5.

Epoca Renașterii

Secolul XV se caracterizează prin transformări social-economice şi politice profunde, un avânt

fără precedent cunoscînd şi domeniul culturii, perioadă de înflorire a artei, literaturii, ştiinţei, gândirii
social-politice şi filozofice. Acest avînt a căpătat denumirea de Renaștere și s-a întins pe perioada
secolelor XV-XVII. A debutat în Italia, în perioada Evului Mediu tîrziu și ulterior, s-a răspândit în
restul Europei. Purtătorii noii culturi şi ideologii – umaniştii - au considerat epoca lor o epocă de
„renaştere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă
de întuneric şi de decădere. Umaniştii au creat o cultură nouă în centrul căreia se afla omul, opusă
culturii dominate de dogmele și învăţăturile religioase ale societăţii medievale. Renaşterea a impus o
concepţie nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om şi în natură, de idealul unei
fericiri terestre. Învăţaţii Renaşterii au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de
înnobilare şi de desăvârşire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalităţii,
a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creaţiei şi ai acţiunii, ca Leonardo da Vinci,
Michelangelo sau Rafael.
Noțiunea de Renaștere a fost folosită pentru prima dată la începutul secolului al XIX de către
istoricul francez Michelet, de la care a fost preluată de istoricul elvețian Burckhardt în lucrarea sa
Cultura Renașterii în Italia, 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă între
pictorii Giotto și Michelangelo.
Formele geometrice erau caracteristice Renașterii italiene timpurii (1420-1500). Aceste elemente
au început să joace un rol important în apogeul Renașterii (1500-1530). Coloanele sculpturale,
pilaștrii și cornișele dominau arhitectura. Ferestrele rotunjite îngemănate, răspîndite în timpul
Renașterii timpurii, au fost înlocuite cu modele desfășurate pe orizontală de ferestre și antablamente.
Se experimenta în domeniul geometriei, în căutarea unor forme de armonie arhitecturală. Renașterea
tîrzie din Italia (1530-1620) a supradimensionat stilurile Antichității. Coloanele ”ordinului gigantic”
traversau două etaje.
În acea perioadă a fost redescoperit și a văzut lumina tiparului tratatul în zece capitole Despre
arhitectură, aparținînd arhitectului roman Vitruviu, care face elogiul ordinelor de arhitectură și
secțiunii de aur. Unul dintre personajele-cheie ale Renașterii, Filippo Brunelleschi, din Florența, a
început să studieze arhitectura Antichității înainte de descoperirea textului lui Vitruviu. El era
fascinat de ideea că proporțiile ideale ale construcțiilor puteau fi stabilite cu ajutorul principiilor
geometrice. Ca și alți arhitecți ai Renașterii, Brunelleschi a studiat proporțiile clădirilor clasice,
considerînd corpul uman drept măsura tuturor lucrurilor. Bazilica San Lorenzo (1420-1469,
Florența), Capela Pazzi din biserica Santa Croce (1429-1461, Florența), Cupola catedralei din
Florența (1420-1436).
În timpul Renașterii, interiorul devine la fel de important ca și exteriorul clădirii din care face
parte. Constructorii renașterii aveau la dispoziție pentru documentare doar ruine romane și nu și-au
imaginat că interioarele erau mult simplificate față de exteriorul clădirilor. Au presupus prin urmare
că postamente, coloane sau cornișe erau folosite și la interior. Este epoca în care sunt reconsiderate
formele geometrice, iar proporțiile ideale ale construcțiilor sunt determinate matematic, pornind de la
conceptul că dimensiunile corpului uman constituie măsura tuturor lucrurilor. În această perioadă,
construcțiile rezidențiale ample au cunoscut o largă dezvoltare la Florența, Veneția, Vicenza, Verona
și Roma. Andrea Palladio (1508-1580) a proiectat numeroase palate, vile și biserici, fiind recunoscut
mai ales pentru vilele construite în provincial italiană Vicenza. Denumită stilul paladian, maniera sa
era bazată pe principiile secțiunii de aur, simetriei, perspective și promova valorile arhitecturii antice
din Grecia și Roma. Crezul său a fost exprimat în multe tratate de arhitectură. Unele din principiile
prezente în proiectele vilelor lui Palladio sunt: simetria planurilor, tratarea egală a fațadelor, prezența
porticelor, dezvoltarea construcției pe trei nivele, stabilirea spațiilor după proporții matematice. Via
Capra (1566-1591, Vicenza), Vila Cornaro (1552-1554, Treviso).
Pictor, sculptor și arhitect talentat, Michelangelo Buonarroti (1475-1564) a fost un maestru și
fascinant artist al apogeului Renașterii italiene. A avut o carieră de peste 70 de ani, împărțită între
orașul său, Florența, unde a lucrat pentru puternica familie de Medici și Roma, unde a lucrat în slujba
papalității. Deși el s-a considerat în primul rînd sculptor, cea mai faimoasă lucrare a sa este pictura de
pe plafonul Capelei Sixtine. Ultimii 20 de ani ai vieții sale i-a dedicat, în principal arhitecturii, în
special reconstruirii bazilicii Sf. Petru din Roma. Ca arhitect, Michelangelo a fost un geniu
revoluționar, ale cărui lucrări concentrează cele mai importante caracteristici ale arhitecturii
