Scheletul trunchiului este reprezentat de coloana vertebrală, coaste şi stern şi se caracterizează prin

forma alungită si simetria bilaterală.

Coloana vertebrală (sau rahisul) reprezintă axul osos al corpului. Este alcătuit din piese osoase
articulate între ele denumite vertebre (lat. ,,verto-ere"-a se întoarce; os răsucit) şi se sistematizează în
5 regiuni distincte: cervicală, toracică, lombară, sacrală şi caudală. Dar, indiferent de regiunea
căreia îi aparţine, datorită planului comun de organizare, orice vertebră prezintă caracterele tipice care
o deosebesc de oricare alt os din organism.

Vertebra „ideală", care reuneşte caracterele morfologice ale tuturor vertebrelor este denumită vertebră
tip. Vertebra tip este formată din corpul vertebrei. Pe faţa dorsală se observă
arcul vertebral.

Corpul vertebrei are o formă aproximativ cilindrică pe toată lungimea rahisului. Prezintă 4 feţe din care
2-la extremităţile cranială şi caudală-articulare şi 2-dorsală şi ventrală-nearticulare.

- Faţa dorsală a tuturor vertebrelor formează planşeul canalului neural în care se adăposteşte
măduva spinării, are o formă plană, 2 suprafeţe triunghiulare rugoase, convergente şi perforate de
găurile vasculare.

- Faţa ventrală este convexă în plan transversal şi prevăzută de o linie sagitală şi o creastă vertebrală
ventrală.

- Faţa articulară cranială poate fi plană sau convexă, în funcţie de specie şi/sau regiune. Se articulează
cu faţa caudală a vertebrei precedente. În regiunea toracală, conturul extremităţilor este şlefuit de 2
suprafeţe articulare simetrice plasate la baza arcului neural destinate articulării cu capul coastei.
- Faţa articulară caudală este aplatizată sau excavată şi se articulează, de obicei, cu proeminenţa
vertebrei următoare. În regiunea toracală se observă feţele costale caudale dispuse simetric pe contur.

Arcul vertebral delimitează, împreună cu arcurile vertebrale similare ale vertebrelor precedente,
canalul rahidian. Arcul vertebral este format din 2 lame osoase simetrice care se deprind de la nivelul
marginilor laterale ale feţei superioare, converg dorsal şi se unesc, între ele, pentru a delimita plafonul
tunelului neural. Canalul vertebral prezintă o apofiză de înălţime variabilă dispusă pe linia mediană
denumită apofiză spinoasă. Prin articularea a 2 vertebre succesive incizurile intervetebrale sunt
transformate în găuri intervertebrale (sau de conjugare) şi reprezintă orificiile prin care nervii rahidieni
părăsesc canalul neural. Arcul vertebral prezintă o serie de apofize şi formaţiuni articulare. Astfel, la
baza apofizei spinoase toate vertebrele prezintă câte 2 apofize articulare craniale simetrice, mărginite
de 2 suprafeţe orientate dorsal şi 2 apofize articulare caudale simetrice, mărginite de 2 suprafeţe
orientate ventral. De o parte şi de alta a arcului vertebral se detaşează apofizele transverse a căror
formă şi dimensiune variază de la o regiune la alta.

În regiunea cervicală, apofizele transverse sunt lăţite, bicuspide şi străbătute, la bază, de câte o
gaură transversă transformată într-un veritabil conduct.

În regiunea toracală, apofizele transverse sunt şlefuite de suprafeţele articulare pentru tuberculul
costal.

În regiunea lombară, apofizele transverse sunt deosebit de dezvoltate în sens lateral şi se

detaşează atât de pe corp cât şi de pe arc, fiind considerate ca o ,,coastă rudimentară" sudată la
vertebra lombară denumită apofiză costiformă.

Numărul vertebrelor este caracteristic pentru fiecare regiune a coloanei vertebrale, astfel că formula
vertebrală este caracteristică pentru fiecare specie.

