REGELE CAROL II

Alteţa Sa Regală Principele Carol s-a născut la Sinaia, la 15 octombrie 1893, ca fiu al Principelui
Moştenitor Ferdinand şi al Principesei Moştenitoare Maria. În 1914, la înscăunarea tatălui său,
Carol devine Principe Moştenitor. În timpul Primului Război Mondial, este ofiţer în armata
română. În 1918 dezertează de pe front şi contractează împotriva voinţei Suveranului o căsătorie
care este anulată în anul 1919 şi care nu produce efecte dinastice. Carol se căsătoreşte cu Alteţa
Sa Regală Principesa Elena a Greciei şi a Danemarcei în 1921 (au divorţat în 1928). Carol al II-
lea a fost Rege al României între 1930 şi 1940. A murit la Estoril, în Portugalia, la 4 aprilie 1953,
în vârstă de cincizeci şi nouă de ani.
Principele Carol a fost primul viitor Rege născut în România şi botezat în ritul ortodox. A învăţat
româneşte de mic şi a studiat istoria şi geografia ţării. Pasiunile lui se împărţeau între cărţi şi
uniforma militară. A şi urmat, de altfel, cursurile Academiei Militare de la Potsdam.
După anularea căsătoriei ilegale din 1918, Principele Carol a fost trimis de Regele
Ferdinand I într-o călătorie de șapte luni, în anul 1920, în jurul lumii, în cursul căreia a
vizitat Imperiul Otoman, Egiptul, India, Singapore, China, Japonia şi Statele Unite ale
Americii, precum și Marea Britanie, Franța și Elveția. Călătoria, pe care am menționat-o
mai devreme în paginile acestei cărți, a fost un exemplu de politică externă și
diplomație, punând Statul român reîntregit și suveran pe harta lumii. Timp de șapte
luni, Principele Carol a parcurs mii de kilometri, uneori cu trenul, de cele mai multe ori
cu vaporul. El a înmânat scrisori din partea Regelui Ferdinand I tuturor șefilor de state
vizitate, a prezentat țara lui societăților străine cărora le era musafir și mediului de
afaceri din fiecare colț de lume. Multe dintre capitalele vizitate erau pentru prima oară
gazde ale trimișilor României și multe dintre acele țări au stabilit, ca urmare a vizitei,
relații diplomatice cu țara noastră.
Principele Moştenitor Carol s-a căsătorit la Atena, la 10 martie 1921, cu Principesa Elena a
Greciei şi a Danemarcei. În toamna dinaintea căsătoriei, Principele Carol şi logodnica lui
vizitaseră întreaga ţară şi se întâlniseră cu români de la sate şi din oraşe, câştigând
simpatia opiniei publice. Astfel, tânărul cuplu princiar devine foarte popular. Din aceste
călătorii au rămas o serie de fotografii, printre puţinele pe care cei doi le au împreună.
La 25 octombrie 1921 se naşte fiul lor, Mihai, la Castelul Foişor din Sinaia. Cei trei locuiesc la
Bucureşti, într-o casă de pe Şoseaua Kiseleff, pusă la dispoziție de Guvern. La 28 decembrie
1925, Principele Carol renunţă la toate drepturile la Tronul României, pleacă în Franţa şi ia
numele de Carol Caraiman. În 1927, la moartea Regelui Ferdinand, Mihai I devine Rege.
Suveranul copil era reprezentat de o Regenţă formată din: Principele Nicolae, Patriarhul Miron
Cristea şi Gheorghe Buzdugan (1867–1929), jurist şi om politic, preşedinte al Înaltei Curţi de
Casaţie (1924–1927). La moartea lui Gheorghe Buzdugan, în 1929, locul lui în Regenţă a fost
luat de către Constantin Sărăţeanu (1862–1935), magistrat şi fost ministru în Guvernul
Alexandru Averescu.
Regenţa nu a dat rezultate strălucite, iar pe fondul crizei economice mondiale începute în 1929,
viaţa politică românească era agitată şi confuză. Din exil, Carol dădea semne de interes faţă de
Tronul de care pretinsese, cândva, că nu are nevoie. Carol coboară din avion la 6 iunie 1930, iar
la 8 iunie este proclamat Rege.
