Anecdote Despre Mari Personalitati

Prefaţă
Tipa.: ^qrupul droqo pnnT

TiPOnUAFIA FED - Calea Kahovci 147 Sb«S:Tel,
3359318; Fax: 3373377
Umorul este o expresie a inteligenţei, a înţelepciunii.
Seninătatea, voia bună - legate de lumina sau iluminarea
minţii şi a sufletului - i-au fost totdeauna indispensabile
omului pentru a-l inspira în toate acţiunile lui.
Buna dispoziţie, starea de graţie atotereatoare,
vibrantă, capabilă de realizări benefice, în multiple ocazii,
datorită unei simple vorbe de duh, fie a unui cap încoronat
sau a unui diplomat, dacă nu chiar şi a unui bufon de curte,
nu de puţine ori a schimbat soarta unui popor, intervenind
spontan şi oportun în cine ştie ce clipe dramatice, sau într-o
situaţie dificilă.
Destinderea a descreţit totdeauna frunţile şi prin ele
spiritele, nimic n-a reuşit s-o împiedice, ea determinând
totdeauna un pas prosper al vieţii. Sclipirile-cheie ale unui
Aristofan, Plaut, Terenţiu, Rabelais, Moliere, Shakespeare,
Goldoni, Mark Twain, Anton Pann, Caragiale, Gogol, etc.
prin valoarea lor au preschimbat totdeauna depresiunea
oamenilor, din toate clasele sociale, indiferent de gradul lor
de cultură, înfiltrându-le vitalitate şi vigoare în însăşi
confruntarea cu viaţa cotidiană.
Aşadar, în teatru, comicul s-a reprezentat prin comedia
de caracter, de intrigă, de ridicol, ajungând să fie mimat
sau pur şi simplu improvizat ca în Commedia dell' Arte»
completat cu măşti expresive, ca să comunice râsul poate
mai subtil, oricum autentic şi moralizator.
Literatura universală cunoaşte Divina Comedie a lui
Dante Alighieri şi La Comctlie humaine lui Balzac. Aceasta
fiind precedată de o altă îndrăzneaţă „comedie umană" a
contemporanului lui Dante, Boccaccio, numită
DecameronuL Pentru a nu mai aminti infinitatea de comedii
din istoria teatrului universal, cât şi de scenele hazlii din
marile poeme ale lui Rabelais, Puici, Budai-Deleanu, etc.
Râsul sănătos, binefăcător, spontan, moralizator, a
oferit oamenilor motiv de existenţă pozitivă, senină,
constructivă, efemeră sau iluzorie. Euforia de moment,
stârnită de umorul unuia sau al altuia, a prilejuit
convieţuirea paşnică, vibraţiile de omenie stimulatoare,
solidaritate şi a fost chiar inspiratoare a multor opere mari
in toate domeniile vieţii. Fantezia anonimă rămâne o sursă
inepuizabilă de vorbe de duh, unele pline de haz, pur şi
simplu, iar altele moralizatoare, prin conţinutul şi intenţia
lor. Cu sau fără caracter moralizator sau satiric, vorbele de
duh au contribuit din plin la acest dinamism multiplu, la o
beatitudine de moment, influenţând un optimism de
netăgăduit. Umorul şi-a croit drum in clipa in care omul a
scăpărat scântei prin inteligenţa sa remarcabilă, stârnind
un adevărat joc de artificii şi declanşând strălucirea unor
replici chiar din partea unor minţi, aparent întunecate.
Cei ce nu au intuit jocul acesta şi-au trăit neîndoielnic
viaţa mai cenuşiu, bucurându-se, poate, de alte valenţe ale
ei.
Astfel că umorul a fost binevenit în orice împrejurare,
dacă el a fost oportun situaţiei. El s-a transmis de la <»>i la
om, prin simple conversaţii cât şi de pe o scenă de teatru pe
alta, uneori satirizând anumite moravuri demne de „luat în
râs" care nu de puţine ori i-au convins pe cei de faţă să nu
le repete.
Dar situaţiile neobişnuite, oricât ar fi varietatea lor de
mare, sunt totuşi în număr limitat. De aceea adevărul
istoric poate să apară de multe ori alterat şi după cum s-a
afirmat adesea despre comedii, mutalis mutandis, ridendo
câştigat mores. Deci să nu căutăm cu tot dinadinsul
autenticitatea, deoarece povestioarele umoristice circulă
din ţară în ţară, din epocă în epocă, schimbându-şi mereu,
voit sau nu, protagoniştii.
Cât despre oamenii celebri de pe toate meridianele,
aceştia au fost ei înşişi motive de interes pentru semenii lor,
ducând o viaţă, care, oricât de firească aparent, a atras
totuşi atenţia tuturor.
Mai toţi oamenii celebri de geniu, din pricina înaltelor
preocupări, au avut slăbiciunea de a fi distraţi în viaţa
practică de zi cu zi; comportarea lor, în familie sau în
societate, s-a abătut neîndoios de la regulile generale,
atârnând de multe ori râsul celor din jur, nu zeflemitor, ci
de cele mai multe ori binevoitor, nu maliţios, ci inocent. S-a
stabilit astfel un acord unanim, de la sine, plin de
îngăduinţă şi admiraţie, fără rezerve, fiindcă, la raiului lui,
omul de geniu comite un act hazliu, sau afirmă o părere, o
sentinţă, o butadă, fără răutate, ca şi când ar executa, într-
o clipă de fericire spontană, o piruetă. Lui i se pare totul
onest, pur; omenirea, societatea, existenţa îi sunt atât de
generoase, încât nimic nu-l inoportunează. Dacă cineva
pătrunde în intimitatea vieţii lui, psihică sau etică, e primit
ca oaspete binevenit, înzestrat, după impresia lui, cu cele
mai alese calităţi umane. Dacă este cazul să se apere
uneori de o necuviinţă, o face printr-o vorbă de spirit pe
care agresorul o înţelege ca atare şi se resemnează.
Se poate deveni celebru, desigur, şi prin proferarea
unor „perle" de o rară iscusinţă, care prin nuanţele lor
subtile au rămas cu uşurinţă în istoria scrisă sau orală.
Anecdota este un gen literar aparte, ea dezvăluind prin
însăşi denumirea ei (anecdotos înseamnă în greceşte inedit,
tainic) latura necunoscută, demnă de senzaţie, a unui
personaj. De obicei, această laniră are un caracter comic,
umoristic, care în afara celui inedit, neaşteptat, atrage mai
mult, distrează, farmecă iremediabil.
Antologia de faţă se referă la o serie de oameni celebri
din toate timpurile şi domeniile de activitate - literatură,
artă, filosofic, ştiinţă, dramaturgie, cinematografie - a căror
viaţă a oferit prilej de sesizat întâmplări şi simaţii singulare,
relevând, din personalitatea acestora, un amănunt
umoristic, pitoresc, de largă umanitate. Prin aceasta omul,
genial sau simplu, cum ar fi, se cunoaşte mai bine, devine
mai comunicativ, mai sociabil.
Adevărate comprimate de înţelepciune, închizând în
inspirata lor concizie o imensă experienţă de viaţă şi de
gândire, vorbele de duh au puterea de circulaţie a celor mai
înalte valori umane.
Înaripate, ele străbat spaţii şi timpuri, spre bucuria şi
folosul oamenilor care învaţă astfel să preţuiască
ascuţimea minţii şi forţa expresivă a cuvântului.
ADRIANA LÂ7ÂRESCU
A
John Abernethy (1763-l831) - medic irlandez.

Doctorul Abernethy era prieten cu un avocat care-i era
şi pacient. Fiind un om spiritual şi cult, doctorul trecea
aproape zilnic să-l viziteze. într-o zi, când sosi la avocat
acasă, dădu de o figură nouă: era un servitor nou angajat
care-i spuse:
— Domnul avocat nu vă poate primi, deoarece nu se
simte bine.
E lesne de închipuit cum a rămas doctorul, până când a
izbucnit într-un râs copios.
în toiul nopţii, doctorul Abernethy aude bătând cu
putere în poartă. Se scoală cu greu şi se uită pe fereastră.
Cineva îi strigă:
— Domnule doctor, veniţi repede, băiatul meu a
înghiţit un şoarece!
Plictisit peşte măsură şi obosit, doctorul îi strigă la
rândul lui: --—■■Spune-i să mai înghită şi o pisică şi lăsaţi-
mă să dorm!
Un bolnav foarte înstărit îl întreabă cum să scape de
gută. Ironic, doctorul Abernethy îi răspunde:
— Deh, asta-i boala bogaţilor. Caută să trăieşti cu un
şiling pe zi, pe care să ţi-l câştigi cu puţin efort fizic şi vei
scăpa de gută.
Agesilaos (444-361 î.Ch.) - rege al Spartei.
întrebat care virtute e mai importantă, dreptatea sau
curajul, el răspunse:
— Ar fi de ajuns ca oamenii să fie drepţi şi nu ar mai
avea nevoie de curaj.
Adolfo Albertazzi (1865-l926) - scriitor şi critic italian. <
Albertazzi era profesor la Institutul Tehnic din Bologna. în
perioada exapenelor i se prezintă un elev care studiase
foarte puţin. Albertazzi îl invită să citească un pasaj din
Promessi Sposi şi apoi îl opreşte la o frază, întrebându-l:
ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI
IO
—De câte feluri sunt verbele?

— Masculine şi feminine - răspunse elevul,
înmărmurit, profesorul exclamă:
— N-am ştiut până acum, dar dacă reuşeşti să mă

convingi, te trec la examen. Prin urmau, da mi un exemplu
de verb feminin.
— A naşte - răspunse candidatul, silindu-l pe profesor
să-l treacă.
Alcibiade (452-404 î.Ch.) - elevul lui Socrate, filosof şi
om politic atenian.
într-o zi işi cumpără un câine nemaipomenit de frumos
şi de scump şi a doua zi ii tăie coada. Prietenii lui buni îl
dojeniseră pentru această ciudăţenie despre care - spuneau
ei - vorbea toată Atena.
— Bravo, sunt încântat, le răspunse Alcibiade. Este
întocmai ceea ce am urmărit: cât timp vor discuta despre
coada câinelui meu, mă vor cruţa pe mine...
Vasile Alecsandri (182l-l890) - scriitor român.
Cutreierând magazinele din Veneţia, se opri in faţa unei
vitrine. Admiră nespus un vas de Murano. Intră în magazin
şi întrebă ce preţ arc. Negustorul îi răspunse:
— Este un Murano veritabil, arc o lucrătură cu totul
aparte, costă 10 (XX) de lire, dar pentru dumneavoastră voi
face un preţ mai rezonabil. E o onoare că nc-aţi intrat în
magazin...
IO
Alecsandri, încântat că negustorul

auzise de el, în sinea lui îşi spuse: „Nu-i rău să fii un om
cunoscut".
Au convenit asupra preţului şi scriitorul îl rugă pe
negustor să-i trimită vasul la „Hotel Danieli".
— Pe ce nume? - întrebă mult prea amabilul negustor
italian.
Alexandru Macedón (356-323 î.Ch.) - regele
Macedoniei.
Tatăl lui Alexandru, Filip Macedón, suferea din cauza
unei răni foarte dureroase, căpătată în ultimul război. Fiul
lui îl încuraja astfel:
— Tată, nu mai suferi, ci gândeşte-te că această rană
este dovada curajului şi a gloriei tale.
Într-o zi, Alexandru Macedón, văzând statuia lui Ahile,

exclamă:
— Oh, cât te invidiez. Ahile! Ai avut parte de un
prieten ca Patrocle în viaţă şi de un poet ca Homer după
moarte!
Mai înainte de a pleca în Asia, Aristotel i-a spus
discipolului său, Alexandru Maccdon, să mai aştepte câţiva
ani pentru că astfel va avea să atingă o mai mare prudenţă
şi înţelepciune jn luptă. La care Alexandru îi răspunse:
— Aşa e precum spui, în schimb aş pierde elanul
tinereţii!
IO
André-Marie Ampère (1775-l836) -

fizician şi matematician francez.
Marele Ampère se ducea la Universitate. Pe drum se
oprj^ atras de o piatră pe care începu s-o studieze. Dar
amintindu-şj că se apropie ora de curs, scoase ceasul, îl
privi, şi o porni djn nou cu pas grăbit, punând cu un gest
distrat piatra în buzunar. Cu gândul la lecţia pe care avea s-
o ţină, ajungând la Podul Artelor, vârî mâna în buzunar, şi
convins că ia piatra, luă ceasul şi-l aruncă peste parapet.
Celebrul matematician André-Marie Ampère, scos din
sărite de răspunsul mizerabil pe care i-l dăduse un student
la examen, îşi pierdu cumpătul şi-l apostrofă;
— Măgarule! Nu ştii nimic.
Dar se calmă imediat, părând că ar vrea să-şi ceară
scuze,
după felul în care a început să vorbească:
• — Regret, am greşit şi-mi pare rău... Măgarul e un
animal
credincios, sobru, şi mai ales foarte muncitor...»l-am
jignit fără să vreau...
Anacreon (563-478 î.Ch.) - poet liric grec.
Policrat, tiranul din Samos, îi dărui lui Anacreon patru
talanţi drept răsplată pentru poeziile lui încântătoare.
Emoţionai poetul îi primi şi mulţumindu-i, plecă.
Tot gândindu-se ce putea face cu suma aceea mare de
bani, poetul nu mai reuşi să închidă ochii două nopţi. în
IO
ziua următoare ii aduse tiranului banii

înapoi, spunându-i:
— Darul dumitale e valoros, ce-i drept, dar somnul meu
valorează şi mai mult. \
Anaxagoras (ca. 500-428 î.Ch.) - filosof grec.
Anaxagoras avea un băiat la care ţinea nespus de mult.
Când prietenul lui, Aristippos, îi anunţă moartea băiatului,
Anaxagoras căută să-şi stăpânească suferinţa cumplită,
răspunzându-i cu o impusă seninătate filosofică:
— Ştiam că şi fiul meu e muritor.
( ând Anaxagoras se alia în pragul morţii, discipolii l-au
întrebat unde vrea să fie îngropat, la Atena sau in satul lui
natal; iar filozoful Ic răspunse:
— Faceţi cum credeţi voi de cuviinţă, deoarece drumul
de dincolo de mormânt e la fel de lung, indiferent de locul
de unde o pornim.
Apelles (sfârşitul secolului IV - începutul secolului III -
î.Ch.)
— pictor grec.
Apelles, cel mai mare pictor al vechii Grecii, care a trăit
la curtea regelui Alexandru cel Marc, îi făcu într-o zi
portretul, dar regele nu părea prea încântat de asemănare.
Din întâmplare a trecut pe acolo unul din caii lui Alexandru
Macedon, şi parcă fermecat de vederea portretului, a
început să necheze. Apelles i-a spus regelui, râzând:
IO
— Am impresia că mai mult

pricepe calul tău din pictură
decât tine.
Un pictor tânăr îi arătă o lucrare de a sa renumitului
Apelles, spunându-i:
— Nici nu ştiţi ce repede am terminat această operă.
— Nu insista să mă convingi, că se vede imediat că nu
minţi - îi răspunse plictisit Apelles.
Tudor Arghezi (1880-l967) - scriitor român.
Un prieten se afla cu Tudor Arghezi la vernisajul unui
pictor modernist. Oprindu-se îndelung în faţa unui tablou,
prietenul îl întreabă pe Arghezi:
— Dumneata ai înţeles ce subiect reprezintă tabloul
acesta.'
— Nu, şi nici nu caut. E secret profesional... răspunse
mucalit Arghezi.
Tudor Arghezi, după ce primi un telefon de la un

necunoscut carc-i relatase că în seara precedentă, într-un
salon literar fusese foarte aspru criticat, îi răspunse cu
mare înţelepciune:
— Totdeauna cei mai îndârjiţi critici sunt tocmai cei
care n-au fost în stare niciodată să conceapă două rânduri
din mintea lor.
Aristippos (435-360 i.Ch.) - filosof grec.
IO
Fiind întrebat ce diferenţă există

între un înţelept şi un ignorant, el răspunse simplu:
— Trebuie ca amândoi să fie trimişi în afara ţării lor şi
apoi să se vadă rezultatul fiecăruia. Dependent de felul în
care s-a descurcat fiecare, se va şti care din ei a fost mai
înţelept.
Acuzat de servilism, deoarece se aruncase la picioarele

tiranului Dionisios pentru a obţine o favoare, Aristippos
răspunse sec:
— Ce sunt eu de vină dacă Dionisios arc urechile la
picioare!
Cândva, un prieten i se lăuda lui Aristippos că devorase
foarte multe cărţi. Dar filosoful îi răspunse:
— Sănătoşi nu sunt cei ce devorează mult... ci sunt cei
ce digeră mai bine.
Tiranul Dionisios din Siracusa îl aşeză într-o zi pe
Aristippos pe ultimul loc de la masă.
Şi filosoful, în timp ce se aşeză pe scaun, spuse:
— Se vede că tu ai vrut să reabilitezi acest loc,
Dionisios.
într-o zi, filosoful Aristippos este întrebat:
— Ce are în ea filosofia atât de bun şi de frumos?
— Uite - îi răspunse Aristippos - dacă intr-o bună zi ar
fi abolite toate legile care guvernează lumea, filosofii ar
continua să trăiască onest cum trăiseră şi până atunci.
IO
într-o zi, un prieten îl întrebă pe

Aristippos:
— De ce oamenii dau mai degrabă săracilor decât
înţelepţilor?
— Fiindcă ei se tem să nu ajungă săraci, în schimb nu
se tem că ar putea ajunge înţelepţi - răspunse filosoful.
Aristotel (384-322 î.Ch.) - filosof grec.
Cel mai renumit filosof al Greciei antice, fondatorul
şcolii peripatetice şi preceptorul lui Alexandru cel Mare, a
fost întrebat:
— Ce rişti dacă minţi?
Iar filosoful răspunse prompt:
— Să nu mai fii crezut nici când spui adevărul.
Cineva îi spuse înţeleptului Aristotel că unii oameni îl
clevetesc în absenţa lui, la care filosoful îi răspunse:
— N-au decât să mă clevetească în absenţă, le permit
chiar să mă bată până la sânge, în absenţă.
Aristotel obişnuia adeseori să spună:
— Of, prieteni dragi, din păcate nu există prieteni!
Un elev mai sărac la minte l-a întrebat pe Aristotel:
— Maestre, de ce oamenii au atâta admiraţie
pentru lucrurile frumoase? ,
— Uite, asta e o întrebare demnă de un orb, dragul
meu - îi răspunse filosoful.
ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI 17
Un palavragiu care vorbea vrute şi nevrute de ore

întregi, în prezenţa lui Aristotel, îl întrebă la urmă:
— Ce spui de elocvenţa mea? Nu te miră?
— Mă miră altceva: că sunt atâtea urechi care să te
asculte, când sunt tot atâtea picioare care s-o ia la fugă - îi
răspunse filosoful.
Discipolii lui Aristotel l-au întrebat pe ce criterii judecă
el o operă ca s-o declare bună.
— Trei lucruri sunt importante - răspunse Aristotel.
Dacă autorul a spus tot ceea ce trebuia să spună, dacă a
spus numai ceea ce trebuia să spună şi dacă a spus aşa cum
trebuia s-o spună.
Sophie Arnould (1740-1802) - artistă lirică franceză.
Spirituala Sophie Arnould îl văzu într-o zi pe prietenul ei
Gentil Bernard plimbându-se singur în adâncă meditaţie.
— Ce faci? - îl întrerupse ea.
— Stau de vorbă cu mine însumi - îi răspunse
prietenul.
— Fii foarte atent şi nu crede tot, deoarece stai de
vorbă cu un mare adulator - îi atrase atenţia Sophie.
Sophie Arnould îl asculta pe un autor de comedii care-i

spunea plictisit că publicul îi fluierase ultima piesă.
— Mă consolez totuşi - spunea comediograful - că
publicul de ieri nu era poate totuşi atât de pregătit ca s-o
înţeleagă. Pentru ei para n-o fi fost coaptă încă...
— Coaptă sau nu -3 spuse actriţa Arnould - tot a căzut!
Sophie Arnould s-a dus în vizită la Voltaire.
— Am optzeci şi patru de ani - spuse venerabilul
Voltaire şi în viaţa mea am comis optzeci şi patru de
stupizenii.
— Consolează-te, maestre - îi replică încurajatoare
Sophie - eu am numai treizeci de ani şi am depăşit de mult
suta de stupizenii...
O doamnă o întrebă pe fiica actriţei Arnould ce vârstă
are mama ei. -
— Nu mai ştiu ce să cred, - răspunse fata - mama mea
în fiecare an spune cu unul mai puţin. în curând voi ajunge
eu mai mare decât ea...
Tragedianul Lemierre îi spuse Sophiei Arnould:
— Vă amintiţi că D'Alembert, după prima
reprezentaţie a Hipermnestrei, mi-a spus că am făcut un
pas important în cariera mea.l.s
— Sunt de acord cu el - răspunse Sophie - mai rămâne
de văzut dacă e vorba de un pas înainte sau înapoi...
Emile Augier (1820-l889) - autor dramatic francez

Se reprezenta o piesă de Emile Augier. Lângă el stătea
Dumas-fiul. Răutăcios, îi atrase atenţia lui Augier asupra
unui spectator care aţipise:
— Ia te uită ce efect are capodopera dumitale asupra
acestui spectator!
Augier nu-i răspunse, dar cu prima ocazie, când în sală
se juca o piesă a lui Dumas, se gândi să i-o servească. Şi nu
i-a fost greu să zărească un spectator care să moţăie.
— Priveşte şi efectul operei dumitale! - se răzbună
Augier. Dar Dumas, prompt, îşi ascuţi maliţia:
— Mda, dacă mă uit bine la el, îmi pare acelaşi
spectator de data trecută. încă nu s-a trezit de la opera
dumitale, scumpe Augier!
Guido Baccelli (1832-l916) - medic profesor la Universi-

tatea din Roma.
Intre Guido Baccelli, ajuns ministru la Cultură, şi
pictorul napolitan Morelli, s-au ivit unele disensiuni. Luând
proporţii, Morelli şi-a dat demisia din Consiliul Beleartelor,
iar Baccelli i-a primit-o. După câteva seri, de revelion, se
apropie o mască de ministru şi-i şopti:
— Aţi făcut rău că aţi acceptat demisia lui Morelli. Un
desen de-al lui face cât o sută de reţete de-ale
dumneavoastră.
Ministrul răspunse prompt:
— Când vă veţi simţi rău, rugaţi-l pe el să vă facă un
desen şi o să vă treacă orice durere...
într-o zi, un client îi ceru o consultaţie.

— Ce beţi? - îl întrebă doctorul
— Vin de Porto.
— Ei bine, trebuie să renunţaţi la vin. Câte ţigări
fumaţi?
— Un pachet pe zi.
— Trebuie să renunţaţi.
Fără a scoate un cuvânt, pacientul se ridică să plece.
Dar doctorul îl întreabă:
— Nu achitaţi consultaţia?
— Din moment ce n-o accept, de ce aş plăti-o?
Francis Bacon (156l-l626) - filosof şi om politic englez
Invitat la o masă, Bacon e întrebat la un moment dat de
vecinul său:
— După părerea dumneavoastră, maestre, care e
vârsta potrivită pentru căsătorie?
Filosoful englez îi răspunse imediat:
— Orice vârstă poate fi bună: la tinereţe soţia ţi—c
iubită, la o vârstă mai înaintată, o bună prietenă, iar când
ne mai pierdem din puteri, la bătrâneţe, soţia ne îngrijeşte
ca o soră mai mare.
Cândva Bacon a fost întrebat ce părere are despre bani
— Banul - a răspuns ilustrul filosof - este un admirabil
servitor şi un mizerabil stăpân.
Regina Elisabetha se mira de modestia casei lui Bacon:
— Casa mea e destul de mare pentru mine, Maiestate,
dar ochii dumneavoastră mă văd pe mine mult prea mare
pentru ca! - îi răspunse filosoful.
Honore de Balzac (1799-l850) - romancier france/.
Când marele romancier era tânăr şi prea puţin
cunoscut, îi trimise unui editor romanul intitulat Gobseck.
Editorul, încântat de roman, se arătă dispus să-l publice
imediat. Se gândi că autorul ar merita cel puţin 3000 de
franci. Când află adresa autorului într-un cartier mizerabil,
primul gând al editorului a fost de a-i oferi 2000 de franci.
Se duse personal la Balzac şi văzând casa cum arăta pc
dinafară se gândi că şi KKX) de franci ar fi de ajuns pentru
un sărman romancier. Când Balzac ii deschise uşa şi
editorul văzu în ce mizerie trăia autorul romanului, fără a
se mai gândi, ii întinse irei sute dc franci şi-i spuse:
— Domnule Balzac, cred că eşti mulţumit cu aceşti trei
sute de franci, ca drept de autor pentru romanul dumitale.
Şi Balzac, atunci in cea mai cumplită mizerie, desigur că
se arătă nespus de încântat.
în ciuda faptului că Balzac scria continuu, ani la rând
fusese obligai să trăiască mai mult decât modest. într-o
cameră. Şi într-o seară auzi paşi străini în cameră. Era un
hoţ. Când acesta trase sertarul biroului, Balzac incepu să
râdă. Speriat, hoţul voi să fugă, dar mai întâi îl întrebă pe
Balzac dc ce râde:
— Cum să nu râd, dacă dumneata vii cu chei false, iţi
rişti viaţa, ca să cauţi noaptea orbecăind, ceea ce eu, în
depline drepturi, nu găsesc nici măcar /iua in plină lumină.
Balzac se întâlneşte cu un prieten. Acesta-i spuse;

— Sunt tare nefericit. S-a îndrăgostit o slută de mine şi
nu ştiu cum să scap de ea. Ce poate fi mai rău pe lume?
— Indiferenţa unei femei frumoase, - îi răspunse
zâmbind Balzac.
Honore de Balzac il prindea mereu cu minciuna pe
valetul său.
— Minciuna e unul din cele mai urâte vicii. Nu-i
frumos s.i ţi minţi aproapele - îi spunea deseori Bal/ac
valetului.
— Şi totuşi, de câte ori bate portărelul la uşa noastră,
nu mă trimiteţi chiar dumneavoastră să-i spun că nu sunteţi
acasă? - îi ripostă valetul.
— Ar putea fi vreodată portărelul „aproapele nostru"?
- îi răspunse îmbufnat Balzac.
La începutul carierei sale, Balzac a acceptat un
împrumut din partea unui prieten'al lui, notar.
— îmi vei restitui banii - spuse notarul - din succesul
primei capodopere.
Şi Balzac acceptă. De atunci, la fiecare operă publicată,
notarul îi scria, lăudându-l şi numindu-i lucrarea o
capodoperă, în speranţa de a-şi primi banii înapoi, în timp
ce Balzac îi răspundea iute, cu modestie, că adevărata
capodoperă nu a scris-o încă, deci se înţelege că notarul
avea să mai aştepte până când Balzac să-i dea banii înapoi.
Acest schimb de păreri a durat până la moartea Iui Balzac,
fără a-i mai restitui vreodată banii notarului.
Theodore de Bnnville (1823-l891) - poet francez.
Când prietenul său, Coppee, a fost ales membru al
Academiei Franceze, primind felicitările lui Banville, îi
spuse:
— îmi face plăcere felicitarea ta, dar mă şi tulbură,
deoarece nu găsesc just ca tu să nu Iii membru până acum.
— Dar ştii că eu nu sunt în stare să fac necesarele
vizite de pragmatică - îi răspunse modest Banville.
— Dar vei putea fi ales şi lără aceste meschine vizite -
protestă Coppee. Dacă într-o zi vei primi titlul pe o tavă de
argint?
— Nu ştiu dacă voi primi titlul, oricum tava nu aş
restitui-o.
Friedrich I numit Barbarossa (1125-l190) - impara- tul
Germaniei.
Când Papa Alessandro al II-lca ieşi învingător, dintr-o
luptă împotriva lui Friedrich Barbarossa, nu pierdu o ocazie
să nu-l umilească. După o ceremonie, de faţă fiind mai
mulţi supuşi, Papa voi ca Friedrich să-i ţină scara de la şa ca
să-l ajute să se suie pe cal. împăratul sc supuse, dar cu 0
vădită stângăcie. Atunci Papa îi arătă cum trebuie să facă.
Jignit peste măsură, împăratul ii răspunse:
— Scuzaţi-mă, dar nu am abilitatea Voastră, deoarece
până acum nu am fost nici valet, nici îngrijitor la cai!
Papa îşi muşcă buzele dc ciudă, dar nu găsi replică.
Eduardo Bassini (1840-l924) - chirurg italian.
într-o zi, un prieten îl roagă pe ilustrul chirurg sa i
permit* să asiste la o operaţie. După intervenţia
chirurgicala, oftând medicul îi spuse prietenului:
— Mă crezi un măcelar, nu?
— Dimpotrivă, un măcelar mai întâi omoară şi pe
urnia. taie.
Bassini a fost consultat într-un diagnostic foarte dificil.
— Nu ştiu ce are bolnavul - a mărturisit el.
— Cum aşa?! - a exclamat uimit tatăl bolnavului. Doar
pentru ştiinţa dumitale te plăteşte lumea!
— Fără îndoială că mă plăteşte pentru ceea ce ştiu,
dacă ar fi să mă plătească pentru ceea ce nu ştiu, n-ar fi de
ajuns toate comorile lumii...
Charles Baudelaire (182l-l867) - poet francez.
Celebrul autor al volumului Les fleurs du mal, a fost
întrebat de o vanitoasă şi vârstnică doamnă, căreia toată
lumea îi făcea complimente:
— Câţi ani îmi daţi, maestre? Poetul îi răspunse uşor
sarcastic:
— De ce v-aş mai da şi eu, din moment ce aveţi atâţia?
Baudelaire, critic subtil, îi mărturisi într-o zi unui
prieten:
— Eu cred doar în lucrurile rare: într-un intelect ieşit
clin comun, în caracterele dârze, într-un temperament
extraordinar, în fond, ce elogiu mai mare poţi aduce unui
diamant, decât definindu-l „solitar"?
Guillaume de Bautru (1588-l665) - diplomat francez.

