Master: Audit și Guvernanță Corporativă, an 1,grupa 2

REFERAT LA FISCALITATE

Armonizarea sistemelor fiscale în UE

Masterand: Ungureanu Gabriela-Oana

Coordonator: Tulvinschi Mihaela

Suceava 2022

1
 Introducere
Fiscalitatea este, în mod normal, expresia voinţei politice a unei comunităţi
umane organizate, fixată pe un teritoriu determinat şi dispunând de o autonomie
suficientă pentru a putea, prin intermediul organelor care o reprezintă, să se
doteze cu o întreagă serie de reguli juridice şi în special, fiscale.

Pentru îndeplinirea rolului şi funcţiile sale, statul trebuie să mobilizeze

resurse şi să efectueze o serie de cheltuieli băneşti, realizând o repartiţie a
sarcinilor publice între membrii societăţii, persoane fizice şi juridice.
Instrumentul financiar şi juridic prin care se asigură acest deziderat este
reprezentat de obligaţia fiscală sub forma impozitelor, taxelor şi altor sarcini
fiscale specifice fiecărui sistem fiscal şi fiecărei etape istorice în parte
Pentru îndeplinirea rolului şi funcţiile sale, statul trebuie să mobilizeze
resurse şi să efectueze o serie de cheltuieli băneşti, realizând o repartiţie a
sarcinilor publice între membrii societăţii, persoane fizice şi juridice.
Instrumentul financiar şi juridic prin care se asigură acest deziderat este
reprezentat de obligaţia fiscală sub forma impozitelor, taxelor şi altor sarcini
fiscale specifice fiecărui sistem fiscal şi fiecărei etape istorice în parte
În ţara noastră, s-au înregistrat schimbări însemnate la nivelul legislaţiei
fiscale, datorită necesităţii adaptării la cerinţele economiei de piaţă. Acestea nu
au determinat însă numai aspecte pozitive (ne raportăm aici la frecvenţa
modificărilor legislative, la impactul asupra investitorilor, la caracterul stufos al
prevederilor legale, la numărul mare de obligaţii fiscale etc.).
Ca urmare, un sistem fiscal trebuie să fie supus unor reforme, dar la baza
realizării acestora trebuie să stea principii raţionale astfel încât să se asigure
stabilitate mediului economic şi un cadru favorabil dezvoltării.

2
 ARMONIZAREA FISCALITĂȚII ÎN ȚĂRILE MEMBRE ALE
UNIUNII EUROPENE

Armonizarea fiscală în țările Uniunii Europene presupune un proces de

compatibilizare între normele juridice naționale ale statelor membre, precum și între normele
juridice naționale și reglementările comunitare1, ceea ce se traduce de fapt, prin obligația
sistemelor fiscale naționale de a respecta regulile comunitare, obligație fundamentată pe
principiul prevalenței normelor comunitare în raport cu cele naționale. Aceasta presupune și
pretinde mai întâi o voință politică afirmată clar și ferm de către autoritățile comunitare, care
trebuie însușită apoi de statele membre, armonizarea fiscală bazându-se pe o armonizare
legislativă, care trebuie să vizeze toate tipurile și formele de impozite practicate în statele
comunitare.
Armonizarea fiscală la nivelul Uniunii Europene este indusă de necesitatea ca
sistemele fiscale naționale ale statelor membre, să nu aducă atingere celor patru libertăți
înscrise în Tratatul de constituire a Uniunii Europene, în condițiile în care guvernele naționale
și nu Uniunea Europeană sunt cele care decid asupra impozitelor pe care trebuie să le
plătească cetățenii lor. Astfel, una din marile provocări la adresa Uniunii Europene, o
reprezintă găsirea unei soluții la problemele privind necesitatea compatibilității diferitelor
sisteme și relații ale statelor membre.
2.1 Armonizarea impozitelor directe
În cea mai mare măsură nu este nevoie să se armonizeze impozitarea directă, aceasta
fiind aplicabilă strict în interiorul fiecărui stat membru al Uniunii Europene. Prin urmare,
marea majoritate a prevederilor referitoare la impozitarea directă este lăsată în întregime la
latitudinea fiecărui stat, ele fiind un atribut al suveranității acestora. Aquis - ul comunitar 2 în
domeniul
fiscalității directe vizează în principal impozitul pe profit (pe societăți) și impozitul asupra
capitalului, mai puțin impozitul asupra veniturilor persoanelor fizice3.

1
Legislația din interiorul celor 27 de state membre ale Uniunii Europene.

2
Absamblu de măsuri convenite între Uniunea Europeană și fiecare țară candidată la aderare, care are ca scop
stabilirea unei consultanțe speciale pentru ca acestea să adopte, cu costuri minime, corpusul de reguli și legi
după care se administrează Uniunea Europeană; termenul „acquis” provine din limba franceză și înseamnă „ce
s-a dobândit”.
3
Tulai C., Şerbu S., Fiscalitate comparată şi armonizări fiscale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,
2005, pag. 176.