Carol al II-lea a fost o personalitate cu lumini și umbre. Inteligent şi erudit, cu un
excelent dar oratoric și cu charismă, el s-a lăsat copleşit nu o dată de slăbiciuni şi excese
care au adus mult rău propriei persoane, Familiei şi, mai ales, ţării. Aventurile sale,
precum şi defectul de a se înconjura de o societate îndoielnică i-au pus în umbră
abilitatea de a domni, chiar dacă a fost un monarh căruia i-a plăcut „meseria de Rege“ şi
care avea o bună stăpânire a chestiunilor militare, legislative şi administrative.
Fotografiile din epocă ni-l arată ca pe un suveran prezentabil, autoritar, cu un gust
pronunţat pentru decoraţii, pompă şi ceremonii. Unii dintre cei care l-au văzut în ţinute
de ceremonie au păstrat impresia că Regele Carol al II-lea emana un farmec special şi că
încarna bine ideea însăşi de regalitate. România s-a bucurat, în deceniul al patrulea al
secolului trecut, de o frumoasă reputaţie, în termeni de politică externă şi de viaţă culturală şi
ştiinţifică. Dintre toate titlurile pe care propaganda oficială i le-a inventat lui Carol al II-lea,
probabil că acela de „Rege al culturii“ are cea mai mare acoperire în realitate. Având un gust
rafinat, Regele a ştiut să sprijine valorile reale ale culturii române, prin intermediul Fundaţiei
pentru Literatură şi Artă Regele Carol al II-lea, care acorda premii, burse şi publica opere
importante ale scriitorilor români. Anii domniei Regelui Carol al II-lea au dat sau au afirmat cele
mai mari nume româneşti din cultura şi ştiinţa secolului  XX: Emil Cioran, George Enescu,
Elvira Popescu, Eugen Ionescu, Mircea Eliade, Constantin Brâncuşi, George Emil Palade, Ionel
Perlea, Constantin Noica, Tristan Tzara. Tot în aceşti ani a strălucit marele diplomat Nicolae
Titulescu.
Şi situaţia economică a ţării s-a îmbunătăţit în timpul domniei lui Carol al II-lea, putându-se
vorbi de o „explozie economică“, multe ramuri ale industriei înregistrând creşteri impresionante:
dacă în 1921 România producea 1 851 303 tone de petrol, în 1937 se ajunsese la 7 149 641 tone;
în industria metalurgică, valoarea producţiei (în mii de lei) creştea, din 1927 în 1937, de la 8 575
686 la 10 494 41455. Anul 1937 a fost, multă vreme, considerat etalon de prosperitate; chiar
comuniştii obişnuiau să-şi compare „măreţele realizări“ cu anul 193756. Una dintre cele mai
importante măsuri pentru coordonarea activității economice naționale interbelice a fost
organizarea Consiliului Suprem Economic, în 1936.
S-a construit mult în timpul Regelui Carol al II-lea, mai ales în Bucureşti, unde s-a organizat,
începând cu 1935, şi manifestarea populară numită „Luna Bucureştilor“. În 1937, România a luat
parte la Expoziţia Universală de la Paris: pavilionul a fost proiectat de arhitectul Duiliu Marcu,
iar prezentarea României, concepută de Dimitrie Gusti. Succesul de imagine a fost unul
răsunător.