Renașterii. El a deschis noi direcții nu numai în picturile și sculpturile sale, dar și proiectele de
arhitectură. Michelangelo a detașat elementele fundamental clasice ale Renașterii, precum coloanele,
pilaștrii și metodele de ornamentare a pereților din contextul lor originar, creînd astfel o înțelegere
complet diferită a stilului și a compoziției arhitecturale. Cupola pentru bazilica San Pietro din Roma a
fost punctul culminant al carierei sale arhitecturale. Biblioteca Laurenziana (1524-1571, Florența),
Santa Maria degli Angeli e dei Martiri (1563-1566, Roma).
Rafael (1483-1520), un alt maestru al Renașterii italiene, a fost nu numai un talentat artist, ci și un
desăvîrșit arhitect. În calitate de arhitect, el s-a afirmat în special ca proiectant. Conceperea Vilei
Madama din Roma a devenit legendară. Proiectată drept reședință pentru oaspeții oficiali ai papei,
aceasta a fost o replică la adresa vilelor antice. Proiectul său prevedea terase, fîntîni, izvoare termale,
un teatru în aer liber și o colecție de relicve antice. Pentru prima dată de la sfîrșitul Antichității,
grădinile terasate care înconjoară vila au fost incluse în proiect, permițînd-ui arhitectului să conceapă
un întreg domeniu. Operele lui Rafael au rămas fără egal în ceea ce privește preluarea stilurilor
arhitecturale ale Antichității romane în cadrul unor proiecte renascentiste. Santa Maria del Popolo
(Capela Chigi, 1513, Roma), Palazzo Pandolfini (fațada, 1517, Florența).
În Germania stilul Renașterii a apărut în arhitectură după aproape 100 de ani de la răspîndirea sa
în întreaga Italie. Pînă atunci, arhitecții germani nu făceau decît să copieze proiecte din caietele de
schițe și din tratate, rareori călătorind la Roma pentru a studia construcțiile contemporanilor săi sau
pe cele ale Antichității. De aceea, proiectele Renașterii timpurii provenite din nordul Italiei erau
combinate cu stilul gotic german. Familia de bancheri germani Fugger a finanțat primele construcții
renascentiste din sudul Germaniei. Acest stil a devenit popular și s-a răspîndit în Austria și în estul
Europei prin intermediul familiei Habsburg, care a adus arhitecți italieni și, în consecință, stilul
architectural al Renașterii. Construit din gresie roșie, castelul Johannisburg (1605-1614) este unul
dintre primele castele germane care au folosit planul pătrat. Ferestrele și cornișele repetate sunt
punctate de patru massive turnuri de colt și frontonul central. Aripa Ottoheinrich a castelului
Heidelberg (1556-1559), unul din primele castele renascentiste din Germania, are o fațadă neobișnuit
de bogat ornamentată. Cele patru etaje sunt somptuos decorate, cu 16 statui așezate în mici nișe,
realizate după modele antice. Sala Antichităților din palatal Residenz (1569-1571), găzduiește
colecția de sculpture a lui Albert V. Coridorul este iluminat natural pentru a pune în evidență operele
expuse.
Franța a preferat stilul gotic o perioadă îndelungată și a adoptat cu întîrziere modelele Renașterii.
Francezii au menținut un nivel sporit al ornamentației, ca în arhitectura gotică, reușind să adapteze
modelele sculpturale la noul stil. Planurile interioarelor nu au renunțat imediat la modelul împărțit al
arhitecturii gotice, dar treptat s-a dezvoltat un stil specific francez. Castelele constau dintr-un
complex de clădiri centrate în jurul unei curți interioare pătrate, închisă din toate părțile. Arhitectura
Renașterii și-a atins apogeul în Franța sub Francisc I. Compromisul la care s-a ajuns între tradiția
arhitecturii francize și cea romană este evident în cazul castelelor de la Amboise și Blois. Un
aranjament simetric de mici coloane, ferestre dreptunghiulare, acoperișuri înalte și numeroase turnuri
creează o estetică elegantă și echilibrată. Printre elementele decorative se numără monogramele,
salamandrele și reliefurile încadrate reprezentînd motive din mitologia antică. Arhitectura Renașterii
francize s-a schimbat în mod essential în a 2 jum a sec VXI, iar parisul s-a aflat în centrul dezvoltării
ei. Precizia italiană, proporția antică și ordinea geometrică au fost combinate cu decorațiunile
franceze. Aripa se sud-vest a Luvrului a fost construită de către Pierre Lescot prin amestecul
elementelor stilului italian, precum pilaștri, coloane și cornișe, cu decorația ludic-sculpturală.
Pînă la domnia Elisabetei I, arhitectura în Anglia a fost profund legată de stilul gotic. Ca și în
timpul perioadei gotice, clădirile în stilul Tudor erau ornamentate cu modele florale și geometrice pe
ziduri, ferestre și parapeți. Noua nobilime din timpul dinastiei Tudor (1485-1603) tindea să
construiască reședințe asimetrice făcute din cărămidă. Ferestrele arcuite cu margini de plumb,
vîrfurile inegale ale acoperișurilor cu turnuri, pietrele decorative de colț și hornurile decorate sunt, de
asemenea, caracteristici importante ale stilului Tudor. Abia cu începutul sec XVII Anglia începe să
adopte stilurile altor țări. Palatul Hampton Court (1540, lîngă Londra), Wollaton Hall (1580-1588,
Nottingham).