3
 Analiza strategiei și acțiunilor în domeniul armonizării impozitelor directe la nivelul UE
până în prezent, evidențiază un decalaj semnificativ între propuneri și realizări, deoarece nu
s-a reușit încă să se asigure o coordonare eficientă, la nivelul celor de sisteme fiscale
naționale. În acest sens, activitatea instituțiilor comunitare, în special a Comisiei Europene 4,
se concentrează asupra următoarelor direcții de ordin general: limitarea competiției fiscale
dăunătoare; simplificarea și transparența sistemelor fiscale naționale, în special pentru
nerezidenți; asigurarea impozitării efective a economiilor sub forma dobânzilor; eliminarea
obstacolelor în calea circulației libere transfrontaliere a dividendelor, dobânzilor și
redevențelor între societăți; eliminarea obstacolelor din calea grupării sau divizării
societăților; eliminarea dublei impuneri internaționale; coordonarea tratamentului fiscal al
profitului distribuit de societăți; crearea unui mediu fiscal favorabil pentru întreprinderile
mici și mijlocii.

Până în prezent, reglementările ce privesc armonizarea impozitelor directe 5

stabilite prin directive6, sunt destul de puține, urmărindu-se următoarele aspecte:

● Prima directivă din domeniul impozitării directe a fost Directiva nr. 90/434/CEE
privind un sistem comun de impozitare aplicabil fuziunilor, divizărilor, cesionării de active și
schimburilor de acțiuni între companii aparținând diferitelor state membre ale UE, cunoscută
sub numele de Directiva privind fuziunile. În preambulul Directivei se justifică necesitatea
adoptării prin dorința asigurării unei impuneri echitabile a operațiunilor de fuziune, divizare,
cesionare de active și transfer de acțiuni, fie că aceste operațiuni au loc în cadrul unui singur
stat membru, fie că au loc între două state membre.

● A doua directivă în domeniul impozitării directe a fost Directiva 90/435/CEE

privind un sistem comun de impozitare aplicabil societăților-mamă și filialelor. Cunoscută
sub numele de Directiva privind filialele, aceasta a suferit o singură modificare, în anul 2003.
Directiva se aplică în fiecare stat membru în cazul repartizării profiturilor primite de
societățile din statul respectiv, provenite de la filialele lor din alte state membre, precum și

4
Comisia Europeană este organul executiv al Uniunii Europene, aceasta este responsabilă pentru întocmirea
propunerilor legislative, implementarea deciziilor și apărarea tratatelor Uniunii precum și coordonarea
activităților curente ale Uniunii.
5
www.fiscalitatea.ro .

6
Instrucțiuni generale date de un organ superior organelor în subordine, cu scopul de a îndruma, a orienta sau a
determina activitatea, atitudinea, conduita acestora.

4
repartizării profiturilor de către societățile din statul respectiv către societăți din alte state
membre, ale căror filiale sunt.

● La data de 3 iunie 2003 s-a adoptat o noua directivă în domeniul impozitării directe,
respectiv Directiva 2003/49/ CE privind un sistem comun de impozitare aplicabil plății de
dobânzi și dividende între societăți afiliate aparținand unor state membre diferite. Scopul este
acela de a se asigura că dobânzile și redevențele 7 plătite între societăți afiliate sunt impozitate
o singură dată într-un stat membru, ideea de bază fiind eliminarea impozitării la sursă a
plăților de dobânzi și redevențe efectuate între societățile afiliate;

● Directiva 2003/48/CE8 privind crearea unui sistem comun în baza impozitării

dobânzilor plătite într-un stat membru în favoarea unor beneficiari, persoane fizice, având
domiciliul fiscal într-un alt stat membru, să fie impozitate conform legislației în vigoare din
statul de domiciliu.

2.1.1 Armonizarea impozitelor pe veniturile persoanelor fizice

Ca parte importantă a impozitelor directe, impozitul pe venitul realizat de persoanele

fizice este principala sursă de venituri fiscale pentru mai multe țări, devansând pe cele
provenite din impozitele pe profitul societăților. În sfera de impozitare sunt cuprinse diverse
venituri: venituri din muncă (salarii, rente viagere, avantaje accesorii salariilor, pensiile),
venituri din activități liber profesioniste, venituri din plasamente de capital cu venit fix
(obligațiuni, creanțe ipotecare, titluri de stat, depozite bancare) sau cu venit variabil
(dividende din participații la capital sau valori mobiliare), venituri din agricultură, din jocuri
de noroc, precum cele din proprietăți funciare și imobiliare (rente, chirii, uzufruct).

