Ion-temă și viziune

- Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu, Camil Petrescu și Hortensia Papadat Bengescu sunt considerați întemeietorii romanului
românesc modern.
Publicat în 1920, romanul „Ion” de Liviu Rebreanu este o capodoperă realistă, ,,cea mai puternică creație
obiectivă a literaturii române” (Eugen Lovinescu), roman monografic, o adevarată frescă socială. Liviu Rebreanu
continuă tradiția realiștilor Slavici și Sadoveanu, dar este și un deschizător de drumuri prin romanele ,,Ion”
și ,,Răscoala” ori prin romanele de analiză psihologică,,Pădurea spânzuraților”, ,,Ciuleandra” sau ,,Adam și Eva”.
Roman social cu tematică rurală, ,,Ion” este caracterizat de amploarea acțiunii, desfășurată pe mai planuri,
conflictul complex și personajele numeroase. El aparține prozei realist-obiective prin narațiunea la persoana a III-a
și narațiunea ,,dindărăt” ce presupune un narator obiectiv, detașat, omniscient și omniprezent. Apartenența la
realism este susținută de veridicitate, tematica socială, personajele tipice pentru o categorie socială, tehnica
detaliului semnificativ și a anticipării, stilul sobru, impersonal.
Viziunea artistică a lui Rebreanu se evidențiază prin reprezentările scriitorului în operă și prin mărturisirile
privind rostul artistului în raport cu realitatea și propria creație: ,,Artistul nu copiază realitatea […] a fost numai un
pretext”.
Concepția autorului despre roman, înțeles ca un ,,corp sferoid” se reflectă artistic în structura circulară a
romanului. Simetria incipitului cu finalul se realizează prin descrierea drumului din satul Pripas, supusă convenției
realiste a veridicității. Personificat, drumul are semnificația simbolică a destinului. Simbolică este și crucea
strâmbă de la marginea satului ce anticipează destinul tragic al protagonistului.
Tema romanului este de factură realistă și prezintă problematica pământului, analizată în condițiile
socio-economice ale satului ardelenesc de la începutul secolului al XX-lea. Romanul prezintă lupta unui țăran
sărac pentru a obține pământul și consecințele actelor sale. Tema centrală, posesiunea pământului este dublată de
tema iubirii. În plan simbolic, destinul protagonistului se plasează pe două coordonate: Eros și Thanatos. Criticul
Nicolae Manolescu afirmă ca nu problema pământului primează, ci tema destinului, completată de tema națională
ori tema familiei.Caracterul monografical operei orientează investigația narativă spre diferite obiceiuri legate de
marile momente din viața omului (nașterea, nunta, înmormântarea), stratificare socială, relații de familie.
Titlul este dat de numele personajului principal, personaj exponențial prin dragostea pentru pământ,
individualizat prin modul în care îl obține. Singulară în satul Pripas nu este căsătoria sărăntocului cu o fată care are
zestre, ci comportamentul său: ,,o face pe Ana de rușine înainte de nuntă, apoi se întoarce la Florica, devenită
nevasta lui George”.
Structura romanului este simetrică și circulară prin cele două parți intitulate sugestiv ,,Glasul pământului”
și ,,Glasul iubirii” care fac referire la cele două patimi ale protagonistului: dragostea pentru pământ și dragostea
pentru Florica. Cele treisprezece capitole au titluri sugestive, discursul narativ având un ,,început” și un ,,sfârșit”.
De asemenea, simetria este dată de cele două planuri paralele care prezintă viața țărănimii și a intelectualității. Prin
tehnica contrapunctului sunt înfățișate cele două planuri într-un moment esențial – nunta țărănească a Anei cu Ion
corespunde în planul intelectualității nunții Laurei cu Gorge Pintea. Dacă planul țărănimii are în centru destinul lui
Ion, planul intelectualității îi urmărește pe cei doi ,,stâlpi” ai comunității, învățătorul Herdelea și preotul Belciug.
Cele două planuri narative se întâlnesc încă de la începutul romanului în scena horei numită de Manolescu ,,o horă
a soartei”. Aceasta sugerează și roata timpului, cursul său implacabil, dar și reluarea eternului ciclu al existenței în
planul satului tradițional.
Acțiunea se desfășoară pe două planuri principale: destinul lui Ion și destinul familiei Herdelea. Acestea se
multiplică prin ramificare încât opera devine monumentală, iar romanul dobândește caracter de epopee.
Conflictul central al romanului este lupta pentru pământ în satul tradițional, unde posesiunea averii
condiționează dreptul indivizilor de a fi respectați în comunitate. Ion este fiul lui Alexandru Glanetașu, care a
risipit zestrea soției sale, Zenobia, lăsându-i moștenire tânărului foarte puțin pământ. Mândru și orgolios, Ion nu își
acceptă condiția și este pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior
social între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu este dublat de conflictul interior, între ,,glasul pământului”
și ,,glasul iubirii”. Dar cele două chemări lăuntrice nu îl aruncă într-o situație limită pentru că forța lor se manifestă
succesiv, nu simultan.
Dincolo de aceste aspecte se poate vorbi de conflictul tragic dintre om și o forță mai presus de calitățile
individului: pământul –stihie. Destinul protagonistului nu este marcat doar de confruntarile cu semenii lui, pe care
îi domină, cât mai ales în relația cu pământul devenit suprapersonaj, un simbol al libertății și al demnității. Dorința
obsesivă a personajului de a avea pământ, iubirea lui pătimașă îl fac monumental, dar se încheie omenește, prin
întoarcerea în această matrice universală.