Om cult, de un rar rafinament, trăind în preajma
cardinalului Richelieu, se contaminase de maliţia acestuia.
într-o zi, un scriitoraş îi ceru părerea asupra unui manuscris
de-al său.
Bautru nu ezită să-i spună:
— E mult prea lung poemul dumitale. Eu aş tăia cel
puţin jumătate din el.
— Şi cealaltă jumătate? - întrebă emoţionat poetul
începător.
— Da. Aş tăia şi cealaltă jumătate.
Abatele Riviere se întoarse de la Roma „fără tichie",
adică fără învestitura de cardinal la care se aşteptase. În
plus, răcise straşnic pe drum. Maliţiosul Bautru, care-l
întâlni din întâmplare, văzându-l cât era de răcit, nu se
abţinu să nu-l apostrofeze:
— A văzut ce înseamnă să vii tocmai de la Roma... fără
tichie?
Pierre Bayle (1647-l706) - filosof şi critic francez.
Un bogătaş englez îi oferi o sută cincizeci de guinee cu
condiţia de a-i dedica faimosul său dicţionar istoric şi critic.
Bayle ii răspunse insă:
— Sunt prea duşman al adulatorilor, ca să devin eu
însumi unul din ei.
Bayle prefera femeile slabe. într-o bună zi, când îşi
declară public preferinţele, fireşte că mai mulţi l-au
întrebat care era motivul, iar el a răspuns:
— Fiindcă grasele costă mai mult şi valorează mai
puţin.
într-o seară, Bayle opreşte o trăsură şi-i cere vizitiului
să-l plimbe o oră prin oraş. Vizitiul îi cere o sumă exagerată.
Atunci, filisoful ii face altă propunere:
— Dumneata văd că exagerezi. Cedează-mi locul şi eu
te voi plimba, cerându-ţi jumătate de preţ.
Henry Becque (1837-l899) - dramaturg francez.
Henry Becque era primit in saloanele aristocraţilor
pentru spiritul său fin, pentru cultura şi faima sa. într-o
seară, ajungând în casa ducilor de Novilles, in cartierul
Saint-Germain, un valet cu perucă îl întreabă numele:
— Henry Becque.
— Şi mai cum? - întrebă valetul uimit
— Henry Becque pur şi simplu.
— Fără un „de*4 la mijloc? Toţi oaspeţii ducesei sunt
cu titluri de nobleţe...
— Ei bine - spuse Becque - atunci Henry Becque „de
Gaz". Şi valetul, încântat, îl anunţă imediat.
Paul Ferrier îl întâlni odată pe Henry Becque.
— Ce mai faceţi, maestre.'
— Am în minte o comedie. Vrei s-o scriem împreună?
Ascultă!
Şi Becque începu să povestească, celălalt luă note.
Becque se înflăcăra, descriind cele mai mici amănunte, cu o
evidenţă plastică perfectă. Atât de bine, încât la urmă
spuse:
— Ferrier, ţi-a plăcut?
— Da.
— Atunci putem să scriem alta, la asta nerămânând
decât să-i punem la punct ultimele retuşuri...
Ludwig van Beethoven (1770-l827) - compozitor
german. Fiind foarte tânăr, Beethoven s-a dus la Viena
unde domnea
muzica lui Mozart. Câţiva prieteni, admiratori ai
muzicianului din Bonn, au reuşit să-l prezinte celebrului
maestru. Oarecum sceptic, acesta il ascultă pe Beethoven
improvizând ceva la pian, după care a exclamat:
— Nu-i rău, dar mi-e teamă că nu-i o improvizaţie, ci e
o bucată învăţată pe dinafară.
Orgoliosul Beethoven i-a cerut o temă lui Mozart pe
care să i-o improvizeze sub ochii lui. Mozart i-a dat-O. La
sfârşitul execuţiei strălucite, Mozart s-a dat bătut şi celor
de faţă le-a spus doar atât:
— Reţineţi numele acestui băiat. Va face o omenire
întreagă să vorbească de el!
Când Napoleon era simplu Prim Consul, Beethoven îl
admira nespus. într-atât, încât, compunând pe atunci
Simfonia a treia. a scris deasupra, ca titlu: Bonaparte
Dar când Rics i-a adus vestea că Napoleon se
proclamase împărat, Beethoven, furios a început să strige:
— Până şi Napoleon nu-i decât un vulgar ambiţios! Va
călca pe toţi în picioare, satisfăcându-şi doar orgoliul lui de
tiran!
Şterse cu ură numele Bonaparte de pe frontispiciul
simfoniei şi scrise noul titlu: Eroica.
Beethoven era celebru în toată lumea, când într-o bună
/i. discutând cu elevul lui, Czerny, ii spuse cu modestie:
— Adevărul, dragul meu, este că de copil am avut o
educaţie muzicală, nu prea strălucită. Totuşi, eu pentru
muzică simţeam o oarecare înclinaţie.
Şi o spunea cu atâta seriozitate, încât elevul său începu
să râdă, afirmând că numele lui era cunoscut pe tot globul
pământesc.
— Prostii! - îi răspunse Beethoven, parcă neîncrezător.
Niciodată nu m-am gândit să scriu pentru glorie, pentru
onoruri! Realitatea este că ceea ce am in inimă trebuie să
împărtăşesc şi altora, de aceea scriu muzică. Pur şi simplu.
în 1807 sau in 1808, Beethoven şi Goethe se întâlnesc la
Karlsbad şi într-o dimineaţă ies împreună la o plimbare cu
trăsura. Toată lumea, recunoscând cele două genii, îi saluta
reverenţios, atât pe unul cât şi pe celălalt.
— E totuşi plicticos - interveni îngâmfatul Goethe - să
fii celebru: priveşte câtă lume se închină în faţa mea,
obosindu-mă să le tot răspund.
— Excelenţă, nu faceţi atâta caz de asta - observă
Beethoven - s-ar putea să mă salute doar pe mine!
Pierre Benoit (1886-l962) - romancier francez.
Celebrul autor al Atlantidei se lamenta într-o zi lui Paul
Bourget de injuriile pe care i le aduceau diverşi ziarişti, în
diverse reviste literare. Paul Bourget îl consolă, spunându-i:
— Eu nu m-am simţit un scriitor important decât când
am încetat să citesc răutăţile criticilor...
Pierre-Jean de Beranger (1780-l857) - poet francez.
O doamnă care-l invita foarte des la masă, observând
punctualitatea lui nespus de amabilă, într-o zi îi spuse:
— Apreciez foarte mult punctualitatea dumitale, c
semn de mare politeţe.
Iar Beranger, destrămând puţin impresia gazdei:
— Nu e numai politeţe. Este şi teama că toţi ceilalţi
mosafiri aşteptând pe cel întârziat, nervoşi, n-ar face decât
să sublinie/e toate defectele celui ce întârzie...
Henri Bergson (1859 1941) - filosof france/.
într-o sală, un diplomat îl întâlneşte pe Bergson, iar
acesta îşi admiră prietenul ce bine arată.
— Şi contez să arăt aşa până la o sută de ani - îi
răspunse prietenul său, diplomatul.
— Dar care e reţeta? - insistă Bergson.
— Nu fumez, nu beau, nu joc, evit aventurile, în fine,
nici un exces...
— Atunci, nu mai înţeleg de ce vrei să trăieşti până la
o sută de ani.
Bergson, filosoful care dedicase o carte artei râsului,
explica unui grup de prieteni diversele reacţii ale oamenilor
în faţa anecdotelor:
— Un englez râde de trei ori: prima dată din educaţie,
a doua oară după ce i se explică poanta, iar a treia oară
când, în sfârşit, a inţcles-o. Un neamţ râde de două ori:
prima dată din educaţie, a doua, când i se explică poanta,
deşi nu o va inţelege niciodată. Un francez râde o singură
dată, deoarece o pricepe din zbor. Un american nu prea
râde, fiindcă cunoaşte deja anecdota.
Hector Berlioz (1803-l869) - compozitor francez.
La început, Berlioz concepuse Troienii in opt acte
interminabile. Impresarul Carvalho nu reuşea deloc să-l
convingă pe maestru să mai reducă din acte. în van ii
repeta el:
— Maestre, sunt şase ore de muzică!
— Mie nu mi se par prea multe - îi răspundea Berlioz.
— Dar mai c nevoie şi de intervaluri. Cât să stea lumea
la spectacol? - insista impresarul.
Carvalho, fiind şi un bun psiholog, încercă să-l convingă
astfel:
— Maestre Berlioz, dar la bisuri nu vă gândiţi?
Şi Berlioz, măgulit, se lăsă convins şi reduse opera la
numai trei acte.
Trecând prin Magdeburg, Berlioz s-a oprit la vamă.

Când şi-a rostit numele, vameşul l-a întrebat:
— Cine? Berlioz? Compozitorul?
— întocmai - îi răspunse Berlioz.
— Cum îndrăzneşti dumneata să te dai drept Berlioz
care e o celebritate?
Fără îndoială că vameşul credea că un compozitor de
talia lui Berlioz nu putea călători cu diligenta, sau oricum,
nu lipsit de o suită de discipoli, servitori, adulatori...
Povestindu-i întâmplarea unui prieten, Berlioz îi
mărturisea:
— închipuie—ţi că dacă aş fi fost bogat şi nu aş fi
călătorit modest, într-o biată diligentă, nu aş fi aflat că sunt
atât de cunoscut şi de stimat, şi aş fi rămas lipsit de această
imensă plăcere.
Deşi celebru, Berlioz era foarte des criticat şi denigrat,
încât dacă citea câte o frază elogioasă din partea vreunui
critic, ajungea să spună, cu un aer resemnat, prietenilor:
— Ce să faci... nu-i poţi mulţumi chiar pc toţi criticii!
în ultimii ani ai vieţii, în sfârşit, publicul venea din ce în
ce mai numeros să asculte muzica lui Berlioz.
— Vin, vin din ce în ce mai mulţi - ii spunea
entuziasmat un prieten lui Berlioz. Iar el adânc mâhnit şi
suferind, îi răspunse:
— Tocmai acum vin şi ei, când eu mă duc...
Sarah Bernhardt (1844 1923) - actriţă franceză.
Când a intrat la Conservator, ca să înveţe arta
actoricească, s-a ivit problema la ce clasă avea să studieze:
Beauvallet spunea:
— Va fi o tragediană. Comicul Rtfgnicr:
— Va fi o actriţă comică.
Provost:
— Va fi tragediană, dar şi eomediană. Şi Sarah a ales
clasa lui Provost.
O actriţă, mai puţin cunoscută şi mai puţin talentată, o
privi în cabină pe Sarah Bernhardt, înainte de a intra în
scenă şi se uimi dc emoţia care i se citea pe faţă:
— Nu credeam că o actriţă ca dumneata poate
tremura înainte de a intra în scenă?! Eu una nu am avut
niciodată nici o emoţie de câte ori am intrat în scenă - îi
spuse colega lui Sarah.
Enervată, Sarah ii răspunse, oftând:
— Vei vedea că şi dumneata vei avea emoţii dacă vei
ajunge 0 artistă adevărată...
Otto von Bismark (1815-l898) - om de stat german.
Bismark, ajuns cancelar, avea ca ministru la un moment
dat pe un oarecare Jasper, om foarte supus şi onest, dar
cam slab de duh. In treburile guvernului se lăsa ajutat de
fiul lui, şi mai greu la minte decât tatăl său. Când Bismark a
trebuii să trateze cu amândoi constituţia Confederaţiei
Germanice, după ce-i examina bine, se exprimă astfel:
— Văd şi tatăl, văd şi fiul, dar... nu-l văd pe Duhul
Sfânt!...
Prinţul Bismark, vorbind dc baronul von Marschall,
ministrul Afacerilor Externe al imperiului german, un om
prea puţin potrivit marii răspunderi a titlului său. obişnuia
să-l denumească astfel: „Ministru străin in afaceri".
Cancelarul Bismark, după câteva zile de nevralgii
cumplite, se hotărî să cheme pe cel mai mare neurolog al
vremii. Clinician desăvârşit, îi puse imediat diagnosticul.
Maliţios, cancelarul i se adresă astfel:
— Câţi bolnavi ai băgat în pământ ca să ajungi la
asemenea intuiţie?
— Mult mai puţini decât dumneavoastră. Excelenţă,
ca să ajungeţi la asemenea stări nervoase... - îi răspunse
medicul.
în timpul războiului împotriva Franţei, Otto von
Bismark a fost anunţat că in capitala Franţei, cu ocazia
asediului, mureau mii dc persoane în fiecare săptămână.
— Nu-i putem lăsa pe toţi să moară de foame -
exclamă Bismark.
Cunoscându-i-se cinismul nelimitat, cineva îl întrebă:
— Dar ce rău e în asta?
- Un mare rău! Dacă ar muri toţi parizienii, cine mi-ar
mai plăti indemnizaţiile de război? - spuse Bismark,
consecvent cinismului său renumit.
Marele om de stat german care s-a stins din viaţă în
plină forţă, deşi trecut de optzeci de ani, a dorit să fie
înmormântat pe o movilită din faţa vilei sale din
Friedrichsruh. Când un prieten i-a atras atenţia că in
imediata apropiere se află calea ferată, Bismark i-a răspuns
râzând:
— Cu atât mai bine, aşa sunt asigurat că va continua
să fie mişcare în jurul meu.
întrebat ce avea să facă într-o anume afacere de stat,
Bismark răspunse:
— Nu ştiu încă. Aidoma unui comediant, cu o infinită
inactivitate, când bat la uşa unui personaj de-al meu,
niciodată nu ştiu cine anume va intra in scenă.
Cancelarul Bismark stătea de vorbă cu lordul Russel.
Fascinat, lordul uită să mai plece, ba chiar îl întrebă pe
cancelar ce procedeu are când vrea să scape de vreun
nepoftit sau de vreun plicticos. Bismark îi răspunse prompt:
— Soţia mea simte când cineva exagerează şi
intervine, chemându-mă în cealaltă odaie, sub un pretext
oarecare.
Nici nu-şi termină bine fraza, şi soţia lui Bismark apăru
în
uşă:
— Dragul meu, vino te rog să-ţi iei doctoria. Lordul,
abia stăpânindu-şi râsul, se grăbi să se retragă.
Georges Bizet (1838-l875) - compozitor francez.
Marele pianist Franz Liszt, în 1861, executase în casa lui
Halevy una din ultimele sale compoziţii de mare
virtuozitate şi dificultate. în entuziasmul general, când
termină de cântat, el exclamă:
— Lăsând la o parte falsa modestie, afirm că numai
doi pianişti sunt in stare de asemenea execuţie: Hans von
Bulow şi cu mine.
Printre cei de faţă se afla şi tânărul Bizet. Fără a scoate
un cuvânt, se instala în faţa pianului şi cu o memorie
prodigioasă execută compoziţia lui Liszt.
Atunci Lizst, stupefiat, spuse:
— Credeam ce-i drept că numai doi pianişti sunt în
stare de asemenea virtuozitate, acum însă sunt convins că
suntem trei, şi poate că dumneata, tinere, ai executat-o
chiar cu mai mare strălucire şi îndrăzneală decât mine.
în conversaţie, Bizet era scânteietor şi uneori
paradoxal. Avea o aleasă cultură literară şi filosofică. ^.
— Este o eroare să credem - spunea el - că muzicianul
este un ignorant. Civilizaţia şi progresul fără îndoială că
îmbunătăţesc obiceiurile, dar arta ca să progreseze are
nevoie de fantezie, jmaginaţie, ireal, zâne şi vrăjitoare.
Raţiunea şi precizia nu ţin de artă, ci de ştiinţă.
într-o zi, Bizet îi spunea unui prieten:
— Am visat că eram la Napoli, instalat într-o vilă
splendidă. Sub un guvern totalmente artistic. Senatul era
compus din Beethoven, Michelangelo, Shakespearc,
Giorgione, şi alţii de acest fel... Garda naţională era
înlocuită cu o orchestră fantastică, dirijată de Listolff, o
lume de vis, de aceea amară mi-a părut trezirea...
Lucian Blaga (1895-l961) - poet, dramaturg şi filosof
român.
Lucian Blaga asculta plictisit pe un tânăr pseudopoet
care se încăpăţânase să-i citească o nesfârşită tragedie în
versuri. Deodată Blaga izbucni:
— Ia te uită ce vers sublim! Cum de s-a rătăcit în
tragedia asta fără cap şi fără coadă?! •
Vincente Ibanez Blasco (1867-l928) - romancier spaniol.
Blasco Ibanez era convins că un scriitor trebuie să fie şi
un bun lector. El citea zilnic neîntrerupt patru ore, afirmând
că „într- o zi sau alta, tot ceea ce citeşti poate fi util".
Exemplul său, pentru a-şi întări teoria, în faţa căreia unii
prieteni de ai săi rămâneau sceptici, era următorul:
— Când am fost exilat într-un sătuc, neavând
posibilitatea de a citi altceva decât cărţi militare,
împrumutate de văduva unui general, le-am devorat una
după alta. Ei bine, în timpul războiului mă aflam pe frontul
francez şi odată m-a invitat generalul Franchct d'Esperay la
masă. Deşi era înconjurat de toţi ofiţerii săi superiori, eu
prin cultura mea militară am reuşit să-i impresionez pe toţi
ofiţerii francezi. Şi asta graţie lecturii mele, Mo tempore,
aparent neinteresantă.
Nicolas Boileau (1636-l711) - critic literar francez.
Boileau nu a fost un copil precoce, care să fi dat vreun
semn de ceea ce avea să devină. Tatăl său spunea adesea:
„E un băiat bun, niciodată nu va spune ceva rău de nimeni",
fără a bănui măcar că zeci de ani, criticul Boileau avea
in.,,,,, arta poetică franceză.
Boileau, spirit caustic şi satiric, în viaţa cotidiană era
blând şi gentil, uman şi generos, încât contesa de Sevign6
se exprimă astfel:
Boileau este crud doar în versuri!
Ludovic al XlV-lea după ce a încropit câteva versuri i-a
cerut părerea lui Boileau; a primit următorul răspuns:
-Sire, nimic nu vă este cu neputinţă: aţi ţinut să faceţi
versuri. Proaste, dar aţi reuşit!
Boileau era pe patul morţii. Dar nici în asemenea
tragică situaţie se spune că nu i s-a lăsat o clipă de tihnă. Cu
forţa Le Verrier a ţinut să-i citească o nouă tragedie a lui ca
să afle părerea marelui maestru. Când a terminat de citit,
Boileau i-a spus:
— Prietene, poate mi-ai grăbit momentul fatal, dar pe
de altă parte, dacă mă retrăgeam din lumea asta cu mare
regret dumneata m-ai făcut să-mi pară mai puţin rău,
văzând că lumea e din ce în ce mai stupidă.
La moartea lui Boileau, înmormântarea a fost atât de
solemnă atât de numeroşi cei ce-i urmau carul funebru,
încât o femeie din popor exclamă:
— Ia te uită ce de prieteni a avut omul acesta! Şi când
te gândeşti că cineva mi-a spus că n-a scăpat nimeni de
gura lui că de toţi avea câte ceva de criticat!
Arrigo Boito (1842-l918) - poet şi muzician italian.
Intr-o seară, în timp ce asista la unul din spectacolele
lui cu Mefistofele, se pomeneşte cu un tânăr că intră
intempestiv în loja lui.
— Maestre, în fine, v-am prins! doresc un autograf _ {j
spuse tânărul. De câte ori am venit acasă la dumneavoastră
portăreasa nu mi-a permis să intru.
— Bravo! - răspunse Boito. - Ai făcut bine că mi-ai spus
merită să-i fac un dar substanţial pentru asta.
Unui bun prieten care continua totuşi să-i scrie
adresându-i-se cu dumneata, Boito, invitându-l să i se
adreseze „per tu", îi argumenta astfel:
— „Tu" împrospătează o prietenie, întinereşte
interlocutorii dă o notă de francheţe, uşurând discuţiile, şi
mai ales evită în uncie cazuri consecinţe neplăcute ca
aceasta „eşti un imbecil"
care între prieteni trece aproape neobservat. în schimb,
„dumneata eşti un imbecil" echivalează cu trimiterea
martorilor pentru duel.
Giacomo Boni (1859-l925) - arheolog şi istoric italian.
Cineva îl întreabă într-o zi pe faimosul arheolog cum de
avea o mână atât de norocoasă în săpături. Şi Boni, glumeţ,
îi răspunse:
— Foarte simplu. Iau tratatele topografilor şi sap în
locurile unde ei afirmă că nu poate fi nimic interesant; şi
astfel sunt sigur că acolo găsesc totdeauna ceva.
Giacomo Boni primea adesea, în mica lui grădină,
prieteni iluştri, printre care pe Anatole France şi pe Victor şi
Paul Margueritte. într-o zi Victor Marguerittc îl întrebă pe
arheolog dacă îi erau mai dragi florile sau pietrele.
— Şi unele şi altele - îi răspunse Boni. Şi florile şi
pietrele îmi vorbesc de eternitate. Florile îmi arată că totul
în viaţă renaşte, iar pietrele că totul în lume dispare.
Laurent Bordelon (1653-l730) - doctor în teologie fran-
cez.
Pe cât era de renumit ca savant în teologic, pe atât de
slab era ca scriitor. într-o zi, într-o discuţie cu câţiva
prieteni, a afirmat zâmbind, că el nu-şi recunoştea alte
păcate pe conştiinţă în afara aceluia de a scrie.
— Este adevărat - i-a răspuns unul din prieteni - dar
pentru păcatele astea ale tale noi facem penitenţă ca şi
ceilalţi care te citesc.
Michel Philippe Bouvart (171l-l787) - medic-profesor
francez.
Ajungând la o vârstă înaintată, voinic şi sănătos, celor
ce-I întrebau prin ce miracol se menţinuse astfel, el le
răspundea:
— Totdeauna am trăit din produsul reţetelor mele,
fără a folosi niciodată conţinutul lor.
Doctorul Bouvart, atingând cifra unei respectabile
vârste, începuse să-şi piardă memoria, având şi unele stări
de confuzie. Stereotip, el îşi întreba slujitorul său credincios
de ce nu mai veneau să-l cheme oamenii la bolnavi. Şi
servitorul ii răspundea înţelegător:
— Domnule doctor, în oraşul nostru nu mai sunt
bolnavi. Dumneavoastră i-aţi vindecat pe toţi.
Şi bietul bătrân surâdea încântat.
Johannes Brahms (1833-l897) - compozitor, pianist şi
dirijor german. Cineva îl întrebă într-o zi:
— Ce părere aveţi despre gloria nemuritoare? Brahms
i-a răspuns:
— în zilele noastre, dacă o glorie nemuritoare durează
treizeci de ani, înseamnă foarte mult...
Hugo Wolf, un îndârjit adversar al muzicii lui Brahms, a
fost totuşi entuziasmat de una din simfoniile acestuia,
scriind un articol extrem de elogios.
Brahms, auzind de articolul lui Wolf, zâmbi şi exclamă:
— Fantastic, nici în duşmani nu mai poţi avea
încredere! Până mai deunăzi mă înjura cât putea mai
vehement, şi astăzi mă laudă!
Marlon Brando (1924-) - actor american.
La Hollywood, în timpul turnării unui film, un ziarist îl
privea pe Marlon Brando. într-o pauză, îi luă un interviu.
între altele, îl întrebă ce înseamnă pentru el a fi actor.
Brando îi răspunse:
— Un actor este un individ care nu ascultă niciodată
pe cel de lângă el, decât dacă-l aude lăudându-l.
Este cea mai sculpturală definiţie a prea cunoscutei
vanităţi a actorilor.
Pierre Bretonneau (177l-l852) - medic francez.
într-o zi a venit la consultaţie un pacient care a început
să-şi povestească aproape toată viaţa, fără a-i spune
medicului de ce anume suferea. Bretonncau îl întrerupse la
un moment dat, plictisit, şi-i spuse cam răstit:
— Fii bun şi scoate limba. Prefer s-o văd, decât s-o mai
aud...
Bretonncau obişnuia să spună:
— Portofelul medicului trebuie să fie aidoma casetei
cu bănuţii puşi pentru ajutorul bisericii; în care bogatul
depune ceea ce vrea şi săracul ceea ce poate.
într-o zi s-a prezentat la Bretonneau un bolnav
închipuit. După ce medicul l-a asigurat că nu are absolut
nimic de ce să se teamă, pacientul a vrut să-şi plătească
vizita. Dar medicul i-a spus:
— Nu accept bani decât de la adevăraţii bolnavi.
Aristide Briand (1862-l932) - om politic francez.

Briand sc afla in faţa unui prieten care nu mai contenea
cu laudele la adresa unui adversar al său.
— Da - îl întrerupse Briand, - este un om cu multe
calităţi, dar e lipsii de inimă.
— Deloc! Are o inimă de aur, nobilă, delicată...
— Şi mai ales - interveni Briand - nou-nouţă, deoarece
nu cred să fi făcut în viaţa lui uz de ea!
Aristide Briand era deputat, în timpul primului război
mondial. A fost mult criticat ca om politic încât odată a
răbufnit şi el în faţa unor prieteni.
— Foarte grea e viaţa de deputat in vreme de război.
Dacă te duci pe front, electorii se alarmează că ai plecat din
mijlocul lor; dacă rămâi pe locul tău, urmărind interesele
populaţiei, se găseşte cine să te numească laş că nu ai
plecat în prima linie a frontului; dacă ai plecat pe front, se
întreabă toţi cum de n-ai fost rănit; iar dacă eşti rănit, cum
de n-ai murit. Iar dacă, în sfârşit, mori, sc vaită că nu ai
răspuns mai întâi la scrisorile lor!
Clemenceau spunea în legătură cu cei doi colegi ai lui,
Poincaré şi Briand:
— Poincaré ştie tot, dar nu pricepe nimic, iar Briand
nu
ştie nimic, dar pricepe tot!
Despre Aristide Briand, pe vremea când era ministru de
Externe, Berthelot spunea:
— Pentru mine, dacă c sau nu e, e totuna. Dacă nu e,
nu-i nimic, iar dacă e, eu îi vorbesc şi el nu mă ascultă, sau
dacă mă ascultă nu mă înţelege, iar dacă mă ascultă şi mă
înţelege, imediat uită tot ce i-am spus...
Johann Brueghel (1568-l625) - pictor flamand.
Brueghel, care era numit „Brueghel de Velours" (al
Catifelelor) din cauza splendidelor costume pe care le picta,
primi într-o zi comanda unui tablou. El picta un peisaj
minunat, cu o bisericuţă alături, de o rară frumuseţe, dar
pe tablou nu se vedea nici o persoană.
Cumpărătorul se arătă contrariat când văzu. pânza:
— Domnule Brueghel, dumneata ai uitat să pui figurile
pe tablou.
— Nu, nu - îi răspunse pictorul - nu am uitai. Toată
lumea e la biserică.
— Foarte bine, - ripostă cumpărătorul - imi voi prelua
tabloul de îndată ce vor ieşi câţiva oameni din biserică.
Guillaume Bude (1467-l540) - savant francez.
Bude, unul dintre oamenii cei mai erudiţi ai vremii sale.
când era cufundat in studiu, nimic nu reuşea să-l sustragă.
Se povesteşte că într-o zi s-a declanşat un incediu in
casa lui şi de aceea unul dintre slujitori s-a repezit în biroul
lui Bude ca să-l anunţe de ceea ce se întâmplase, strigând:
— Foc! Foc! Foc în casa noastră! Impasibil, eruditul
Bude îi răspunse:
— Dumneata ştii că nu eu mă ocup de treburile casei.
Adresează-te, te rog, soţiei mele.
Tony B. Bulandra (188l-l943) - actor român.
Actor frumos şi talentat, a luat parte la un bal de
binefacere. Observându-l, un bun prieten al său că nu invită
la dans decât pe cele mai slute femei, nu se abţinu să-l
întrebe:
— Cum se face, Tony, că nu te apropii de nici o
splendoare din toate femeile de aici şi le inviţi la dans doar
pe cele pocite?
— Simplu. Nu e ăsta un bal de binefacere?
George Gordon Byron-lord (1788-l824) - poet romantic

englez.
Orfan de tată, micul George dispreţuia orice autoritate.
Rebel din instinct, dar generos şi drept. Văzând într-o zi că
un coleg de şcoală, şchiop ca şi el, devenise bătaia de joc a
unui elev dintr-o clasă superioară, neputând să-i ţină pict ca
să—şi răzbune colegul insultat, i se adresă astfel:
— Câte ciomăgeli mai vrei să-i dai colegului meu şi
câte alte insulte îl mai aşteaptă?
— Şi ţie ce-ţi pasă? - ii răspunse băiatul acela mai
mare.
— Fiindcă - spuse Byron - vreau să împart cu cl şi
ciomăgelile şi insultele. Jumătate mi se cuvin mie, deoarece
suferim de aceeaşi pacoste!
Odată lord Byron sc lamenta de soarta lui, stând de
vorbă cu poetul Thommas Moore. Acesta căută să-l
încurajeze, spunându-i că se putea considera printre
favoriţii soartei.
— Eşti dintr-o familie ilustră, eşti înstărit, şi mai ales ai
o inteligenţă cu care-i domini pe toţi. situându-te deasupra
întregii umanităţii!
— Dragul meu, - îi răspunse trist Byron - dacă mintea
mea mă situează deasupra umanităţii, picioarele mele mă
înjosesc in faţa întregii umanităţii!
—
Fiind intr-o călătorie cu doctorul Polidori, care-şi dădea
aere de mare literat, într-o bună zi Byron îl întrebă cum de-
şi permite să-l trateze de la egal la egal. Polidori, înfumurat,
îi spuse:
- Ce ne diferenţiază de fapt? Tot ce eşti dumneata în
stare să faci, pot face şi eu!
Plictisit, Byron ii răspunse:
- Cel puţin trei lucruri nu eşti in stare să faci: eu sunt în
stare să trec un râu înotând, să sting o lumânare la o
distanţă de douăzeci de paşi, dintr-un foc de pistol şi să
scriu un poem din care să se vândă într-o singură zi
paisprezece mii de exemplare!
Când lord Byron a fost întrebat ce înseamnă Geneva

pentru el, a răspuns:
— O speluncă a gentilomilor bogaţi!
Byron era literat din plictiseală. Pentru el literatura era

un fel de a-şi trece timpul. Ar fi preferat un gest eroic decât
un nume glorios pe o carte de versuri. Spunea:
— Cine ar mai scrie azi ceva, dacă ar fi altceva mai bun
de făcut?
Callimach (304-240 î.Ch.) - poet şi critic grec.