În practica fiscală se întâlnesc mai multe sisteme de așezare a impozitelor pe

veniturile persoanelor fizice:

● sistemul impunerii separate întâlnit fie sub forma unui impozit unic pe venit (cota
unică), ce se aplică asupra mai multor categorii de venit, fie prin instituirea diferențiată a mai
multor cote de impozitare, pentru fiecare categorie de venit în funcție de sursa de proveniență
a acestuia;
7
Datorii, obligații plătibile periodic la date fixe și sub formă de cotă pentru dreptul de a folosi proprietatea altuia
în scopuri productive.

8
Directivă ce a fost modificată prin Directiva 2006/98/CE a Consiliului din 20 noiembrie 2006.

5
 ● sistemul impunerii globale reprezintă o formă modernă a impunerii veniturilor
care respectă cel mai bine principiul echității și presupune cumularea tuturor veniturilor
realizate de o persoană fizică (impunere globală individuală), sau de o familie (impunere
globală pe familie), indiferent de sursa de proveniență, și supunerea veniturilor cumulate unei
singure formule de cote de impozitare, de regulă cote progresive aplicate pe tranșe de venit;

● sistemul dual sau mixt, care rezultă din suprapunerea celor două sisteme
menționate anterior, adică impunerea separată a unor categorii de venituri pe măsura
realizării lor în timpul anului, urmând ca aceleași venituri sau numai anumite categorii de
venituri să se totalizeze pe întreg anul încheiat, pentru a se determina baza de impunere în
vederea supunerii procedurii de impozitare globală anuală.

Structura fundamentală a sistemului de impunere a veniturilor persoanelor fizice este

practic asemănătoare în toate țările Uniunii Europene. Diferențele apar în cazul cotelor de
impunere aplicate la sumele impozabile care se încadrează pe tranșe de venit stabilite prin
lege și în sistemul aplicării metodelor de personalizare a impozitării în funcție de condițiile
specifice fiecărui contribuabil. În principiu, la nivelul statelor membre UE, baza impozabilă
este stabilită în funcție de situația personală a contribuabililor, cum ar fi: starea civilă
(căsătorit, necăsătorit, divorțat, văduv), numărul copiilor sau altor persoane aflate în
întreținere, vârsta, starea de sănătate, etc.

Bazele impozabile se obțin prin ajustarea veniturilor cu anumite deduceri, stabilite

prin diferite forme, reducând astfel baza de impozitare a fiecărui contribuabil și implicit a
impozitului datorat. În unele țări, deducerea9 se poate acorda prin neimpozitarea (cotă de
impozit 0%) unui plafon anual până la o anumită sumă, iar în alte țări, prin reducerea bazei
impozabile cu o sumă fixă numită „deducere de bază” (metoda cea mai des utilizată). În alte
țări, deducerea nu privește direct baza de impozitare ci se îndreaptă asupra impozitului deja
calculat, care se diminuează prin acordarea de „credite ale impozitului de bază”, procedând la
deducerea din impozitul calculat a unei sume fixe, egală pentru toți contribuabilii. Spre
deosebire de sistemul deducerilor personale, sistemul bazat pe credite din impozite, nu ține
seama de nivelul venitului contribuabilului. Un astfel de sistem este utilizat în țări ca: Austria,
Ungaria, Italia, Polonia, Portugalia. Cu excepția Germaniei care aplică formule fiscale

9
Suma neimpozabilă acordată la funcția de bază contribuabilului, cuprinzând deducerea personală de bază și
deducerile personale suplimentare, în funcție de situația proprie sau a persoanelor aflate în întreținere.

6
diferite, veniturile care depășesc pragul deducerilor sau care sunt peste cele impozitate cu
cota 0%, sunt repartizate pe tranșe de venit.

Numărul tranșelor de venit variază de la țară la țară. În cadrul unei tranșe, veniturile
sunt impozitate la aceeași cotă de impunere, cotă care crește de la o tranșă la alta, rezultând
astfel un impozit progresiv. Pentru calcularea impozitului pot fi utilizate cote fixe, cote
proporționale sau cote progresive. Cea mai frecventă este impunerea în cote progresive sau pe
tranșe de venit. Atât nivelul tranșelor de impunere, cât și al cotelor marginale variază de la o
țară la alta, reflectând diferite moduri în care statele realizează o repartiție echitabilă a
obligației fiscale.

În alte țări, cum este de exemplu Germania, contribuabilii căsătoriți pot opta pentru un
venit de familie. Pentru stabilirea bazei impozabile, se totalizează veniturile obținute de
fiecare dintre soți și se împart la doi, astfel suma ce revine fiecărui contribuabil este egalizată
și chiar redusă, mai ales când unul dintre soți nu realizează venituri sau realizează venituri
mai mici beneficiind de o cotă progresivă mai mică pentru impozitare.

