copilului o pedeapsă, adică mai mult decît reacţia
firească a acestuia faţă de (practic) un străin. Aceeaşi dorinţă de reparare a
trecutului îl va face pe tatăl, absent în copilărie, atît de mîndru de realizările fiului
său, mai mult decît într-o situaţie obişnuită, normală. Ceea ce probabil ştie deja
autorul, această rană, nu se va închide niciodată definitiv, iar prin atitudinea sa, de
multe ori inconştientă, va lupta permanent să compenseze vina resimţită, reproşurile
şi regretele.
Referirile la inutilitatea (practică), la gratuitatea filosofiei sînt mărturia unor
vechi nelinişti. Atîta vreme cît „99,999% din omenire poate trăi foarte bine” fără a
avea nevoie de filosofie, mai putem spune că serveşte la ceva? Expresia pragmatică
– „de ce ar exista o fundaţie care să ne plătească”(pentru traducerea cărţii lui
Heidegger) – şi concluzia intenţionat orgolioasă, că face parte din cele „ cîteva mii de
4

inşi în fiecare generaţie a planetei”, nu constituie decît partea vizibilă, exterioară a


răspunsului la o întrebare grea cît o opţiune de viaţă a unor oameni sublimi, muşcaţi
de îndoială.
Mai este acest jurnal prilej de descriere a unor locuri asupra cărora ochiul
lacom al călătorului plecat temporar dintr-o lume urîtă se opreşte tulburat. Sîntem
preveniţi asupra lipsei de ataşament a autorului pentru turismul cultural, dar aceste
locuri devin semnificative tocmai pentru că poartă în ele o încărcătură afectivă: străzi
pariziene, locuinţa prietenilor săi din François Pinton, coliba lui Heidegger,
Heidelbergul şi împrejurimile sale etc.
Sînt în această carte şi poveşti în poveste, povestiri în ramă. Printre ele, cea
despre iubirea tîrzie şi, pentru că părea de neconceput, cu atît mai devastatoare a
scepticului de profesie, Emil Cioran. Dezaprobarea sa va fi îndreptată spre frumoasa
nemţoaică, cu care va fi intransigent („capra metafizică”), dar îl va atinge şi pe
septuagenarul român: „ce blestem pentru Cioran să se pomenească, în plină detentă
erotică, castrat cu armele înseşi ale filozofiei”.
Ce lipseşte totuşi din acest jurnal? Poate ceea ce, intrigaţi, nu descoperim într-
un jurnal supărător de masculin: femeia. Puţinele referiri la ea, şi acelea atît de
voalate, atît de literare nu fac decît să-i sublinieze absenţa.
Liiceanu ne oferă poate cele mai frumoase rînduri dedicate jurnalului ca specie.
El este acel act miraculos care face posibilă o „întîlnire esenţială”: „Te poţi întîlni cu
cineva în idee”; „Telescopate la scara omenirii, toate vieţile se întîlnesc; se întîlnesc
în posibilul lor”. Principiul lui este unul al spovedaniei („ajung la mine mărturisindu-
mă”), combinat cu descoperirea de sine a cititorului („te
ajut să ajungi la tine prin mine”), iar rezultatul este un „eu lărgit” în care cei doi,
autorul şi cititorul, străini pînă atunci, se pot tămădui împreună. Şi mai este şi un
prilej de meditaţie asupra trecerii timpului: „Ce am făcut cu zilele «muritoare» ale
vieţii mele”, acele zile, limitate ca număr, de care dispunem şi pe care putem să le
umplem noi înşine sau putem să-i lăsăm pe alţii să toarne în ele ingredientele unei
vieţi.
Autorul ne previne că există un spaţiu care trebuie să rămînă secret,
neexplorat. Cît e de vast, ce ascunde el, de ce trebuie să rămînă aşa sînt întrebări la
care nu trebuie să căutăm răspuns, pe care, poate, ar trebui să nici nu ni le punem.
Uşa interzisă este în acest fel şi o carte despre alt fel de limite: ale confesiunii. Şi
dacă vindecarea a fost posibilă fără a deschide această ultimă uşă, ar trebui să
credem că a fost suficient. Ea ar putea fi chiar zidită. Nu ştim însă pînă cînd.