În februarie 1938, a dizolvat Parlamentul şi a instituit un regim de autoritate monarhică. Noua
Constituţie din 27 februarie 1938 întrerupea tradiţia monarhiei constituţionale şi a regimului
liberal, inaugurată de Carol I în 1866 şi continuată de Constituţia din 1923. În noua lege
fundamentală din 1938, separarea puterilor în stat practic dispărea, Regele („Capul Statului“)
având controlul puterilor legislativă (avea iniţiativă legislativă şi putea respinge orice lege a
Parlamentului, convoca şi dizolva Parlamentul, numea o parte din membrii Senatului) şi
executivă (numea şi revoca miniştrii). În martie 1938 este reînviată vechea instituţie a Consiliului
de Coroană, menită acum să consolideze puterea Regelui, şi este emis Decretul-lege pentru
dizolvarea asociaţiilor, grupurilor şi partidelor politice. Dispreţul Regelui şi al unei părţi a elitei
româneşti faţă de partidele politice a dus la sfârşitul democraţiei Parlamentare româneşti, care, cu
toate neajunsurile provocate de inerentul politicianism, crease, împreună cu monarhia
constituţională, statul român independent, modern şi întregit. La 15 decembrie 1938 este înfiinţat
şi partidul unic, sub numele de Frontul Renaşterii Naţionale (din care aveau să facă parte şi
importante personalităţi, precum Nicolae Iorga). Sindicatele sunt înlocuite cu „bresle“ (12
octombrie 1938).  
Ca și înaintașii săi, Regele Carol al II-lea a avut o contribuție importantă la crearea de noi
instituții ale statului, în acord cu dezvoltările politice și economice din Europa, precum și la
îmbogățirea patrimoniului construit. De numele Regelui Carol al II-lea sunt legate Arcul de
Triumf, statuia ecvestră a Regelui Carol I din Piața Palatului, Muzeul Satului, lacurile de la
Herăstrău și Băneasa, Gara Regală Băneasa, Gara Regală Sinaia, Universitatea Națională de
Apărare, primării, universități, colegii și licee, catedrale, biserici și mânăstiri, multe dintre
acestea din urmă în orașe și comune basarabene.
Vizita oficială a Regelui Carol al II-lea la Londra (15-18 noiembrie 1938), a fost una dintre
puţinele ocazii în care acesta s-a întâlnit cu familiile regale europene. Cu acea ocazie, Regele
Carol al II-lea era distins de către Regele George al VI-lea cu Ordinul Jartierei, cel mai mare
ordin britanic, cel cu care fuseseră distinși Regele Carol I, de către Regina Victoria, și Regele
Ferdinand I, de către Regele George al V-lea. În general, verii regali, mai ales cei britanici,
dezaprobau modul de viaţă al Regelui. În vizita din Marea Britanie, Regele a fost însoţit de fiul
lui, Mihai, devenit Principe Moştenitor cu titlul de „Mare Voievod de Alba Iulia“. Tot în cadrul
acelei deplasări, Regele a fost la Paris (19-21 noiembrie 1938), şi în Germania, unde a avut o
întrevedere cu Hitler, la 24 noiembrie 1938.
Sistemul de alianţe construit de România în Balcani şi în Europa Centrală nu a putut face faţă
celor două mari puteri totalitare şi agresoare — Uniunea Sovietică şi Germania nazistă — care
semnaseră Pactul Ribbentrop-Molotov. În 1939, Hitler invadase Cehoslovacia. La 1 septembrie
1939 izbucneşte cel de-al Doilea Război Mondial, prin invadarea Poloniei de către Germania. La
23 martie 1939 se semnează tratatul economic între România şi Germania, care îşi asigura astfel
accesul la petrolul românesc, esenţial în efortul de război.
Anul 1940 aducea capitularea Franţei, aliatul tradiţional al României, care rămânea izolată între
puteri ostile. În urma unui ultimatum, Uniunea Sovietică anexează Basarabia şi Bucovina de
Nord, în iunie 1940. La 30 august 1940, Dictatul de la Viena îi impune României să cedeze
Ungariei aproape jumătate din Transilvania (44 000 km2). În septembrie, Bulgaria ocupă
Cadrilaterul. România pierdea, astfel, o treime din teritoriu.
În faţa tensiunilor tot mai mari din viaţa românească, urmare a situaţiei explozive din Europa şi a
propriilor erori, Regele Carol al II-lea a plecat în exil, la 6 septembrie 1940.
A locuit în Statele Unite, Mexic, Brazilia şi Portugalia. Regele Mihai și Regina Ana nu l-au
întâlnit niciodată, după căsătoria lor din 1948. Niciunul dintre copiii Regelui Mihai nu și-a
întâlnit vreodată bunicul patern.