Callimach, trăit la curtea lui Ptolemeu, judeca valoarea
cărţilor după dimensiunea lor, considerând acest sistem
infailibil:
— Cu cât e mai groasă o carte - spunea el - cu atât
găseşti mai multe prostii în ea.
Antonio Canova (1757-l822) - sculptor italian.
Rămas orfan la vârsta de trei ani, Antonio a fost crescut
de o sărmană văduvă. După alţi trei ani, nemaiavând
posibilitatea să-I^crească, văduva se gândi să-l ducă la un
orfelinat.
într-o dimineaţă de iarnă, Antonio făcu un om de
zăpadă atât de reuşit, încât se opri multă lume să admire
minunăţia aceea. Un domn bine îmbrăcat se interesă al cui
era copilul. Aflând situaţia lui disperată, îl luă cu el pe micul
Antonio Canova şi-i cultivă acest simţ artistic, puţin
obişnuit la vârsta lui fragedă.
Pe lângă mulţi admiratori, Antonio Canova, avea,
desigur, şi destui adversari. Printre aceştia se afla şi
sculptorul francez Sausy care-l numea „Vencţianul tradus în
greacă".
Prietenul lui Canova, Antonio d'Este, luă într-o zi mâna
Minotaurului şi piciorul lui Teseu, fireşte, in formele de
ghips care-i serviseră lui Canova drept probe înainte de
sculpturile propriu-zise, le împacheta pe fiecare separat, şi
se duse în vizită la Sausy.
— Ce ai în pachetele acelea? - îl întrebă Sausy pe
Antonio d'Este.
— Două piese extraordinare de anticariat - îi răspunse
d'Este.
— Spcndide - exclamă Sausy - văzându-le. Asta da, e
un stil! Să i le arăţi şi prietenului dumitale, Canova, să mai
înveţe ceva.
A doua zi, gluma lui d'Este era ştiută de toţi artiştii, şi
de atunci nici sculptorul Sausy nu a mai îndrăznit să-l
vorbească de rău pe Canova.
Papa Pius al Vl-lca îi oferi lui Canova titlul de marchiz de
[schia şi trei mii de scuzi pc an.
Fericit, Canova se grăbi să creeze imediat pensii, premii
şi subvenţii bătrânilor şi tinerilor artişti săraci, neuitând
copilăria lui tristă de orfan. Cât despre titlu. Canova a
refuzat să-l accepte. Dar papa nu i-a dat satisfacţie.
— Deci, va trebui să-l păstrez! - oftă Canova, nu prea
convins.
Annibale Carracci (1560-l609) - pictor italian.
Invitat să-şi dea o părere asupra unei picturi, nu ezită
să-i remarce toate defectele. Autorul tabloului, auzind
critica aspră a lui Carracci, îl provocă la duel. Cum Carracci
tocmai picta, îi arătă penelul, şi-i strigă:
— Asta e arma ta şi a mea şi cu această armă sper să
te înving!
Ion Luca Caragiale (1852-l912) - scriitor român.
Ion Luca Caragiale îşi bea liniştit cafeaua cu rom, pe
vremea lui numită „marghiloman", la o măsuţă de la Capsa.
Se apropie de el şi se aşează Ia aceeaşi măsuţă, celebrul
interpret al „Cetăţeanului turmentat", Iancu Brezeanu,
aidoma personajului, un fidel adept al lui Bachus. Cam
buimac, după o noapte de beţie, comandă o cafea neagră
tare, ca să se refacă. Dar cum era grăbit să nu piardă
repetiţia la teatru, tot sufla în cafea să se răcească, duhnind
de la distanţă a alcool.
Caragiale îl tachina:
— Nene Iancule, nu mai sufla atâta în cafea, c-o faci
„marghiloman"]
Directorul ziarului umoristic la care scria şi Caragiale,

vede că pentru registrator era alocată o sumă de 450 lunar.
— Cine se îndeletniceşte cu meseria asta? - întreabă el
pc prezentatorul bugetului.
— Caragiale - îi răspunse acesta.
— Ca sinecură e prea puţin... ca leafă e prea mult.
Hotărăsc să se suprime imediat acest post, - regretele mele
domnului Caragiale.
Caragiale pleacă la Sinaia să-i facă o vizită lui Carol I. E
primit afabil şi între altele... întrebat ce-ar dori.
— Majestatc, dacă mi-aţi împrumuta vreo sută de lei,
poate ar avea mai mult haz redactorii mei de la Moftul
român.
Carol I îi întinde imediat o sută de lei şi-i spune cu un
aer superior:
— Regele nu împrumută, ci îţi dă! Caragiale, spontan,
îi dă replica:
— Majestate, vă mulţumesc, dar să ştiţi că şi Caragiale
nu ia, ci împrumută!
Caragiale primi într-o zi, vizita unui tânăr dramaturg,
din păcate netalentat. Tânărul, şovăitor şi el în drama pe
care intenţiona să i-o citească maestrului, ştiind că acesta
aprecia un vin bun, aduse cu el şi câteva sticle dc vin vechi.
De îndată ce începea un act, deschidea şi sticla. Ajungând la
ultimul act, tânărul scriitor deschise şi ultima sticlă.
Nerăbdător, îl chestiona pe marele scriitor:
— Cum vi se pare, maestre? - gândindu-se,
bineînţeles, la piesa sa.
— Extraordinar. Merită să-l savurăm cum se cuvine şi
dă-o încolo de lucrare plicticoasă-care-mi taie pofta! -
răspunse franc marele umorist, ridicând paharul proaspăt
umplut.
Unui cunoscut al maestrului umorului, care s-a
hazardat să-l întrebe cum creează personajele sale
extraordinare, Caragiale i-a răspuns promt:
— Nimic mai simplu, mă aşez la o masă la Carul cu
bere, cu câteva scaune în jurul ei, şi comand câteva halbe şi
câteva calele. Şi în scurt timp îi văd cum apar, unul după
altul, pc Caţavencu, pe Farfuridi, Nae Ipingcscu şi pc ceilalţi
prieteni.
Caragiale, prins în focul luptelor politice, cu o zi înainte
de a ţine un discurs, a fost avertizat că opoziţia îl va primi
cu fluierături.
Dârz, la ora fixată, a apărut pe scenă, şi la primele
rumori din sală, foarte calm, a scos un fluier şi a început să
fluiere din toate puterile.
Ca prin farmec-, sala a amuţit. Iar Caragiale le-a vorbit
astfel:
— In campania electorală am văzut mulţi oratori
fluieraţi dc public, dar n-am văzut niciodată public fluierat
de orator.
Se spune despre Caragiale că dc multe ori i se întâmpla
să rămână fără un ban.
Intr-o asemenea împrejurare, s-a întâlnit cu prietenul
său Teleor, culmea, şi el, in aceeaşi situaţie jenantă.
Numărându-şi însă amândoi mărunţişul s-au gândit că
ar putea încropi ceva pentru un pahar de vin. Cu umorul pe
buze ca totdeauna, Caragiale i se adresează chelnerului:
— Să mai vină un ulcior, că plăteşte Teleor. Dar Tclcor
sări ca ars, prompt şi el în replica:
— Teleor n-are parale, dar plăteşte Caragiale.
Carol Quintul (1500-l558) - împăratul Germaniei şi
regele Spaniei.
Carol Quintul poza în faţa marelui Tiziano.
— Sire, - spune Tiziano - este pentru a treia oară că vă
fac portretul.
— Dragul meu Tiziano, - îi răspunse Carol Quintul -
este pentru a treia oară că-mi oferi nemurirea!
Carol Quintul se delecta nespus in discuţii cu
Guicciardini, iar nobililor din jurul Iui care-l dojeneau că
oferă prea mult timp marelui istoric italian, el le răspundea:
— Nu mi-e greu să realizez oameni de talia voastră,
dimpotrivă, în schimb Guicciardini e unic!
În ultimii ani ai vieţii, Carol Quintul, suferind de gută,
şchiopăta puţin. Contele Buren îi spuse:
— Am impresia că Imperiul se clatină. Iar Carol
Quintul îi răspunse:
— Nu picioarele guvernează, dragul meu, ci capul-
Enrico Caruso (1873-l921) - artist liric italian-
Faimosul tenor italian avea obiceiul că cânte cel puţin o
oră pe zi. într-una din aripile casei sale, se făceau reparaţii.
La sfârşitul săptămânii, maistrul-şef îi vorbi astfel:
— Maestre, e drept că vreţi să terminăm lucrarea cat
mai repede?
— Bineînţeles! - îi răspunse amuzat Caruso.
— Atunci îmi promiteţi să nu mai cântaţi până se
termina reparatul casei? De cum vă aud, zidarii mei se
apropo de aceasta odaie a dumneavoastră şi nu mai reiau
lucrul până cand nu încetaţi.
Pablo Casals (1876-l973)i - violoncelist şi dirijor-
spaniol.
Cineva il întrebă dacă interpretarea lui nu trăda uneori
originalul.
— Nu cred - răspunse Casals. Un interpret trebuie să
ştie ceea ce vrea să exprime compozitorul. Mărturisesc ca
eu nu urmăresc notele lui, ci totdeauna urmăresc intenţia
lui.
Pablo Casals povestea că pe vremea când incâ era copil
şi studia violoncelul, profesorul se răsti brusc la el:
— La vârsta ta eu cântam splendid bucata asta, pe
care tu 0 masacrezi acum!
Iar micuţul violoncelist ii răspunse înfuriat:
— Pesemne că aţi avut un maestru mult mai bun
decât am
eu!
Pablo Casals dădea un concert in casa unui prieten.
Printre alţi invitaţi se afla şi un comediograf foarte
controversat de critici. Neliniştit, el discuta cu vecinul lui. în
timp ce Casals executa cu patos o piesă la violoncel.
întrerupându-se brusc, Casals i se adresă comcdiografului,
cu glas tare:
— Te rog, domnule, să nu mai râzi la concertele mele!
Ai văzut pe cineva râzând la comediile dumitalc?!
Giacomo Casanova (1726-l798) - literat şi diplomat
italian.
Giacomo avea o fascinaţie cu totul aparte. Deşi urât,
subjuga pe oricine, indiferent dacă era femeie sau bărbat,
prin inteligenţa lui, prin spontaneitatea şi umorul lui într-o
zi. prinţul de Ligne, un prieten de al lui, i-a spus:
— Şi când te gândeşti că ai putut fi şi frumos, dragul
meu, dacă n-ai fi atât de urât!
Prinţul de Ligne, în memoriile sale, povesteşte
întâlnirea dintre Casanova, aşa-zis cavaler de S£ingalt, Şi
împăratul Josef al II- lea, care a avut de suferit o săgeată
din partea spiritualului Casanova.
— Dispreţuiesc profund, - spuse împăratul, - pe cei cc-
şi cumpără titluri de nobleţe.
— Şi-i dispreţuiţi oare mai puţin pe cei ce le vând,
Majestate? - întrebă Casanova.
Caterina de' Medici (1519-l589) - regina Franţei.
Era renumită pentru egoismul ei fără margini. Caterina
de' Medici spunea: „Noi facem ceea ce vrem, n-au decât să
spună ioţi ceea ce vor".
Un curtean sublinia astfel egoismul ei feroce: —
Caterina de' Medici e capabilă de orice. E in stare chiar să
facă un bine, dacă aşa-i dictează propriul său interes!
Caterina a Il-a (1729-l796) - împărăteasa Rusiei.
Caterina a Il-a era o muncitoare neobosită. Cineva a
intrebat-o dacă s-a plictisit vreodată, la care ea i-a răspuns:
— Nu mă plictisesc niciodată, deoarece cu o adevărată
pasiune am grijă să fiu mereu ocupată. O fiinţă umană
superioară nu e fericită decât când lucrează.
Asupra politicii, Caterina a II—a a Rusiei spunea:
„Politica e formată din trei C: conjunctură, circumstanţe şi
conjenctură."
Carlo Cattaneo (180l-l869) - filosof, economist, om
politic italian.
Discutând cu câţiva prieteni, asupra adevărului şi a
dreptăţii, Cattaneo spunea:
— Adevărul şi dreptatea n-ar trebui niciodată violate,
decât
pentru a domni.
— Nu ştiu cât de juste pot fi ideile lui Cattaneo -
reflectă
un maliţios - dar îmi place că lc susţine cu pasiune.
Cavour (Camillo Benso) (1810-l861) - om politic italian.
Când Cavour, unul din creatorii unităţii Italiei, a vizitat
pe Alessandro Manzoni, după ce au discutat despre una şi
alta, l-a întrebat:
— Ce părere ai de calităţile mele de om de stat?
Aştept un răspuns sincer.
Iar marele poet-romancicr îi răspunse:
— Dragul meu, ai cele două importante calităţi ale
unui mare om de stat: prudenţa şi... imprudenţa!
G. Călinescu (1899-l965) - scriitor şi critic literar român.
Un student ii spune profesorului G. Călinescu:
— Dumneavostră care studiaţi „delirelc onirice", doriţi
să-mi daţi un sfat? Deseori in somn mă visez profesor. Ce să
fac ca visele mele să devină realitate?
— Soluţia e să dormi mai puţin - îi răspunse cu
simplitate
genialul Călinescu.
Un înflăcărat admirator al geniului eminescian era şi G.
Călinescu. în mijlocul unor prieteni de-ai lui, s-a exprimat
astfel:
— Un singur vers dacă l-aş bănui mediocru din vreo
poezie a lui Emincscu, nu mi-aş mărturisi-o nici mie însumi
in cea mai neagră beznă a beciului meu...
G. Călinescu avea un sistem al lui care nu dădea greş

niciodată când voia să scape de pisălogi. Cum vedea pe
vreunul, de la distanţă, in clipa când se apropia de el, îi
strângea mâna din mers, scuzându-se astfel:
— Iartâ-mă că nu mă opresc mai mult, dar văd cum se-
apropie de noi un mare pisălog...
Piotr Illici Ceaikovski (1840-l893) - compozitor rus.

Deşi Ceaikovski s a dedicat târziu muzicii, când era la o
vârstă destul de fragedă, într-o zi i-a spus guvernantei Iui:
— Simt muzica aici - şi-i arăta tâmplele. - Mă chinuie
îngrozitor.
La Conservatorul din Petersburg, Ceaikovski a fost
elevul lui Anton Grigorievici, marele pianist. La început, el
nu a intuit deloc ceea ce avea să devină elevul său.
— Eşti prea dulceag, şi prea corect - îi spuse odată,
deznă-dăjduindu-şi elevul - numai din spiritele agitate,
tumultuoase apar adevăratele capodopere.
Dar Ceaikovski işi recapătă curajul şi merse înainte.
Ceaikovski se afla pe culmile gloriei. Rezervat, modest
în orice împrejurare, in afara muzicii lui. într-un salon,
cineva îl întrebă:
— Şi dumneata, cărei şcoli îi aparţii?
— Eu sunt Ceaikovski - ii răspunse compozitorul.
Caius Juiius Cesar (100-44 Î.Ch.) - împărat roman.
Cesar, fiind încă foarte tânăr, s-a dus în insula Rhodos
ca să studieze retorica, ascultându-l pc faimosul Apollonius.
în timpul călătoriei, a fost însă capturat de piraţi care i-au
cerut drept răscumpărare douăzeci de talanţi. Râzând,
Cesar le-a promis de trei ori pe atât.
Deşi prizonier. Cesar i-a tratat pe piraţi ca pe sclavi,
ameninţându-i cu crucificarea pe cei mai îndrăzneţi. într-
adevăr, abia eliberat, şi-a adunat o flotă şi Cesar şi-a
menţinut făgăduiala, distrugându-i.
în timp ce Juiius Cesar călătorea spre Spania ca
proconsul, sc opri să facă un scurt popas într-un sat din
Pirinci. Prietenii săi râdeau de sătucul acesta, in timp ce
Cesar, pe un ton serios, le spuse:
— Eu unul aş prefera să fiu aici primul magistrat, decât
al doilea la Roma.
Când Cesar a înaintat cu armata sa până la malul
Rubiconului, a rămas îndelung pe gânduri, chibzuind cum
era mai bine să
Iacă: '
ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI
41
— Dacă eu nu trec acest râuleţ cu armata mea, sunt
pierdut; şi dacă voi trece, voi face mulţi oameni nefericiţi.
Mai rămase în meditaţie câteva minute apoi rosti
celebrele vorbe:
— Alea jacta est: (zarurile au fost aruncate).
Julius Cesar spunea că în acţiunile periculoase, trebuie
să se treacă imediat la fapte. A delibera, în loc de a avea o
reacţie promptă, ar putea însemna înfrângere. Şi de acest
lucru a dat dovadă când l-a înfrânt pe Farnax, fiul lui
Mitridate, din prima bătălie, exprimând toată vitejia în
doar trei cuvinte, rămase celebre: „Veni, vidi, vici". (Am
venit, am văzut, am învins).
Caius Julius Cesar le spuse odată curtenilor:
- Cea mai mare bucurie a mea constă în mormanul
cererilor şi rugăminţilor care-mi parvin. Şi cu cât pot
satisface mai multe, cu atât mă simt mai puternic.
Prevenit de prietenii săi de încredere că va fi ucis de
trădători dacă se va duce la Senat, în ziua aceea fatală,
Cesar le răspunse:
— Prefer să mor o dată, decât să mă tem de moarte
toată viaţa!
Julius Cesar, cu o zi înainte de a fi ucis mişeleşte, lua
masa în casa lui Marcus Lepidus. Comesenii, la un moment
dat discutau despre moarte. Unul din ei îl întrebă pe Cesar:
— Care ar fi după părerea ta cea mai frumoasă
moarte? Iar Cesar îi răspunse:
— Cea mai neaşteptată!
Frederic (Fryderyk) Chopin (1810-l849) - pianist şi com-
pozitor polonez.
Chopin veni pe lume în sunetul muzicii, deoarece în
timp ce el se năştea, vecinii sărbătoreau o nuntă, aşa că
primele scâncete ale lui Fr6d6ric Chopin au fost
acompaniate de cântece.
Chopin, abia copil, invitat să cânte la pian în casa
marelui duce Constantin, guvernatorul Varşoviei, la
sfârşitul concertului primi toate laudele din partea
acestuia. Dar marele duce îl întrebă, din curiozitate, de ce,
în timp ce cânta, privea în sus?
— Oh, - exclamă micuţul Fr£d6ric, - dar nu ştiaţi că
poeţii şi compozitorii privesc totdeauna în sus?!
într-o seară, pictorul Dclacroix, prietenul lui Chopin, îi
spuse că scriitoarea George Sand îşi scrie Memoriile. La
care Chopin, cu ironie amară, îi răspunse:
— Imposibil, toată viaţa ei n-a făcut decât să uite, cum
şi-ar putea scrie azi Memoriile?
Agatha Christie (1897-l977) - scriitoare engleză.
Cunoscuta scriitoare de romane poliţiste, nefiind cea
mai fascinantă ca femeie, era în schimb plină de spirit.
Când cineva o întreba de ce se căsătorise cu un arheolog,
ea răspundea imediat:
— L-am ales foarte bine, deoarece pe măsură ce voi
îmbătrâni el mă va găsi mai interesantă şi mai preţioasă!
Marcus Tullius Cicero (106-43 î.Ch.) - orator şi om
politic roman.
Având o profundă stimă faţă de marele filosof Platon,
Cicero îi spuse într-o zi unui prieten:
— Oricând prefer să fiu contrazis de Platon, decât să-
mi dea dreptate un oarecare.
La o masă, o matroană susţinea în faţa prietenului lui
Cicero că ea nu avea mai mult de patruzeci de ani.
Văzându-l perplex pe prietenul său, Cicero îi spuse în
şoaptă, zâmbind:
— Te rog s-o crezi, deoarece de zece ani, la fiecare
masă mai simandicoasă, susţine acelaşi lucru!
întrebat dacă pune preţ pe bogăţii, Cicero răspunde:
— Nu dau doi bani pe bogăţii, deoarece un bogătaş
oarecare, un negustor bogat, ar putea valora mai mult
decât un soldat valoros, mai mult decât Lelius, sau mai
mult decât Scipione Africanul!
In timpul războiului împotriva lui Pompei, un luptător
viteaz, văzându-l pe Cicero abătut, îi spuse:
— Nu uita că noi mai avem încă şapte vulturi, curaj!
Iar Cicero îi răspunse zâmbind:
— Mda! La ce ne ajută? Poate dacă ne-am război cu
păsările!
Domenico Cimarosa (1749-l801) - compozitor italian.
Elevilor săi le spunea adesea:
— Ca să scrii muzică bună e nevoie să o ai în cap, dar şi
aici! - şi îşi punea mâna pe inimă - şi atunci eşti sigur că ai
reuşit în artă!
Un pictor îl dojenea pe Cimarosa de prea multă
modestie.
— Dumneata valorezi de o mie de ori mai mult decât
Mozart!
Cimarosa, ca să-l aducă la realitate, se apropie de
tabloul pe care-l picta prietenul său chiar atunci, şi-i spuse:
— Această Sacră Familie pe care o pictezi, crezi că
valorează mult mai mult decât Sacra Familie a lui
Michelangelo sau a lui Raffaello?
Emil Cioran (1907-l995) - om de litere şi filosof român.
Vorbind despre deznădejde cu un apropiat de al lui,
Cioran a răspuns:
— Ceea ce este fascinant in deznădejde, este că ne
aruncă în lata Absolutului. Asta ne obligă să gândim, fie că
ne limpezim ideile, fie că ni le întunecăm datorită furiei
metafizice a deznădejdii. După mine, deznădejdea este un
ultimatum dat Domnului.
Zărind o femeie de o rară frumuseţe, Cioran îi şopti
celui de lângă el:
— Privirea acestei femei îmi aminteşte perfecţiunea
tristă a unui sonet sublim.
Iar prietenul îl întrebă timid:
— Te vei lăsa sedus de ea?
— De când Eva l-a trezii pe Adam din somnul inutilei
perfecţiuni, urmaşele ei continuă opera de dezmoştenire,
ade-menindu-ne spre nefiinţă; aşa că mi-e teamă...
În meditaţiile lui, Cioran se întreabă la un moment dat:
„De ce, oare, acum, în inima nopţii, când totul doarme,
durerea mea rămâne trează?"
Gheorghe Ciprian (1883-l968) - dramaturg şi actor
roman.
Autorul Omului cu mârţoaga şi al Capului de răţoi, se
întâlni într-o zi cu un vechi prieten al său, artist de circ, tare
necăjit, deoarece rămăsese de mult timp fără angajament.
— M-ai putea ajuta, maestre? Lucrez cu porumbei,
iepuri, raţe. Din câte ştiu, îndrăgeşti animalele, nu mă lăsa!
Preocupat de teatrul lui, mai mult decât dc circul
prietenului. Ciprian a lăsat să treacă mai mult timp. Când îşi
aduse aminte de prietenul său, aranja ceva cu un impresar
şi-l anunţă imediat pe solicitant. Dar şi mai necăjit ca în ziua
întâlnirii lor, acesta-i spuse:
— Prea târziu, maestre Ciprian, tot aşteptând un
răspuns, mi-am consumat recuzita.
Georges Clemenceau (184l-l929) - om politic şi ziarist
francez.
Intr-o adunare electorală, în timp ce vorbea
Clemenceau, din fundul sălii se auzeau tot felul de
grohăituri dc dezaprobare. Mulţi adepţi ai lui Clemenceau
păreau iritaţi. Dar Clemenceau, cu calm, spuse răspicat:
— Lăsaţi-i să grohăie. Şi porcilor li s-a dat modalitatea
să-şi exprime părerile!
Când era directorul ziarului Justiţia, Clemenceau îi
spuse noului redactor şef, domnul Mandel:
— Dragul meu, vei vedea cât c de uşor să scrii: un
verb, subiect, atribut... - şi după o pauză - şi când vrei să
adaugi un adjectiv, vii şi te consulţi cu mine!
Odată, când Clemenceau vorbea la Camera Deputaţilor,
un impertinent l-a întrerupt de mai multe ori. Clemenceau
l-a pus la punct cu vorbe cam tari, şi atunci celălalt începu
să-i spună:
— Dar eu am dreptul...
— Dumneata - îi întrerupse Clemenceau de astă dată -
ai toate drepturile după lume în afară de acela de a ţine
dumneata discursul meu de azi!
Şi astfel reuşi să-şi ducă discursul la bun sfârşit,
neîntrerupt de nimeni.
Clemenceau era renumit pentru inflexibilitatea lui.
Observând o mare neglijenţă in munca redactorilor, care nu
veneau regulat la slujbă, într-o zi atârnă un carton pe care
scria: „Domnii redactori sunt rugaţi să nu plece de la slujbă
mai înainte de a veni".
Când Clemenceau a fost făcut ministru, fiind sever cu
cei ce lucrau cu el, după cum sever era şi faţă de el însuşi,
din când în când obişnuia să întreprindă câte o inspecţie în
minister. Într-un birou găsi pe un aspirant scriitor care în
loc să lucreze în interesul serviciului, scria la romanul lui.
Dojenindu-l, acesta-i răspunse:
— Domnule ministru, vă rog să mă credeţi că dacă
aveam de gând să muncesc din răsputeri, nu veneam într-
un minister!
La care Clemenceau rămase interzis.
Continuând inspecţia, într-un alt birou găsi pe un
funcţionar care citea ziarul şi altul care dormea pe masă. în
rest, toţi absenţi. Cel ce citea ziarul se oferi să-l trezească
pe cel ce dormea, dar Clemenceau îi spuse:
— Nu e cazul. S-ar putea să plece şi el şi să rămâi
singur în tot biroul!
Clemenccau, discutând cu un prieten de al său, spuse:
— Viaţa trebuie să ţi-o programezi. Să ştii în primul
rând ce vrei. Şi când ştii, să ai curajul s-o spui. Şi după ce ai
spus-o, să ai curajul s-o realizezi în fapt.
Jean Cocteau (1892-l960) - scriitor, dramaturg şi regizor
francez.
Jean Cocteau îi povestea unui prieten despre un individ
foarte avar cu soţia lui, căreia, ca să nu-i dea bani, îi spunea
mereu că banii au microbi. Dar la rândul ei, soţia, mai
vicleană decât soţul, îi răspunse: „Nu avea grijă, că banii
dispar atât de iute din mâinile mele, încât nu au când să-şi
lase microbii".
Rafinatul Cocteau, cult, talentat, dar amator al unei
vieţi libere, neîncătuşate de prejudecăţi şi-a atras multe
clevetiri, mai mult sau mai puţin justificate. într-o zi, fiind la
curent cu maliţiozităţile născocite pe seama lui, suspină
adânc şi apoi spuse:
— Au creat din mine un personaj căruia m-aş feri să-i
strâng mâna!
Jean Cocteau e întrebat ce părere are despre infern şi
despre paradis. Rămâne câtva timp pe gânduri, apoi
răspunde:
— Nu-mi pot exprima nici o părere, deoarece am
prieteni şi într-un loc şi în celălalt...
Emil Condurachi (1912-l987) - arheolog român.
Se ştie că sobrul savant, în cercuri de prieteni nu se
ferea să arate că era un mare mucalit, căruia nu-i lipsea
replica promptă şi umorul înnăscut.
Odată, la o masă copioasă, el îi şopti, cu un aer trist,
prietenului de alături:
— Cele mai plăcute lucruri din viaţă au trei cusururi:
ori sunt imorale, ori sunt ilegale, ori... îngraşă.
Fiind întrebat ce părere are despre bogăţie, răspunse:
— Bogăţia este avantajul pe care-l are orice mediocru
asupra unui om de cultură, sau a unui om de ştiinţă, în fine
asupra oricărui om superior.
Confucius (55l-479 î.Ch.) - filosof chinez.
Fiind in mijlocul adepţilor săi, într-o bună zi,
desfăcându-şi larg braţele, exclamă:
— O casă plină de cărţi şi o grădină plină de flori ar
trebui să ne fie de ajuns pentru a ne face fericiţi!
Celebrul filosof chinez aprecia enorm muzica, încât unui
discipol de-al lui îi spuse:
— Vrei să vezi dacă o ţară e bine guvernată? Ascultă-i
muzica!
Un discipol îl întreabă pe Confucius ce e moartea. Iar
maestrul său îi răspunse cu seninătate:
— Piui meu, cum ţi-aş putea descrie eu ce e moartea,
dacă n-am aflat încă ce este viaţa?
Camille Corot (1796-l875) - pictor francez.
La începutul carierei sale, Corot vindea puţine tablouri.
Dar dezinteresat cum era, nu se necăjea deloc. Dimpotrivă,
odată, după ce-şi vânduse un tablou, părea chiar supărat
că-şi descompletase colecţia.
Unui pictor care i se văita că şi el vinde puţine tablouri,

îi spuse, încurajându-k
— Fii liniştit! în genere, tablourile cele mai bune sunt
tocmai acelea care nu se vând.
Într-o zi, se prezentă cineva la Corot, rugându-l să-i

semneze un tablou pe care-l cumpărase de curând.
— Dar nu-i pictura mea, îi răspunse Corot.
Bietul om era să leşine de supărare, deoarece îi
mărturisi că-l plătise cu un preţ foarte ridicat, cheltuindu-şi
toate economiile sale.
înduioşat, Corot cedă:
— Dă-mi tabloul să-l iscălesc!
— Dar... dacă nu e făcut de dumneavoastră? replică
celălalt.
— Tabloul e frumos, îmi place, şi decât să te văd atât
de disperat, prefer să trec peste principiile mele.
Şi sensibilul şi generosul Corot ii iscăli tabloul.
Antonio Allegri da Correggio (1489-l534) - pictor italian.
Correggio era peste măsură de modest. Picta tablourile
şi le vindea imediat pe un preţ de nimic, neavând prea
mare încredere în el. Până într-o zi, când îi căzu în mână un
tablou al lui Raffaello. Privindu-l îndelung, exclamă, cu
mare entuziasm, cuvintele rămase celebre:
— Ei bine, atunci, şi eu sunt pictor! (Anch'io son'
pittore!)
68
Trecând prin Parma, in suita lui Carol Quintul, Ti/iano
a vrut să vadă picturile lui Correggio din Dom. în timp ce le
privea, se apropie de el un preot şi crezând că-l măguleşte
pe marele maestru, ii spuse:
— Sunt picturi de diletant, maestre, chiar avem de
gând să le ştergem de aici şi să le înlocuim cu altele...
Tiziano îl întrerupse şi uitându-se dur la ci, îi strigă:
— Să nu cumva să distrugeţi frescele! Dacă eu n-aş fi
Tiziano, aş vrea să fiu Correggio!
Alfred Cortot (1877-l962) - pianist şi dirijor.
Cortot dădea lecţii de pian unei domnişoare de familie
bună, plină de ifose de atotştiutoare. Odată ilustrul pianist
o întreba:
— Dumneata ştii măcar câte simfonii a scris
Beethoven?
— Cum să nu! - făcu eleva cu un aer de
suficienţă: trei a scris: Eroica, Pastorala şi a Noua!
Antonio D'Achiardi (1839-l902) - naturalist italian. După