ROMÂNIA ÎNTRE CURSA CU OBSTACOLE ŞI POVARA LIBERTĂŢII

Chiar dacă G. Liiceanu nu intenţionează să facă o radiografie a societăţii


româneşti sau să contureze un profil al românului – ceea ce, de fapt, ne interesează
în demersul nostru – aceste aspecte izbucnesc uneori sau transpar din urzeala
textului, oferind o imagine a României postdecembriste şi cîteva trăsături
caracteristice, recognoscibile ale fiinţei noastre morale şi sociale. Exemplele pot fi
5

extrase atît din prim-planuri, cît şi din acel fundal de care vorbeam anterior. Putem
începe chiar cu episodul ce evocă debutul scrierii acestei cărţi: primele însemnări
datează din ianuarie 2001 şi ele sînt puse între coperţile unui dosar pe care scria
(coincidenţă?) „Roumanie”.
Acest fundal evenimenţial, are el doar un rol secundar? Nu cumva reprezintă
chiar unul din factorii care augmentează starea de nemulţumire, de frustrare, de
dezamăgire? Sînt nenumărate situaţiile/episoadele ce ilustrează această relaţie
cauză-efect. Pentru că, dincolo de ereditate, omul este şi o funcţie de mediu, iar
influenţa acestuia, mai mare sau mai mică, nu poate fi ignorată.
Există în Uşa interzisă o paralelă involuntară între imaginea României
comuniste şi cea a României postrevoluţionare. Ceea ce este frapant şi îngrijorător
totodată este faptul că prea multe dintre tarele românilor s-au perpetuat în
democraţia românească (democraţie ce mai păstrează încă însemnele unei
originalităţi nedorite), fapt ce demonstrează că mecanismele psihologice ale5 unor
astfel de atitudini şi comportamente nu se explică doar prin influenţele sistemului
opresiv.
Spre exemplu lichelele. În societatea comunistă, consideră autorul, licheaua
este „secretată” de esenţa acestui sistem: nivelarea. Existau lichele publice care se
manifestau pe faţă (volume omagiale, ziare, radio, televiziune), dar şi lichele
ascunse, pe care doar le bănuiai („trei sferturi dintre membrii Institutului erau
informatori ai Securităţii care îi turnau pe cei din sfertul rămas «liber» şi care, de
asemenea, se turnau între ei”), sau care se deconspirau în cazul înscenării unor
procese groteşti. Pînă şi cei mai (aparent) inofensivi vecini se dovedesc a fi turnători.
Ce se întîmplă după Revoluţie? Lichelele invadează spaţiul public, acaparează funcţii
politice, administrative, economice, se instalează fără nici o urmă de remuşcare în
„capul trebii” (vorba unui poet): tovarăşul Bondrea, fostul şef de cadre la Ministerul
Învăţămîntului, este astăzi rectorul celei mai mari universităţi particulare din
România („Spiru Haret”); C.V. Tudor, A. Păunescu se fac oameni politici şi dau lecţii
de moralitate etc.
Un alt exemplu: atitudinea în faţa curajului. În timp ce în Cehoslovacia, Jan
Palach, cel care şi-a dat foc în perioada comunistă, este comemorat anual ca un erou,
un tînăr român care şi-a dat foc în aceeaşi perioadă pe pîrtia de la Poiana Braşov a
fost considerat un nebun, iar gestul lui a fost înregistrat ca un fapt divers. La
Revoluţie, la Cluj, un tînăr a strigat armatei „Trageţi!”, desfăcîndu-şi cămaşa. Deşi a
scăpat cu viaţă (totuşi au tras), s-a sinucis după un an. „De scîrbă”. Nimeni sau
aproape nimeni nu îşi aminteşte azi numele lui. E vorba aici de o inacceptabilă
indiferenţă. Dar despre proporţiile acestei indiferenţe ne dăm seama abia cînd
vorbim despre atrocităţi petrecute în lume sau, mai grav, chiar lîngă noi (fosta
Iugoslavie) şi pe care românii le-au ignorat pentru că nu îi privea: „Această plasare
placidă în mijlocul lumii, în care dezinteresul pentru problemele altora se însoţeşte cu
indignarea uimită că alţii nu frisonează la problemele noastre că nu «vin», nu ne
«dau» şi nu ne ajută, pare să fie o trăsătură bine determinată a «fiinţei româneşti»”.
Evident, este falimentar şi periculos acest mod de a gîndi, pentru că „el face din orice
6