Regele Carol al II-lea a murit la Lisabona, în 1953, şi a fost înmormântat la Estoril, în capela
regilor portughezi. După o jumătate de secol, în 2003, rămăşiţele pământeşti ale Regelui Carol al
II-lea au revenit în ţară şi se află astăzi depuse într-o capelă din curtea Mănăstirii Curtea de
Argeş. După inaugurarea Noii Catedrale Arhiepiscopale și Regale la Curtea de Argeș, prevăzută
pentru 12 octombrie 2016, Regele Carol al II-lea își va găsi locul de veci, alături de strămoșii săi.
 Regina Elisabeta

Alteţa Sa Regală Principesa Elisabeta Charlotte Josephine Victoria Alexandra s-a născut la
Sinaia, la 29 septembrie / 11 octombrie 1894, la 27 februarie 1921, cu Principele George al
Greciei şi Danemarcei, viitorul Rege George al II-lea al Greciei, de care a divorţat în 1935.
Principesa Elisabeta a României a murit la 15 noiembrie 1956, la Cannes, în Franţa.
Regina a Greciei (27 septembrie 1922 - 18 decembrie 1923). La Atena, în 1922, Elisabeta s-a
îmbolnăvit de febră tifoidă. George al II-lea şi Elisabeta sunt obligaţi să plece în exil la Londra,
în anul 1924, când Grecia alege ca formă de  guvernământ republica. Elisabeta divorţează de
Regele George al II-lea în 1935. În acelaşi an, George îşi recapătă tronul (pe care avea să-l ocupe
până la moarte, în 1 aprilie 1947), iar Elisabeta revine în România, unde locuieşte până la
plecarea Regelui Mihai, în ianuarie 1948, și revine la titlul și numele de Principesa Elisabeta a
României. Elisabeta şi-a clădit la Bucureşti, alături de parcul Herăstrău şi în imediata apropiere
a Muzeului Satului, un palat proiectat de arhitectul Corneliu M. Marcu, început în anul 1935 şi
desăvârşit în anul 1937. Un alt loc de suflet al Elisabetei a fost castelul de la Banloc, în Banat,
unde şi-a găsit liniştea şi a fost înconjurată de iubirea localnicilor. Începând cu 1948, când a
trebuit să plece în exil, după abdicarea forţată a Regelui Mihai, Elisabeta a locuit în Franţa, unde
şi-a asigurat existenţa oferind lecţii de pian. S-a stins din viaţă la 15 noiembrie 1956, la Cannes,
în vârstă de şaizeci şi doi de ani. 15 noiembrie este, ca o coincidenţă în plus, ziua de naştere, în
anul 1951, a Principesei Elena, fiica Regelui Mihai, precum şi ziua de căsătorie a Regelui Carol I
şi a Reginei Elisabeta, în 1869.

Regina Maria
 
Alteţa Sa Regală Principesa Maria s-a născut la Gotha, la 27 decembrie 1899/ 8 ianuarie 1900. S-
a căsătorit la Belgrad, la 8 iunie 1922, cu Regele Alexandru I al Iugoslaviei, care avea să fie
asasinat în 1934. Regina Maria a Iugoslaviei, din care descinde actuala Familie Regală a Serbiei,
a murit  la Londra, la 22 iunie 1961.