0 conferinţă, un prieten făcu remarca:
69
— Am impresia că ai repetat aceeaşi conferinţă de
acum trei luni.
La care, foarte calm, D'Achiardi îi răspunse:
— Mai precis, am repetat-o pe cea pe care o repet de
trei ani şi curios... nimeni nu şi-a dat sema.
Jean D'Alembert (1717-l783) - filosof, matematician şi
scriitor francez.
Voltaire îi trimise într-o zi lui D'Alembert, tragedia sa
Olimpia, vrând să-i cunoască părerea, deoarece avea marc
încredere în francheţea şi în priceperea lui. însoţi
manuscrisul cu un bilet: „Această tragedie a fost concepută
în şase zile."
D'Alembert îi trimise manuscrisul înapoi, a doua zi, cu
următorul bilet:
„Autorul făcea mai bine dacă nu se odihnea a şaptea
zi".
Voltaire, în ciuda orgoliului său, recunoştea spiritul
critic al lui D'Alembert, aşa că, departe de a se simţi
ofensat, corectă tragedia şi o îmbunătăţi simţitor.
Dante Alighieri (1265-l321) - poet italian.
Trecând pe o stradă din Florenţa, Dante auzi un fierar
care, în timp ce lucra, cânta unele versuri din Divina
Commedie, pocindu-le. Fără să-i spună ceva, Dantre intră în
fierărie şi apucând tot felul de unelte de ale fierarului, le
aruncă în mijlocul drumului. Văzând privirea nedumenrită a
bietului fierar, îi spuse:
70
— Tu-mi distrugi opera mea cea mai de preţ şi eu mi
răzbun pe tine distrugându-ţi uneltele!
Se povesteşte că Dante Alighieri avea
nemaipomenită. Un prieten il întrebă într-o zi:
— Care e cea mai bună mâncare? Dante îi răspunse:
— Ouăle.
48 ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI 71''
După un an, acelaşi prieten il

opreşte brusc şi-l întreabă:
— Cu ce?
Iar Dante prompt.
— Cu sare şi cu pâine.
Charles Darwin (1809-l882) - naturalist englez.
Faimosul naturalist era cam bâlbâit. Un prieten l-a
întrebat odată dacă acest defect îl supără. Iar Darwin i-a
răspuns:
— Dimpotrivă, îmi lasă timp de gândire, mai înainte de
a continua să vorbesc.
Darwin detesta discuţiile lungi, chiar şi dialogurile
prolixe din cărţi.
Ca să-şi distreze prietenii, râzând pe seama
palavragiilor, le povesti că odată avusese ocazia să stea la
masă lângă Carlyle.
— Două ore - spuse Darwin - n-a vorbit decât Carlyle.
Ghiciţi, vă rog, subiectul! Făcea elogiul tăcerii!
Invitat la o masă simandicoasă, Darwin stătea lângă o
prea frumoasă doamnă care-l întrebă oarecum ironic:
— Ştiu că teoria dumneavoastră susţine că omul se
trage din maimuţă. O puteţi raporta oare şi la persoana
mea?
— Fără îndoială, frumoasă doamnă, - răspunse Darwin
-cu deosebirea că dumneavoastră nu vă trageţi dintr-o
maimuţă oarecare, ci dintr-una fermecătoare...
Carol Davila (1832-l884) - medic

român. Un tânăr medic îi mărturisea lui Davila:
— De dragul de a deveni scriitor am renunţat la
medicină. S-ar putea ca astfel să fiu mult mai de folos
omenirii. Nu credeţi?
— Fără îndoială, - ii răspunse Davila - un mare folos
adus omenirii este numai faptul că aţi renunţat la practica
medicinii.
Alphonse Daudet (1840-l897) - scriitor francez.
Daudet schimbase mai multe vorbe violente cu Albert
Delpit. A doua zi, un prieten comun veni la Daudet cu
următorul bilet din partea lui Delpit: „Am cea mai mare
admiraţie faţă de talentul dumitale de scriitor, dar nu pot
să-mi exprim aceeaşi admiraţie faţă de caracterul
dumitale".
La care Daudet îi răspunse:
— Pentru mine este exact „invers".
Un romancier popular, foarte criticat pentru stilul său,
îi spuse lui Daudet:
— Şi totuşi eu franceza mea o cunosc bine!
— Nu mă îndoiesc, - îi replică Daudet - dar n-o cunoşti
pe cea a altora...
Massimo d'Azeglio (1798-l866) - scriitor italian.
Massimo d'Azeglio pe cât de fericit a fost în prima
căsâtorie' cu fiica lui Alessandro Manzoni, Giulia, pe atât de
neferici1 a fost cu a doua soţie a lui, Luisa. Când intra el în
casă, ea pleca şi vice versa. Luisa

pleca mereu în străinătate, în căutare aventuri. Auzind că
Massimo era pe moarte, se grăbi să revină să-i dea un ultim
salut. Când Massimo d'Azeglio o văzu, 11 spuse:
— Bine ai sosit, Luisa. După cum vezi, nimic nu s-a
schimbat: tu ai venit şi eu mă duc!
Edmondo de Amicis (1846-l908) - scriitor italian.
Când de Amicis i-a propus lui Gandolin să facă o
excurs16 pe munte, umoristul i-a răspuns:
— Mă delectează nespus să admir muntele, privindu-l
câmpie. Dacă m-aş sui, ar fi inutil fiindcă de sus nu 1—a§
mai putea admira...
Robert de Flers (1878-l927) - scriitor francez.
Un prieten critica faptul că de Flers avea o caligrafic
UizftHj*' Un alt prieten, venind în sprijinul lui de Flers,
intervenl-
— Mai rău e când o scriere tipărită e ilizibilă, făcând
aluZie la un foarte cunoscut şi prolix ziarist francez.
Robert de Flers povestea prietenilor păţania lui cu
valclul care-şi manifestase dorinţa de a asista la una din
comediile sale. De Flers îi făcu valetului pe plac şi la prima
reprezcntaţie a uneia din comediile lui îi dădu şi un fotoliu.
După vreo d°ua săptămâni se reprezenta o nouă comedie a
lui de Flers Ş1 e' din nou îşi invită valetul. Seara, după
spectacol, îi ceru părerea' la care valetul îi răspunse în
hohote dc râs:
—Oh, domnule, vă mulţumesc

din inimă. De astă data nu s-a părut şi mai caraghioasă
decât prima dată, m-a făcut să racl mai cujxrftă.
— In prostia lui, valetul - spunea de Flers, m-a făcut sa
înţeleg că a doua comedie era mai bună decât prima.
Leconte de Lisle (1818-l894) - poet francez.
Când Leconte de Lisle s-a prezentat drept ca " '
Academia Franceză, locul lui fusese ocupat dc Victorie
Lecontc de Lisle n-a avut deeât un singur vot, din partea
lui Victor Hugo.
— Eu mă consider ales, - spuse de Lisle - dat fiind că
Victor Hugo e singurul alegător care contează într-adevăr în
această Academie.
Intr-un salon literar se alia pocta Elena Văcărescu şi
Leconte de Lisle. Acesta o rugă pc poetă să—i recite câteva
versuri dc ale ei. Un bun prieten al poetului îi şopti Elenei
Văcărescu:
— Leconte uită adesea propriile lui versuri. Declamaţi,
doamnă, versuri de ale lui şi vă veţi convinge.
Elena Văcărescu îl ascultă şi declamă din Apollonide, iar
Leconte izbucni la urmă în plauze:
— Versuri încântătoare! Bravo! Bravo!
Cum toată lumea începuse să râdă, poetul nu mai
înţelegea nimic şi continuă:
— Aveţi ceva de spus? Oare nu vă plac? Mie mi se par
minunate aceste versuri!.
Atunci, în ilaritatea generală, i

se dezvălui gluma nevinovată, la care poetul se îmbujora,
jenat.
Antonio De Martino (1820-l904) medic italian.
Celebrul medic De Martino, de la Universitatea din
Napoli, avea obiceiul de a chema în jurul cazurilor mai
interesante, pe medicii mai tineri, cărora să le ilustreze
boala şi simptomele ei. Într-o asemenea împrejurare, un
grup de tineri medici se afla alături de profesor în jurul
patului unui bolnav, aparent în stare de comă. Şi totuşi, la
un moment dat, bolnavul deschise ochii, privi în jurul lui
uluit, şi exclamă:
-Dar cine sunt toţi aceşti gură-cască?
-Bolnavul şi-a revenit! - declară De Martino. Vedeţi?
Ne-a recunoscut.
Intr-o dimineaţă, expunând studenţilor un caz
interesant, De Martino nici nu şi-a dat seama că vorbea de
mai bine de două ore, fără pauză. Deodată, unul dintre
studenţi îndrăzni să-i sugereze:
— Domnule profesor, vorbiţi de peste două ore, poate
doriţi să vă mai odihniţi. Continuăm mâine.
— Ah, nu! Nu-i nevoie! Nu sunt deloc obosit!
Şi continuă să expună cazul în toate amănuntele.
Atunci, toţi studenţii în cor:
— Ei bine, dacă nu sunteţi dumneavoastră, suntem noi
obosiţi.
Claude Debussy (1862-l918) -

compozitor, pianist şi critic muzical francez.
Ajuns în culmea gloriei, îşi intâlneşte un vechi prieten
carc-l îmbrăţişează şi-i spune entuziasmat:
— Am o mare admiraţie faţă de tine. Dar lasă-mă să-ţi
mărturisesc că pe debussyşti îi dispreţuiesc, mă scot din
sărite.
Şi Debussy:
— Tc cred. Pe mine mă ucid.
Într-o seară, Debussy cânta o compoziţie de-a sa unui

prieten, spunându-i că muzica lui evoca marea, undele
mării, valurile izbite de stâncă, etc.
— Da, da, închid ochii şi văd tot ce-mi spui tu - admise
prietenul lui.
Debussy râse:
— Şi totuşi această piesă am scris-o la Paris în timpul
unei ploi pe care urmăream s-o evoc.
— Da, da - ai dreptate încuviinţă prietenul lui. Auzi
parcă ploaia cum răpăie...
— Dovadă că muzica e cea mai nobilă artă, lăsând
ascultătorului libertatea de a gândi ce vrea el - râse
Debussy.
Edgar Degas (1834-l917) - pictor şi sculptor francez.

Degas era invitat la masă de un

bun prieten: acceptând invitaţia, îşi permise să adauge
câteva condiţii: să nu fie unt pe masă şi nici flori, odaia nu
prea luminată, pisica lăsată pc balcon, nici un invitat să nu
vină cu câinele (dacă-l are), femeile să nu se parfumeze ca
să sufoce mirosul plăcut al bucatelor, iar masa să înceapă la
şapte şi jumătate.
Nu s-a ştiut niciodată dacă prietenul lui Degas s-a simţit
onorat să-I aibă oaspete, sau dacă l-a anunţat că s-a
contramandat masa!
Pictorul Vilbert îi spunea intr-o zi lui Degas:

— Poate că tu ai putea spune că pictura mea e prea
bogată, luxoasă chiar, dar în fond pictura nu este un obiect
de lux?
Degas, pictorul prin excelenţă al vieţii cotidiene, îi
răspunse:
— Poate pictura ta, a mea însă este un obiect de primă
necesitate.
În faţa tabloului lui Laurens care o reprezenta pe regina

Eiisabeta fugind din palatul regal, un prieten al lui Degas îl
întrebă:
- În fond, de ce fuge regina?
Şi Degas:
- Fiindcă se simte în dezacord cu fundalul.
Degas nu cruţa pe nimeni de ironiile lui. Văzând un

portret al lui Eugène Carrière în care capul, după tehnica lui
preferată, era in culoarea fildeşului şi fondul era fumuriu,
exclamă:
— Pare un creier prăjit în unt ars.
Barbu Delavrancea (1858-l918) - scriitor român.
Delavrancea se întâlni cu şeful partidului liberal, Mitică
Sturza. La un moment dat, acesta îi spuse:
— Doi bani nu dau pe un om de spirit. Mai trebuie şi
altceva ca un om să fie valoros.
Delavrancea, delicat, nu-i răspunse, dar în gândul lui se
întreba: „Cam cât ar da oare un om de spirit pe Sturza?"
Luisa Denis (1712-l790) - artistă franceză.
Deşi urâtă, Denis a fost totuşi, prin spiritul ei fin, foarte
admirată de Voltaire. într-un salon, un prostănac căuta să
fie amabil cu artista, făcându-i complimente pentru
interpretarea ei din Zaire, piesa lui Voltaire.
— Oh, nu exageraţi, - spuse cu modestie Luisa Denis,
este un rol mai degrabă pentru o fată tânără şi frumoasă...
Iar prostănacul:
— Şi totuşi, cu talentul dumneavoastră aţi dovedit
exact contrariul.
René Descartes (1596-l650) - filosof, matematician,
fizician şi naturalist francez.
Descartes era de o rară nobleţe

sufletească. Odată, un prieten l-a întrebat cum de nu s-a
răzbunat împotriva cuiva care-l jignise. Descartes i-a
răspuns:
— Când cineva mă jigneşte, eu caut să mă ridic atât de
sus, încât jignirea să nu mă atingă.
Deşi foarte debil ca sănătate, Descartes nu precupeţea
nici un sacrificiu pentru a-şi împlini datoriile sale. Unui
prieten, care se uimea de felul lui oarecum auster de viaţă,
îi răspunse:
— Dragul meu, văzând că nu am nici un mijloc de a-mi
păstra sănătatea, adică viaţa, fac toi ce mi-e posibil să-mi
fie uşoară moartea.
în casa unui mare duce, renumit pentru incultura lui,
Descartes se delecta, savurând cu poftă din toate
bunătăţile care i se ofereau.
Crezând că e spiritual, gazda reflectă cu glas tare:
— Mă surprinde că şi filosofii apreciază aceste bunuri
lumeşti. La care Descarţes, impasibil, i-a răspuns:
— De ce nu? în fond, unde scrie că natura a lăsat toate
aceste delicii numai spre desfătarea proştilor?
Dcscartes a fost întrebat care erau cele mai preţioase şi
mai rare lucruri de pe lume. Şi filosoful răspunse:
— După părerea mea, ar fi trei: un orator perfect, o
carte cu adevărat bună şi o femeie fără defecte.
Un prieten îi spuse lui Descarţes:
—Cunoşti proverbul francez

care spune că „două lucruri sunt bune pe lumea asta:
pepenii şi femeile".
— O fi, dar eu cred că pepenii sunt prea grei şi femeile
prea uşoare.
Discutând cu un sacerdot, Descarţes îl întrebă dacă
renunţarea la bucuria conjugală este o suferinţă. La care
preotul îi răspunse:
— O mare consolare a acestui regret sunt spovedaniile
femeilor.
— De altfel - continuă filosoful - când un bărbat afirmă
că posedă o femeie, eu cred că în realitate el este cel
posedat, deoarece acea femeie începe să pună stăpânire pe
gândurile lui, pe intenţiile lui, pe acţiunile lui, în fine pe
tot...
Ulisse Dini (1845-l918) - matematician italian.
Un tânăr matematician reuşeşte să-l cunoască pe
renumitul matematician Ulisse Dini. Emoţionat şi extaziat,
îi spuse:
— Domnule profesor, am auzit atât de mult vorbindu-
se despre dumneavoastră, dar nu v-am văzut niciodată
până acum...
— Este contrariul de ceea ce se întâmplă cu mine: vă
văd, dar n-am auzit niciodată vorbindu-se de
dumneavoastră - îi răspunse zâmbind marele
matematician.
Demn de amintit este răspunsul

lui Ulisse Dini, pe vremea eând era student, dat
examinatorilor săi. Unul din profesori l-a întrebat câte
soluţii cunoaşte în legătură cu o extrem de dificilă
problemă de calcul.
— Sunt trei soluţii, răspunse Dini.
— Eu ştiu doar două, răspunse examinatorul.
— Bineînţeles - ripostă Dini, deoarece a treia îmi
aparţine şi încă n-am comunicat-o.
Diogene (secolul V î.Ch.) - filosof grec.
Cinicul Diogene detesta ipocrizia. Când a văzut scris pe
poarta unuia care avea renume de om mizerabil: „Pe
această poartă să nu intre nimeni cu suflet rău", se înfurie
şi-l întrebă pe stăpânul casei:
— Şi atunci, tu pe unde intri? Pe poarta din spate?
Diogene, mergând liniştit pe stradă, se pomeni cu o
piatră în cap. Privind în direcţia de unde venise piatra, văzu
un şcolar mergând cu preceptorul de mână. Se duse întins
la ei, şi mai înainte ca preceptorul să-i ceară scuze pentru
năzdrăvănia copilului, Diogene îi şi dădu două palme
preceptorului, spunându-i:
— Eşti singurul răspunzător de acţiunile elevului tău!
Cineva l-a întrebat când e mai bine să te însori. Şi el
i-a
răspuns:
— Când eşti
tânăr c prea devreme, iar când eştibătrân e
prea târziu. Aşadar...
Diogcne se încălzea la soare în grădinile Corintului.
Alexandru cel Marc se aşeză in faţa lui şi-i spuse:
— Cerc-mi orice şi-ţi voi da. Iar Diogcne:
— Până una alta, dă-te la o parte din faţa soarelui,
deoarece îmi iei ceea ce chiar nu-mi poţi da.
Diogcne a fost întrebat care-i ora mai potrivită pentru a
mânca.
— Dacă eşti bogat - răspunse filosoful - mănânci când
vrei, dar dacă eşti sărac, când poţi.
Cineva l-a întrebat:
— Cum să mă răzbun pe duşmanii mei?
— Devenind mai virtuos decât ei - răspunse filosoful.
Benjamin Disraeli (1804-l881) - om politic englez.
A fosi de mai multe ori ministru. Când şi când,
înţelepciunea sa avea scânteieri caustice. Despre
adversarul său, Gladstone, spunea:
— Gladstone este un gentilom în sensul cel mai rău al
cuvântului; nu numai că ţine asul in manşetă ca să poată
înşela oricând, dar mai are şi tupeul să susţină că
Dumnezeu i l-a pus acolo!
Alexandre Dumas-tatăl (1802-l870) - romancier şi
dramaturg francez.
Cineva îi ceru într-o zi douăzeci

şi cinci de franci pentru înmormântarea unui biet uşier,
singur pe lume, mort în cea mai cumplită mizerie. Se ştie că
Dumas a luptat toată viaţa din cauza acestor „vulgari bani"
pentru a-şi crea o condiţie demnă de viaţă. Totuşi
totdeauna s-a arătat generos faţă de oricine ar fi apelat la
el. Scoţând o hârtie de o sută de franci, i-o întinse
individului care-i ceruse douăzeci şi cinci de franci,
spunându-i:
— N-am mărunt: prin urmare poţi înmormânta şi
patru uşieri, dacă vrei.
La succesul premierei Demimonde a lui Dumas-fiul,
cineva îi spuse lui Dumas-tatăl:
— Cred că şi dumitale ţi se datorează succesul piesei.
— De fapt, eu am cel mai mare merit.
— Nu inţeleg!
— Eu sunt autorul autorului, ce vrei mai mult?!
Alexandre Dumas-fiul lua masa la doctorul Gistal, o
celebritate medicală a timpului.
Când au trecut in salon, la cafea, doctorul Gistal s-a
apropiat de Dumas şi i-a spus:
— Din câte ştiu, ai un talent nemaipomenit de a
improviza versuri. Fă-mi plăcerea şi onorează-mi şi mic
albumul cu două-trei versuri.
Dumas nu pregetă, luă albumul şi scrise:
„De când doctorul Gistal
Are bolnavii in îngrijire

S-a golit chiar un spital
... Dar s-au umplut trei cimitire!"
Un critic literar maliţios il apostrofează într-o zj pe
autorul Damei cu camelii:
—..................................Domnule Dumas, ai început să
scrii absurdităţi: .................. Vid
dureros creat de momente de slăbiciune, etc., etc..." Ce
mai e si asta? Dacă e vid, cum poate fi totuşi dureros? E o
absurditate!
Calm, Dumas găseşte replica:
— Un exemplu că nu-i absurd ar putea fi şi acesta: pe
dumneata nu te-a durut niciodată capul? Iată un vid...
dureros!
Eleonora Duse (1858-l924) - artistă dramatică italiană.
Urmându-l pe tatăl ei, cu o companie de comedianţi de
mâna a doua, dintr-un oraş într-altul, Eleonora Duse a avut
o copilărie prea puţin fericită.
Fiind bine primită, mai multe zile, in gazdă, la o familie
toarte generoasă din Udine, la plecare, Eleonora, plângând,
îşi iasă păpuşa pe o sofa, spunând cu glas tare:
— Rămâi în casa asta minunată, măcar tu să fii
fericită...
La începtul carierei, Duse povestea că un director îi
propusese un angajament, cu o sumă derizorie. Citindu-i
nemulţumirea pe figură, directorul adăugă:
— în schimb, vă asigur şi o
reclamă zilnic în ziar.
— Asiguraţi-mi un prânz zilnic - îi răspunse Duse - şi
voi fi mai mulţumită.
în Dama cu camelii a lui Alexandre Dumas, la sfârşitul
actului al patrulea, Duse a reuşit să creeze un final din
inima şi mintea ei... în loc să leşine, când Armând îi aruncă
în faţă banii, ea protestează, e Indignată, suferă, se
lamentează, spunând de câteva ori „Armând!" cu inflexiuni
diverse.
Auzind-o, Giuseppe Verdi exclamă:
— Păcat că Traviata mea e gata. Dacă aş fi văzut-o pe
Duse înainte, interpretarea ei originală m-ar fi făcut să-mi
modific şi eu opera. O interpretare magistrală, de mare
artistă!
Albert Einstein (1879-l955) - fizician german.

Savantul Albert Einstein e

întrebat de colegul său de universitate, în ajun de
examene, dacă întrebările lui vor fi grele. Einstein îi
răspunde:
— Deloc, sunt identice cu cele de anul trecut. La care
colegul său, Oppenheimer, îl întrebă iar:
— Şi nu te temi că vei primi aceleaşi răspunsuri?
— Nu, afirmă Einstein, deoarece ştiinţa a progresat cu
paşi uriaşi în acest an!
Intâlnindu-l pe stradă pe Einstein, un prieten îl roagă să
treacă pe la el, dar să-i dea mai întâi un telefon.
— Notează-ţi-l, te rog, îl rugă prietenul: 24361.
— Nu-i nevoie, îi răspunse Einstein, e simplu de
reţinut: două duzini şi 19 la pătrat.
De multe ori, când Einstein ţinea o conferinţă, era

însoţit de şoferul său care părea să-şi asiste cu plăcere
stăpânul. Dar într-o zi izbucni pe neaşteptate:
— O repetaţi cam de mult conferinţa asta! Am învăţat-
o pe dinafară - îi spuse şoferul. Ba chiar aş putea-o ţine şi
eu.
— Nimic mai amuzant, - replică Einstein - mâine ţii
dumneata conferinţa şi eu te aştept în maşină, cu şapca de
şofer pe cap.
Ce-i drept, şoferul a spus ca un papagal perfect
conferinţa, dar când să plece, unul din noii asistenţi i-a pus
o întrebare destul de dificilă,

încărcată cu tot felul de formule algebrice. Deşi luat prin
surprindere, şoferul a avut un răspuns care nu părea
departe de humorul neaşteptat al lui Einstein, încât nimeni
nu s-a mirat prea mult.
— Dragul meu, soluţia este atât de simplă, încât vă voi
dovedi că şi şoferul meu va reuşi s-o rezolve. Şi in corpore
se duseră toţi direct la „şoferul" lui Einstein.
întrebat dacă energia atomică trebuie folosită numai în

scopuri paşnice, Einstein răspunse:
— Fireşte că în toate ocaziile subliniez că trebuie
folosită numai în scopuri paşnice. De altfel şi curentul
electric nu-i întrebuinţat numai pentru scaunul electric...
Albcrt Einstein se întoarce grăbit acasă. Dă de portar şi-
l întreabă:
— Spune-mi, te rog, unde stă profesorul Einstein?
— Dumneavoastră sunteţi profesorul Einstein - îi
răspunde nedumerit portarul.
— Atâta lucru mai ştiu şi eu. Am uitat însă la cc etaj
stau.
George Enescu (188l-l955) - compozitor, violonist,
pianist şi dirijor român.
Un prieten mai tânăr al marelui Enescu venea adesea la
el ca să-l roage să-i asculte muzica pe care o scrisese el.
Compoziţia acestuia era sub orice nivel, lipsită de inspiraţie.
Pe figura lui Enescu se citea

plictiseala şi în acelaşi timp stânjeneala de a-i mărturisi
prietenului că era lipsit de talent. Ghicind oarecum
gândurile lui Enescu, prietenul lui îi spuse:
— N-am alte păcate decât acesta de a scrie mereu
muzică...
— Aşa o fi - îi răspunse Enescu - dar dacă ai avea alte
păcate le-ai ispăşi singur, pe când astfel ar însemna să facă
publicul penitenţă.
Şi cu o glumă, marele geniu al muzicii îl lecui pe
prietenul lui de a se mai juca de-a compoziţia.
Fiind renumită modestia lui George Enescu, într-o
împrejurare, a fost întrebat de un oarecare:
— Maestre, sunteţi bogat?
Iar Enescu, fără a-i acorda prea mare importanţă, i-a
răspuns:
— Sunt bogat, fiindcă nu am gusturi extravagante.
Altădată, când se alia în vizită la familia Arghir din
Sinaia, l-a întrebat un. prieten, care ar fi idealul lui. Iar
Enescu i-a răspuns plin dc elan.
— Să fie ziua cât mai lungă, ca să pot sta la masa mea
de lucru cât mai mult.
George Enescu era invitat să dea un recital la Bacău. Pc
scenă, înainte de spectacol, prefectul, vrând să-l onoreze pe
maestru, s-a lansat într-un discurs care părea că nu se mai
sfârşeşte.
In scurtul răgaz în care oratorul

se răcorea cu un pahar de apă, Enescu, deşi răbdător din
fire, simţind freamătul de nelinişte din sală; interveni cu
delicateţe:
— Mă simt foarte onorat, domnule prefect, dar cum
verba volant şi ,jcripca" manent, permiteţi-mi să continui
eu...
Generos, cum l-a cunoscut o lume întreagă, Enescu a
acceptat să acompanieze la pian pe un violonist, elev al
său.
Dar, zărindu-l în sală, în primul rând, pe celebrul artist
Alfred Cortot, l-a invitat discret pe scenă, rugându-l să-i
întoarcă paginile partiturii. Acesta i s-a alăturat bucuros.
La sfârşitul' concertului, aplauze frenetice.
Dar a doua zi, într-un ziar, a apărut următoarea ştire:
„La concertul de aseară, păcat că rolurile au fost
schimbate. Enescu ar fi trebuit să cânte la vioară, dar a
acompaniat la pian, Cortot ar fi trebuit să cânte la pian, dar
întorcea paginile pentru Enescu, pe care ar fi trebuit să le
întoarcă tânărul violonist."
Esop (620-560 î.Ch.) - înţelept şi fabulist grec.
Esop a fost prins şi dus cu alţi sclavi la Efes. Toţi aeei
nefericiţi aveau să ducă câte o povară din cele necesare în
timpul călătoriei, astfel încât fiecare şi-a ales ceea ce a
crezut că ar fi mai uşor. Fiindcă Esop a ales un coş enorm cu
pâine, toţi l-au considerat un prost.
Dar la amiazi coşul devenise mai

uşor, după ce toţi îşi luaseră porţia lor de pâine, seara coşul
scăzu simţitor din greutate, iar a doua zi, după ce coşul se
goli, Esop şi—I puse pe cap ca să se apere de arşiţa soarelui,
în timp cc ceilalţi îşi cărau cu greu poverile, convinşi că se
pripiseră, când l-au socotit prost pe Esop.
Xantos îşi trimise sclavul Esop la un anume prieten; pe

stradă, Esop s-a întâlnit cu un magistrat care l-a întrebat
unde se duce. Esop care ştia că nu trebuia să divulge taina,
îi răspunse:
— Unde mă duc? Nici eu nu ştiu.
Fiindcă magistratului i s-a părut că răspunsul lui Esop
nu fusese respectuos, il trimise direct la închisoare. Dar
Esop n-a pierdut ocazia să-i strige:
— Ai văzut? Nu aveam oare dreptate să-ţi spun că nu
ştiam încotro mă duceam?
L-au întrebat cum de reuşea să fie atât de cinstit.

— Am făcut - răspunse Esop - exact contrariul de ceea
ce fac toţi ceilalţi.
într-o zi, stăpânul lui Esop, având oaspeţi la masă, îl

rugă pe sclavul său să cumpere ceea ce era mai bun în
piaţă. Şi la ora prânzului, nu se vedeau pe masă decât limbi,
pregătite în fel şi chip. Uimit, stăpânul lui Esop îl întrebă ce
rost avea toată povestea aceea. Iar

Esop îi răspunse:
— Te-am ascultat, aducând din piaţă ceea ce era mai
bun. Limba înseamnă viaţa civilizată, organul adevărului şi
al ştiinţei, suverana adunărilor politice, etc... etc...
— Ei bine - spuse Xantos - mâine îmi vei aduce ce e
mai rău în piaţă. Şi stăpânul lui Esop invită aceiaşi oaspeţi.
Dar a doua zi din nou limbi, pe masă, în alte sosuri şi alte
născociri. Xantos a vrut să ştie de astă dată care ar mai fi
putut fi răspunsul lui Esop. Şi el i-a răspuns:
— Mai rea ca limba nu poate fi nimic pe lume. Ea e
cauza tuturor gâlcevilor, a duşmăniilor, ba chiar a
războaielor, etc...
Armando Falconi (187l-l951) - actor italian.

Cândva, mania dichisitului i-a jucat festa lui Armando
Falconi. Se afla la Santos, în Brazilia, şi cum nu era în
fonduri, acceptă, la un han, o cameră cu alţi doi indivizi.
Mai înainte de a se duce la culcare, el atrase atenţia
hangiului să-i perie şi să-i calce hainele cu care avea să
joace a doua zi la teatru. Nici nu se crăpase bine de ziuă,
când Falconi văzu pe cineva intrând

în cameră, grijuliu, luând de pe scaune două rânduri de
haine şi vrând să se retragă. Când străinul era chiar în
dreptul uşii, Falconi îi atrase atenţia:
— Ia-le, te rog, şi pe ale mele! - şi-i indică locul unde le
pusese.
Respectivul rămase mai întâi încremenit în dreptul uşii,
apoi, şovăitor, le luă şi pe acelea, spunând:
— Da, aveţi dreptate, le uitasem tocmai pe ale
dumneavoastră. Dimineaţă, la cafeaua cu lapte, toţi
discutau la mese de un hoţ dibaci care furase în timpul
nopţii hainele tuturor călătorilor.
Armando Falconi juca în străinătate Romeo şi Julieta. îl

interpreta pe Mercuzio. Tocmai când trebuia să-i
povestească lui Romeo despre Regina Viselor, uită cu
desăvârşire rolul. Contând pe faptul că portughezii nu prea
ştiau italiana, îi şopti partenerului, adică lui Romeo:
— Nu mai ştiu un cuvânt. Salvcază-mă. Voi spune ceva
din Regele Lear. Abia stăpânindu-şi râsul, interpretul lui
Romeo îi răspundea cu replici din Visul unei nopţi de vară.
Julieta era singura care nu lua parte la hazul dintre ei
doi, fiind o actriţă foarte conştiincioasă. Dimpotrivă,
sărmana, cu greu reuşea să-şi recite corect partea ei,
nefiind nici o legătură intre ce spunea ea şi ce răspundeau
Romeo şi Mercuzio.
A doua zi, când a citit însă că

una din cele mai strălucitoare scene a fost aceea dintre
Romeo şi Mercuzio, i-a trecut orice supărare.
Carlo Boschi Farinelli (1705-l782) - artist liric italian.