român o victimă potenţială aflată la discreţia primului acces de autoritarism al


puterii. Indiferenţa românilor pentru tot ceea ce nu-i priveşte [...] devine regula unei
societăţi din care orice reflex de solidaritate a dispărut”.
Dacă la Revoluţie s-a scandat, în sfîrşit, „Libertate!”, după o atît de îndelungă
purtare a jugului comunist, care poate fi explicaţia unui „era mai bine înainte”, rostit
acum? Este libertatea într-adevăr o povară, pentru cei mulţi, într-o lume eliberată,
dar educată sistematic pentru „generalizarea supunerii”? Liiceanu subliniază şi el
trăsătura care pentru M. Ralea era ca o sabie cu două tăişuri, avînd ambele conotaţii,
pozitivă şi negativă, pentru că, în funcţie de utilizarea ei, poate însemna o victorie,
dar şi o înfrîngere: adaptarea. Pentru Liiceanu, această adaptare îşi arată net
rezultatele nefaste: „poporul român [...] nu mai percepe imoralitatea”; „poporul
român, acesta e lucrul extraordinar pe care l-au aflat între timp proştii şi umaniştii, se
adaptase la istoria lui. Într-un alt decor, el continuă să mănînce felurile pe care istoria
i le servise înainte. Reci, neîncălzite, stricate.”
Este interesant de observat şi de reflectat asupra unei experienţe trăite de
autor însuşi. Ani de zile, vieţuind într-o Românie „slută, hidoasă, suferindă”, locuitorul
ei nu o percepe astfel, pentru că o „dragoste de învăluire” acoperă realitatea tristă,
realitate care însă îi sare în ochi atunci cînd e vorba despre alţii: sate mexicane,
siciliene, greceşti (văzute la televizor). Abia după călătoriile în străinătate sînt trăite
şocurile reintrării în ţară; filmele, reportajele despre România văzută prin ochii
Europei sînt greu de suportat, pentru că ele pun în faţă „balada mizeriei recitată în
faţa unui microfon într-o limbă stîlcită, fără nici o propoziţie întreagă.” Pînă şi numai
din aceste cîteva cuvinte citate recunoaştem alte două trăsături specific româneşti:
văicăreala şi lipsa de educaţie.
Această limbă stîlcită are însă pentru Liiceanu conotaţii mult mai grave: „cînd îi
auzi pe oameni vorbind îţi dai seama că «partea de sus» a limbii este nelocuită”, în
timp ce jos, „la fundul limbii, în drojdia ei se petrece totul”. Există atît de mulţi
oameni care „vorbesc fără să aibă acces la cuvînt”. Vulgaritatea este doar un
fenomen de suprafaţă; dramatică, în opinia autorului, este „pierderea [...] fiinţei
noastre lingvistice”, care poate avea urmări dezastruoase: „pieirea noastră istorică”.
Despre eticheta pe care o primesc românii prin prisma apartenenţei lor etnice:
„în 1984, un neamţ imbecil m-a felicitat la Heidelberg pentru participarea României
lui Ceauşescu la Olimpiada de la Los Angeles, aşa cum după mineriada din 1990, un
francez imbecil mi-a trîntit, la sediul central de la Hachette, uşa în nas.” Concluzia:
„Circulam prin lume împachetat în straturile de ruşine ale României”. Dincolo de
eticheta pusă de alţii, cînd toţi românii sînt judecaţi pentru fapte ale compatrioţilor
lor (cerşetorie, furturi, trafic de minori etc.), se naşte însă, pervers, sentimentul
vinovăţiei, al complicităţii. Nu se simte el, autorul, părtaşul nedemascat al şterpelirii
sticluţei de soja sauce de către o „colegă”, directoare a unei edituri bucureştene?
G. Liiceanu face o paralelă memorabilă între istorie şi mahala (această
„categorie stilistică” a societăţii româneşti): „În istorie se iau decizii, în mahala
deciziile se amînă. În istorie se înfruntă destine, în mahala lumea se ceartă şi se
împacă. În istorie se înfăptuieşte şi se progresează, în mahala totul este agitaţie şi
7