Una dintre scenele reprezentative pentru acest conflict este cea în care Ion sărută pământul: ,,Se opri în
mijlocul delniței […] îl cuprinse o poftă sălbatecă să îmbrățișeze huma, s-o crâmpoțească în sărutări […] cucernic
fără să-și dea seama, se lăsă în genunchi, își coborî fruntea și-și lipii buzele cu voluptate de pământul ud”. În
relație cu omul, elementul primordial este perceput pe trepte de manifestare distincte: pământul-mamă (,,iubirea
pământului l-a stăpânit de mic copil. Pământul i-a fost mai drag ca o mamă”), pământul-ibovnică și pământul-
stihie.
Dorind să obțină repede mult pământ, Ion îi face curte Anei, fata unui ,,bocotan”, iar scena horei este
reprezentativă pentru conflictul pe care îl anticipează, dar și pentru relațiile sociale din viața satului. Sătenii din
Pripas se adună duminica la horă, în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Descrierea jocului tradițional este
o memorabilă pagină etnografică prin înfățișarea portului popular, a dansului tinerilor și a cântecului lăutarilor.
Separarea în grupuri dezvăluie stratificarea economică: fruntașii satului, primarul și bogătanii discută separat de
țăranii mijlocași. ,,Sărăntocul” Alexandru Glanetașu stă ,,pe de lături ca un câine la ușa bucătăriei […] dornic să se
amestece în vorbă”. Fetele privesc hora, femeile vorbesc despre gospodărie. Intelectualii satului, preotul Belciug și
familia învățătorului Herdelea, privesc ,,petrecerea poporului” fără să se amestece în joc.
Hora asigură coeziunea în viața comunității sătești și facilitează întemeierea noilor familii. Acum este
marcat și începutul conflictului: Ion o ia la joc pe Ana, deși o place pe Florica. Tatăl Anei, Vasile Baciu, îl jignește
pe Ion numindu-l ,,hoț și tâlhar” pentru că sărăntocul vrea să îi ia fata, promisă unui țăran bogat, George Bulbuc.
Ion se va răzbuna, lăsând-o pe Ana însărcinată inainte de căsătorie pentru a-l determina pe tatăl acesteia să accepte
nunta.
Acțiunea romanului prezintă dezumanizarea protagonistului în goana dupa avere.La nuntă Ion nu cere acte
pentru pământul zestre, apoi se simte înșelat și o bate pe Ana care, alungată pe rând de soț și de tată se sinucide.
Moartea femeii nu îi trezește lui Ion conștiința vinovăției, ea reprezentând doar garanția proprietății asupra
pământurilor.Moartea copilului nu îl oprește să o caute pe Florica, măritată între timp cu George. Deznodământul
este previzibil, iar George, care îl omoară cu sapa pe Ion, este doar un instrument al destinului.
În planul intelectualității, rivalitatea dintre preot și învățător pentru autoritate în sat, este defavorabilă lui
Herdelea. El are două fete de măritat, un baiat – poet visător, iar casa a construit-o pe pământul bisericii. Când
relația cu preotul se degradează, învățătorul se simte amenințat cu izgonirea din casă.Va accepta compromisuri
pentru liniștea familiei sale.
Ceea ce susține realismul operei lui Rebreanu este tipologia personajelor ,,exponenți ai clasei și ai
generației” (George Călinescu).
Personaj principal, Ion este un personaj monumental realizat prin tehnica bazoreliefului și a
contrapunctului. Este un personaj rotund, ,,memorabil prin complexitate”, având însușiri contradictorii: este
viclean și naiv, gingaș și brutal, insistent și cinic. Este un personaj exponențial prin dorința de a avea pământ. În
construirea acestuia, autorul pornește de la obsesia statornică a țăranului, pământul. Nicolae Manolescu îl
numește ,,o victimămăreață a fatalității” pentru că obsesia pământului ia forme primare la personajul lui Rebreanu.
Inteligent, tenace, îndârjit, Ion apelează la orice mijloace pentru a-și atinge țelul. Numit ,,hoț”, ,,tâlhar”
și ,,sărăntoc”, răzbunător din fire, Ion îl face la rândul său de râs pe Baciu. El este individualizat doar prin felul în
care dobândește pământul, altfel ,,toți flăcăii din sat sunt varientăți de Ion”(George Călinescu). Sărac, dar iute și
harnic, iubește pământul ,,ca ochii din cap”, știe că ,,toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și
el pământ mult, mult”. Dominat de instincte, în fața oricărei morale, încălcând toate legile nescrise ale satului, Ion
va deveni victima lăcomiei și a orgoliului său.
 În ceea ce privește stilul, romanul lui Rebreanu este realist, narațiunea realizându-se neutru, impersonal.
Criticii caracterizează stilul lui Rebreanu prin simplitate, claritate, numindu-l însă uneori colțuros, bolovănos.
Registrele stilistice sunt adaptate celor trei categorii de voci narative: a intelectualului (marcat de retorica
discursului reflexiv și aforistic), a țăranilor (prin elemente de oralitate) și vocea auctorială impersonală a
naratorului.
Roman realist, obiectiv, interbelic, ,,Ion” de Liviu Rebreanu este așadar cel dintâi în seria marilor romane
moderne din literatura romană, ,,poem epic, solemn ca un fluviu american, o capodoperă de o măreție liniștită”
(George Călinescu).