Principesa Maria (alintată Mărioara şi Mignon), fire sensibilă şi melancolică, a copilărit la
Bucureşti şi la Sinaia, călătorind, călărind, citind, pictând, învăţând limbi străine şi cântând la
pian. Până la 18 ani, a luat lecţii private de la iluştri profesori, printre care Nicolae Iorga. Mama
ei, Regina Maria a României, scria:
s-a logodit la Bucureşti, la 12 februarie 1922, cu Regele Alexandru I Karagheorghevici al
Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor, născut la 4 decembrie 1888, ca fiu al Regelui Petru I al Serbiei şi
al Principesei Zorka Petrović-Njegos a Muntenegrului, şi botezat de Țarul Alexandru al III-lea al
Rusiei. Logodna celor doi a fost primită, în stradă, de mulţimi entuziaste şi a marcat apropierea
celor două Case Regale. Fastuoasa ceremonie a nunţii a avut loc la Belgrad, la data de 8 iunie
1922. Au avut trei copii: Regele Petru al II-lea (1923–1970), care l-a avut ca naş de botez pe
Regele George al V-lea al Marii Britanii, reprezentat la Belgrad de fratele său, Ducele de York, şi
Principii Tomislav (1928-2000) şi Andrei (1929-1994). Maria s-a dedicat poporului căruia i-a
fost regină, i-a învăţat limba, iar poporul a îndrăgit-o. A patronat numeroase spitale, şcoli şi
orfelinate, rămânând una dintre cele mai importante binefăcătoare ale frământatei zone a
Balcanilor; Crucea Roşie sârbă s-a aflat sub Înaltul ei Patronaj. În 1929, după schimbarea
numelui regatului, a devenit Regina Marija a Iugoslaviei. Căsătoria fericită a Reginei Maria avea
să fie spulberată de gloanţele unui fascist anti-dinastic. Regele Alexandru a fost asasinat la
Marsilia, în ziua de 9 octombrie 1934, împreună cu Louis Barthou, ministrul de Externe al
Franţei. La 10 octombrie, Regina îndurerată sosea şi ea la Marsilia, pentru a recupera rămăşiţele
pământeşti ale soţului său. Regina Maria a Iugoslaviei a stat în ţara ei de adopţie, locuind mult
în reşedinţa de vară de la Bled (Slovenia), până în 1941, când Iugoslavia a fost invadată de
Germania nazistă; anterior, ea se opusese cu străşnicie tranzitării Iugoslaviei de către trupele şi
blindatele germane, spre Grecia. A plecat în Anglia şi s-a ocupat mult de refugiaţii iugoslavi. A
murit la Londra, în ziua de 22 iunie 1961, la vârsta de şaizeci şi doi de ani, această vârstă fatidică
pentru mulţi dintre membrii Dinastiei Române. Este înmormântată în mausoleul Familiei
Regale britanice, din Frogmore, unde se odihneşte şi Regina Victoria a Marii Britanii, străbunica
sa. In luna mai 2013, Familia Regală a Serbiei a repatriat, alături de Președinție, Parlament și
Guvern, rămășițele pământești ale Reginei Maria. Ceremonia a fost, de asemenea, consacrată
readucerii în țară a rămășițelor Regelui Petru al II-lea, fiul Reginei Maria, a Reginei Alexandra
(soția Regelui Petru al II-lea) și a Principelui Andrei, al treilea fiu al Reginei Maria. Ei odihnesc
acum la Oplenac, necropola regală, alături de Regele Alexandru I și alți membri ai Dinastiei
Regale Karageorgevici.

Principele Nicolae
 
Alteţa Sa Regală Principele Nicolae al României s-a născut la Sinaia, la 5/18 august 1903, şi a
fost botezat de către Ţarul Rusiei, Nicolae al II-lea, al cărui prenume îl purta. A fost Regent al
României, între 1927 şi 1930. A murit la 9 iulie 1978, la Madrid și a fost înmormântat la
Lausanne, în Elveţia.
Principele Nicolae, alintat Nicky, a copilărit la Sinaia şi la Bucureşti şi a devenit ofiţer al armatei
române.
A fost un tânăr impetuos, plin de viaţă, pasionat de maşini şi de viteză. A studiat la Colegiul
Eton, în Anglia, şi l-a avut drept tutore pe Mr. Hansell, care se ocupase şi de Prinţul de Wales. A
fost membru al Organizaţiei Cercetaşilor din România, şi-a oferit Înaltul Patronaj Societăţii
pentru Îmbunătăţirea Rasei Canine din România şi a făcut parte din primul Comitet de conducere
al Asociaţiei Creştine a Tinerilor YMCA din România (înfiinţată, în 1919, de către Regina
Maria). Celebrul castel al Iuliei Hasdeu, de la Câmpina, i-a fost lăsat prin testament, de către B.P.
Hasdeu, în anul 1906, Principelui Nicolae, care însă nu l-a acceptat.