2.1.2 Armonizarea impozitului pe profit

În general, nivelul impozitării profitului realizat de societățile comerciale, joacă un rol

important în atragerea investitorilor. Acesta este motivul pentru care în ultimii ani, între
statele membre și în special cele nou aderate, a început o adevărată competiție în a diminua
cotele de impozitare a profitului societăților pentru a se face cât mai atractive pentru
investitorii străini.

La nivel global, ratele de impozitare a profitului au continuat să scadă, iar guvernele

din întreaga lume se orientează tot mai mult spre impozitele indirecte pe bunuri și servicii
pentru a compensa deficitul de venituri fiscale. În Uniunea Europeană, în anul 2009 cota
medie de impozitare a profitului, a rămas la 23,2% după un parcurs de scădere în perioadele
anterioare, fiind pentru prima dată în ultimii 13 ani când, nivelul acesteia nu se reduce de la
un an la altul, însă continuă să înregistreze un nivel mai mic în comparație cu țările din
regiunea Asia – Pacific unde ratele au ajuns la 27,5%. La nivelul vechilor state membre (UE–
15), media cotei de impozitare a profitului este în prezent de 26%.

7
 Din analiza cotelor de impozitare la nivelul statelor membre, rezultă diferențe mari,
însă trebuie să avem în vedere că în unele state, aceeași bază de impozitare este supusă unei
cote de bază și unei cote suplimentare, cel mai frecvent o taxă locală cum este în cazul
Germaniei, Portugaliei, Ungariei, sau suprataxe sociale cum este în cazul Franței, sau
contribuții la fonduri de pensii cum este în Cehia. În unele state cotele de impozitare se aplică
asupra unor tranșe de profit: Belgia, Olanda, Spania, Marea Britanie. Toate aceste diferențieri
sunt rezultatul adoptării deciziilor la nivel comunitar ce sunt îngreunate în special de „regula
umanității”, care permite statelor membre, să își apere suveranitatea fiscală în domeniul
impozitelor directe.

În practica fiscală din statele Uniunii Europene, pentru stabilirea bazei de impozitare a
profitului realizat de societățile comerciale, există multiple elemente specifice, fiind abordate
mai multe modalități, dar și sistemului cotelor de impozitare este diferit. În rândul țărilor
dezvoltate, cum ar fi de exemplu Germania, se aplică o politică de impozitare a profitului
care avantajează acționarii. Marea Britanie impozitează separat dividendele și profitul rămas
după deducerea acestora, în timp ce Danemarca și Olanda practică impozitarea dublă,
respectiv impozitează profitul total, după care dividendele alocate din profitul net. În unele
state precum Grecia, Slovacia, Bulgaria și Estonia nu se mai impozitează dividendele.

2.1.3 Armonizarea impozitului pe avere

Impozitul pe avere este instituit în legătură cu existența drepturilor de proprietate, ale

diferitelor persoane fizice și juridice, asupra unor bunuri mobile și imobile așa cum este
structurat în graficul următor:

Grafic 2.1.3.1.: Structura impozitelor pe avere

8
 Sursa: date prelucrate de autor pe baza informațiilor preluate din Codul Fiscal.

Astfel, în practica fiscală din diferite țări impozitul pe avere există sub următoarele
forme principale:

▪ impozit propriu–zis asupra averii, acesta se practică în două variante: fie ca

impozit așezat asupra averii plătit din venitul produs de averea respectivă, fie ca impozit
instituit pe substanța însăși a averii și plătite chiar din aceasta (acesta are un caracter
excepțional fiind perceput o singură dată, cum ar fi în cazul unui război). Cele mai frecvente
impozite așezate asupra averii propriu–zise sunt impozitele pe proprietățile mobiliare și
impozitele asupra activului net. Impozitele pe proprietățile mobiliare sunt întâlnite cel mai
des sub forma impozitelor asupra terenurilor și clădirilor, baza impozabilă asupra bunurilor
care intră sub incidența fiscală a acestei categorii de impozite o reprezintă, fie valoarea de
înlocuire sau valoarea declarată de proprietar a bunurilor respective, fie veniturile capitalizate
rezultate din folosința acestor bunuri;

▪ impozitul asupra circulației averii, obiectul impunerii, în cazul aplicării acestor

impozite, îl reprezintă acea parte din substanța averii supusă transmiterii dreptului de
proprietate de la o persoană la alta; din această categorie fac parte impozitul pe succesiuni, pe
donații, pe acte de vânzare – cumpărare, pe înscrisuri sau titluri de valoare etc.;

▪ impozitul asupra sporului de avere sau creșterii averii, în acest caz obiectul
impunerii îl reprezintă sporul de valoare pe care l-au înregistrat anumite bunuri într-un
anumit interval de timp; din această categorie de impozite fac parte impozitul asupra

9
câștigului de capital (a fost instituit în vederea impunerii sporului de valoare înregistrat de
unele bunuri imobiliare din momentul cumpărării lor și până în momentul vânzării acestora
fără ca proprietarii lor să fi efectuat cheltuieli în acest scop) și impozitul pe sporul de avere
obținut în timp de război. Subiectul impunerii în cazul aplicării acestui tip de impozit este
vânzătorul, iar obiectul supus impunerii îl constituie diferența dintre prețul de cumpărare și
prețul de vânzare a acelui bun.