Celebrul cântăreţ napolitan interpreta rolul unui
prizonier, dintr-o melodramă. Rolul tiranului ii fusese dat
unui actor nou care nu-l mai auzise până atunci cântând pe
Farinelli.
în timp ce Farinelli îşi interpreta rolul, cu vocea lui caldă
şi impresionantă, actorul nou care-l interpreta pe tiran se
lăsă atât de emoţionat de glasul acela duios, încât uitând cu
desăvârşire că joacă rolul tiranului, îl cuprinse în braţe pe
Farinelli şi exclamă:
— Cum poţi să fii tiran cu fiinţa care cântă atât de
dumnezeieşte?
Vrăjită şi sala, luă parte la acea emoţie puternică, şi
aplaudă frenetic.
Fenelon (Francois de Salignac de la Mothe)
(165l-l715) - scriitor francez.
Fenelon era renumit pentru modestia lui. într-o zi, un
prieten ¡1 întrebă de ce nu merge niciodată cu trăsura.
— Dar e foarte simplu, dragul meu - îi răspunse
scriitorul. Mi-ar fi totdeauna teamă să nu cumva să
întâlnesc un pieton care să valoreze mai mult decât mine.
Ferdinand al II-lea de Bourbon

(1810-l859) - rege al Celor Două Sicilii.
Regele Ferdinand avea obiceiul să afirme că miniştrii
ajung la un moment dat un rău necesar.
— Ei sunt întocmai ca ochelarii, care devin o mare
plictiseală, dar care te ajută să vezi când cu proprii tăi ochi
nu mai eşti în stare.
Infatuat de puterea lui, regele Neapolelui şi al Celor
Două Sicilii, obişnuia să spună astfel diplomaţilor din jurul
lui, care-i descriau izolarea regatului, prevăzând un viilor
sumbru.
— Regatul meu e protejat trei sferturi de apă sărată şi
un sfert de apă sfinţită, deci nu am dc ce să mă tem.
El făcea aluzie la faptul că era înconjurat pe trei părţi de
mare şi în nord de Statul Papal.
Paolo Ferrari (1822-l889) - comediograf italian.
Când compunea comediile sale, avea obiceiul să scrie în
picioare, în faţa unui pupitru înalt, aidoma unui amvon.
Explicând prietenilor curioşi de ce îşi alesese acest mod de
a scrie, spuse:
— Stând în picioare, in timp ce-mi scriu comediile, evit
să adorm, înainte de a adormi publicul.
Octave Feuillet (182l-l890) - scriitor francez.
La o petrecere dată de un bun prieten, cu ocazia
îngropării celibatului şi a apropiatei sale căsătorii, ridicând
paharul de şampanie, spuse:
— Nu degeaba se spune că
nevasta este jumătatea bărbatului, deoarece un bărbat
însurat nu este mai mult decât o jumătate dc bărbat!
Scriitorul obişnuia să ia ouă proaspete de la un ţăran.
Intr-o dimineaţă îl găsi nespus de trist. întrebându-l cc se
întâmplase, ţăranul i-a spus:
— Mi-a murit vaca.
— Ei bine, dar nici la moartea soţiei dumitale nu
păreai atât de abătut. Nu te înţeleg - îi răspunse Feuillet.
— Şi totuşi, e simplu: când mi-a murit nevasta, au
venit atâţia să-mi propună tot felul de femei cu care să mă
căsătoresc... s-o înlocuiesc. Pe când acum, că mi-a murit
vaca, n-a venit nimeni la mine, nici măcar cu o coadă de
vacă să mă consoleze...
Georges Feydeau (1862-l921) - dramaturg francez.
Aflându-se într-o zi într-un han, renumit prin cafeaua
mizerabilă pe care obişnuia s-o servească hangiul, chemă
de o parte pe hangiţă şi o întrebă:
— Spune-mi, frumoasă hangiţă, ai cicoare în cămară?
— Desigur - răspunse hangiţa, fără a înţelege bine
întrebarea.
— Multe pachete?
— Vreo treizeci - răspunse ea cu francheţe.
— Adu-mi-le pe toate aici, te rog, ii ceru Feydeau.
Hangiţa îi făcu pe plac.
— Este abosult tot cc aveai în cămară?
—Absolut tot.
— Ei bine, atunci, fii bună şi fă-mi o cafea - îi ceru
Feydeau, care avea o poftă nemaipomenită de o cafea
bună.
Într-o zi, luându-i un interviu, un jurnalist îl întrebă,

între altele, dacă era greu de scris un vaudeville.
— Absolut deloc - îi răspunse Feydeau. Iei cea mai
tragică situaţie cu putinţă şi-i scoţi în relief partea grotescă.
Nu există tragedie să nu aibă şi o latură comică. Iată de ce,
în genere, autorii de comedii sunt mai totdeauna trişti.
Într-o seară, când să iasă dintr-o cafenea, un individ, nu
prea rău îmbrăcat, îl opreşte pe Feydeau să-i ceară un
ajutor:
— Domnule, fie-vă milă de un biet om. Am avut o
slujbă grozavă şi am pierdut-o.
— Se prea poate, dar nu sunt eu cel ce a găsit-o -
răspunse sarcastic Feydeau şi trecu mai departe.
Într -un salon se vorbea de opere de binefacere.
— Eu - spunea un bătrân, faimos pentru avariţia lui -
de îndată ce un cerşetor îmi cere de pomană, îmi şi vâr
mâna în buzunar...
— Păcat însă - îl întrerupse Feydeau - că uitaţi s-o mai
scoateţi.
Un financiar fără scrupule, extraordinar de bogat,
trecea prin faţa cafenelei unde Feydeau stătea la o masă cu
un bun prieten. Când îl văzu trecând

pe bogătaş, prietenul îi spuse lui Feydeau:
— Eu aş fi mulţumit să posed numai ceea ce a furat
omul ăsta!
— Fără să-ţi dai seama că l-ai lăsa pe drumuri.
Un impresar teatral primise într-o zi o scrisoare foarte
insultătoare: porc, bestie, infam şi alte insulte care îl
scoaseră din sărite.^ I se păru că recunoaşte în scrisoare
caligrafia lui Feydeau. înfuriat la culme, erupe în casa
autorului dramatic, cerându-i socoteală de insultele din
scrisoare. Cu calm, Feydeau îi răspunde:
— Dragul meu, în primul rând, nu e caligrafia mea şi te
poţi uşor convinge; în al doilea rând, nu sunt singurul om
care să te cunoască atât de bine...
Filip, regele Macedoniei (382-336 î.Ch.) - tatăl lui
Alexandru Macedon.
Căzând odată jos şi văzând în praf propria amprentă a
trupului, Filip exclamă:
— Ce puţin spaţiu ocupăm pe acest pământ, în
nemărginirea Universului!
într-o zi se prezentă în faţa regelui Filip al Macedoniei
un cerşetor care-i spuse că trebuia să-l ajute, deoarece erau
rude. Surprins, regele îi întrebă:
— Suntem oare înrudiţi?
—Desigur, fiindcă sunt fratele

tău, dacă te gândeşti la Adam. Dar moştenirea a fost
împărţită prost. Ţie prea mult, mie prea puţin.
— Ai dreptate - îi răspunse regele, dându-i o monedă
de aur. Doar atât ţi se cuvine din moştenire, din moment ce
mă aştept să vină şi ceilalţi nenumăraţi fraţi, risipiţi în
lumea întreagă, care să-şi ceară ca şi tine drepturile la
moştenire.
Gustave Flaubert (182l-l880) - romancier francez.
într-o zi, Flaubert îl întâlni pe Théophile Gautier şi-i
spuse:
— Sunt pe punctul de a termina romanul Madame
Bovary. îmi lipsesc doar vreo zece-douăsprezece pagini; am
totuşi cadenţa fiecărui period. în şase-şapte luni sunt gata.
Gautier nu a înţeles niciodată această trudă laborioasă
a formei la Flaubert, de aceea mai glumea câteodată în
societate, spunând:
— Bietul tânăr, are remuşcări că în Madame Bovary a
lăsat două genitive, unul după altul, „o coroană de flori de
portocal". S-a frământat mult, dar şi-a dat seama că nu are
altă soluţie.
Alexandre Dumas spunea în legătură cu constanta
preocupare a lui Flaubert pentru perfecţiunea stilului:
— Flaubert e un uriaş care e în stare să doboare
copacii dintr-o pădure întreagă, ca să facă o perfectă cutie
de chibrituri!
Vorbind despre Octave Feuillet, Flaubert nu era prea

încântat de elogiile exagerate pe care acesta le aducea
femeilor în scrierile lui. De aceea, într-o zi Flaubert îi spuse
unui prieten comun:
— După mine, elogiile lui Feuillet faţă de femei
dovedesc contrariul. Şi anume, că nu iubeşte femeile,
deoarece majoritatea romancierilor născocesc despre ele
tot felul de poveşti care ne fac să suferim, iubirea
adevărată incluzând suferinţa. In fond, şi mama îşi adoră
pruncul care a făcut-o să sufere atât de mult...
Pe un volum Madame Bovary, dedicat unei bune
prietene, Gustave Flaubert i-a scris următoarea frază:
„Iubirea e aidoma spectacolului de operă: deşi uneori te
mai şi plictiseşte, revii totuşi şi—I asculţi din nou"...
(Bernard Le Bovier de) Fontenelle (1657-l757) - scriitor
şi filosof francez.
într-o seară de iarnă, pe un ger cumplit, Fontenelle era
invitat împreună cu mai mulţi prieteni, acasă la un tânăr
poet care dorea să le citească primele lui încercări literare.
— Ce părere aveţi? - îl întreabă poetul pe Fontenelle,
după ce-şi termină declamarea propriilor versuri.
— Dumnezeule! - exclamă Fontenelle - nu pot spune
decât că dacă tu ai fi pus mai mult foc în versurile tale sau
dacă le-ai fi aruncat pe ele în foc, nu am mai îngheţa acum
de frig...
Un critic îi spuse într-o zi lui

Fontencllc:
— Dacă aş avea fineţea spiritului şi talentul
dumneavoatră, aş aşterne pagini întregi, elogiindu-vă
scrierile..
— Cu talent sau fără, cu fineţe sau fără, elogiază-mă,
cloi'iază-mă, nu şovăi... - îi răspunse Fontenclle.
Voltaire îi ceru lui Fontenelle părerea asupra tragediei
lui, Mahomet, şi Fontenclle îi răspunse:
— E înfiorător de frumos, Mahomet-u\ dumitale:
Fiind de faţă un alt prieten de-al lui Fontenelle,
interveni cu o întrebare:
— Fontenelle, spune-mi cum de ai reuşit să fii
înconjurat dc atâţia prieteni, totdeauna?
— Graţie a două axiome: „totul e posibil" şi „oricine
poate avea dreptate" - îi răspunse râzând Fontenelle.
într-o zi, abatele Régnier, făcând o colectă la Academie,
trecând prin faţa preşedintelui Rose, faimos pentru avariţia
lui, îi ceru, distrat, încă o dată măcar un scud, deoarece nu
observase când preşedintele lăsase să cadă moneda în
pălăria lui.
— Ţi-am dat exact un scud - spuse preşedintele Rose.
— Eu vă cred - spuse abatele Régnier, dar nu l-am
văzut.
— Eu l-am văzut, dar nu-mi vine să cred - răspunse
iute Fontenelle care era lângă preşedinte.
Casanova, celebrul aventurier,

se prezentă într-o zi la marele filosof Fontenclle, spunându-
i că venise din Italia anume ca să-l cunoască. La care
Fontenelle, care avea 93 de ani, îi răspunse maliţios:
— Te cred, dar m-ai lăsat să aştept, nu glumă...
Fontenelle avea nouăzeci şi cinci de ani când întâlni pe
stradă pe o veche prietenă. Aceasta, în loc dc „bună ziua",
glumi astfel:
— Ne-a uitat moartea pe noi doi, Fontenclle...
— Taci din gură, că e în stare să te audă, draga mea!
Când Fontenelle era pe patul de moarte, spuse:

— Era timpul să mă retrag, începeam să văd lucrurile
prea clar, prea real, întocmai cum sunt ele în realitate...
Şi un prieten, ca să schimbe subiectul, interveni:
— Şi cum o mai duci în ultima vreme?
— N-o mai duc! Sunt pe ducă! - răspunse Fontenelle
spiritual şi lucid până la urmă.
Abatele Régnier, prietenul lui Fontenelle, o întâlni în
casa acestuia pe ducesa de Maine care le puse pe
neaşteptate o întrebare foarte ciudată:
— Ce diferenţă este între pendula din salon şi mine?
În siderarea generală, abatele găsi, în sfârşit, o scăpare:
— în timp ce pendula ne aminteşte cum trec orele,
dumneavoastră ne faceţi să le uităm.
Un bogătaş îi arătă odată lui

Fontenelle colecţia lui foarte preţioasă de bijuterii.
— îţi mulţumesc foarte mult, - îi spuse filosoful -
mulţumesc că vrei să împărţi cu mine bucuria şi emoţia
acestor splendide bijuterii.
— Cum aşa? Dar eu nu am spus să le împart cu
dumneata!
— Dar nu-i aşa că mi le arăţi? Că mă laşi să le admir?
Iar dumneata, dragul meu, ce altceva poţi face, decât să le
priveşti şi să le admiri?
Bogătaşul zâmbi liniştit, pricepând, în fine, fineţea
filosofici lui Fontenelle.
Fontenelle era peste măsură de delicat, când făcea un
bine cuiva. Odată, un prieten căruia îi făcuse un serviciu,
veni să-i mulţumească.
— îţi aminteşti că mi-ai promis că te vei interesa
pentru mine de situaţia aceea?
— Ah, scuză-mă, dar am uitat! - răspunse cu un aer
distrat Fontenelle.
— Ba nu ai uitat deloc, am obţinut ceea ce voiam să
obţin si am venit să-ţi mulţumesc.
— într-adevăr, nu am uitat ce m-ai rugat, dar am uitat
că am făcut ce m-ai rugat - răspunse cu modestie
Fontenclle.
Jean-Louis Forain (1852-l931) - pictor, gravor şi carica-
turist francez.
Forain se simţea foarte rău.

Chemă un medic. Deşi medicul îşi dădea seama că situaţia e
gravă, n-a vrut să-şi deprime pacientul, şi de aceea spunea:
— Prin urmare, pulsul e bun, inima funcţionează
perfect, uspiraţia normală, febra pare că cedează...
Dar Forain îl întrerupse, deoarece el prevedea sfârşitul:
— Cu atât mai bine, înseamnă că voi muri perfect
sănătos, » rea cc nu oricui i se întâmplă!
68

ANECDOTE DESPRE MARI

PERSONALITĂŢI
69
Joseph Fouche (duce de Otranto) (1759-l820) - om po-

litic francez. Şeful suprem al poliţiei pe vremea
Directoratului şi a lui Napoleon.
La o masă de mare gală, dată de Napoleon pentru a
sărbători căsătoria lui cu arhiducesa Marie-Louise, vrând să
—I pună pe Fouche" intr-o situaţie penibilă, deoarece îl ura
pe măsură ce-şi dădea seama că avea nevoie de el,
împăratul îl întrebă cu brutalitate, faţă dc toată lumea:
— E adevărat, Fouch6, că ai votat pentru moartea lui
Ludovic al XVI-lca, unchiul împărătesei de lângă mine?
Impasibil ca totdeauna, Fouche" îi răspunse:
— E foarte adevărat, Majestatc, ba chiar e primul real
serviciu pe care l-am adus Majcstăţii Voastre Imperiale.
Când au apărui pretinsele Memorii ale lui Fouche,
evident compilate de o mână străină, Heinrich Heince
comentă astfel:
— Fouchet renumit pentru falsitatea caracterului său,
a împins această falsitate până la publicarea post-mortem a
unor false memorii.
Anatole France (Anatole Franţois Thibault)
(1844-l924) - scriitor francez.
In mediul familiar arăta atâta modestie şi simplitate,
încât adeseori personalul de serviciu depăşea limitele,
arătându-se chiar fără respect. Odată, unul din slujitorii săi
se exprimă astfel in faţa pictorului

Van Dongcn: „- Mă mir cum se face atâta vâlvă in jurul
domnului France! După părerea mea, e un om foarte
simplu, şi nici nu parc prea deştept!"
Între Anatole France şi Rodin era o falsă prietenie, dar o
sinceră admiraţie reciprocă. De câte ori se întâlneau. Rodin
spunea:
— Dragul meu France, în curând voi avea plăcerea să-
ţi fac bustul!
Iar Anatole France nu uita să-i răspundă:
— Maestre Rodin, în curând voi scrie o splendidă
biografie a dumitale!
Bustul lui Anatole France n-a fost făcut niciodată şi nici
biografia lui Rodin n-a fost scrisă dc France.
Într-o zi, pe un ger năprasnic, academicienii stăteau în

jurul unui şemineu, când intră Paul Bourget, cu un aer
foarte trist.
— Ce s-a întâmplat? - îl întrebară prietenii.
— Un bun prieten e bolnav şi suferă cumplit.
După o clipă adăugă:
— Şi totuşi îl invidiez.
Şi începu elogiul suferinţei, în timp ce se aşeză şi el
lângă foc. Se înflăcărară într-atât, in elogierea sublimului
suferinţei, încât Anatole France, care-l ascultase cu atenţie,
îl întrerupse brusc:
— Dragul meu Bourget, te-ai

înfierbântat atât în celebrarea suferinţei, încât nu-ţi mai dai
seama că ţi-au luat foc pantofii!.
Fiind ajunul Anului Nou, Anatole France cumpără mai

multe daruri într-un magazin, lăsând respectivele adrese,
unde aveau să fie trimise, cu cartea sa de vizită.
— Fiind vorba dc cadouri, - spuse vânzătoarea - voi
avea grijă să şterg toate preţurile.
— Dimpotrivă, poate e mai bine să adăugaţi câte un
zero sau mai multe, la fiecare din ele, - sugeră France, fără
glumă.
Francisc I (1494-l547) - rege al Franţei.
Francisc I obişnuia să se exprime astfel în legătură cu
primirea generalilor victorioşi, la curte:
— în prima zi sunt primiţi ca adevăraţi regi, în a doua
ca principi, iar din a treia zi, abia abia ca simpli soldaţi...
păcat!
Francisc I ţinea să ofere o misiune de mare încredere
unui tânăr valoros pc care-l aprecia foarte mult.
— Dumneata eşti nobil, nu-i aşa? - îl întrebă pe tânăr.
— Sire - îi răspunse tânărul - din câte ştiu, în Arca lui
Noe erau trei fraţi, dar nu-mi mai amintesc exact din care
anume din cei trei descind.
Toţi generalii lui Francisc I s-au opus ideii de a ataca
trupele spaniole la Marignano. Regele, neavând nici un
argument convingător, rosti

inspiratele cuvinte, devenite faimoase:
— Cine mă iubeşte, mă urmează!
De îndată ce Francisc I a fost dus, în cortul viceregelui
de Napoli, ca prizonier, mai înainte de a-şi bandaja rănile a
cerut să-i scrie câteva cuvinte mamei sale, rămase apoi
celebre: ..Doamnă, totul e pierdut, în afară de onoare!"
Când Triboulet, bufonul regelui Francisc 1, a aflat dc
intenţia lui Carol Quintul, duşmanul înverşunat al regelui
Franţei, de a se duce în Flandra trecând prin Franţa, se
exprimă astfel în prezenţa lui Francisc:
— Dacă într-adevăr Carol Quintul îndrăzneşte să vină
în Franţa, îi cedez imediat scufia mea dc nebun!
— Şi dacă eu - spuse regele - l-aş lăsa să treacă?
— Atunci scufia de nebun vi se cuvine vouă,
Majestate! -răspunse Triboulet.
Francisc I l-a invitat la Curtea lui pe Leonardo da Vinci.
Dar cum pictorul a căzut la pat din primele zile ale sosirii lui
în Franţa, regele venea zilnic să-l viziteze, spre uimirea
curtenilor, invidioşi că regele lor dădea prea multă atenţie
acelui străin. Dar regele le-a răspuns:
-Domnii mei, nobili ca voi pot crea zilnic, dacă vreau,
dar unul ca Leonardo, n-aş fi în stare toată viaţa...
Cesar Franck (1822-l890) - compozitor şi organist
francez.
Criticii vremii şi-au revărsat tot

dispreţul faţă de Simfonia în re minor a lui C6sar Franck. Un
profesor de la conservator striga scandalizat: „Asta e o
simfonie? La Haydn sau la Beethoven s-a mai pomenit
vreodată un corn englez?"
Dar Gounod, autorul operei Faust, i-a răspuns:
— Este tipica afirmaţie a neputinţei absolute, împinsă
până la dogmă!
Francois, duce de Guise (1519-l563) - căpitan francez.
Printre oamenii ducelui de Guise care combăteau
protestantismul, se strecură şi un fanatic care venise
anume ca să-l ucidă pe duce. Aflând despre intenţiile
acestuia, îl chemă în faţa lui şi-l întrebă de cc vrea să-l ucidă
şi dacă vreodată el, ducele, îi făcuse vreo nedreptate.
— Nu - răspunse asasinul - nu mi-aţi făcut niciodată
vreo nedreptate! Vreau să vă ucid pur şi simplu pentru că
sunteţi cel mai mare duşman al religiei mele.
— Dacă religia ta - îi răspunse ducele spiritual - tc
îndeamnă să-ţi ucizi aproapele, religia mea mă îndeamnă să
te iert.
Şi spre consternarea asasinului şi a tuturor, îl lăsă liber
pe acel fanatic protestant.
Benjamin Franklin (1706-l790) - om politic, filosof şi om
de ştiinţă american.
Între multiplele lui activităţi, Franklin deschisese o
librărie. Într-o zi intră un client care ceru o anume carte
rară. Vânzătoarea i-o găsi şi i-o

dădu.
— Cât costă? întrebă clientul.
— Un dolar - răspunse vânzătoarea.
Clientul, crezând că va obţine un preţ mai mic, dacă va
vorbi cu proprietarul, o rugă pe vânzătoare să-l cheme. Dar
Franklin ii ceru un dolar şi jumătate. La care clientul rămase
uimit:
— Dar vânzătoarea mi-a spus un dolar!
— Da, dar cum m-aţi deranjat şi pe mine, proprietarul,
vă cer un dolar şi jumătate.
Clientul insistă să plătească preţul cerut de vânzătoare,
deoarece ţinea mult să aibă cartea aceea. Dar Franklin îi
răspunse:
— Dumneata plăteşti doi dolari, dacă doreşti cartea.
— Dar acum o clipă n-aţi spus un dolar şi jumătate?
— Da, dar dumneata mi-ai răpit timpul meu preţios şi
cum ştii că noi americanii avem dictonul că „timpul costă
bani", îmi vei da doi dolari!
Buimăcit, clientul numără iute doi dolari şi fugi din
librărie cu cartea sub braţ, ca să nu mai audă alte
raţionamente originale din partea acelui librar sui generis.
Franklin era un om foarte practic, în afara speculaţiilor
abstracte ale filosofici. într-o zi, în Italia, în faţa unei
inscripţii antice, exclamă:
— In locul acestei inscripţii

încâlcite, aş prefera reţeta clară a adevăratului parmezan
italian!
Un sceptic, privind un balon aerostatic îl întrebă pe
descoperitorul paratrăsnetului:
— La cc poate servi această jucărie inutilă?! Iar
Franklin ii răspunse:
— La ce serveşte un prunc abia născut?
Leopoldo Fregoli (1867-l936) - actor italian.
In vreme ce, într-un teatru din Bologna, Fregoli avea un
succes după altul, un bun prieten al său, care conducea un
circ tot în Bologna, în ciuda faptului că oferea spectacole
interesante, nu prea vedea îmbulzindu-sc publicul.
— Anunţă, dragul meu, îi vorbi Fregoli, că mâine eu
voi lua masa în cuşca leilor.
Şi a doua seară, cc-i drept, după trei pahare de coniac,
Iregoli intră într-o cuşcă unde erau trei lei. Publicul aplauda
frenetic.
— începe să mănânci - îi suflă îmblânzitorul.
Exasperat, Fregoli îi răspunse:
— Mi-a pierit pofta. Aş vrea să tc văd în locul meu.
— Ori iei masa dumneata, ori leii.
De frică, Fregoli începu să mănânce şi mai ales să dea
peste cap alte pahare de coniac puse anume. Prinzând
curaj, începu să stropească cu coniac pe unul dintre lei.
Când era gata să
72

72
73
sară asupra actorului, îmblânzitorul interveni la timp şi
Fregoli se strecură afară din cuşcă.
— Bravo! e prima dată că intri într-o cuşcă cu lei? îl
întrebă mai târziu îmblânzitorul.
— Nu! - strigă Fregoli. Este ultima!
Friedrich I de Prusia (1657-l713) - regele Prusiei.
Friedrich I s-a dus într-o zi să viziteze o şcoală. Spre
mirarea lui, profesorul nu se emoţiona deloc, continuându-
şi liniştit lecţia, fără a-l onora pe rege nici cu o privire
măcar.
La sfârşitul lecţiei, după ce toţi elevii ieşiseră din clasă,
profesorul făcu o plecăciune până la pământ regelui, apoi
spuse:
— Majestate, sper că m-aţi iertat că nu v-am primit cu
reverenţa cuvenită, dar am făcut-o din cauza elevilor mei.
Dacă ei ar descoperi că în regat există un om mai important
decât mine, învăţătorul lor, nu i-aş mai -putea ţine în frâu şi
nu m-ar mai respecta.
Regele zâmbi şi-i strânse mâna.
Marele Friedrich I de Prusia, cu o zi înainte de bătălia
de la Rosbach, îi spuse celui mai apropiat general al său:
— Iţi mărturisesc că dacă pierd lupta asta, nici nu
vreau să mai aud de tron şi nici de vreun alt război. Mă
retrag la Veneţia şi mă dedic medicinii!
— Deci tot asasin, Majestate!
72
Friedrich al II-Iea (cel Mare) (1712-l786) - regele Prusiei.

Friedrich cel Mare, vizitând noile provincii din Silezia,
nimeri într-o mănăstire de călugări foarte săraci, dar unde a
fost primit cu toate onorurile cuvenite. Regele, dorind, la
rândul său, să răspundă la amabilitatea cu care fusese
primit, îl întrebă pe stareţ ce anume ar dori. Stareţul nu-i
ceru altceva decât permisiunea de a călugări în fiecare an
doi novici.
Regele consimţi, ba chiar adăugă că avea să trimită el
doi novici stareţului, dar făcându-i cu ochiul generalului de
lângă el, îi şopti că avea să-i trimită doi măgari în loc de doi
novici.
Un călugăr prinse din zbor şoaptele regelui şi le repetă
imediat stareţului. Stareţul, in clipa când să-şi ia rămas bun
de la Friedrich cel Mare, ţinu să specifice:
— Celor doi novici trimişi de Majcstatea Voastră îmi
voi îngădui să le dau numele Majestăţii Voastre şi al fratelui
Vostru.
Friedrich înţelese că stareţul reuşise să-i afle intenţiile,
şi-l lăsi să călugărească oricâţi novici ar fi vrut el şi nu-i mai
trimise nici un măgar.
Când Benjamin Franklin se duse la regele Prusiei,
Friedrich cel Mare, să-i ceară ajutoare pentru America,
regele ¡1 întrebă:
— în ce fel ai întrebuinţa dumneata banii, dacă ţi-i i-aş
da?
72
Franklin îi răspunse:
— I-aş întrebuinţa pentru cucerirea libertăţii,
privilegiul
firesc al oamenilor.
După o clipă de gândire, regele îi răspunse:
— Nu pot să vă dau nici un ajutor: Fiind rege şi fiu de
rege nu se cuvine să aduc tocmai eu prejudicii meseriei!
Frederic al II-lea, regele Prusiei, îl vizită intr-o zi pe un
îngâmfat şi prea elegant conte, renumit pentru prostia şi
incultura lui. întrând intr-o cameră unde se afla o infinitate
de peruci, nu se putu abţine să nu exclame:
— Ce de peruci pentru un om fără cap!
Jean Gabin (1904-l976) - actor francez.

După o marc deziluzie amoroasă, a exclamat abătut:
— Femeile sunt ca ciupercile; numai când e prea târziu
îţi dai seama dacă sunt bune sau veninoase!
Galileo Galilei (1564-l642) - om de ştiinţă italian.
Un răspuns foarte original i-a dat Galileo Galilei, când
era bătrân, unui elev al lui care l-a întrebat câţi ani are.
— Opt sau zece.
în faţa uimirii celui ce 1 întrebase, Galilei adaugă:
— Mă refer la anii pe care bănuiesc că i-aş mai avea de
trăit, deoarece anii care au trecut nu mai au nici o valoare,
întocmai ca banii deja cheltuiţi.
David Garrick (1717-l779) - actor englez.
Un medic londonez, un oarecare doctor Hillc, a scris o
comedie, lamentabil fluierată in seara premierei.
Garrick se exprimă cu următoarele cuvinte:
— Fără îndoială că Hillc este un mare medic şi un mare
comediograf. Doar că scrie ca un medic comedii care sunt
adevărate somnifere şi e un comediograf când îşi vizitează

bolnavii, deoarece vizitele lui sunt o adevărată comedie!
Garrick era solicitat de prietenii lui cu vază, cu intenţia
de a-l face să admită să fie deputat la Camera Comunelor.
— Prefer - le răspunse Garrick - să recit frazele pline
de sens dintr-o mare tragedie în teatrul meu, decât frazele
stercotipe, lipsite de sens, în Camera deputaţilor.
Gaston duce d'Orleans (1608-l666) - al treilea fiu al lui
Hernie al IV-lea.
Printre curtenii lui avea pe abatele de La Riviere, care
nu se dădea înlături de la nimic, pentru a dobândi gradul de
cardinal la care aspira. S-ar fi aliat chiar şi cu duşmanii
protectorului său, ducele d'Orleans.
Ducele, fiind la curent cu comportamentul lui La
Riviere, discutând în prezenţa lui despre valoarea
individuală a personajelor dc atunci, spuse:
— în ceea ce mă priveşte, nimeni mai bine decât la
Riviere nu poate şti cât valorez, dat fiind că până acum m-a
vândut dc mai multe ori.
Théophile Gautier (181l-l872) - scriitor francez.
între prieteni, Gautier discuta despre cărţi, despre
pictori cu o profunzime critică net superioară tonului
rezervat şi concesiv pe care-l avea când scria câte un
articol. Cineva il întrebă:
— Care e explicaţia că nu scrieţi pe tonul cu care
discutaţi artă şi literatură?
— Vă voi răspunde tuturor printr-o povestioară. Cu

câtva timp în urmă, directorul ziarului la care scriu,
Walewsky, mă chemă şi-mi spuse cam acelaşi lucru ca şi
voi: „Nu mai vreau indulgenţă faţă de nimeni. Articolele
dumitale sunt prea reţinute, prea dulcege, în fine, nu
interesează deloc publicul." Foarte bine - i-am răspuns eu.
Chiar de mâine seară voi căuta să fiu foarte incisiv, când voi
scrie articolul după premiera comediei lui X -prieten bun
de-al directorului. La care el ripostă: „Uite ce e, Gautier,
mai amân-o cu severitatea, până-ţi voi spune eu, eventual
pe săptămâna viitoare". Şi de atunci, dragii mei, aştept să-
mi spună directorul de când pot începe a deveni incisiv...
Prietenii lui Gautier înţeleseră motivul diferenţei între
tonul discuţiilor lui Gautier şi articolele sale.
Gautier adesea făcea uz şi de zece neologisme sau
cuvinte foarte rare pe câte o pagină, spunând:
— Ascultaţi-mă pe mine, că eu cunosc cititorii, tocmai
pasajele pc care nu le vor pricepe le vor lăuda mai cu
entuziasm.
Adesea îi spunea lui Léon Gozlan, scriitor şi ziarist din
vremea lui:
— Dragul meu, tu eşti un talent tăiat pe prea multe
faţete, atât de multe încât nu le mai poţi urmări pe toate...
Despre Balzac afirma: „Balzac toarce romane după
romane,
la picioarele creditorilor".
Pe Renan îl considera „cel mai blând dintre oamenii

cruzi" Iar pe Alfred de Vigny că este „o minunată extindere
dc
voce".
Ca preşedinte al Societăţii Autorilor, foarte des Léon
Gozlan îşi prezenta demisia, ca după scurt timp să revină
asupra hotărârii luate.
După moartea lui, Gautier se exprimă astfel:
— Bietul Gozlan, de astă dată şi—a dat demisia de la
viaţă, şi, din păcate, în situaţia asta nu mai are nici o şansă
de a şi-o retrage...
George I (1660-l727) - regele Angliei.
Fiind foarte gelos pe soţia sa, regina Sofia, bănuind că-l
insala, dădu ordin să fie închisă într-un turn. Căindu-se
după câtva timp, îi trimise vorbă că era gata s-o ierte. Dar
regina Sofia, plină de demnitate, îi răspunse printr-un bilet,
următoarele: „Nu admit nici un fel de împăcare. Dacă eu nu
V-am fost credincioasă, nu merit iertarea Voastră, iar dacă
Voi m-aţi acuzat, eu fiind inocentă, Voi sunteţi nedemn de
mine".
André Gide (1869-l951) - scriitor francez.
Poet şi dramaturg, nu prea galant cu sexul frumos,
ironizând continuu pe doamnele din înalta societate care
vorbeau mai des decât se cuvenea despre operele lor de
binefacere, André Gide era încântat să redea o parte dintr-
o frază rostită de o asemenea doamnă: „Un lucru e clar,
domnule Gide, că dacă aş renunţa la servitorii mei, nu mi-ar

mai rămâne timp să tricotez pentru copiii săraci."
Luca Giordano (1632-l705) - pictor italian.
în timp ce Luca Giordano se afla la Florenţa, un pictor
mediocru, invidios pe talentul lui, îl rugă pe un prieten de al
său, poet, să scrie o satiră feroce pe care o răspândi în tot
oraşul. Cosimo al III—lea îi făgădui lui Luca Giordano să
pedepsească atât pe pictor cât şi pe poet, dar Luca se
opuse, ba chiar ţinu să-l cunoască pe poetul îndârjit
împotriva lui şi îi spuse:
— Satira ta dezvăluie talent, dragul meu, unele versuri
au sclipiri nebănuite, le-am apreciat; dar de ce nu foloseşti
talentul tău în slujba unor scopuri mai nobile?
Şi despărţindu-se de el, îi dărui şi două monezi de aur.
Poetul se retrase umilit şi convins de greşeala lui, de atunci
înainte nemaiscriind despre Luca Giordano decât cuvinte
de laudă.
Luca Giordano era foarte abil în a reproduce picturile
marilor maeştri. Stareţul mănăstirii din Napoli, în mai
multe ocazii, se arătase neîncrezător în acest talent al lui
Giordano, de aceea pictorul se gândi să-i facă o mică farsă.
Intr-o zi, un anticar îi prezentă stareţului o pânză de
Albrecht Diirer şi^ stareţul se grăbi să-i ofere imediat preţul
cerut de anticar. In aceeaşi seară el îşi invită câţiva prieteni
ca să-i admire noua achiziţie; printre ei era şi Luca
Giordano. Stareţul, de cum îl văzu, arătându-i pictura lui

Diirer, îi spuse:
— Asta, într-adevăr, e pictură. Tu n-ai să poţi executa
niciodată asemenea capodoperă!
Luca Giordano îi chemă pe toţi invitaţii cât mai aproape
de pictură, şi dând de-o parte un colţ al pânzei, spre
stupefacţia tuturor, descoperi propriul său nume. Stareţul
se înfurie la culme şi nu se împacă decât după ce pictorul îi
restitui suma plătită în dimineaţa aceea anticarului pe aşa-
zisa pictură a lui Diirer.
Regina Spaniei avea un pitic la Curte. într-o seară, când
Luca Giordano era la masă şi se discuta despre portrete,
regina îşi exprimă plăcerea pe care ar avea-o de a vedea un
portret al piticului. Dar piticul ripostă:
— Eu nu voi poza niciodată lui Luca Giordano.
In timpul discuţiei, Luca lo presto (Luca cel iute),
poreclit astfel pentru incredibila iuţeală cu care picta,
scosese repede un creion şi o foaie de hârtie, şi cât ai clipi,
piticul îşi văzu portretul, fără să-şi fi dat seama, în hohotele
de râs ale tuturor.
Intr-o perioadă mai neagră din viaţa lui, Luca Giordano
lucra cu ziua în casa unui negustor pe cât de bogat, pe atât
de avar. Se întâmplă ca într-o dimineaţă să sosească mai
târziu la lucru. Samuele, negustorul, se răsti Ia el:
— Ziua de azi nu ţi-o plătesc! Te priveşte ce vrei să
faci! Giordano răspunse:
— Atunci azi pictez pentru mine şi nu primesc nimic*.