La 20 iulie 1927, a devenit Regent al României şi a exercitat direcţia Consiliului de Regenţă
până la 8 iunie 1930, când fratele lui, Carol al II-lea, a fost proclamat Rege. După venirea pe
Tron a fratelui său, Principele Nicolae a primit funcţii onorifice, precum acelea de inspector
general al armatei şi de preşedinte al Consiliului Superior al Aeronauticii.
S-a căsătorit, la 28 octombrie 1931, cu Ioana Dumitrescu-Doletti. Căsătoria nu a fost însă
recunoscută de Regele Carol al II-lea, care a hotărât să-l trimită pe fratele său în două călătorii
succesive, în Europa şi Statele Unite. Relaţiile dintre fraţi au devenit tot mai tensionate, Nicolae
neacceptând să îi fie anulată căsătoria. La 9 aprilie 1937, Carol al II-lea l-a exclus din Familia
Regală, i-a suprimat titlurile şi drepturile dinastice şi l-a autorizat să poarte numele de Nicolae
Brana. Și-a recâștigat dreptul de a se numi Nicolae de Hohenzollern începând cu 10 iulie 1942,
prin decizia Regelui Mihai I.

Principele Nicolae a părăsit România, plecând în Spania, apoi în Elveţia. După instaurarea
regimului comunist în România, a sprijinit organizaţiile exilului românesc, printre care Institutul
Român de la Freiburg (şi biblioteca), revistele Libertatea Românească şi Fapta, tipărite la
Madrid, şi Editura Factum. A înfiinţat, la Paris, Centrul Român de Cercetări, iar în 1954,
Uniunea Asociaţiilor Române din Germania. După moartea soţiei sale, în 1963, s-a căsătorit, a
doua oară, în 1967, cu Thereza Figueira de Mello, originară din Venezuela.
Generația noastră nu l-a cunoscut bine pe Principele Nicolae. El s-a întâlnit, în exil, cu Regele
Mihai și Regina Ana, o singură dată, în Elveția.
Spre sfârşitul vieţii, a început să-şi scrie memoriile, dar nu a apucat să finalizeze decât o mică
parte din vastul plan pe care şi-l făcuse. A murit la Madrid, la 9 iulie 1978, în vârstă de şaptezeci
şi cinci de ani, și a fost înmormântat la Lausanne, alături de prima soție.

Principesa Ileana
 
Alteţa Sa Regală Principesa Ileana a României s-a născut în Palatul Cotroceni, la 23 decembrie
1908/ 5 ianuarie 1909. S-a căsătorit, la 26 iulie 1931, cu Arhiducele Anton al Austriei (de care a
divorţat în 1954), cu care a avut şase copii. În ultima parte a vieţii s-a călugărit, sub numele de
Maica Alexandra, şi a fondat prima mănăstire ortodoxă de limba engleză din Statele Unite ale
Americii. A murit la 21 ianuarie 1991, la Youngstown, în Statele Unite.
Principesa Ileana a copilărit, ca şi fraţii şi surorile ei, la Sinaia şi la Bucureşti. „Copilul cu
ochi albaştri“ a fost fiica favorită a mamei ei. Mama şi fiica au petrecut clipe de pace în
reședința de la Balcic şi la Castelul Bran, pe care Regina Maria i-l va şi lăsa moştenire
Principesei Ileana. Tot pe urmele mamei sale avea să calce Ileana prin scrierile ei, dar şi prin
opera de caritate, înfiinţând, la Bran, Spitalul „Inima Reginei“ (dedicat memoriei Reginei Maria)
şi lucrând ca infirmieră, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. A condus Cercetăşia
feminină şi Asociaţia Femeilor Creştine YMCA din România. Curajoasă şi puternică, a ştiut să
fie mereu alături de cei aflaţi în dificultate. A studiat la Colegiul din Heathfield-Ascot (Marea
Britanie) şi a fost o fire sportivă, pasionată de yachting (avea chiar brevet de căpitan de cursă
lungă). A studiat pictura cu Jean Al. Steriadi şi sculptura cu Ion Jalea. Frumuseţea ei a fost
admirată în epocă.