Impozitul pe avere se percepe la intervale regulate de timp, de obicei un an, pe

activele deținute de persoane fizice, deși, în unele țări, cum ar fi Norvegia, se aplică și
companiilor. Ideea este că proprietarul unei averi reprezintă un potențial impozabil, peste
venitul pe care îl generează averea; o proprietate oferă siguranță și în cazul împrumuturilor,
în care poate fi folosită ca garanție. Impozitarea averii este justificată de ideile de echitate și
de dezirabilitate a redistribuirii venitului și avuției, aceasta fiind considerată superioară
sistemului prezent în Marea Britanie, care percepe impozite mari pe venitul din investiții, dar
niciun impozit pe avuția păstrată sub formă de numerar sau în conturile curente bancare.

Criticii acestui tip de impozit afirmă, pe de altă parte, că poate să descurajeze

investițiile și să ducă la o creștere a consumului, ca și în cazul altor impozite, aici se produce
un efect de substituție și efect de venit legat de factorul muncă, iar rezultatul va depinde de
structura ratei folosite. Un impozit pe avere ar putea crea probleme deosebite în agricultură,
silvicultură și în activitatea firmelor mici.

2.2 Armonizarea impozitelor indirecte

Procesul armonizării fiscale a impozitelor indirecte în cadrul Uniunii Europene, a

început încă din anul 1970, prin înlocuirea impozitelor cumulative în cascadă aplicate până
atunci de statele membre, cu o taxă generală de consumație care se aplică în toate stadiile
producției și comercializării și anume taxa pe valoarea adăugată (TVA). Ulterior, ținând
seama de avantajele pe care acest impozit le oferea, în 1977 a fost adoptată Directiva
77/388/CEE, referitoare la impozitele pe cifra de afaceri, cunoscută și ca „a șasea directivă”
(care, cu modificările ulterioare, a rămas mult timp principalul act normativ la nivel
comunitar), prin care se pun bazele armonizării TVA în toate statele membre la acea vreme,
instituind reguli comune de așezare și determinare a bazei de impunere și un plan de acțiune
pentru suprimarea controlului fiscal la frontierele dintre statele membre.

10
 În anul 2000 s-a stabilit o strategie10 pe termen lung, care să vizeze ameliorarea
funcționării sistemului T.V.A. în cadrul U.E., urmărindu-se o mai bună cooperare
administrativă, însoțită de simplificarea și aplicarea mai uniformă a regulilor existente cu
privire la depunerea declarațiilor fiscale de T.V.A., facturarea electronică și stocarea
electronică a facturilor, utilizarea cotelor reduse, renunțarea de a impune operatorilor
intracomunitari obligația desemnării unui reprezentant fiscal pentru operațiunile efectuate în
alte state membre decât cele în care sunt stabiliți.

În prezent, la nivelul Uniunii Europene, principalul act normativ în domeniul T.V.A.

este Directiva 2006/112/CE, prin care s-a republicat Directiva 77/388/CEE și care urmărește
să stabilească un cadru general comun, pentru ca sistemele de T.V.A. din statele membre să
fie compatibile. Acolo unde directiva stabilește reguli obligatorii, toate statele sunt obligate să
le aplice. De exemplu, toate statele sunt obligate să scutească de TVA livrările
intracomunitare de bunuri, dacă se îndeplinesc anumite condiții.

Comerțul intracomunitar de bunuri și servicii a fost mult simplificat, în sensul că

sistemul comun de TVA permite neimpozitarea acestor tranzacții, cu efecte pozitive asupra
cash-flowului, însă, pentru a combate frauda, s-a impus un sistem de raportare care de multe
ori este perceput ca fiind greoi și extrem de birocratic. Există însă și anumite aspecte care
sunt lăsate la latitudinea statelor membre, așa cum este de exemplu libertatea alegerii
nivelului cotei standard de TVA potrivit cu necesitățile bugetare proprii, la un nivel cuprins
între 15%-25% și cel mult două cote reduse până la cel puțin 5%. Mai multe țări aplică o cotă
„zero” de TVA, dar numai pentru anumite sectoare foarte restrânse și anumite operațiuni.

În anul 2009, Directiva 2006/112/CE, a fost modificată, ca urmare a obligației

transpunerii în legislația națională a statelor membre, a prevederilor din alte directive 11 care
conțin prevederi aplicabile începând cu data de 1 ianuarie 2010.