Samuele îl plătea cu 25 de scuzi pe zi.
Pictorul începu cu mare elan să picteze o Madonnă.
După doar câteva ore era gata. Şi negustorul se arătă atât
de încântat de ea că ţinu neapărat să i-o cumpere. în loc de
25 de scuzi, ziua aceea îl costă pe avarul Samuele 100 de
scuzi.
Giorgio Barbarelli Giorgione (1477-l510) - pictor italian.
Odată, un prieten al lui Giorgione îşi lăuda propria sa
artă de sculptor, socotind-o superioară picturii, datorită
enormului avantaj de a putea arăta o figură din orice parte.
Discuţia l-a siimulat pe Giorgione, în ideea de a născoci un
sistem în pictură, ca figura să poată fi văzută aidoma unei
sculpturi, din toate părţile. Spre uimirea sculptorului, reuşi;
picta un bărbat aşezat cu spatele spre cei ce l-ar fi privit, în
timp ce o fântână limpede îi reflecta chipul; o oglindă într-o
parte şi o armătură lucioasă pe cealaltă parte ii
reproduceau profilul stâng şi cel drept. Deşi originală,
această pictură nu a fost socotită una din cele mai reuşite
ale marelui Giorgione.
într-o zi, ducele de Parma trimise un gentilom de la
Curtea sa la Giorgione ca să-l invite să părăsească Veneţia şi
să se stabilească la Parma, unde toate curtezanele ar fi
dorit ca Giorgione să le facă portretul.
Giorgione, care tocmai lucra la un tablou, îi trimise
vorbă că avea să se gândească, după ce va termina acel
tablou. Dar în loc să-i răspundă, ducelui, când termină

pictura aceea, începu alta. Şi ducele, exasperat, trimise din
nou gentilomul la Giorgione, ca să insiste în oferta lui. Dar
Giorgione îi răspunse:
— Cum crede ducele de Parma că eu mi-aş lăsa
atelierul care e Curtea mea, ca să mă duc în Curtea altuia?
Giotto di Bondone (1266-l337) - pictor italian.
Se povesteşte că Giotto, când era doar un copil şi lucra
în atelierul lui Cimabue, pictă într-o zi o muscă pe nasul
unui portret făcut de maestrul său, încât Cimabue, când
văzu musca, atât de vie şi naturală, încercă de câteva ori cu
un gest s-o dea la o parte. Doar când privi mai atent
tabloul, văzu că musca nu era vie.
În timp ce Giotto picta, în Padova, o capelă, se apropie

de el unul din cei mai buni prieteni, Dante.
Văzând că fiii lui Giotto erau destul de urâţei, nu se
putu abţine să nu-i spună:
— Mă mir, dragul meu, că tu, cu faima ta de pictor
excelent, reuşeşti să faci cele mai graţioase figuri pentru
alţii, iar pentru tine atât de urâţele!
Şi Giotto, prompt, îi răspunse:
— Pe ale mele le-am creat noaptea şi pe ale altora
ziua, e simplu.
într-o duminică, Giotto ieşi la plimbare cu câţiva

prieteni. Când discutau mai înfierbântaţi, trecu o turmă de
porci şi dintre toţi îl trânti tocmai pe Giotto. Pretenii
pufniră în râs, dar Giotto, fără să-şi piardă cumpătul, în
timp ce se ridică, le spuse:
— Au avut dreptate să mă aleagă pe mine dintre toţi.
De pe urma părului lor aspru, cu penelul meu, am câştigat
sume importante de fiorini şi nu le-am dat o dată măcar un
blid de mâncare.
Pe vremea când picta la Napoli, regele venea adesea

să-l privească lucrând. Într-o zi, pe la amiază, pe o căldură
infernală, regele veni la el, ca de obicei. Cum Giotto picta
anevoie, ştergându-şi mereu fruntea, regele simţi nevoia
să-i spună:
— Să fiu eu în locul tău n-aş mai continua să pictez pe
zăduful ăsta:
Giotto îi răspunse:
— întocmai aşa aş face şi eu să fiu în locul Vostru.
Mi hai I Ivanovici Glinka (1804-l857) - compozitor rus.
Una din capodoperele lui Glinka este Viaţa pentru (ar,
reprezentată în 1836, când el avea 32 de ani.
— Hm! exclamă un sclifosit de la Curte, după prima
reprezentaţie a operei - ce muzică plebee! Mi s-a părut că
ascult muzică în mijlocul unui sat şi nu la Operă. Cale de o
poştă simţi că e muzică ţărănească şi nu aristocratică.
Când această părere i-a fost adusă la cunoştinţă lui

Glinka, cl a răspuns:
— Nu mi se putea aduce o laudă mai marc.
Cristofor Willibald von Gluck (1714-l787) — compo-
zitor german.
Jean-Jacques Rousseau era un asiduu admirator al
muzicii lui Gluck. După ce a auzit Orfeu, şi-a exprimat astfel
impresia lui asupra minunatei opere:
— Uite o operă pe care aş fi vrut să n-o aud niciodată,
sau toată viaţa.
Trecând pe strada Saint Honore\ se întâmplă ca Gluck
să calce greşit pe o piatră care nimeri apoi în geamul unei
vitrine şi-l sparse. Patronul ieşi imediat în stradă şi-i ceru lui
Gluck jumătate de scud. Muzicianul i-a oferit un scud,
aşteptând restul, dar patronul se scuză că nu i-l poate
schimba fiindcă nu arc mărunţiş.
Gluck aruncă intenţionat o altă piatră în al doilea geam
şi plecând, îi strigă patronului.
— Acum suntem chit.
Intr-o zi Gluck c întrebat ce anume preţuieşte mai mult.
— Trei lucruri, - răspunse Gluck. - Având bani, îmi
cumpăr vin, bând un pahar, două de vin bun, îmi deştept
inspiraţia, având inspiraţie, îmi asigur gloria. Cum vi se pare
judecata mea?
Când s-a reprezentat Ijigenia lui Gluck, a stârnit tot
felul de discuţii în mijlocul adversarilor, comentând multă
vreme valoarea aeestei opere. Unul dintre adversarii lui

Gluck a definit-o destul de plăcut:
— Această operă este o muzică in proză!
Celebrul compozitor german făcea o scurtă repetiţie cu
faimoasa Arnould, în casa ei, când a apărut prietenul
acesteia, prinţul Hennin. Gluck continuă să cânte la pian,
fără să-i acorde atenţie prinţului.
Henin simţi nevoia să remarce:
— Uzanţa franceză e de a te ridica în faţa persoanelor
de rang superior.
— Uzanţa germană e de a te ridica în faţa persoanelor
de valoare care suscită stimă - răspunse Gluck, care se
ridică de la pian şi plecă imediat.
Johann Wolfgang Goethe (1749-l832) - scriitor german.
Goethe era adesea asediat de tot felul de curioşi. într-o
zi, scos din sărite de insistenţele unui englez necunoscut,
admise până la urmă să-l primească. Ca o răzbunare,
Goethe se aşeză în mijlocul camerei, cu braţele larg
desfăcute, ochii în sus, nemişcat ca o statuie. Englezul
rămase o clipă surprins, de îndată ce intră. Dar după aceea,
fără a-şi pierde calmul olimpic, tipic englezilor, îşi scoase
ochelarii, se roti în jurul lui Goethe, întocmai ca în jurul
unei statui. Îl studie cu atenţie, din cap până în picioare, şi
se retrase fără a saluta... ca dintr-un muzeu.
întrebarea e care din cei doi a demonstrat mai mare
spirit?
Goethe se afla pe o cărare îngustă din parcul din

Weimar. La un moment dat se pomeni faţă în faţă cu unul
din cei mai acerbi critici ai săi. Cu îngâmfare, criticul nu se
abţinu şi-i spuse:
— Nu mă dau în lături în faţa unui nebun!
— Eu da - îi răspunse zâmbind Goethe, şi-i făcu loc să
treacă.
Nikolai Gogol (1809-l852) - scriitor rus.
Prima reprezentare a Revizorului a avut loc la 19 aprilie
1836, în prezenţa ţarului, când Gogol avea douăzeci şi şapte
de ani. La sfârşitul comediei, în timp ce continua să aplaude
frenetic, ţarul le spuse celor din jurul lui:
— în comedia asta îndrăcită ne atinge pe toţi, şi poate
pe mine mai mult decât pe alţii.
A doua zi îi sfătui pe toţi miniştrii săi să se ducă să vadă
comedia şi să tragă învăţătură din ea.
într-o zi, prietenul lui Gogol, Aksakov, se lamenta că el
foarte greu mai găseşte subiecte interesante pe care să le
trateze.
— Viaţa e uniformă şi săracă - spunea el. Nimic nou şi
interesant nu mai văd în ea!
Iar Gogol îi răspunse:
— Dimpotrivă, viaţa e diversă şi bogată, comicitatca e
disimulată în orice, şi e nevoie doar de puţin talent din
partea scriitorului pentru a reuşi să redea situaţiile comice
în care trăim. încearcă şi vei suscita stupefacţie în jurul tău.
Puşkin i-a sugerat lui Gogol subiectul din Suflete

moarte, deşi părea că ar fi ţinut să trateze el însuşi acest
subiect. Când a apărut însă romanul lui Gogol, a exclamat:
- Trebuie să fii atent cu mititelul ăsta! Te devalizează cu
atâta iuţeală, că nu-ţi mai lasă nici timp să strigi: „Ajutor!"
Gogol, citind din manuscrisul său Suflete moarte lui
Puşkin, nu înţelegea de ce, pe măsură ce-i citea, marele
poet devenea mai trist şi mai gânditor. Cu atât mai mult cu
cât el, Gogol, scrisese cartea aceea cu intenţia de a-i distra
pe cititori, nicidecum de a-i amărî. La urmă, Puşkin, într-un
oftat adânc, exclamă:
— Doamne, cât e de jalnică, Rusia noastră!
Abia atunci Gogol şi-a dat seama că ceea ce scrisese el
era o satiră amară a ţării sale, în vremurile acelea.
Edmond şi Jules Goncourt - Edmond (1822-l896); Jules
Huot de (1830-l870) - scriitori francezi.
în legătură cu opinia publică, fraţii de Goncourt
povesteau câteodată prietenilor această întâmplare:
— După cum vă amintiţi, Henriette Maréchal, scrisă de
noi, a fost mult timp fluierată, până a se impune publicului.
într-atât, încât într-o seară când, înainte de piesa noastră,
s-a reprezentat Les précieusese ridicules a lui Molière,
spectatorii, îndârjiţi, crezând că e Henriette Maréchal au
fluierat până n-au mai putut şi pe Molière, convinşi că era
Goncourt.
Edmond de Goncourt obişnuia să spună despre

financiari şi bancheri:
— Sunt pungaşi care au cumpărat de la guvern
permisul de a fura!
Edmond de Goncourt afirma cu mare ingenuitate că
gândul că planeta noastră e sortită dispariţiei îi crea o
nespusă melancolie, deoarece el îşi făcuse iluzia că avea să-
şi creeze o glorie eternă. Se întreba cu glas tare:
82 ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI 131
La început mama lui Gounod s-a speriat la ideca de a-1 lăsa pe micuţul
Charles să studieze muzica, gândindu-se la momentele de mizerie şi la
dificultăţile întâmpinate de viaţa de artist a tatălui micuţului Charles care era
pictor. De aceea ea vorbi cu directorul colegiului, rugându-1 să—1 convingă
pe fiul ei să se răzgândească.
— Lăsaţi-mă pe mine, doamnă - îi răspunse directorul şcolii. Fiul
dumneavostră nu va studia muzica.
• Şi chemându-1 pe Gounod, îi vorbi astfel:
— Dragul meu, a fi muzician nu e o profesie.
— Cum nu e o profesie? Dar Mozart? Rossini?
— Ah, bine, dacă tu te compari cu ei... Deocamdată pune-mi pe note
poezia asta, şi discutăm după aceea - încheie directorul.
După câteva ore, directorul îl vede pe Gounod că-i întinde foaia de hârtie
cu romanţa pusă pe muzică. Neîncrezător, o luă in mână. Apoi i-o întinse din
nou:
— Hai, să auzim!
Şi Gounod se aşeză în faţa pianului şi cântă. Deodată ochii directorului
străluciră de emoţie. Se apropie de băieţaş şi-i spuse:
— Dragul meu Gounod, ai dreptate, fă-te muzician!
în faţa talentului copilului, recunoscut şi de directorul Colegiului unde
învăţa micul Gounod, mama lui aproape că se resemnase, dându-1 la şcoala de
armonie a maestrului Reicha. Acesta, după ce-1 ascultă mai mult timp, îi spuse
mamei:
— Fiul dumneavostră ştie de pe acum, mai mult decât aveam eu de gând
să—1 învăţ. Doar că el nu şţje câte ştie.
După câtva timp, mama lui Gounod se interesă din nou cum merge
băiatului ei cu studiul, la care maestrul îi răspunse:
— Am făcut imposibilul pentru a-1 descuraja, dar rezultatul c invers faţă
de cel aşteptat. E un pasionat.
— Atunci, exclamă mama lui Gounod, va trebui să mă icsemnez eu.
La premiera operei Faust, când Gounod avea patruzeci de ani, un prieten
îl întrebă:
— Ce vârstă are Faust în primul act?
— Anii bătrâneţii! Vreo şaizeci de ani, nu? - ii răspunse Gounod.
întâmplarea face ca aceeaşi întrebare să i-o pună alt prieten, după vreo
douăzeci de ani, când Gounod avea şaizeci.
— Pentru o glorie care să dureze doar vreo sută de ani

sau câteva sute de ani, merită atâtea sacrificii?!
Maxim Gorki (Aleksei Maximovici Peşkov)
(1969-l936) - scriitor rus.
O curiozitate e aceea că Gorki şi Şaliapin au trăit primii
ani ai copilăriei, unul aproape de altul, fără a se împrieteni.
Provenind amândoi din mizeria şi obscuritatea unui cartier
suburban, unul din Nijni Novgorod, iar celălalt din Kazan,
urmează aceeaşi cale pentru a cuceri gloria. în aceeaşi zi şi

în aceeaşi oră au bătut la uşa Operei din Kazan,
prezentându-se împreună, deşi nu se cunoşteau, la
examenul de corist din teatrul acela.
Ciudat e că Gorki a fost admis cu onoare la examenul
de corist, el care avea să devină mare scriitor şi în schimb a
fost respins Şaliapin care avea să devină faimos cântăreţ.
Mai târziu, când aceşti oameni celebri au devenit
prieteni, aveau să râdă cu poftă de strania întâmplare, de
câte ori aveau să-şi aducă aminte.
Cineva, în timp ce Gorki lăuda autobiografia lui Cellini,
tradusă în rusă, observă că toate cele descrise de Cellini nu
erau decât născociri. Gorki se înfurie:
— Chiar dacă sunt simple născociri, mie tot îmi plac!
Sunt născociri pe care numai Cellini le putea născoci şi
numai pe vremea lui le puteai spune omenirii întregi, fără
să te temi!
Francois Charles Gounod (1818-l893) - compozitor,
orga-nist şi dirijor francez.
La Colegiul Charlemagne, unul din profesori, Loberge,
avea o mare slăbiciune pentru versurile latine. într-o zi, un
băiat făcu o poznă în timpul orei lui. în tăcerea unei
complicităţi generale, nereuşind să afle vinovatul, pedepsi
întreaga clasă din care făcea parte şi Gounod, interzicându-
le să iasă duminica din Colegiu. Gounod, care cunoştea
slăbiciunea profesorului pentru versurile latine, ii compuse
o odă în latină şi i-o puse în ziua următoare pe catedră.

Profesorul o văzu şi o citi.
— Cine a scris-o? - întrebă el cu un aer satisfăcut.
Gounod ieşi din bancă şi-i răspunse:
— Eu.
Profesorul îl îmbrăţişa şi-l lăudă în faţa tuturor
colegilor:
— Mulţumiţi-i lui Gounod! Graţie talentului şi
delicateţei lui, vă iert pe toţi.
Şi Gounod a fost purtat în triumf de toţi colegii săi.
<S4 ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI 134
— Doamne, ce întrebare! Anii

adevăratei bătrâneţi, vreo optzeci, nu?
Gounod era un mare admirator al muzicii lui Sebastian
Bach, pe care-l numea cu devoţiune „Sfântul Tată Bach".
Nu admitea ca cineva să-l imite.
Când Saint-Saens a vrut să-1 imite pe Berlioz în
Requiem, Gounod a spus:
— Când se imită un model, se ajunge totdeauna la
stâlcirea defectelor şi niciodată la repetarea calităţilor care
sunt inimitabile.
Se spune că Gounod ar fi scris pe uşa casei lui: „Cine
vine în casa mea îmi face o onoare, iar cine nu vine, îmi
face o plăcere".
Un tânăr muzician îi spunea lui Gounod:
— Sunt împotriva maeştrilor! Sunt împotriva
doctrinei! Maeştrii şi doctrina alterează puritatea operelor
artistice, personalitatea artistică a muzicienilor!
— Ai mare dreptate, - îi răspunse Gounod - să nu mai
auzim de părinţi! Numai de fiii lor şi atât!
Gounod susţinea splendoarea muzicii italiene, în timp
ce pictorul Ingres se arăta foarte sceptic. într-o seară,
Gounod îi pregăti o surpriză: îl invită la el, promiţându-i o
seară de muzică de Mozart, faţă de care Ingres avea o mare
admiraţie. în realitate, toată seara s-a executat numai
muzică de Rossini. Ingres, convins că era muzica lui Mozart,
nu mai contenea cu laudele, peste

măsură de încântat. Gounod îi spuse deodată:
— Dar toată seara ai scultat muzică de Rossini!
Ingres rămase încre-menit, neştiind să spună altceva
decât:
— Imposibil! Rossini? Rossini nu putea scrie asemenea
minunăţii, şi dacă le-a scris el, le-a scris din greşeală!
Intorcându-se de la un concert la care Requiem-\x\ lui
fusese executat mizerabil, ca să-l mai încurajeze puţin, un
prieten îi
spuse:
— Nu mai fi necăjit, că va veni şi ziua când să fie -
interpretat la perfecţiune.
— Sunt convins - îi răspunse autorul - şi ştiu şi ziua.
Ziua când voi muri. Ziua supremă în care mă voi răzbuna pe
toţi criticii mei care vor fi morţi, în timp ce eu voi continua
să exist!
Intr-o zi, un prieten îl întrebă pe Gounod:
— Ai câştigat mult cu muzica ta?
— Muzica e la fel ca oricare altă artă, - îi răspunse
Gounod
- e cea mai minunată din toate, dar ca profesie e
detestabilă. Şi este explicabil, de altfel. Pământul nu este în
măsură să primească ceea ce nu e terestru, ci divin.
Francisco José Y Lucientes de Goya (1746-l828) - pictor
spaniol.
Goya se simţea de mii de ori mai

bine între prietenii lui, adevăraţii oameni din popor, decât
alături de ipocriţii snobi de la Curte.
într-o zi, împopoţonat într-un costum de mătase, lucrat
în fir de aur, pe când se îndrepta spre palat, îşi întâlni câţiva
prieteni. în glumă, îi atinse uşor pe spate. Ţăranii râseră de
aerele lui de boier şi se gândiră să glumească şi ei cu Goya,
strigându-i:
— Oh, Goya, ce frumos costum ai! Ce elegant!
Şi tot lădându-l, îl atingeau şi ei cu mâinile lor murdare,
îl alintau, îl luau în braţe, într-atât încât a fost obligat să
rămână cu ei toată seara, deoarece în halul în care ajunsese
costumul lui, nu s-a mai putut prezenta la Curte.
În timp ce Goya îi făcea portretul generalului

Wellington, acesta şi-a permis unele observaţii, de îndată
ce a privit pictura, spunându-i lui Goya că i se părea uşor
sălbatic aerul din portret. Goya îşi pierdu atât de rău
cumpătul, încât n-a lipsit mult să nu-l ucidă pe generalul
englez. A fost silit să fugă din Madrid şi de astă dată. Dar
generozitatea generalului Wellington şi înţelegerea lui faţă
de temperamentul pictorului i-au redat posibilitatea de a
se reîntoarce şi chiar de a continua portrerul început şi
întrerupt.
Jean-Baptiste Greuze (1725-l805) - pictor francez.
Odată, Greuze se afla într-o

plimbare la ţară, alături de un prieten de al său, un literat,
când din spatele unor copaci apăru o mândreţe de fată cu
un urcior pe cap, care se îndrepta spre râul din apropiere,
să ia apă.
Atât pictorul cât şi literatul rămaseră impresionaţi de
apariţia aceea fermecătoare. Reîntorcându-se de la râu şi
privindu-i, fata se emoţiona şi ea de privirea celor doi,
încetinind visătoare pasul. Tocmai atunci se auzi glasul
înfuriat al mamei fetei, care-o grăbea să se întoarcă cu
urciorul cu apă. Tresărind din visarea ei, fata scăpă urciorul
pe jos şi-l sparse.
— Voi scrie o minunată povestire - exclamă literatul.
— Iar eu voi picta un tablou - spuse Greuze.
Şi Greuze îşi ţinu promisiunea creând unul din cele mai
88 ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI
frumoase tablouri ale lui,

La cruche cassée (Urciorul spart), azi la Muzeul Louvre.
Doamna Geoffrin era pe cât de inteligentă pe atât de

urâtă, de aceea Greuze o ocolea pe cât putea, ca pictor,
apreciind mai mult frumuseţea la o femeie. Înfuriată, se
răzbună pe pictor, vorbindu-l de rău faţă de mai mulţi
prieteni de ai lui. Unul din ei se grăbi să-l pună în gardă pe
Greuze, relatându-i răutăţile spuse de doamna Geoffrin,
dar Greuze, impasibil, îi răspunse:
— Te rog să-i atragi atenţia acestei doamne Geoffrin
că oricând mă pot răzbuna şi eu pe ea, făcându-i portretul
şi expunându-l imediat în cea mai mare Galerie!
De îndată ce Napoleon află că pictorul Greuze murise în

mare mizerie, sincer sau nu, el se exprimă astfel:
— De ce n-a venit la mine? - i-aş fi dat un urcior plin cu
aur pentru urciorul lui spart, făcând aluzie la celebrul
tablou La cruche cassée.
Jules Grévy (1807-l891) - Preşedinte al Republicii

franceze.
Faimos, între altele, şi pentru avariţia lui, un ziar
francez a publicat o închipuită întâmplare prin care spera
să-l lecuiască oarecum pe Jules Grévy de acest viciu. „Un
tânăr foarte elegant a fost arestat, deoarece furase un corn
dintr-o brutărie. Interogat în

legătură cu motivul care-l împinsese la acest gest, tânărul
răspunse:
— Veneam de la o masă oferită de Preşedintele Grévy.
Edvard Hagerup Grieg (1843-l907) - compozitor
norvegian.
Ca şcolar, Grieg nu era prea silitor. Deşi era în ajunul
examenului de sfârşit de an, el nu se hotăra deloc să înveţe;
totuşi, în cele din urmă, deschise cartea de istorie la
întâmplare: „Ludovic al XIV-lea". A citit lecţia, i-a plăcut şi a
rcţinut-o. A doua zi, la examen, profesorul i-a spus:
— Grieg, spune-mi ceva despre Ludovic al XIV-lea.
Extrem de fericit, micuţul Edvard a redat cele câteva pagini
citite, atât de frumos, încât a obţinut cea mai mare
notă.
Orgoliul lui era pe cât de mare, pe atât de nemeritat. I-
a fost însă un mare impuls pentru următorii ani de studiu.
După ani şi ani de zile, de câte ori îşi aducea aminte cu
prietenii lui de acel examen, se exprima astfel:
— Mare dreptate avea Sverdruf când spunea: „în
politică,
de altfel ca şi în orice în viaţă, totul e să ai noroc! Restu]
are o importanţă, minoră".
într-o zi, Grieg, care avea vreo treisprezece ani pe
atunci se duse la şcoală cu un caiet de muzică. Pe prima
pagină ej scrisese cu litere de tipar: Variaţiuni pentru pian
pe o melodie germană de
Edvard Grieg. Era prima lui operă. Fireşte că de cum intră în
clasă, i-o arătă colegului său de bancă §j a'ccja făcu o
grimasă de uimire. Profesorul îi surprinsese pe cej ^ şi
curios să ştie ce se petrece, se apropie de Grieg. Dând cu
ochii de caietul lui de muzică, pe un ton foarte ironic,
exclamă în faţa întregii clase:
— N-aţi ştiut nici unul ce geniu muzical aveţi alături de
voi!
Şi cu mare bruscheţe îi strigă lui Edvard:
— Altă dată asemenea prostii le poţi lăsa acasă!
într-o seară, când Grieg împreună cu alţi colegi a ajuns
târziu la Conservator, directorul Conrad Schleinitz se ridică
si spuse faţă de toţi cei prezenţi:
— Punctualitatea e geamănă cu cinstea!
Deşi îşi recunoscu greşeala, Grieg se simţi profund
jignitele aceea a doua zi dimineaţă se duse înfuriat direct în
biroul directorului, ca să protesteze.
Scos din sărite de tonul lui Grieg, directorul îi arătă usa
poftindu-l să părăsească imediat încăperea.
— Nu mai înainte de a vă spune tot ceea ce am pe
suflet - adăugă demn, Grieg.
Această dovadă de îndrăzneală îl îmbuna pe director
care-j spuse:
—Bravo! te admir pentru

faptul că ţii la onoarea durnitaiet Şi din ziua aceea
directorul deveni foarte amabil cu Grjep
şi Grieg foarte respectuos cu directorul, ferindu-se de a
maj întârzia vreodată.
Fiind încă foarte tânăr, Grieg se logodi cu Nina HagerilD
în ciuda voinţei mamei ei. ^
— Grieg nu are nici o situaţie, e un ilustru necunoscut,
nu are nici o perspectivă, - spunea ea prietenilor,
îngrijorată (jc soarta fetei ei.
Cantorul Steinberg, aflat din întâmplare lângă ea, îi ^{[.
— Fiţi liniştită, doamnă, vă asigur că în curând Grieg
Va deveni un ilustru, cunoscut în toată lumea!
Grieg s-a hotărât să dea un concert dedicat în întregime

operei sale. Totuşi, în ultimul moment, dintr-o fantezie a
lui, a înlocuit ultima bucată cu o compoziţie a lui
Beethoven.
A doua zi, unul din cei mai severi critici muzicali publica
într- unul din cele mai renumite ziare o aspră critică a
concertului, insistând asupra ultimei compoziţii lipsite -
după el - de orice valoare.
Citind articolul, Grieg, obişnuit cu răutăţile criticilor,
uneori chiar nepregătiţi, pufni în râs şi apoi se grăbi să-l
cheme la telefon pe respectivul critic:
— Alo! Cine e la telefon? - întrebă criticul incult.
—Sufletul lui Beethoven, îi

răspunse Grieg, care-ţi spune că eşti un măgar fiindcă ai
ajuns să critici până şi morţii! Află că ultima compoziţie era
a mea şi nu a lui Grieg!
în ultimii ani ai vieţii, Grieg era adesea dojenit de

prietenii săi buni pentru faptul că de mult nu mai
compusese nici o operă. La care Grieg, cu tristeţe, le
răspundea:
— Când Pegas nu mai vrea să meargă, este mai
încăpăţânat • decât un măgar şi cu cât îl biciuieşti mai mult,
cu atât mai mult se îndârjeşte să nu meargă. Cum eu sunt
unul din membrii societăţii de protecţie a animalelor, nu
pot da un exemplu rău.
Franz Grillparzer (179l-l872) - dramaturg austriac.
într-o zi, celebrul dramaturg se întâlni cu cenzorul care-l
apostrofă:
— De multă vreme n-ai mai scris nimic, Grillparzer. De
ce?
— Tocmai dumneata mă întrebi? Ce ai găsit atât de
grav în ultima mea dramă Ottokar, ca să te facă să mi-o ţii
doi ani în sertar?
— Ce-i drept nimic rău, dar mă gândeam mereu în
sinea mea, şovăitor, „Nu se ştie niciodată", şi din prudenţă
am ţinut-o în sertar...
Wilhelm Grimm (1786-l859) - scriitor şi filolog german.
într-o zi se prezentă în faţa

lui Grimm un student francez care deşi studia la Berlin de
trei ani, nu reuşise să înveţe deloc germana. Tot el îi spuse
cu impertinenţă filologului german:
— E oribilă germana! E o limbă ca un nechezat de cai...
Şi cine ştie ce mai vroia să adauge. Dar Grimm, privindu-l
cu mare ironie, îi tăie elanul:
— Se prea poate să ai dreptate. Acum înţeleg de cc
măgarii n-o pot învăţa nici în trei ani!
Grimod de la Reysière (1758-l838) - literat francez.
Intr-o zi, Fouché îl invită în biroul lui. în calitate de
ministru al poliţiei, voia să-i ceară cont de anumite afirmaţii
neplăcute, la adresa lui Napoleon.
— Aţi fost greşit informat, domnule ministru, - îi spuse
Grimod, de cum intră in biroul lui R)uché. Eu am mare
admiraţie pentru Napoleon, doar că am spus că un geniu ca
Napoleon nu ştie să facă uz de talentele lui multiple.
— Ce vrei să insinuiezi? - întrebă Fouché.
— Gândiţi-vă la ce grad de perfecţie ar ajunge, dacă ar
colabora cu mine, de exemplu la perfecţiunea artei
culinare, în loc să se irosească în războaie, care nu aduc
bucurii nimănui!
Fouché pufni în râs şi-l lăsă în pace pe autorul
Almanahului pofticioşilor.
Râzând de superstiţiile unora, în materie de
astronomie, cu mult spirit afirma:
—Eu mă sperii când

suntem treisprezece la masă, doar când ştiu că masa a fost
pregătită pentru doisprezece. Când se varsă sarea, nu mă
tem decât dacă se varsă pe o mâncare gustoasă, ruinând-o!
Grotz - ziarist german din secolul al XVIII-lea.
Grotz scrisese în ziarul său ceva ce nu i-a fost pe plac
regelui Prusiei. De aceea, regele a dat ordin ca un jandarm
să-l ciomăgească cu o sută de lovituri şi apoi să i se prezinte
o chitanţă în regulă.
Jandarmul a folosit următoarea stratagemă. Se
împrieteni cu ziaristul şi într-o zi, plimbându-se printr-o
pădure, îi dezvălui sarcina pe care o primise din partea
regelui.
— Vai de mine! - se înfiora ziaristul. - Dar noi suntem
prea buni prieteni ca să-mi faci această dezonoare!
— Fără îndoială, prietene, - replică jandarmul. Dar
trebuie să-i prezint cel puţin chitanţa iscălită.
— Dacă ceri doar atât, uite, ţi-o scriu, - răspunse
ziaristul şi-i întinse foaia în care specificase că primise o
sută de
ciomege.
Jandarmul o luă şi-i spuse:
— Dar eu sunt prea gentilom ca să accept o chitanţă a
unei sume neplătite.
Şi-i administra bietului ziarist credul cele o sută de
lovituri comandate.
145 ANECDOTE
ANECDOTE DESPRE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI
MARI PERSONALITĂŢI 91
Antonio Guadagnoli (1798-l858) - poet italian.