S-a căsătorit, la 26 iulie 1931, cu Arhiducele Anton al Austriei (1901 – 1987), descendentul
ilustrei dinastii a Habsburgilor, născut la Viena, la 20 martie 1901, un pasionat aviator (de
aceea, darul de nuntă din partea Regelui Carol al II-lea a fost un avion de agrement).
Nunta a avut loc la Sinaia, în prezenţa multor membri ai dinastiilor europene.
Principesa Ileana a locuit în Austria, la Mödling și Castelul Sonnberg, şi în România, până în
1947, iar apoi în exil, în Argentina (unde a înfiinţat Căminul „Regina Maria“, pentru refugiaţii
politici români) şi în Statele Unite ale Americii. Emoţionantă este evocarea de către Principesa
Ileana, în cartea Trăiesc din nou, a momentului în care a părăsit ţara şi a felului în care a fost
copleşită de dovezile de iubire şi devotament pe care oamenii obişnuiţi le-au dăruit prinţesei ce le
stătuse alături.
Principesa Ileana şi Arhiducele Anton au avut şase copii: Arhiducele Ştefan (1932 - 1998),
Arhiducesele Maria-Ileana (Minola, 1933 - 1959) şi Alexandra (n. 1935), Arhiducele Dominic
(n. 1937), Arhiducesele Maria-Magdalena (n. 1939) şi Elisabeta (n. 1942). Principesa Ileana a
divorţat, în 1954, de Anton al Austriei şi s-a căsătorit la Newton, Massachusetts, în Statele Unite,
cu doctorul Ştefan Issărescu. În anii ’50 a străbătut America, ţinând conferinţe despre România şi
despre drama ei sub comunism. În 11 ianuarie 1959 o pierdea pe fiica sa, Minola, care murea în
Brazilia, împreună cu soţul ei, într-un accident de avion.
După divorţul de cel de-al doilea soţ, în 1965, Principesa Ileana s-a călugărit, în Franţa, sub
numele de Maica Alexandra şi a fondat, în 1967, prima mânăstire ortodoxă de limba engleză din
Statele Unite ale Americii, în Pennsylvania, la Ellwood City — Mănăstirea cu hramul
Schimbarea la Faţă, a cărei stareţă a fost.
Principesa Ileana a scris mai multe cărţi62 şi a fost, de asemenea, prezentă în presă, cu articole
pe subiecte religioase sau în care îşi evoca ţara.
A revenit în România o singură dată, în septembrie 1990. Puternica ei convingere a fost că
esenţial pentru România ieşită din deceniile de comunism era să îşi recupereze istoria. Şi românii
începeau să o facă: la Bran, Maica Alexandra a fost întâmpinată cu căldură de 2 000 de oameni.
Maica Alexandra, Principesa Ileana a României, moare, înconjurată de familie, la 21 ianuarie
1991, la Youngstown — Ohio, în vârstă de optzeci şi doi de ani. Este înmormântată, conform
dorinţei, în grădina mănăstirii pe care a ctitorit-o, în Ellwood City. A luat cu ea în mormânt o
cutie cu un pumn de pământ românesc.

Principele Mircea
 
Alteţa Sa Regală Principele Mircea al României, ultimul copil al Regelui Ferdinand şi al Reginei
Maria, s-a născut la Sinaia la 21 decembrie 1912/ 3 ianuarie 1913 şi a murit la 20 octombrie/ 2
noiembrie 1916, la Buftea, în timpul unei epidemii de febră tifoidă.
Regina Maria a fost foarte afectată de pierderea ultimului său copil. În memoria lui, a fondat
împreună cu Lia Brătianu Societatea „Principele Mircea“, care a fiinţat în toată ţara, cu sprijinul
Crucii Roşii americane, 350 de clinici pentru nou-născuţi şi centre pentru ajutorarea mamelor şi
copiilor aflaţi în dificultate. Regina Maria se arăta, astfel, preocupată şi de una dintre cele mai
grave probleme ale României interbelice: mortalitatea infantilă.