10
Strategie pentru asigurarea unei operări mai eficiente a sistemului TVA în piața comună,
www.ec.europa.eu/taxation
11
Directiva 2008/8/CE care privește locul de prestare a serviciilor; Directiva 2008/117/CE privind sistemul
comun al TVA, în vederea combaterii fraudei fiscale legate de operațiunile intracomunitare; Directiva
2008/9/CE de stabilire a normelor detaliate privind rambursarea TVA, către persoane impozabile stabilite în alt
stat membru decât statul membru de rambursare.

11
 În domeniul accizelor, urmărindu-se o strategie globală de armonizare a impozitelor
indirecte, începând cu anul 1993, a fost introdus un sistem comunitar, prin dispozițiile
Directivei 92/12/EEC din 1992, vizând trei aspecte importante:

♦ structura accizelor care urmează să fie aplicate (categoriile de produse impozabile,

definirea asietei, scutirile de impozit ce pot fi acordate);

♦ cotele de impunere minime pe care statele membre trebuie să le aplice pentru fiecare
categorie de produse accizabile (a fost stabilită acciza minimă pentru alcool și băuturi
alcoolice, țigarete și tutun, urmând ca pentru celelalte produse supuse accizelor acciza
minimă să intre în vigoare mai târziu);

♦ dispoziții generale și comune privind producerea, depozitarea și circulația

produselor accizabile.

Principalele măsuri de armonizare12, au fost întreprinse după 1995 și au urmărit

apropierea continuă a structurii produselor supuse accizelor și ratelor de impozitare în statele
membre, dar și perfecționarea controlului fiscal asupra mișcării și depozitării produselor
accizabile și a asistenței mutuale a autorităților fiscale.

Legislația UE cu privire la accize, este destul de complexă, are la origine directiva de

bază (Directiva 92/12/EEC) și cuprinde reglementările generale privind deținerea, calculul și
circulația produselor supuse accizelor.

Există în acest sens, trei directive referitoare la trei categorii principale de produse,
care au ca obiectiv armonizarea în spațiul comunitar a structurii accizelor precum și stabilirea
excepțiilor și a reducerilor aplicabile și anume:

► Directiva 95/59/EEC pentru produse din tutun;

► Directiva 92/83/EEC pentru accizele pe alcool și băuturi alcoolice, pentru a asigura

bunul mers al pieței interne;

► Directiva 92/81/EEC pentru uleiuri minerale.

12
Tulai C., Şerbu S., Fiscalitate comparată şi armonizări fiscale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca,
2005, pag. 173.

12
 Sintetizând, reglementarea accizelor în Uniunea Europeană cuprinde în principal trei
categorii de dispoziții care definesc: categoriile de produse impozbile, regulile generale
privind scutirile de impunere care ar putea fi acordate, cotele de impunere minime pe care
statele membre trebuie să le aplice pentru fiecare categorie de produse accizabile, precum și
dispoziții generale și comune, care privesc producerea, depozitarea și circulația produselor
accizabile. Cu toate acestea, la nivelul Uniunii Europene, armonizarea definitivă a accizelor
s-a realizat la nivelul a trei categorii de produse accizabile: alcool și băuturi alcoolice, tutun
manufacturat, produse energetice (în care sunt incluse uleiurile minerale și diverși
combustibili) și electricitatea.

În domeniul taxelor vamale, armonizarea fiscală este completă, reglementările

naționale fiind înlocuite de Codul vamal comunitar, aplicabil atât în relațiile dintre statele
membre ale Uniunii Europene, cât și în relațiile acestora cu statele terțe. Dată fiind influența
impozitelor indirecte asupra bunei funcționări a pieței la nivel comunitar, în anul 1998,
Parlamentul European a adoptat programul „Fiscalis”, care a avut ca obiective pentru
perioada 1998-2002 impozitarea indirectă și anume asigurarea pentru funcționarii publici a
unui nivel ridicat de cunoaștere și înțelegere a dreptului comunitar și în particular a dreptului
fiscal în domeniul impozitării indirecte prin simplificarea și modernizarea legislației,
aplicarea uniformă a legislației, modernizarea cooperării administrative și lupta contra fraudei
fiscale. Ulterior, programul Fiscalis a fost extins și pentru perioada 2003-2007, continuând
obiectivele celui anterior, dar sfera de aplicare este mai lărgită, cuprinzând pe lângă
obiectivele politicii fiscale privind impozitarea indirectă și fiscalitatea directă.

2.2.1 Armonizarea TVA – ului

Deși nivelul cotelor TVA este la latitudinea statelor membre, dreptul de a aplica este
restrâns conform directivei la o listă agregată la nivelul statelor membre, care conține 18 mari
categorii de bunuri și servicii, precum: alimente și băuturi, cazare în hoteluri, medicamente,
cărți, ziare și reviste, evenimente culturale sau spectacole, locuințe sociale, curățenia stradală,
colectarea gunoiului, alimentarea cu apă, îmbrăcăminte și încălțăminte.