Vertebrele cervicale. Numărul vertebrelor cervicale este de 7 la toate mamiferele domestice,

indiferent de lungimea gâtului. Corpul vertebrelor este dezvoltat în sens sagital şi prevăzut, pe faţa
ventrală, cu o creastă şi uneori se termină cu un tubercul. Arcul vertebral prezintă o dezvoltare
exagerată a apofizelor articulare. Apofizele spinoase cervicale sunt reduse şi cresc în dimensiuni
în sensul caudal. Apofizele transverse sunt relativ dezvoltate, alungite cranio-caudal şi despărţite
în 2 cuspide (sau tuberculi) unite printr-o creastă. Baza apofizelor transverse este perforată de
conductul transvers prin care trece artera vertebrală. La toate vertebrele cervicale, cu excepţia primei
vertebre, incizurile vertebrale sunt extrem de largi şi adânci. Vertebrele cervicale (I-denumită atlas şi II-
denumită axis), se diferenţiază net între ele dar şi faţă de restul vertebrelor din regiunea gâtului, fiind
adaptate pentru susţinerea craniului şi mobilitatea poliaxială a capului.

La păsări, vertebrele cervicale sunt în număr variabil cu specia (14- găină; 15-raţă şi 18-gâscă), astfel
încât, regiunea cervicală are aspectul literei „S". Faţa terminală cranială a vertebrelor este concavă în
sens transversal şi convexă dorso-ventral. Faţa terminală caudală este convexă transversal şi concavă
dorso-ventral. Apofizele transverse au aspectul unor tuberculi aşezaţi sub apofizele articulare craniale,
perforate de gaura transversă şi continuate caudal cu o apofiză stiloidă.

Atlasul este prima vertebră a regiunii cervicale, are o conformaţie specifică în vederea articulării cu
craniul. Corpul vertebrei este modificat astfel încât se reduce la un arc ventral şi conferă vertebrei un
aspect aproximativ inelar. Apofizele transverse sunt lăţite şi detaşate sub forma unor aripi. Faţa dorsala
formează planşeul canalului neural şi este excavată de apofiza odontoidă care ajunge (de ex. la
carnasiere) până la marginea cranială a atlasului. Arcul dorsal este redus şi prezintă un tubercul
delimitat, în planul anterior, de 2 fosete reduse. Apofizele transverse (sau aripile atlasului) au forma
unor lame lăţite şi cu marginile libere, în general, îngroşate şi tuberoase. Dimensiunile aripilor atlasului
sunt direct proporţionale cu dezvoltarea apofizei spinoase a axis-ului. Marginea cranială a aripii
atlasului este perforată de gaura alară care, de ex. la carnasiere, este transformată într-o incizură.
Gaura vertebrală laterală este dispusă cranio-medial şi legată de gaura alară, printr-un conduct alar.
Gaura transversă este plasată caudal şi orientată vertical (la câine) şi/sau orizontal (la pisică şi iepure).

Axisul este cea de-a 2-a vertebră cervicală ce se caracterizează printr-un corp foarte dezvoltat la care
se adaugă, anterior, o prelungire denumită apofiză odontoidă (semiconică la cal, aspect de jgheab la
rumegătoare şi conică la suine, carnivore şi leporide) şi dorsal, la nivelul arcului vertebral, o apofiză
spinoasă. Corpul vertebrei prezintă 2 feţe: dorsală (aspră) şi ventrală (prevăzută cu o creastă bine
detaşată care se termină uneori cu un tubercul vertebral ventral, tras caudal). Extremitatea cranială
prezintă apofiza odontoidă care se articulează cu arcul vertebral ventral al atlasului. Extremitatea
caudală se articulează cu capul articular al vertebrei a III-a cervicală şi apare mult excavată. La limita
dintre corp şi arcul vertebral se detaşează, simetric, apofizele transverse orientate caudal şi perforate,
la bază, de conductul transvers.

