TEMA ŞI VIZIUNEA DESPRE LUME

Perioadă de după 1860, de după mişcarea literară paşoptistă poartă denumirea de

Epoca Marilor Clasici, denumire ce face referire la faptul că cele patru nume ale epocii, M.
Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale şi I. Slavici, devin nişte modele ale literaturii. Din punct de
vedere cultural, Epoca Marilor Clasici este una din perioadele cele mai fructuoase ale
societăţii româneşti datorită faptului că s-a desfăşurat pe fondul unor puternice transformări
social-politice.
loan Slavici a fost considerat de criticul George Călinescu „un instrument de observaţie
excelent" al mediului rural oferind în nuvelele sale o frescă a moravurilor, a
comportamentului oamenilor în funcţie de stratificarea lor socială dar şi a datinilor, tradiţiilor
şi obiceiurilor.
Textul literar „Moară cu noroc' a fost publicat în 1881, în volumul „Novele din popor”.
Este o nuvelă, specie a genului epic, în proză, cu un singur fir narativ, care prezintă un conflict
puternic, redat în manieră obiectivă, cu personaje puţine, dar bine conturate.
„Moară cu noroc" este o proză de factură realistă prin lipsă idealizărilor, prin
verosimilitatea întâmplărilor, inspiraţia din realitate prin prezentarea societăţii ardeleneşti de
la sfârşitul secolului al XIX-lea, descrierile detaliate, obiectivitatea perspective narative,
surprinderea relaţiei dintre om şi mediul în care trăieşte dar şi prin prezenţa personajelor
tipice.
Din perspectiva conţinutului, „Moară cu noroc' este o nuvelă psihologică întrucât
accentul este pus pe conflictul psihologic, prin folosirea monologului interior. Slavici se
remarcă prin fineţea observaţiei în ceea ce priveşte descriereastărilor interioare şi a
transformărilor comportamentale determinate de acestea.
Titlui muvelei este un topos literar care desemnează un han aflat la răscruce de
drumuri, în pustietate. Locaţia, o fostă moară, simbol al perisabilului, este, în esenţă,
aducătoare de ghinion, deşi aparent este spaţiu privilegiat al „norocului” înavuţirii.
Tema este reprezentată de consecinţele nefaste pe care setea de îmbogăţire le are
asupra individului.
Viziunea despre lumea în nuvelă lui Slavici este configurată conform principiilor
scriitorului ardelean, care îşi construieşte subiectele şi personajele pornind de la teze morale
şi principii etice ferme, cum sunt vorbele bătrânei, soacra lui Ghiţă, potrivit cărora omul
trebuie să fie mulţumit cu ceea ce are, căci nu există bogăţie mai mare decât cumpătarea,
adevărul şi omenia. Relaţiile temporale şi spaţiale sporesc veridicitatea subiectului. Acţiunea
este plasată în Ardeal, zona Arad, în secolul al XIX-lea. Ea se desfăşoară pe parcursul unui an,
fiind simbolic plasată între două repere creştine: sărbătoarea Sfântului Gheorghe şi Paştele.
Conflictul exterior dintre Ghiţă şi Lică se reflectă în conştiinţa personaiului principal
prin pierderea încrederii în sine şi afectează grav relaţiile sale de familie. Subiectul este simplu,
concentrat şi surprinde conflictul ireconciliabil. Deşi conflictul exterior se reflectă şi în
conştiinţa personajului, nu se poate vorbi despre două planuri narative, ci despre unul singur,
care se ramifică pe două coordonate. Evenimentele sunt înlănţuite temporal şi cauzal, fapt
care conferă textului veridicitate.
Incipit, care ia în arendă hanul de la Moară cu noroc pentru a-şi spori câştigurile în
vederea deschideri unuul nuvelui şi finalui ei enunţă cuvintele bătrânei, soacra personajului
principal, conferind textului caracter simetric. Nuvela se deschide astfel cu sfatul dat de
aceasta ginerelui, fost cizmar, care ia în arendă hanul de la Moară cu noroc pentru a -şi spori
câştigurile în vederea deschideri unui atelier propriu de cizmărie: „Omul să fie mulțumit cu
sărăcia să, căci daca e vorba, nu bogăția, ci liniștea colibei tale te face fericit”.
Vorbele ei reprezintă înțelepciunea spirituală a poporului, pentru care e mult mai
importantă împlinirea sufletească oferită de familie decât bogăția. Finalul nuvelei revine
simetric la vorbele bătrânei, rostite în urmă tragediei petrecute în familia sa: „Simțeam eu că
nu are să iasă bine, dar așa le-a fost dat”. El explică în mod elocvent faptul că un fatum
potrivnic este voința unei forțe superioare căreia omul nu i se poate împotrivi.