În Germania, cota generală este de 19%, în vreme ce cota redusă este de 7% și se

aplică pentru bunuri și servicii de bază (alimente și băuturi, produse farmaceutice, ziare, cărți,
spectacole și concerte).

13
 Polonia utilizează o cotă generală de 22%, o cotă redusă de 7% pentru alimente
prelucrate, cărți, ziare, transport și o cotă super redusă de 3% pentru alimente neprelucrate,
servicii legate de agricultură, silvicultură și piscicultură.

În Ungaria se aplică o cotă generală de 25% și două cote reduse, una de 18%, pentru
alimente, medicamente, textile și una de 5% pentru manuale și medicamente.

În Franța, se aplică o cotă generală de 19,6%, două cote reduse: una de 5,5% pentru
bunuri de bază și reviste perioadice și o a doua cotă redusă de 2,1% care se aplică pentru
ziare, unele spectacole de teatru și medicamente.

Cehia are o cotă standard de 20% și o cotă redusă de 10% care se aplică pentru
alimente, băuturi nealcoolice, produse farmaceutice, cărți și ziare, cazare, servicii funerare și
culturale, repararea și întreținerea echipamentelor medicale.

În România cota standard de TVA a fost de 19% până la 1 iulie 2010 când a fost
majorată la 24%. Alături de cota standard, se aplică și două cote reduse, una de 9% pentru
cinci categorii de bunuri și servicii (medicamente, proteze medicale, cărți, reviste, ziare,
intrarea la muzee, spectacole și cazarea la hotel) și o cotă de 5% începând cu anul 2009,
pentru vânzările de locuințe în anumite condiții.

La nivelul statelor membre, operațiunile considerate livrări intracomunitare, sunt

încadrate la operațiuni scutite de TVA cu drept de deducere. În ciuda faptului că cea mai
scăzută cotă de TVA agreată la nivelul UE ar trebui să fie de cel puțin 5%, unele state,
îndeosebi cele cu vechime în Uniunea Europeană, dar nu numai, au obținut anterior anului
1991 o serie de derogări pentru cote sub nivelul minim stabilit prin Directivă, pentru unele
bunuri și servicii, cum ar fi cele de îmbrăcăminte și încălțăminte, servicii de salubritate sau
cele oferite de restaurante, renovarea și întreținerea locuințelor etc. pe care le păstrează și în
prezent.

La nivelul Uniunii Europene, există și o opinie larg împărtășită potrivit căreia

unificarea cotei de TVA în toate cele 27 de state membre ar contribui la eficiența economică,
reducerea costurilor de administrare și la funcționarea unitară a pieței interne. Pe de altă
parte, există și argumente în favoarea păstrării unor excepții de cote reduse pentru anumite

14
domenii economice, care ar putea deveni un instrument de politică fiscală contribuind la
dezvoltarea unor sectoare economice, la creșterea producției și a ratei de angajare.

Un alt dezavantaj al cotelor reduse este faptul că acestea îngreunează administrarea

taxei pentru că sistemul trebuie să lucreze cu mai multe cote, pe diferite categorii de bunuri și
servicii.

2.2.2 Armonizarea accizelor

Procesul de armonizare a accizelor în spațiul Uniunii Europene a început din 1993

când primele produse vizate de Uniunea Europeană au fost cele alcoolice, cele prelucrate din
tutun și uleiurile minerale, iar în 2003 aceste reglementări s-au extins și asupra produselor
energetice. Există în continuare țări cu accize nearmonizate pe teritoriul Uniunii Europene,
dar tendința predominantă este eliminarea completă a accizelor nearmonizate. Premisele care
au stat la baza armonizării accizelor au fost multiple, pornind de la limitarea consumului unor
produse nocive sănătății (produsele prelucrate din tutun și cele alcoolice) până la colectarea
cu ușurință a unor sume la bugetul statului. Spre deosebire de regimul tranzitoriu introdus de
TVA, cel referitor la accize a fost considerat definitiv şi general. El a fost clădit pe două
principii: taxarea se face la darea în consum și se introduce nivelul minim al accizelor
revizuibil din 2 în 2 ani pentru a se asigura buna funcționare a pieței interne.

Veniturile aduse din accize se situează în statele UE în medie la 2.5% din PIB,
înregistrând maxim 5,5% din PIB în anumite state. Dacă raportăm această valoare la
presiunea fiscală globală care oscilează în UE în jurul valorii de 40% , valoarea veniturilor
aduse din accize nu este una chiar atât de semnificativă în comparație cu alte impozite, însă
aceste venituri sunt relativ stabile. Această caracteristică face din accize un impozit important
din perspectiva rațiunilor financiare. Este un impozit mult mai stabil comparativ cu TVA sau
cu impozitele pe venit. Explicația se bazează pe aplicarea accizelor în special asupra
produselor cu cerere inelastică fără posibilitatea de susbstituire.