Celelalte vertebre cervicale se aseamănă între ele, având corpul alungit şi o apofiză spinoasă în
descreştere

Vertebrele toracale (18 la ecvine, 13 la rumegătoare și carnivore, 14-17 la suine, 12 la leporide). La

mamiferele domestice, vertebrele toracale se aseamănă mult cu vertebra tip. Comparativ cu vertebrele
din regiunea cervicală, corpul vertebrei toracale este mai redus. Extremitatea cranială este mai puţin
proeminentă, iar extremitatea caudală mult mai puţin excavată. Pe circumferinţa extremităţilor-cranială
şi caudală-sunt şlefuite suprafeţe concave pentru articularea cu capul coastei denumite fovei costale-
cranială şi caudală. Feţele articulare caudale se micşorează treptat spre ultima vertebră, astfel că,
ultima vertebră toracală este lipsită de aceste suprafeţe. Apofiza spinoasă este exagerat de dezvoltată
(lăţită la rumegătoare şi porc, aciculată la carnivore şi iepure), astfel că lungimea acesteia creşte
începând de la prima vertebră toracală şi până în dreptul vertebrelor a III-a şi/sau a IV-a după care
încep să scadă spre planul posterior şi rămâne constantă la ultimele vertebre. Apofizele transverse
sunt scurte, dirijate lateral, prezintă-la extremitatea liberă-o suprafaţă articulară costo-transversală.

Vertebrele lombare variază ca număr şi formă în funcţie de specie şi modul de viaţă al animalelor (6-
7). Conformaţia acestor vertebre este determinată de mecanica regiunii lombare a coloanei vertebrale.
Regiunea lombară a coloanei vertebrale este mult mai mobilă decât celelalte regiuni datorită creşterii
în volum a apofizelor articulare craniale care se unesc la toate speciile cu apofizele mamilare şi
realizează apofizele mamilo-articulare. Apofizele transverse sunt deosebit de dezvoltate, dirijate lateral,
extremităţile rotunjite la cal şi oaie, cu spine accesorii la bou, lăţite la carnivore. Corpul vertebrelor
lombare este masiv, lung şi aplatizat dorso-ventral. Lungimea corpului vertebrelor este determinată de
necesitatea de alungire a regiunii.

La păsări, vertebrele lombare şi sacrale (14) se sudează într-o singură piesă osoasă denumită os
lombo-sacral. Apofizele transverse sunt individualizate, evidente şi adăpostesc, pe faţa ventrală, lojile
renale.
Vertebrele sacrale.

La speciile domestice, vertebrele sacrale (3-5) sunt sudate, între ele, mai mult sau mai puţin şi formează
o piesă unică denumită sacrum. Din unirea găurilor vertebrale se formează un canal sacral ce comunică
cu exteriorul prin orificiile supra- şi sub-sacrale. Osul sacrum se articulează cu centura pelvină cu care
delimitează cavitatea pelvină. Are o formă triunghiulară la majoritatea speciilor, cu vârful orientat înapoi
şi uşor aplatizat dorso-ventral. Extremitatea cranială (sau baza) reprezintă, de fapt, prima vertebră
sacrală. Apofizele transverse proemină foarte mult la nivelul primei vertebre sacrale şi formează aripile
sacrum-ului ce fac legătura cu cele 2 coxale, prin 2 suprafeţe articulare corespondente. Apofizele
articulare craniale sunt evidente la prima vertebră.

Faţa dorsală a sacrumului prezintă, pe linia mediană, o creastă sacrală mediană (sau spina sacrală)
rezultată din sudarea apofizelor spinoase. De o parte şi de alta a spinei sacrale se deschid găurile
suprasacrale care comunică cu canalul sacral şi reprezintă locul de emergenţă a ramurilor dorsale ale
nervilor rahidieni. Faţa articulară cranială este eliptică, uşor convexă, flancată de apofizele transverse
ale primei vertebre sacrale, foarte dezvoltate la cal, bou, oaie şi îngroşate la porc, formând aripile
sacrale. Aceste aripi sunt şlefuite de câte o suprafaţă auriculară pentru articulare orientate oblic-la
animalele mari şi vertical- la porc şi carnivore, pentru articularea cu osul iliac. Faţa articulară caudală
este plană şi destinată articulării cu prima vertebră coccigienă. Arcul vertebral şi apofizele articulare
ale ultimei vertebre sacrale sunt bine dezvoltate la carnasiere.