lumea stă pe loc. Istoria are propriul ei discurs, în care lucrurile se ştiu şi se spun fără
ambiguităţi, în timp ce în mahala domneşte zvonul, bîrfa şi poanta. În istorie, spaţiul
public are solemnitate şi poate genera «spirit obiectiv», în mahala, graniţa dintre
public şi privat se pierde şi familiaritatea şi bătutul pe burtă pot submina şi
«dezanşanta» cele mai sacre instituţii ale statului.”; în această lume, ziaristul, şi nu
istoricul este figura emblematică. Cu poetul revoluţionar Mircea Dinescu – cel care,
sub privirile stupefiate ale staffului germano-elveţian de la Noua Europă, încearcă să-i
strecoare sub braţ şefului statului un bidonel cu vin („Lasă, bre, [...] dacă nu bei
matale, bea coana Nina.”) – Liiceanu este necruţător: „Mircea Dinescu este simbolul
şi purtătorul de sens al mahalalei contemporane la români. El o reprezintă în viaţa de
zi cu zi, dar deopotrivă o hrăneşte şi o potenţează la televizor sau în revista porno-
politică Plai cu boi, născută din această mahala şi întreţinînd-o, la rîndul ei, cu fast,
abjecţie şi talent”.
Sînt şi alte observaţii muşcătoare la adresa românilor: „sudalma răzvrătită şi
oftatul lăcrimos şi înamorat” sînt „cele două ipostaze în care ne mişcăm cu toţii cînd
e vorba de România”; pesimismul devine „strategia mereu cîştigătoare a vieţii”,
pentru că atunci „cînd pui răul în faţă, nu poţi fi luat niciodată prin surprindere de el”
etc.
Dacă mai era nevoie, sau poate tocmai de aceea, iată şi confirmarea reflecţiilor
despre metehnele românilor, găsită, ce ironie, tocmai într-un comentariu la Uşa
interzisă: articolul „Gabriel Liiceanu-dezamăgitoare provocare de după Uşa
interzisă” (din revista Timpul, nr.9, septembrie 2004), semnat de Bogdan Petre şi
Roxana Ioniţă. Tonul, limbajul, intenţia acestui text trădează practici pe care le
credeam demult apuse. Cîteva exemple: cititorii, complexaţi de scriitorii consacraţi,
sînt „seduşi de frumuseţea discursurilor, ratînd astfel partea serioasă a lucrurilor,
adică judecata chestiunilor grave ce ţin de subiectul unei cărţi”; cartea are o
„alcătuire hibridă – şi pînă la urmă grotescă”, conţinînd „zeci de pagini inutile,
banale, ce prezintă (cu lux de amănunte!) întîmplări ridicole, pur personale ”(s.n.); în
ambiţia lui de a epata, autorul vorbeşte „obositor de insistent despre prea multe
lucruri laolaltă” şi, mai ales, „despre locuri şi realităţi prea puţin relevante”; pentru că
vrea „să-şi potenţeze imaginea publică”, iar pe fiul său „să-l împingă cu forţa în
panteonul elitelor”, el „nu-şi face reproşuri decît într-un mod extrem de prudent şi
subtil, eschivîndu-se de la explicaţii elementare”. E, într-adevăr, o mare neruşinare
să nu-ţi pui cenuşă în cap, să nu explici totul cum se cuvine şi, mai ales, să scrii într-
un jurnal despre lucruri pur personale!! Totuşi, cel mai grav lucru este că îşi permite
să exprime „aprecierile jignitoare despre români şi România, fondate pe cîteva
experienţe accidentale ale frustratului tipic”. Cît despre sistemul de iluzii, sîntem
preveniţi că acesta „este, în fapt, un mecanism de asfixiere a lucidităţii,
reminiscenţă a directivei culturale sumbre impuse de spiritul autist al filozofului
Constantin Noica”, drept pentru care autorii adresează „românului inhibat de limbajul
paideic al elitelor” un îndemn la vigilenţă! Quod erat demonstrandum.
Imaginea României şi a românilor în Uşa interzisă este una predominant (dar
nu exclusiv) negativă, şi aceasta din două motive: unu) cartea nu este un studiu, ci
8

un gest eliberator, un „exerciţiu de exorcizare”; şi doi) această Românie, ca şi autorul


nostru, este una bolnavă, aflată în perioadă de criză (şi ea declanşată demult). Iar
vindecarea, după cum s-a văzut, este una posibilă.

BIBLIOGRAFIE
Liiceanu, G., Uşa interzisă, carte în format electronic
Iorgulescu, M., Gabriel îngerul şi Liiceanu demonul I, II , în 22, 2/9 decembrie
2002
Muşat, C., Uşa interzisă sau Îmblînzirea filozofiei , în Observatorul cultural, nr.
151, ianuarie 2003
Ciobanu, V., Jurnalul unui filozof ’apostat’, în Contrafort, 12 (98) decembrie
2002
Petre, B., Ioniţă, R., Gabriel Liiceanu-dezamăgitoare provocare de după Uşa interzisă, în Timpul, nr.9,
septembrie 2004