Mai toată viaţa lui a fost sărac. Destul de înaintat în
vârstă, s-a întâmplat să-i cadă ca din cer o modestă
moştenire din partea unui unchi care murise. întâlnindu-se
cu un prieten şi văzându-l pe Guadagnoli în doliu, se opri şi-
l întrebă:
— Ei, dragul meu, ce ţi s-a întâmplat? Şi Gaudagnoli nu
întârzie cu răspunsul:
— Unchiul meu şi cu mine am trecut la o viaţă mai
bună, mai dreaptă, fiecare pe altă cale...
într-o seară, ieşind împreună cu un prieten din casa
unui mare critic, prietenul lui Gaudagnoli îşi exprimă o
părere:
— în fond, nu e atât de caustic criticul X pe cât sc
lamentează toţi scriitorii...
— Şi eu cred ca şi tine. Dacă ar vrea să otrăvească pe
vreun scriitor, ar alege otrava cea mai lentă, de asta să fii
convins.
Francesco Domenico Guerrazzi (1804-l873) - scriitor şi
om politic italian.
Odată, la Genova, Guerrazzi intră într-o biserică
împreună cu un prieten. De la amvon, preotul spunea mari
năzbâtii cu pretenţii de predică. Guerrazzi nu se stăpâni să
nu facă următoarea reflecţie:
— Vezi, dragul meu, - i se adresă cl prietenului. Pe
vremuri, când religia era păgână, boii erau duşi la templu
146 ANECDOTE
numai ca să fie sacrificaţi pe altar. Azi, în schimb, se suie

în amvon şi predică.
Giovanni Santarlasci era un patriot din Lucea. In timpul
dictaturii lui Guerrazzi el făcea parte din opoziţie. Aflându-
se din întâmplare la o adunare politică la care vorbea
Guerrazzi, din lipsă de consideraţie faţă de acesta, comenta
fiece cuvânt al oratorului cu vecinul său. Scos din sărite,
Guerrazzi îşi întrerupse discursul şi fixându-l furios pe
Santarlasci, spuse cu glas tare:
— Cine e acest nou Brutus?
Santarlasci, fără a-şi pierde şi el cumpătul, ridicându-sc
în picioare, îi răspunse pe un ton cât se poate de calm:
— Acolo unde nu există nici un Cesar, nu poate exista
nici un Brutus!
Lucien Germain Guitry (1860-l925) - actor francez.
Tocmai când îşi schimba costumul în cabina lui, între un act
şi altul, vede intrând un necunoscut care se repede să-i
strângă mâna cu mare entuziasm, exclamând:
— Domnule Guitry, eşti în mare formă şi în seara asta,
dar nu atingi sublimul pe care l-ai atins în Cyranol
Artistul rămase încremenit. Nu jucase niciodată pe
Cyrano-Dar între timp, necunoscutul scoase din buzunar o
fotografie a lui Guitry, rugându-l să-i dea un autograf.
Buimăcit, actorul, îi spuse:
— Bucuros - şi îi scrise dedicaţia.
147 ANECDOTE
„Singurului spectator din lume care m-a văzut jucând

pe Cyrano de Bergerac."
într-o zi, după ce Guitry a luat masa la unul din cele mai
bune restaurante, văzând nota de plată, l-a chemat pe
director.
— Dumneata trebuie să-mi faci o reducere, - îi spuse
actorul.
— De ce? întrebă uimit directorul.
— Fiindcă suntem colegi! replică Guitry.
— Atunci e natural să vă fac 25%.
însoţit cu amabilitate până la uşă, în momentul
despărţirii, directorul îl întrebă pe Guitry:
— îmi spuneţi, vă rog, dumneavostră, unde aveţi
restaurant?
— Eu nu am nici un restaurant.
— Aţi spus coiegi, nu?
— Da. Şi susţin. Eu sunt actor. Şi dumneata la fel.
Amândoi ne întrecem să ne expunem talentul pentru a
atrage cât mai multă lume.
Directorul zâmbi şi-i promise să vină la teatru, la primul
său spectacol.
Lucien Guitry îşi dădu seama că servitorul său îi folosea
deseori cravatele. Era convins, dar îi lipsea curajul să i-o
spună. Totuşi, într-o dimineaţă i se adresă astfel:
148 ANECDOTE
— Dragul meu, aş vrea să schimb ordinea

lucrurilor în dulap. Aici să fie cămăşile mele, aici batistele
mele, aici ciorapii mei şi aici cravatele noastre.
Delicatul servitor a priceput şi din ziua aceea n-a mai
pus mâna pe o cravată de-a actorului, decât ca să i-o
înmâneze stăpânului.
Francois Guizot (1787-l874) - istoric şi om politic
francez.
Deşi Guizot era ministru şi unul dintre cei mai apropiaţi
prieteni ai lui Louis Philippe, regina Măria Amalia îi era
ostilă.
— Domnul Guizot - spunea ea - este un rac uriaş care
s-a
92
93
prins cu picioarele lui puternice de stânca puterii şi nu
se va mai desprinde de ea decât cu stâncă cu tot.
Când Guizot a ajuns în guvern, un deputat democrat i-a
atras atenţia în Cameră asupra tristelor condiţii financiare
ale poporului, la care ministrul i-a răspuns cu răceală:
— N-au decât să se îmbogăţească, dacă sunt isteţi!
într-o zi, în Camera Deputaţilor, Guizot a fost insultat
grav de adversarii săi. Cu demnitate senină, el le-a răspuns
cu glas tare:
149 ANECDOTE
— Acumulaţi câte injurii puteţi. Ele nu vor reuşi

niciodată să ajungă la înălţimea dispreţului meu!
Guizot înfiinţase un ziar în apărarea intereselor
ministerului său, intitulat Carta 1832. Deşi directorul era
foarte bine plătit, ziarul, în loc să apară seara, ieşea abia a
doua zi dimineaţa.
Jenat, directorul îi propuse să transforme Carta în ziar
de dimineaţă, în loc de seară.
— Asta ar mai lipsi, stimate director - îi răspunse
Guizot! Sunt convins că l-ai face să apară seara!
Francois Guizot avea şapte ani când tatăl lui, avocat,

fusese denunţat de autorităţile teroriste din Nimes, ca
suspect. A fugit, dar la frontiera cu Elveţia a fost arestat.
Din întâmplare, unul din jandarmi îl cunoştea bine,
deoarece Guizot, avocatul, îl ajutase în mai multe rânduri.
De aceea, îi propuse să fugă, dar avocatul l-a refuzat,
justificându-i:
- Nu pot şi nici nu vreau. Dacă eu fug, te omoară pe
tine.
- Iar dacă rămâneţi - adăugă jandarmul -. vă taie
capul dumneavoastră.
Guizot s-a reîntors însoţit de jandarmi la Nimes, unde a
fost într-adevăr decapitat, la 9, aprilie 1794.
Adolf Gustav (1594-l632) - rege al Suediei.

150 ANECDOTE
Cum la asediul Rigăi, regele Adolf Gustav se expunea

prea mult, curtenii lui îl dojeneau, rugându-l să fie mai
prudenl.
— Nu prea sunt multe exemple în istorie - le spuse el
râzând - de regi care să moară în vreo bătălie.
în realitate, el a fost unul din foarte rarele exemple în
care un rege moare în bătălie, la Lutzen, în 1632,
îmbărbătându-şi soldaţii care vroiau s-o ia la goană, cu
următoarele cuvinte: „Opriţi-vă, laşilor, opriţi-vă ca să
vedeţi cel puţin cum moare regele vostru!"
Regele Gustav nu era numai un mare soldat ci şi un
studios Citea foarte mult. Avea o mare preferinţă pentru
Grotius în legătură cu care spunea:
— într-o zi sper să-i demonstrez lui Grotius diferenţa
între teorie şi practică şi cât e de uşor să dai sfaturi faţă de
cât e de greu să le urmezi.
Adolf Gustav, intrând într-o zi într-o biserică, se uimi
văzând douăsprezece splendide statui de argint,
reprezentând pe cei doisprezece apostoli.
— Hm! - exclamă el. - Voi aţi avut o misiune. Aceea de
a colinda lumea întreagă, nicidecum să staţi ţepeni, aici!
Acum am eu grijă să vă fac să circulaţi!
Şi dădu imediat ordin să fie topite statuile şi
transformate în monede de argint.
Dimitrie Guşti (1880-l955), sociolog român. Cineva i-a
pus următoarea întrebare:
151 ANECDOTE
— Ce raport vedeţi între artă şi morală. La care

profesorul Guşti a răspuns:
— Dacă moravurile fac parte din viaţa noastră, care ar
fi vina scriitorilor? Văzând-o pe Isadora Duncan în „Dansul
nud" mimând o sonată de Beethoven, nu te poţi gândi la
ceva obscen!
Se vorbeşte de artă pentru artă, sau de artă cu
tendinţă, ca şi Caragiale, nu cred decât în artă cu talent.
Cu altă ocazie, profesorul Guşti a fost întrebat dacă arta
poate reflecta cazurile patologice. Profesorul a răspuns:
— Dumneata eşti de părere să excludem, prin urmare
nuvelele lui Maupassant sau pe Madame Bovary sau
teatrul lui Ibsen, sau pe Dostoievski?
Georg Friedrich Haendel (Händel) (1685-l759) - compo-

zitor german.
Tatăl lui Friedrich, un chirurg din Halle, dorea să—şi
vadă fiul avocat, dar micuţul Haendel se scula in toiul nopţii
ca să exerseze, pe ascuns, intr-un hambar, la un pian care
152 ANECDOTE
îşi pierduse de mult sunetul. într-o noapte, tatăl lui îl

surprinse în hambar, adormit pe clape. I se făcu o milă
nespusă. In aparenţă, îl certă puţin, dar în realitate, din ziua
aceea, îi îngădui să-şi alterneze studiile de gramatică şi
literatură cu cele de muzică.
Rolland povesteşte că Haendel avea un temperament
irascibil şi când dirija el, vibra toata* orchestra. Şi în
concertele date în prezenţa principelui de Galles, dacă
principele şi principesa nu soseau la timp, îşi manifesta
coleric nerăbdarea, iar dacă doamnele de companie
vorbeau in timpul concertului, el se întrerupea,
apostrofându-le pe nume. Atunci intervenea principesa
care le spunea:
— Veţi comenta după concert! Doar îl cunoaşteţi pe
maestru cât e de sever! Şi cu noi chiar...
La repetiţiile celebrului Te Deum, mai înainte de a

începe, Haendel strigă:
— Atenţie, domnii mei, începem şi vai de nenorocitul
care va face vreo greşeală, obligându-ne să ne întrerupem!
Dar frumuseţea propriei sale compoziţii îl exaltă într-
atât, încât la un moment dat rămase în extaz în faţa unei
splendide fraze muzicale, uitând să marcheze tempo-ul
următor. Revenindu-şi din reverie, a avut sinceritatea să
recunoască faţă de toată orchestra:
— De astă dată nenorocitul am fost chiar eu...
153 ANECDOTE
Haendel obişnuia deseori să compună muzică, stând

în pat. Intr-o zi, servitorul carc-i aducea o ceaşcă de
ciocolată, îl suprinse cu foile de muzică ude toate de
lacrimi. Puţin jenat, Haendel îi spuse:
— Când compun, nu mai ştiu, dacă sunt eu sau un
altul. Dumnezeu ştie!
Exaltarea lui era fără margini, când era mulţumit de
ceea ce compunea.
Haendel a preţuit totdeauna o masă bună. Intrând într-
un restaurant din Londra, a comandat pentru trei persoane.
După ce a aşteptat îndelung, i s-a adresat chelnerului, cu
nerăbdare:
— încă nu e gata ceea ce am comandat?
— Vă servesc de îndată ce vin şi ceilalţi oaspeţi pentru
care aţi comandat.
— Dacă aşa stau lucrurile, adu tot îndată. Eu fac cât
trei.
Haendel repeta cu faimoasa cântăreaţă Faustina
Guzzoni un arioso pe care-l compusese pentru ea şi pe care
urma să-l cânte împreună în seara aceea. Cântăreaţa,
capricioasă ca majoritatea cântăreţelor, răfăţată de public
şi plină de pretenţii, insista ca maestrul să facă unele
modificări în favoarea glasului ei. Haendel i-a împlinit
dorinţa de mai multe ori. Dar cum cântăreaţa avea
continuu noi pretenţii, el îşi pierdu răbdarea şi luând în
mână opera, aşa cum o scrisese el la început, i-o puse
154 ANECDOTE
cântăreţei în mână, aruncând in foc foaia pe care făcuse

modificările pretinse de cântăreaţă.
— Dacă dumneata nu vei cânta aria întocmai cum am
scris-o eu - strigă Haendel, te arunc pe fereastră!
Tonul glasului Iui Haendel o sperie atât de rău pe
capricioasa cântăreaţă, încât jură să respecte textul
întocmai.
Ea îşi menţinu făgăduiala şi seara a fost un triumf
pentru amândoi, compozitor şi cântăreaţă.
Haendel a fost invitat într-o zi de un lord englez, bine

informat că maestrul aprecia o masă bună şi mai ales un vin
bun. Oferindu-i un pahar cu cel mai savuros vin de pe
moşia lui, lordul englez îl întrebă pe maestru:
— Vă place, maestre? Este într-adevăr atât de
minunat, încât să-I pot compara cu minunăţia unuia din
oratoriile Voastre?
— Da, da... - răspunse Haendel - este într-adevăr un
vin excelent.
— Dacă nu este întocmai pe gustul Domniei-
Voastre, vă puteţi alege orice alt vin: Tokai, Porto,
Bourgogne, vin de Rin, etc... , •
— Foarte bine, foarte bine, să vină toate aici! nu există
oratoriu fără cor!
La bătrâneţe, Haendel a orbit. De multe ori reuşea să
glumească în legătură cu nenorocirea care-l lovise. Când îl
155 ANECDOTE
acompania la clavecin organistul Hambcy, orb şi el, făcea

haz de necaz:
— Suntem ca in Biblie; un orb conduce pe un alt orb, ca
la urmă să cadă amândoi în groapă.
Când auzea motivul dramatic din Samson, „O noapte
neagră, teribilă noapte", pălea, pierindu-i orice chef de
glumă, notele acelea tânguitoare sugerându-i mult prea
tragic vederea pierdută.
Jacques Francois Fromental Halevy (1799-l862) - com-

pozitor francez.
La o plenară a Academiei, şedinţa de deschidere
începuse cu un frumos discurs al lui Lebrun. Imediat luă
cuvâtnul Halevy, vorbind intr-un limbaj foarte elevat şi
elegant. Lebrun intenţionând să-i facă un compliment, la
sfârşitul plenarei căută un limbaj muzical, spunându-i:
— Maestre, cu ce melodioasă „arie" ne-aţi delectat
azi! Şi Halevy, pe acelaşi ton de gentileţe:
— Inspirat de splendida Voastră „uvertură".
în timp ce Hal6vy îşi pregătea premiera operei sale
Muşchetarii reginei, auzi într-o dimineaţă, în curte, pe un
oarecare, fredonând unul din motivele principale ale
partiturii sale. Rămase uimit şi apoi deznădăjduit.
— Sunt disperat, - ii spuse prietenului care era lângă el
-nu mai sunt in stare să compun nimic original. Eram
convins că eu am compus acest motiv, ca să-mi dau seama
156 ANECDOTE
acum că am plagiat. De-aş şti măcar ce anume motiv

este...
Impresionat de amărăciunea lui Halevy, prietenul
alergă în căutarea acelui necunoscut. Reuşi să-l găsească şi-
l aduse în casa maestrului. Era un zugrav. întrebat de unde
ştia aria aceea pe care o fredonase cu puţin timp înainte, el
le răspunse:
— Hm! Ştiu şi eu?! Sunt decorator la Opera Comique.
Asist cu mare plăcere la repetiţiile unei noi opere pe care o
pregătesc. Acolo cred că am auzit şi melodia asta...
Halevy oftă adânc, luându-şi o marc povară de pe
inimă. Opera care se pregătea la Opera Comică era a lui.
Până la bătălia de la Sadowa care a revelat forţa

prusacă, ziarele erau în discordie, unele simpatizând cu
prusacii, altele cu austriecii. Halevy se apropie distrat de un
chioşc şi cere un ziar la întâmplare, ignorând manevrele din
culisele presei. îl deschide şi adresându-se vânzătorului, ii
spune:
— Curios! Mi s-a spus că a fost o mare victorie
austriacă şi în schimb în ziar scrie despre o mare victorie
prusacă!
— Oh, domnule, de ce nu mi-aţi spus ce căutaţi? Dacă
vreţi să citiţi despre o victorie austriacă, trebuie să
cumpăraţi alt ziar!
157 ANECDOTE
Zâmbind, maestrul lăsă ziarul pe care-l citise şi se

îndepărtă, cufundându-se în gândurile lui absorbite de
muzică.
Hale\y, om de mare cultură şi sensibilitate, in ciuda
unui formidabil succes, după reprezentarea operei
Muşchetarii reginei, când de la rege până la portarul Operei
a fost felicitat cu entuziasm, pe lângă aplauzele care nu mai
conteniseră în public, ieşind după spectacol cu prietenul
său, era totuşi nespus de trist.
— Ce ai? il întrebă nedumerit, prietenul său.
— Nu m-a satisfăcut deplin spectacolul de astă seară.
— Cum aşa? După atâtea aplauze frenetice? Când

însuşi regele tc-a felicitat faţă de toată lumea? Când
portarul te-a îmbrăţişat, impresionat până la lacrimi? Cc
vrei mai mult?
— E ceva care m-a mâhnit adânc. Ceva ce tu nu ai
observat. Un domn, ce-i drept, singurul pc care l-am văzut,
oarecum în vârstă... l-am surprins de mai multe ori căscând.
Asta înseamnă că trebuie să-mi mai revăd totuşi opera.
Prietenul său a rămas fără replică în faţa
susceptibilităţii
nebănuite a maestrului.
Knut Pedersen Hamsun (1859-l952) - scriitor
norvegian.
158 ANECDOTE
Mai înainte de a se dedica literaturii, fusese obligat să

facă multiple alte meserii, printre care şi cea de încasator
de bilete intr-un tramvai, la Chicago. Deşi cu memoria lui
prodigioasă reţinuse staţiile în ordinea în care veneau, nu
reuşi niciodată să ştie punctul precis unde se oprea
tramvaiul, încât călătorii erau siliţi totdeauna să parcurgă
distanţe pe jos, fie înainte fie inapoi, deoarece el anunţa
mereu o staţie in loc de alta. Reclamaţiilc călătorilor s-au
strâns atât de multe, încât administraţia a fost nevoită să-l
licenţieze pe încasatorul incapabil de a se orienta. Şi astfel
Hamsun a trebuit să-şi caute altă slujbă, apropiindu-se
inconştient de adevărata lui menire.
Ilnnibal (247-l83 i.Ch.) - general cartaginez.
Hanibal, vestit viteaz şi implacabil duşman al romanilor,
plimbându-se într-o seară în tabăra lui, auzi un grup de
soldaţi cum îl bârfeau intr-un cort. Acestora le strigă:
— Duceţi-vă mai departe de tabără, daeă vreţi să mă
vorbiţi de rău, ea să nu mă siliţi să vă pedepsesc cum se
cuvine!
Sir William George Granville di Harcourt (1827-l904)
— om politic englez.
Mai mic decât fratele lui, Eduard, care aparţinea
partidului conservator, ca o reacţie, era liberal. Fiind odată
la masă cu mai mulţi prieteni, William îşi expunea ideile lui
revoluţionare, când Eduard interveni:
159 ANECDOTE
— William, e cazul să renunţi la ideile tale asupra

proprietăţii! în Anglia e obiceiul ca numai primului născut
să-i revină
dreptul asupra proprietăţii, de aceea fratele lui mai mic
îi răspunse lui Eduard, fratele lui mai mare:
— Dragul meu Eduard. Prin lege tu ai dreptul la
proprietăţi, ca atare lasă-mi şi mie măcar ideile asupra lor!
George Hardy (1659-l715) - amiral englez.
Căpitanul de marină Hardy era destinat la un serviciu
de gardă, când află dc la un informator de al său că o navă
străină se apropie dc portul Vigo, încărcată de aur. Fără a
mai aştepta vreun ordin, o porneşte cu corabia lui cu pânze
să-l anunţe pe amiralul George Rooke. Profitând de
informaţie, amiralul atacă nava străină prin surprindere,
repurtând o rapidă victorie. Când se întoarce victorios în
port, îl cheamă pe căpitanul Hardy, căruia îi spune:
— Incontestabil, dumneata ai adus un imens serviciu
reginei şi patriei, ca glorie şi bogăţii. Totuşi, dumneata ţi-ai
părăsit postul de gardă, fiind pasibil de pedeapsa cu
moartea.
— Amirale, - răspunse căpitanul - vai de marinarul
englez care s-ar gândi la propria-i viaţă, în clipa când e în
joc gloria patriei!
Nobleţea răspunsului i-a plăcut într-atât amiralului,
încât în loc dc pedeapsa cu moartea, l-a numit pe Hardy
contraamiral.
160 ANECDOTE
Achille de Harlay conte de Beaumont (1536-l619) -

magistrat francez.
Când a fost numit primul preşedinte al Parlamentului
din Paris (tribunalul suprem atunci în Franţa), colegiul
procurorilor i-a cerut protecţie. De Harlay rosti aceste
puţine cuvinte, dar bine ticluite:
— Ticăloşii nu vor avea niciodată protecţia mea, iar
persoanele oneste nu au nevoie de protecţie.
Un individ în litigiu cu un creditor de al său s-a dus
direct la preşedintele Harlay să-i ceară un sfat.
Preşedintele, ca să-l convingă să ajungă la o tranzacţie, i-a
vorbit astfel:
— Avocatul dumitale îţi va cere fără îndoială bani, un
mic cadou trebuie să-i dai grefierului, pe judecător nu-l poţi
ignora... după părerea mea, cel mai cuminte lucru ar fi să-ţi
plăteşti creditorul şi să renunţi la orice fel de proces...
Un avocat carc-şi începuse pledoaria maiestuos,
amintindu-l pe Hanibal care trecea Alpii, se înfierbântă atât
dc tare de propriile-i cuvinte, încât divagând, nu mai
revenea la subiect.
Preşedintele Harlay, ca să-l aducă la realitate, îl
întrerupse:
— Domnule avocat, te rog să înaintezi mai iute cu
trupele dumitale, şi să ajungi printre noi...
Auzind de comportamentul necinstit, din ultima vreme,
al unui samsar, Harlay decise să-l trimită imediat într-un
161 ANECDOTE
îndepărtat oraş de provincie. Ca să-l îmbuneze, samsarul

se duse direct la preşedinte şi-i spunse:
— Aveţi dreptate, domnule preşedinte, să mă izgoniţi,
totuşi, puneţi-vă în situaţia mea. Ce-aţi putea face într-un
mic oraş de provincie?
Inflexibilul şi abilul magistrat i-a răspuns prompt:
— Comparaţia îmi pare absurdă. în vreme ce eu nu-mi
pot laee meseria decât la Paris, meseria dumitale o poţi
practica oriunde!
La Paris se iscase o dispută între farmacişti şi medici, în
legătură cu precedenţa la ceremonii. Ca să înăbuşe
discuţiile, preşedintele Harlay interveni:
— După părerea voastră, cine păşeşte primul: hoţul
sau călău] când se apropie dc ghilotină?
I se răspunse că în asemenea cazuri, desigur că hoţul
precede călăul.
— Ei bine - reluă Harlay - ţinând cont de regulă,
farmaciştii in.untea medicilor!
Franz Josef Haydn (1732-l809) - compozitor austriac.
Având o voce plăcută, copil fiind, Haydn a fost admis să
cânte în corul bisericii, putând lua astfel şi lecţii de muzică
de la maestrul capelei, un oarecare Reuter. Dar copilul era
foarte vioi şi nedisciplinat. în timpul unei lecţii, se strecură
in spatele unăţătorului şi-i tăie coada perucii. A fost
imediat dat afară şi trimis ca ucenic la un bărbier. Destinul
a vrut ca mai târziu să se căsătorească cu fata patronului.
162 ANECDOTE
1(X)
163 ANECDOTE

164 ANECDOTE

165 ANECDOTE
101
La Vicna, Haydn îl cunoscu din întâmplare pe

Metastasio. Dându-şi scama dc scânteia dc geniu a lui
Haydn, îi vorbi prietenului său,. Porpora, dc calităţile
acestuia, dar Porpora, înfuriat de ingratitudinea vechilor săi
elevi, nici n-a vrut să audă de un nou elev, de o nouă tristă
experienţă. Haydn nu se lasă descurajat dc acest refuz, şi
după câtva timp se prezentă acasă la Porpora în chip de
valet. Grijuliu faţă dc stăpân, îi cuceri simpatia. într-o zi
reuşi să se facă ascultat de maestru la clavecin, iar Porpora
descoperind calităţi extraordinare la Haydn, nu se mai lăsă
rugat să-i dea lecţii de muzică.
Revenind la Viena, după o îndelungă şedere în Italia,

Haydn a exprimat o subtilă părere asupra „uşurinţii"
muzicienilor italieni:
- La şcoala extraordinarului Porpora am învăţat cât e de
grea aşa-zisa „uşurinţă" italiană.
Haydn şi-a dat seama că la concertele sale, câteva

doamne mai în vârstă moţăiau când şi când. Se gândi atunci
să le facă o surpriză. Şi compuse anume pentru ele
Simfonia surprizelor, în care pe nepregătite, când te
aşteptai mai puţin, în mijlocul unei muzici suave, explodau
sunete puternice de timpane, care ar li trezii şi morţii, aşa
166 ANECDOTE
că trezeau brusc şi pe cele ce moţăiau. Spre bucuria lui