Vertebrele caudale (15-20) sunt variabile numeric în funcţie de specie şi constituie baza anatomică
osoasă a regiunii cozii. Au rol în echilibru (la carnasiere) datorită dezvoltării foarte mari. Vertebrele
caudale sunt mult mai reduse decât vertebrele din celelalte regiuni. La toate speciile, primele vertebre
caudale formează un arc neural dorsal, iar la unele specii un rudiment de arc hemal (carnasiere).
Începând cu vertebra a IV-a caudală corpul vertebral se reduce, iar apofizele arcuale se simplifică
treptat până la completa lor dispariţie.
Coastele sunt oase alungite şi simetrice ce se articulează dorsal cu coloana vertebrală şi ventral cu
sternul formând împreună scheletul toracelui. Coastele sunt recurbate în arc şi formate din 2 porţiuni:
dorsală-denumită coasta propriu-zisă şi ventrală-mai scurtă denumită cartilajul costal. Numărul
perechilor de coaste este variabil cu specia şi egal cu numărul vertebrelor din regiunea dorsală a
coloanei vertebrale.

În funcţie de modalitatea de fixare pe stern, există 3 tipuri de coaste:

> sternale (sau adevărate)-se articulează, prin extremitatea distală, direct cu sternul;

> asternale (sau false)-se sprijină pe stern, în mod indirect, prin extremitatea ventrală (prevăzută cu
cartilajul costal) şi pericondru;

> flotante (sau libere)-au extremitatea distală complet liberă şi sunt lipsite de sprijin pe stern.

O coastă prezintă 1 corp şi 2 extremităţi-proximală şi distală. Corpul coastelor este arcuit, alungit,
curbat, turtit dintr-o parte în alta şi prezintă 2 feţe: medială-concavă în sens dorso-ventral şi laterală-
convexă. Gradul de arcuire al coastelor este maxim la perechea a 8-a şi rămâne constant până la
perechea a 13-a. Extremitatea ventrală a coastei se articulează sinartrodial cu cartilajul costal.
Extremitatea superioară a coastei are un gât scurt, tuberculul costal este şters iar suprafeţele articulare
de la ultimele coaste lipsesc.

Cartilajele costale sunt aproximativ cilindrice, uşor turtite, au lungimea şi grosimea variabile şi se
articulează sinartrodial, în planul dorsal cu coasta şi în planul ventral cu sternul-la coastele sternale.
Totalitatea cartilajelor costale asternale formează un arc cartilaginos mobil denumit hipocondru (sau
arcadă hipocondrală).

La păsări, numărul perechilor de coaste variază între 7-la galinacee şi 9-la palmipede.

Coastele sunt alcătuite din 2 porţiuni distincte: dorsală şi ventrală. Corpul costal este turtit latero-medial
şi prezintă, la jumătatea marginii caudale, o apofiză uncinee, sprijinită, pe faţa laterală a coastei
următoare. Primele 2 perechi de coaste sunt flotante, următoarele 4 (la galinacee) sau 6 (la palmipede)
perechi sunt sternale, iar ultima pereche este asternală

Sternul se dispune în planul ventral al corpului, la jumătatea anterioară a trunchiului. Apare ca o piesă
osteo-cartilaginoasă formată din sternebre articulate între ele prin cartilaje. De o parte şi de cealaltă,
marginile sternului sunt prevăzute cu incizuri costale destinate articulării cu: cartilajele coastelor
sternale, clavicula (la mamiferele cleidale) şi coracoidul (la păsări).

Numărul şi forma sternebrelor sunt variabile în funcţie de specie: 6-la cal, 7-la rumegătoarele mari şi
mici, 6-la suine, 5-7 la leporide, 8 la canide şi felinae (de natură osoasă şi cu aspect cilindric).

Sternul prezintă 3 porţiuni:

> manubriul sternal (sau presternul)-este reprezentat de prima sternebră care se articulează cu
cartilajele primei perechi de coaste şi, în plan rostral, prezintă o apofiză cartilaginoasă denumită
apendice traheal sternal;

> corpul sternului (sau mezosternul)-are formă diferită în funcţie de conformaţia sternebrelor, este
aplatizat dorso-ventral sau lateral, datorită prezenţei, pe faţa ventrală, a unei creste (sau carene)
sernale care îi confer un aspect trifaciat (la leporide).

> apendicele xifoid (sau poststernul)-este reprezentat de o apofiză cartilaginoasă de forma unei palete
lăţită dorso-ventral, cu marginile rotunjite, orientată caudal ce reprezintă baza anatomică a regiunii
epigastrice.