Directivele cu caracter obligatoriu pentru toate statele membre nu au rolul de a

îngreuna situația economică și socială a țărilor, ci chiar dimpotrivă au fost țări pentru care s-
au acordat anumite excepții și perioade de tranziție mai îndelungate. Acest lucru înseamnă că
armonizarea accizelor la nivelul Uniunii Europene reprezintă un proces îndelungat, însă
scopul rămâne același: definirea categoriilor de produse care se supun accizării, respectarea

15
cotelor minime de către statele membre şi respectarea unor reguli care țin de producerea,
depozitarea și circulația între statele membre de produse accizabile.

2.2.3. Armonizarea taxelor vamale

În aplicarea politicii vamale, guvernul foloseşte norme şi reglementări naţionale,
stabilite prin lege sau alte acte normative, norme şi reglementări vamale şi comerciale,
regionale sau internaţionale. De asemenea, având în vedere complexitatea politicii vamale,
domeniul de aplicare, dinamica acesteia, pentru facilitarea aplicării acesteia sunt folosite
norme şi decizii interne emise de administraţia vamală naţională.
Tariful vamal reprezintă un tabel sistematic al mărfurilor şi al taxelor vamale
corespunzătoare acestora care se percep pentru mărfurile trecute peste graniţa vamală a unei
ţări.
Taxa vamală este un impozit care se aplică mărfurilor trecute peste graniţa vamală a
unei ţări. După modul de percepere, taxa vamală poate să fie ad valorem (o mărime
procentuală din valoarea mărfii), specifică (o anumită sumă pe unitatea fizică de măsură) sau
mixtă. Taxa vamală poate avea ca scop creşterea veniturilor bugetului de stat sau/şi protecţia
producătorilor interni de competitorii străini. Reprezentând un impozit pe comerţul exterior şi
tranzacţiile internaţionale, taxa vamală îi determină pe consumatori să prefere bunurile
economice autohtone, care sunt mai ieftine.

Din punct de vedere al funcţiei fiscale, încasările din taxele vamale reprezintă surse
importante de venituri ale statului. Din punct de vedere al funcţiei protecţioniste se protejează
economia naţională faţă de concurenţa străină. Din punct de vedere al funcţiei de negociere,
în baza taxelor vamale se negociază preferinţele vamale. Obiectul impunerii îl constituie
mărfurile supuse sau care urmează să fie supuse unui regim vamal, subiectul impunerii fiind
persoana fizică sau juridică obligată la plata drepturilor vamale. Stabilirea obiectului
impunerii se realizează pe baza declaraţiei vamale în detaliu13.

Pentru armonizarea şi flexibilizarea aplicării procedurilor vamale s-a considerat

necesară prelucrarea informaţiilor vamale în procedură informatică simplificată, astfel încât,
în prezent, declaraţia vamală pe suport informatic reprezintă regula iar declaraţia vamală pe
hârtie reprezintă excepţia.

13
Dan Drosu Şaguna, Drept financiar şi fiscal, tratat, Editura Eminescu,București, 2000, pag. 889.

16
 Legislaţia vamală trebuie să reflecte noua realitate economică şi să vegheze la
facilitarea schimburilor comerciale legale. Vama are un rol important şi în protecţia
frontierelor externe ale Uniunii Europene.

Concluzii:
În concluzie, putem spune că este necesară acţiunea în următoarele direcţii:

17
 • Îmbunătăţirea administrării fiscale şi asigurarea unei stabilităţi a legislaţiei fiscale;
• Elaborarea unei strategii fiscale pe termen lung;
• Includerea taxelor parafiscale în Codul fiscal;
• Aplicarea profesionistă a reglementărilor fiscale în scopul stimulării dezvoltării
economice;
• Îmbunătăţirea gradului de colectare a impozitelor şi taxelor;
• Adoptarea unor măsuri fiscale care să stimuleze munca;
• Eliminarea dificultăţilor pentru exportatori firmele de construcţii şi IMM-uri;
• Reducerea contribuţiilor sociale;
• Stimularea investiţiilor ce generează valoare adăugată.

Bibliografie:
Dan Drosu Şaguna, Drept financiar şi fiscal, tratat, Editura Eminescu,București, 2000

18
Tulai C., Şerbu S., Fiscalitate comparată şi armonizări fiscale, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă,
Cluj-Napoca, 2005
Legislația din interiorul celor 27 de state membre ale Uniunii Europene.

Absamblu de măsuri convenite între Uniunea Europeană și fiecare țară candidată la aderare,
care are ca scop stabilirea unei consultanțe speciale pentru ca acestea să adopte, cu costuri
minime, corpusul de reguli și legi după care se administrează Uniunea Europeană; termenul
„acquis” provine din limba franceză și înseamnă „ce s-a dobândit”.

19