Simetrica este și prezentarea drumului, care duce la han, la începutul nuvelei, pentru
că, la finalul ei, acesta să se contopească sugestiv cu drumul vieții, căci bătrână împreună cu
cei doi copii își continuă destinul părăsind locul tragicelor evenimente: „Apoi ea luă copiii și
pleacă mai departe”.
Intriga nuvelei este momentul în care la han își face apariția Lica Sămădăul, șeful
porcarilor din împrejurimi, un personaj straniu care exercită o influenta negativă asupra celor
din jur. Personalitatea să puternică și înclinația maladivă a acestuia spre rău, vor determina
dezechilibrul sufletesc al lui Ghiță și destrămarea familiei sale. Destul de repede cârciumarul
înțelege că la Moara cu noroc nu se poate sta fară voia lui Lica, iar el își dorește cu ardoare să
rămână căci câștigul este mulțumitor. Aceasta situație îi oferă protagonistului o singură cale,
nefavorabilă conștiinței sale, dar aducătoare de bani, anume prietenia cu Lica.
Scena depoziției și a judecațîi are rostul de a demonta mecanismul de pârghii al
fatalitățîi, al faptelor dirijate de mintea diabolica a unui om în stare să -l cuprindă în
desfășurarea lui: Lica a jefuit și și-a creat un alibi, dar atât de puternic, încât sub pavăza lui
mai poate înfăptui, nepedepsit, o crimă. Reușește, în același timp să-și inculpe dușmanii
direcți, pe Sailă și pe Buză-Ruptă, și să-l treacă sub bănuială pe Ghiță. Totul se petrece în
răstimpul unei zile și nopți, când Sămădăul ucide, îi lichidează pe dușmani, îl aservește pe
Ghiță, îl dezarmează pe urmăritorul Pintea, facandu-l ridicol. Orientarea morală a faptelor se
menține în umbra și admirabilă rămâne explozia de putere: Sămădăul ia forma umană a
destinului, el este unealta prin care soarta își împlinește cursul. Personajele lui Slavici au
convingerea că soarta lor este dinainte stabilită ,, Cine poate să scape de soarta ce-i este
scrisă?” se întreabă Ghiță care, de altfel, menționează adeseori convingeri că: „Așa mi -a fost
rânduit”, „dacă e rău ce fac, nu puteam să fac altfel”. Că să-l prindă și să zădărnicească
planurile omului care îl adusese în starea de cumplit impas, bărbatul își aruncă nevasta drept
momeală, cu speranța că ea vă rezista tentației. Aceasta scenă dezvăluie ultima fază a
degradării morale a lui Ghiță. Relevantă este afirmația lui Pintea, care-l descalifică pe Ghiță:
„Tare om ești tu, Ghiță, grăi Pintea pe gânduri. Și eu îl urăsc pe Lica, dar n-aș fi putut să-mi
arunc o nevastă ca a ta drept momeală în cursa cu care vreau să-l prind”.
Sămădăul nu apare des, dar regizează o înscenare a fricii insinuante: vine pe furiș, prin
locuri neumblate, îmblânzește căinii și se împrietenește cu slugile. Când Ghiță este epuizat de
așteptare, Sămădăul atacă: îi ia banii adunați până atunci dar pretinde că nu-l tălhărește, ci se
„împrumută. Situația devine dilematică pentru Ghiță: dacă-l denunță pe Lica, nu-și vă
recăpăta banii, daca nu-l denunță este obligat să accepte colaborarea cu răul. Uciderea Anei
este salvatoare, Ghiță încercând să scoată din rău printr-un alt rău violent, pe ființă împinsă
de el însuși la păcat: este, aici, nevoia de a-l suprima pe cel care, prin păcat, se identificase cu
seducătorul ei: „Daca mai adineoara l-aș fi găsit aici, poate că nu te-aș fi ucis”.
Ghiță este ucis de Răuț Lica se sinucide pentru a nu fi prins viu de jandarmul Pintea,
iar moara este incendiată stârpind răul. În opinia mea, prozatorul realist loan Slavici este
autorul unei opere complexe, în care sufletul omenesc este înfățișat din perspectiva unei
concepții morale bine conturate. Prin opera acesui scriitor pătrunde în literatura română
analiza psihologică, element definitoriu al prozei moderne.
În concluzie, rămâne remarcabilă arta scriitorului de a construi dialogul și monologul
interior, dar și de a analiza gândirile și trăirile interioare ale personajelor. Toate acestea sunt
redate în mod clar, cu o concizie clasică.