Haydn, reuşi să le întrerupă somnul, dându-le chiar bătăi de
inimă, şi obligându-le astfel să fie atente la muzica lui.
Printre operele acestui rafinat muzician se află şi un

menuet care poartă un nume foarte bizar, Menuetul boului.
Datorează acest nume nu numai ritmului lent care
aminteşte pasul agale al boului, ci şi faptului că a fost
compus pentru nunta unui neguţător de boi care l-a
răsplătit pe autor cu un bou.
Haydn era la Londra când i se prezentă un căpitan al

unei nave engleze care îi ceru un marş ca să-i distreze pe
oamenii din echipajul său. îi promitea treizeci de guinee.
De îndată ce a plecat căpitanul, Haydn s-a aşezat la un
pian şi în nici o oră a compus marşul cerut. Părându-i-se că
—i plăteşte prea mult căpitanul, Haydn mai compuse alte
două marşuri. în zorii zilei următoare, căpitanul veni să-şi ia
marşul comandat. Haydn i-l cântă la pian, căpitanul îi oferi
cele treizeci de guinee promise şi voi să plece. Haydn insistă
mult să primească şi celelalte două marşuri ca un dar din
partea lui, dar căpitanul îl refuză.
— Sunt în dar! striga Haydn în urma lui.
— îmi place marşul pe care l-am luat, nu mai vreau
altceva - strigă căpitanul, în timp ce se îndepărta.
167 ANECDOTE
Haydn află pe ce navă plecase căpitanul şi-i expedie

celelalte două marşuri, dar după câtva timp primi plicul
intact înapoi.
în timp ce Beethoven compunea în dezordinea cea mai

acută a camerei sale, Haydn nu putea scrie un rând până nu
era o ordine desăvârşită în cameră. Ca să poată compune
se îmbrăca în ceea ce i se părea lui mai frumos şi mai
elegant. Uneori îşi punea şi peruca cu care se ducea la
Curte. El spunea:
— Eu compun inspirat dimineaţa când cântă
păsărelele şi scriu o muzică elegantă când port cel mai
elegant costum!...
Odată cineva i-a spus că Beethoven, care fusese elevul
lui, îl numise cu un profund dispreţ „perucă bătrână".
Maestrul se înfurie:
— Ce îndrăzneală! Cine e acest Beethoven, în
definitiv? Ce a compus el, ca să-şi permită să mă
dispreţuiască pe mine, vechiul său maestru? Câte o sonată
ici colo, nimic excepţional... Quartctc oarecum bune...
Simfonii. Ei da, alea sunt bune, sunt minunate, dc fapt...
sunt divine, la drept vorbind!
Şi toată furia lui a dispărut în faţa entuziasmului faţă dc
simfoniile fostului său elev.
Haydn era maestru de capelă, depinzând direct de
principele Esterhazy, care într-o zi dc proastă dispoziţie
168 ANECDOTE
decise să dczfiinţczc orchestra. Când Haydn află de

hotărârea principelui, se grăbi să compună o simfonie de
adio, Simfonia despărţirii, în care muzicienii aveau să-şi
părăsească locurile, de îndată ce fiecare şi-ar fi cântat
partea lui. La primul concert, Haydn execută simfonia ca o
surpriză, nefiind trecută în program. Dc îndată ce fiecare îşi
executa ultima notă a părţii lui, stingea lumina din dretpul
său şi se retrăgea. Contrabasul execută cele câteva note
scrise pentru el, stinse lumina din dreptul lui şi se retrase
ultimul. Principelui nu i-a fost greu să înţeleagă aluzia lui
Haydn. Profund emoţionat de entuziasmul lui Haydn
pentru muzică, renunţă la hotărârea de a desfiinţa
orchestra. Atunci Haydn găsi prilejul să-i fie recunoscător,
compunând altă simfonie în care se începea cu un
instrument, adăugându-sc apoi, pc rând, celelalte. în ziua
execuţiei, fiecare muzician îşi aprindea lumina de la
pupitrul lui şi ataca primele note, de îndată ce-i venea
rândul, până când orchestra lua parte în întregime la
executarea simfoniei, într-o lumină totală.
Friedrich Hebbel (1813-l863) - poet german.
într-o zi, aflându-se într-o cafenea, la Paris, intră în
vorbă cu un necunoscut care vorbea germana. Acesta fiind
un profesor, îi mărturisi că scopul venirii lui la Paris era de
a-l cunoaşte pe Heinc şi pe Hebbel, doi renumiţi poeţi
germani.
169 ANECDOTE
— Cine ştie dacă voi avea acest noroc! - spunse

necunoscutul.
— II vei avea, domnule profesor! - ii răspunse Hebbel.
In parte l-ai şi avut. Eu sunt Hebbel şi acum te duc să ţi-l
prezint pe Heine.
Dar Heine nu-i prea preţuia pe compatrioţii săi şi de
îndată ce i-a văzut, i-a biciuit cu atâtea cuvinte satirice,
încât profesorul a preferat să se retragă, mulţumit de
cordialitatea companiei lui Hebbel.
Adrien Hebrard (1833-l914) - ziarist şi om politic
francez.
H6brard, directorul ziarului Le Temps, rezuma în patru
cuvinte legile ziaristicii: „Savoir, Faire. Savoir foire. Faire
savoir" (A şti. A face. A şti să faci. A face să se ştie).
Adrien H6brard spunea despre Gaston Deschamps,
redactorul ziarului Le Temps:
— Unii ziarişti scriu de dragul de a scrie, alţii scriu ca
să-şi câştige existenţa... Deschamps, în schimb, scrie ca să-
şi omoare... Timpul.
într-o seară, mai mulţi prieteni de ai lui Adrien Hebrard
făceau elogiul virtuţilor. Unul mai înflăcărat decât altul.
Doar H6brard îi aduse pe pământ cu scepticismul lui:
— Uitaţi, dragii mei, că noi ne câştigăm pâine de pe
urma viciilor altora şi nu ştiu dacă în numele virtuţii
noastre... de talentaţi ziarişti.
Heinrich Heine (1799-l856) - poet german.
170 ANECDOTE
Heine s-a născut la 13 decembrie 1799, dar părinţii l-

au declarat abia în 1800, ca să-I poată sustrage de la
serviciul militar. De această eroare voluntară profită mai
târziu poetul, ca să se întinerească cu un an şi ca să facă pe
spiritualul, în legătură cu data naşterii lui, lăudându-se că:
— Eu sunt primul om al secolului!
Heine vroia să se ducă în Anglia, intr-o călătorie de
studii. De aceea se adresă unchiului său Solomon Heine,
faimos bancher din Hamburg, ca să-l ajute cu bani.
— Trebuie să mă înţelegi, unchiule, - îi vorbi poetul -
eu
am deja un nume celebru şi fac onoare familiei noastre!
Dă-mi o scrisoare de credit la colegul tău Rotschild. Asta se
va afla, va face impresie şi eu voi apare într-o lumină bună.
Unchiul medita puţin, ca un evreu înţelept ce era, şi
apoi îi răspunse:
— Uite ce e. Eu îţi fac o scrisoare de recomandare la
Rotschild, care te va invita la el, îţi mai dau şi o scrisoare de
credit de patru sute de lire sterline, dar pe care tu n-o vei
folosi, ci doar vei face în aşa fel, încât cei din jurul tău s-o
vadă din când în când, ca să faci o oarecare impresie...
— Bineînţeles! - acceptă poetul.
Dar îndată ce a ajuns la Londra a şi schimbat scrisoarea
de credit în patru sute de lire sterline. Când a revenit la
Hamburg şi unchiul său a început să-l dojenească, impasibil,
Heine i-a răspuns:
171 ANECDOTE
— Dragă unchiule, dar onoarea de a purta numele

meu, pentru tine nu are nici o valoare?
— Domnule Heine! - îl întrebă odată baronul de
Rotschild cu care stătea la masă, - dumneata care le ştii pe
toate, explică-mi de ce acest vin sc cheamă Lacrima Christi?
Prompt, Heine îi răspunse:
— Simplu, nu ne rămâne decât să traducem, întocmai
cuvintele: Christos lăcrimează că un asemenea vin bun îl
bem noi doi evrei înstăriţi, când atâţia creştini neînstăriţi
nici n-au auzit de el!
Un autor lipsit de talent îi ceru lui Heinc părerea asupra
unei cărţi pe care i-o lăsase de mai multă vreme s-o
citească.
— Uite ce e - începu să—i vorbească Heine tânărului
scriitor - citind cartea pe care mi-ai lăsat-o, am adormit, dar
cum am început să visez că citeam în continuare aceeaşi
carte, de plictiseală m-am trezit.
într-o după-amiază, în holul unui hotel din Boulogne,
Heine era cufundat în lectură. Din cauza vremii urâte
erupseră în hol câţiva italieni care discutau foarte
înfierbântat între ei. Heine aşteptă ce aşteptă, sperând ca
respectivii să-şi dea seama că nu erau singuri în holul
hotelului, dar ei vorbeau din ce în ce mai tare. Apropiindu-
se delicat de grup, Heine întrebă cu un aer timid:
— Mă iertaţi, nu cumva vă deranjez, dacă încerc să-mi *
continui lectura?
172 ANECDOTE
Fiind încă foarte tânăr, Heine scandaliza profund

cercul de oameni de afaceri evrei, în mijlocul cărora trăia,
exprimându-se astfel:
— Mama mea, mai înainte de a mă naşte, a citit foarte
multe opere literare, şi de aceea m-a născut poet. în
schimb, mama unchiului Solomon a citit povestea
brigandului Cartouchc şi de aceea unchiul meu a devenit
bancher!
Hcine accepta bucuros criticile pe care i le aducea
fratele său Max, căruia îi încredinţa bucuros versurile sale
abia compuse. Dar când fratele său ii spuse într-<) zi că şi el
scrisese versuri, de îndată ce termină lectura lor, Heine îi
spuse:
— Dragul meu, scrie în proză, te rog, un singur poet
este deja prea mult într-o familie!
O oarecare contesă de Monaco care făcea dese invitaţii
la masă, nu-l onorase încă niciodată pe Heine. Văzându-l
într-o aleasă societate, catadicsi totuşi să-i lanseze invitaţia
de a veni într-o zi la ea acasă, la o cafea.
Destul de plictisii de acea jumătate de invitaţie, i-a
răspuns cu ironic:
— Doamnă contesă, nu cred că vă pot satisface
dorinţa, deoarece totdeauna mi se serveşte şi cafeaua
acolo unde sunt invitat la masă.
Heine considera pictura şi sculptura inferioare artei
scrisului, de aceea îi trata pc pictori şi pe sculptori cu un
173 ANECDOTE
oarecare aer de suficienţă.

într-o zi, într-un grup de pictori, Hcine începu o lungă
discuţie din care reieşea că în timp ce o poezie sau o
tragedie acţionează imediat şi direct asupra unui marc
număr de persoane, o pictură nu poate deveni populară,
decât după ce a fost interpretată de un poet. Ca atare,
încheie Heine:
— Un pictor e totdeauna la cheremul poetului.
Dar, la râsetele nemaipomenite ale pictorilor, ci se
întrerupse. Unul dintre ei ii făcuse pe tăcute caricatura
poetului. înfuriat, Heine recunoscu că de data aceea poetul
se aflase la cheremul pictorului.
Hcine îşi iubea mult soţia, dar ea îndrăgea extraodrinar
un papagal care îl împiedica de multe ori pe poet să scrie.
într-o zi. scoţându-l din sărite, îl otrăvi. Matilde, aflând. îi
făcu o scenă atât de teribilă, încât Hcine se duse imediat în
târg să-i cumpere altul. Gândind cu glas tare, Heine răbufni:
„Cred că Pluton n-a ştiut ce este cu adevărat Infernul, decât
după ce a adus-o acolo pe Proserpina!"
Când infirmierele îi refăceau patul, Heine, fiind foarte
bolnav, îl luau amândouă in braţe ca pe un copil, şi-l aşezau
cu grijă pe un divan.
într-o zi, cum fratele său, Max, asista la toată această
manevră, Heine, ca să-şi mai facă curaj, glumi cu fratele lui:
-Max, când te vei întoarce în Germania, le poţi povesti
compatrioţilor noştri că m-ai văzut la Paris purtat pe
174 ANECDOTE
braţe...
într-un moment când boala i-a mai îngăduit să revadă
Luvrul, s-a aşezat în faţa Venerei din Milo, privind-o în
extaz, până la lacrimi, puternic emoţionat. Amintindu-şi de
această scenă, îi spunea unui bun prieten:
— De ce n-am murit în clipa aceea? Ar fi fost cea mai
poetică moarte, pe care o meritam... Dar zeiţa nu mai avea
braţe... Divinitatea ei distrusă pc jumătate, aidoma
umanităţii mele! Ea mutilată, eu paralizat! în ciuda tuturor
regulilor matematice şi algebrice, cele două jumătăţi ale
noastre nu puteau forma niciodată un tot!
Boala lui Heine se tărăgăna atât de mult, ihcât mai toţi
prietenii pregetau să-i facă vizite. într-o zi, totuşi, veni la el
Hector Berlioz. Heine îi spuse:
— în toate eşti un original, Berlioz!
— De ce? - întrebă uimit, celebrul compozitor.
— în ciuda avantajului dc a mă şti prietenii mereu
acasă, nu mă mai vizitează nici unul...
Unul dintre cei mai mari poeţi ai Germaniei se apropia
de ultimele lui zile, mai amărât şi mai decepţionat ca
oricând. Veni să-i facă o vizită prietenul lui, Alexandcr
Weill. Sarcastic cum ii era firea, de cum il văzu pe Weill, ii^
mărturisi:
— Tocmai îmi scriam testamentul. îi las totul soţiei
mele, Matilde, cu condiţia ca imediat după moartea mea să
se mărite cu cine va crede ea. Cred că astfel îmi asigur
175 ANECDOTE
măcar o singură persoană care să-şi amintească cu drag

de mine...
Adesea Heine era sarcastic şi cu el însuşi. Unui prieten
care venise din Germania ca să-I viziteze, fiindcă aflase că
era bolnav, îi spuse:
— Ce mult aş dori să revăd Germania! Am deseori
nostalgia
ei.
— îţi pare ceva imposibil? - îl întrebă prietenul.
— Nu, dar ştiu că costă foarte mult drumul şi... marfa
de transportat nu face mai mult decât cheltuiala pentru
transport!
Heine era evreu, lată ce-i spuse unui prieten după ce
admisese să fie botezat:
— Botezul în sine pentru mine e un act indiferent.
Dureros este că pentru a obţine o slujbă în Prusia a trebuit
s-o fac, ceea ce este împotriva demnităţii umane şi a
sentimentului de onoare.
Şi ca să se mai însenineze, adăugă:
— Poate era mai bine să trec la catolicism decât la
protestantism. Sacerdoţii catolici, când vorbesc de paradis
lasă impresia că ar fi proprietari, pe când protestanţii
vorbesc de paradis de parcă l-ar avea cu chirie...
Berlioz, bun prieten al lui Heine, se exprimă astfel, faţă
de mai mulţi prieteni.
176 ANECDOTE
— Heine este un celebru bancher de idei, nepot al

lui Solomon Heine, faimos autor al preţioaselor poeme în
aur masiv şi în monede de aur.
Cuiva care-i reproşa lui Heine că nu-i cruţă nici,pe
prieteni de spiritul sări sarcastic, poetul îi răspunse cu calm:
— Dragul meu, pe seama cui să fac un spirit, dacă nu
pe seama prietenilor, deoarece duşmanii le iau pe toate
invers, în schimb prietenii, au acel puţin bunătatea să nu le
interpreteze greşit; dacă nu, de ce s-ar mai numi prieteni?
într-o zi primi vizita unui oarecare poet german, Moritz
Hartmann, foarte răsfăţat de femei.
— M-a vizitat azi o doamnă, dragul meu Hartmann - îi
spuse Heine.
— Ei bine, cine era?
— Singura cu care tu n-ai avut până acum dc a face,
dragă Hartmann.
— M-aş mira... ce vrei să spui?
— Muza!
Când Heine s-a însurat cu Matilde, a dat astfel de veste
prietenilor săi: „M-am căsătorit şi acest duel conjugal care
e pe viaţă şi pe moarte, deşi nu se va sfârşi decât prin
moartea unuia din noi, e mai periculos decât duelul pe care
l-am făcut cu Solomon Strauss, anul trecut la Frankfurt".
Ernest Hemingway (1899-l968) - prozator american.
Abia căsătorit, Ernest Hemingway nu era incă un
scriitor vestit. O vecină, întâlnindu-l pe stradă, îi spuse:
177 ANECDOTE
- Am văzut-o pe soţia dumneavoastră ieri, purta o

rochie încântătoare, o adevărată poezie!
— O poezie? - răspunse nervos Hemingway? Zece
poezii, zece schiţe şi o piesă de teatru m-au costat rochia
ei!
Francisco Herrera (1576-l656) - pictor spaniol.

Cum Herrera nu reuşea să-şi câştige existenţa din
pictură, se dedică şi gravurilor. Roşi de invidie, colegii lui
ajunseseră să-l acuze că fabrică monede false, încât n-a
lipsit mult să fie arestat. Avertizat de puţinii prieteni,
Herrera se refugiază în mănăstirea Iezuiţilor din Sevilla,
unde, din recunoştinţă, începe să picteze capela,
reprezentând Apoteoza Sfântului Hermenegildo.
Regele Filip al IV-lea al Spaniei, trecând prin Sevilla, a
rămas atât de încântat de operă, încânt a vrut să-l cunoască
pe autor.
După ce i s-a povestit întreaga situaţie a pictorului
Herrera, regele spuse:
- Maestre, când cineva are talentul dumitalc e cu
neputinţă să comită vreun rău!
Şi dădu ordin imediat ca procesul împotriva pictorului
să fie anulat, pedepsindu-i aspru pe defăimătorii invidioşi.
Stanley Hewet (sec. XIX) - medic englez.

178 ANECDOTE
Stanley Hewett, medicul curţii regale a Angliei, a fost

chemat de urgenţă, într-o noapte, la căpătâiul unui
negustor bogat care acuza dureri atroce de stomac, in
realitate neavând decât o indigestie datorită unei mese
mult prea abundente.
— V-aţi pregătit testamentul? - întrebă pe un ton
foarte grav medicul.
— Nu.
— Ei bine, atunci chemaţi imediat notarul şi. pe copiii
dumneavoastră. Unde sunt?
— La Manchester.
— Trimiteţi imediat o telegramă.
Un servitor se grăbeşte să trimită o telegramă şi să
cheme de urgenţă notarul. Bolnavul, tremurând ea varga,
întreabă doctorul:
— Domnule doctor, nu mai e într-adevăr nici o
speranţă? îmi trăiesc ultimele ore?...
— Nici gând! E o simplă indigestie!
— Atunci ce înseamnă toată agitaţia asta? De ce aţi
trimis după notar? De ce telegramă fiilor mei?...
— E simplu de tot! N-am vrut să fiu singurul imbecil
trezit la miezul nopţii pentru simplul fapt că dumneata ai
mâncat cât zece şi ai făcut o simplă indigestie!
Berkeley Hill (1834-l892) - chirurg englez.
Profesor la Londra, vrând să se răzbune pe Academia
Regală pentru faptul că-i negase onoarea de a-l primi
179 ANECDOTE
printre membrii săi, sub numele fictiv al unui medic de

provincie trimise o amplă relatare asupra unui picior
îndreptat cu ajutorul păcurii. Cele descrise păreau
verosimile, cu atât mai mult cu cât în perioada aceea un
ilustru academician proslăvea binefacerile miraculoase ale
păcurii. Dc aceea, într-una din şedinţele Academiei, cazul
descris de ..doctorul de provincie" a fosi expus eu cea mai
mare seriozitate. A doua zi, doctorul Hill trimise o altă
scrisoare Academiei, concepută astfel: „In ultima mea
relatare, in legătură cu piciorul îndreptat cu ajutorul
păcurii, am uitat un mic amănunt: piciorul îndreptat era de
lemn..."
în întreaga Londră râsetele n-au mai contenit pe seama
academicienilor.
Jean Antoine Houdon (174l-l828) - sculptor francez.
Bustul lui Voltaire, opera lui Houdon. este unul din cele
mai frumoase ornamente din holul Comediei Franceze.
într-o seară. Houdon intră în teatru şi controloarea ii
cere biletul.
— N-am bilet! - răspunde Houdon.
— Aveţi poate vreun titlu special, ca să puteţi intra
gratis? - insistă controloarea.
— Mda! - răspunse sculptorul - eu sunt tatăl acelui
Voltaire pe care-l vedeţi acolo - şi-i indică bustul.
Cu un aer solemn, controloarea de bilele il pofti,
spunând
180 ANECDOTE
în gura mare.
— Faceţi loc domnului Voltaire, tatăl.
Un hohot de râs izbucni in mijlocul publicului
necruţător cu naivitatea controloarci.
Victor Ilugo (1802-l885) - poet şi romancier francez.
în 1818, micuţul Victor frecventa. împreună cu fratele
lui. Eugene, cursurile de matematică şi fizică la colegiul
„Louis-le-Grand", dar literatura exercita asupra lui mult mai
mare înrâurire. Victor Hugo scrise foarte timpuriu versuri,
chiar de când se afla în colegiu. Decottc, cenzorul colegiului,
îi interzise, dar Victor nu-i dădea ascultare. într-o zi, e
chemat în biroul lui Decottc, care-l dojeni aspru că nu
fusese ascultat.
— Ştii prea bine - spuse Decottc - că ţi-am interzis sa
mai pierzi vremea scriind versuri!
— Tot atât de bine pc cât ştiu că nici eu nu v-am
îngădui! să-mi scotociţi în sertar, stimate domn - răspunse
înfipt, băiatul. - Deci suntem chit!
Conştient de talentul lui. Victor Hugo, încă elev de

liceu, se prezentă cu un volum la un editor, cerându-i să-i
publice versurile. Editorul, având experienţa că versurile se
vindeau mai greu decât proza, se scuză faţă de băiat,
invocând faptul că momentul nu era propice pentru
asemenea publicaţie, ctc. eic.
Cu marc demnitate, băiatul îi răspunde:
181 ANECDOTE
— Dumneata te vei căi pentru acest refuz. Ţi-ai fi

asigurat proprietatea literară asupra tuturor operelor pe
care am de gând să le scriu. Ţine minte că dumneata ai dat
cu piciorul norocului!
Editorul zâmbi foarte incredul şi chiar ironic.
Băiatul plecă cu manuscrisul subsuoară. Nu trecu mult
timp până când să se adeverească întocmai spusele celui ce
avea să devină unul din cei mai mari scriitori ai Franţei.
Victor Hugo a fost de o precocitate nemaiîntâlnită.
Chateaubriand il numea „Un copil sublim". Dar când ajunse
la o vârstă matură, copilul sublim, găsind operele carc-i
aduseseră atâtea elogii, le adună pc toate într-un dosar şi
scrise pc copertă: „Bestialităţile pe care le-am scris înainte
de a mă naşte".
Renumitul scriitor călătorea spre Prusia. La graniţă e
întrebat cu ce se ocupă.
— Scriu! - răspunse laconic Hugo. Grănicerul îi
răspunse:
— Bine, bine, scriem cu toţii. Eu v-am întrebat cum vă
câştigaţi mijloacele de existenţă.
— Cu pana! - răspunse flegmatic scriitorul.
— Să scriem, deci: „Victor Hugo, negustor de pene" -
murmură cel care-l interogase.
Victor Hugo primi într-o zi o scrisoare pc al cărei plic era
scris: „Celui mai marc poet al Franţei". Fără a deschide
scrisoarea, Hugo o trimise lui Lamartine, dar acesta,
182 ANECDOTE
modest, i-o restitui. Şi acest joc dură de mai multe ori.

Exasperat, Hugo deschise plicul. Scrisoarea ii era adresată
lui Musset.
într-o scară, discuta cu prietenul lui, Schocldcr, un tip
sceptic. Conversaţia alunecă asupra imortalităţii. Schoelder
nu credea. Victor Hugo ii spuse:
— Ai dreptate. Nu toţi oamenii sunt nemuritori.
Odată,
Dantc scrisese două versuri. Apoi se duse să facă o

plimbare. Rămase singure, versurile vorbeau între ele.
Primul vers spunea: „Sunt foarte încântat că sunt creat de
Dante, fiindcă mă aşteaptă nemurirea!" Al doilea vers,
sceptic şi plictisit, nu credea în nemurire. Şi avea dreptate.
De cum intră Dante în casă, îl şterse şi scrise un altul in
locul lui. Primul vers fiindcă-i plăcuse, l-a lăsat intact.
Victor Hugo spunea:
— Omul ar trebui să fie plămădit din viciu şi virtute
pentru a fi complet uman şi conştient dc limitele şi
posibilităţile lui. Aidoma lancei lui Achile, care rănea cu o
lovitură şi cu alta lecuia rana.
Tânărul Victor Hugo ascunsese în casa lui pe un
conspirator periculos pentru monarhic. Poliţia, care aflase,
¡1 invită pe poet să-l denunţe pe conspirator. Dar poetul
răspunse că nu-l cunoştea pe omul căutat de poliţie. Ce-i
183 ANECDOTE
drept, făcându-i-se o percheziţie, conspiratorul n-a fost

găsit în casa poetului. Iritat, şeful poliţiei îl denunţă pe
Victor Hugo direct regelui Ludovic al XVIII-lea, care-i
răspunse:
— Din ce-mi relatezi, mă conving încă o dată că Victor
Hugo e un om de onoare. Lasă-l în pace şi prima pensie
vacantă i-o voi acorda lui.
Şi işi ţinu cuvântul. Victor Hugo în curând primi o
pensie de o mie cinci sute de franci.
înainte de a se reprezenta Emani, o mare vâltoarc s-a
iscat în mijlocul clasicillor. Li se părea un scandal
nemaipomenit ca în versuri tragice să se vorbească dc
dulapuri, mături şi alte lucruri considerate nepoetiec.
înfuriaţi la culme, clasicii se prezentară direct regelui
Charles al X-lea, insistând să intervină el însuşj ca să
împiedice reprezentaţia.
— în materie de tragedii, dragii mei, le răspunse
regele, mare admirator al lui Victor Hugo, - nu sunt decât
un simplu spectator!
La 19 decembrie 1832 Victor Hugo îşi apăra in faţa
guvernului lui Louis Philippe, drama Le roi s'amuse,
interzisă de cenzură.
— In secolul nostru am avut un om extraordinar şi un
lucru extraordinar: pe Napoleon şi libertatea. Pe acest om
extraordinar l-am pierdut, ar fi păcat să pierdem şi acest
lucru extraordinar!
184 ANECDOTE
Hugo obişnuia să răspundă laudativ tuturor tinerilor

care-i trimiteau versurile lor, cerându-i părerea. Un tânăr
poet îi trimise primul său volum de versuri cu o dedicaţie şi
în aceeaşi
IlUloteca Juc'' . î „tUCîAN BLAGA* Aî%%
ANECDOTE DESPRE mari PEfisfoNAJlt^ti P U t ] t »-
411
zi şi o scrisoare prin care-l anunţa de cartea pe care
avea s-o primească. Hugo nu întârzie să-i răspundă:
„Opera dumitale m-a copleşit de emoţie, tânără
viitoare glorie a Franţei! în vreme ce eu sunt o glorie apusă
a Patriei, înainte de a mă stinge, salut noul astru care a
răsărit. Dumneata străluceşti, iar eu pâlpâi ca o lumânare,
gata să se stingă. Admir profund şi sincer versurile dumitale
promiţătoare ale unui succes nemaiîntâlnit."
E lesne de închipuit bucuria extraordinară a tânărului
poet la primirea scrisorii de la marele Victor Hugo. Dar ce
cumplită i-a fost dezamăgirea după câteva zile când a
primit înapoi volumul expediat lui Victor Hugo „refuzat
pentru francare insuficientă."
Victor Hugo spunea: „Mijlocul cel mai sigur de a ţi se da
dreptate in artă şi literatură este acela de a fi mort."
într-o zi, Alexandre Dumas-tatăl îl întâlni pe Victor
Hugo. Era foarte iritat.
185 ANECDOTE
— Ce crezi - i se adresă el lui Dumas - Vigny are

curajul să afirme că el a inventat drama istorică!
— Nu pot crede - răspunse indignat peste măsură
Dumas - nu pot crede în asemenea cutezanţă, când se ştie
bine că eu am inventat drama istorică!
Hugo, care era convins că el o inventase dc fapt,
rămase împietrit.
Victor Hugo vorbise de multe ori pe un ton de dispreţ
despre Academia Franceză, iritat că nu fusese încă primit.
în ziua în care a fost primit în Academie, unul dintre vechii
academicieni nu a ezitat să spună:
— Numirea lui Victor Hugo in Academia Franceză
seamănă cu nunta unei fete, căreia i-a fost pângărită
onoarea.
Era ştiută ufa mortală a lui Victor Hugo faţă dc
Napoleon al III-lea. Invitat dc împărat la masă, poetul a
întârziat o jumătate de oră. Când a sosit, toţi oaspeţii
mâncau, iar locul rezervat lui abia se vedea într-un capăt al
mesii, îndepărtat de gazdă. Ura lui şi-a revărsat-o in
Histoire d'un crime!
Unui prieten care-i manifesta uimirea faţă de această
ură înverşunată a lui Hugo faţă de Napoleon al III-lea,
scriitorul îi răspunse:
— Nici o teamă, ura mea nu e periculoasă, deoarece
nu e ură politică, ci literară!
186 ANECDOTE
La începutul anului 1866, un scriitor suedez ii cere lui

Victor Hugo permisiunea de a-i traduce o operă. Maestrul i-
o acordă bucuros. Trece o perioadă de câteva luni şi Hugo
primeşte un exemplar cu Notre Dame de Paris tradus în
suedeză. Uitându-se pe copertă rămâne însă uluit: numele
lui, minuscul, în schimb cu uriaşe litere era scris numele
traducătorului. Hugo râse cu poftă, exclamând:
— Ia te uită ce îndrăzneală a arcuşului care se crede
mai isteţ decât mâna insăşi!
Victor Hugo se afla in exil la Gucrnesey când scria
cuvântul „sfârşit" la romanul Iui, Mizerabilii. Un prieten
care venise să-l viziteze, începu să discute cu maestrul
despre romanul lui. Hugo îi spuse:
— Dantc a făurit un Infern din poezie; eu am încercat
să fac un Infern din proza realităţii.
Victor Hugo, nerăbdător să aibă veşti despre succesul
sau insuccesul romanului Mizerabilii, proaspăt pus in
vânzare, / îi trimite o foaie marc albă de hârtie editorului,
cu un singur semn şi iscălitura. Semnul era „?" Editorul, ca
să nu iasă din gluma scriitorului, vrând să-i exprime
succesul fantastic al Mizerabililor, ii răspunse cu alt semn
„!", în acelaşi stil. Şi Hugo a fost în culmea fericirii când a
primit răspunsul.
Vanitatea lui Victor Hugo era proverbială. Dc mai multe
ori scrisese el însuşi panegirice asupra propriilor sale opere,
în reviste literare, iscălind cu alte nume. întârzie voit
187 ANECDOTE
apariţia Mizerabililor, ca să aibă timp să publice această

uluitoare ştire: „Tipografii romanului Mizerabilii sunt atât
de emoţionaţi la lectura manuscrisului, încât pierd timpul
plângând ca copiii, motiv pentru care se tergiversează
apariţia romanului."
împăratul Braziliei, Don Pedro, era un admirator
înflăcărat al lui Victor Hugo. Fiind la Paris, îi trimise vorbă
că ar vrea să-l cunoască.
— Nu obişnuiesc să frecventez împăraţii! - răspunse
sec Victor Hugo.
Dar Don Pedro, cu inspiraţie, ii trimise următoarele
rânduri: „Cum marele Victor Hugo e mai vârstnic decât
mine şi mi-e superior ca geniu, eu îi voi face vizita cuvenită
şi nu voi îndrăzni să deranjez pc Domnia Sa, decât cu
încuviinţarea Sa."
Măgulit, Victor Hugo îl invită a doua zi la masă.
Prczentându 1 alor săi, marele scriitor spuse:
— Iată un adevărat împărat, a desfiinţat sclavia şi acum
acceptă invitaţia unui bătrân republican ca mine...
Victor Hugo avea o poftă de mâncare excepţională, şi o
mare uşurinţă de a deosebi cele mai complicate mâncăruri.
Obişnuia să spună adesea:
— Istoria naturală cunoaşte trei stomacuri
formidabile: pe al rechinului, al struţului şi al lui Victor
Hugo.
188 ANECDOTE
Victor Hugo avea un bărbier foarte naiv şi foarte

superstiţios. Din cauza apariţiei unei comete se dusese
zvonul că acest fenomen avea să provoace sfârşitul lumii. în
timp ce bărbierul îl rădea, ii spunea:
— Doamne, ce ne aşteaptă! Se zice că la 2 ianuarie vor
muri toate animalele şi la patru ianuarie toţi oamenii. Mare
nenorocire!
— Fantastic! - îi răspunse ironic Victor Hugo -
înseamnă că pc data de 3 ianuarie nu mă vei putea rade.
într-adevăr, mare nenorocire!
Cineva îl întrebă pe Victor Hugo:
— Dumneata, ca renumit republican, cum dc ai putut
accepta crucea din partea regelui Charles al X-lea?
— Pentru simplu motiv că-mi serveşte ca să mă fac
mai respectat în poştalioanc, când călătoresc.
Se discuta între prieteni despre Alfred dc Musset.
— Un mare talent - interveni Hugo - doar că mi se pare
prea înfumurat. îndrăzneşte să se
considere egal cu mine!
ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI ll5
Ion Iancovescu (1887-l966) - actor român.

Mucalitul Ion Iancovescu ii spunea într-o zi unui coleg:
— Deseori francezii afirmă că „cei ce se aseamănă, sc
adună". Ei bine, după mine, nu întotdeauna oamenii
trebuie să fie judecaţi potrivit relaţiilor lor!
— Ce vrei să spui? - il întrebă colegul.
Şi Iancovescu abia aşteptă să-şi plaseze poanta:
— Gândeşte-te la Iuda, de ce prieteni admirabili era
înconjurat... şi totuşi, ce canalie era!
Ion Iancovescu, întâlnind pe bulevard un coleg mai
tânăr, şi indreptându-se amândoi spre teatrul la care aveau
o repetiţie, maestrul il întreabă:
— Vrei să luăm masa impreună, după repetiţie? Peste
măsură de măgulit, tânărul actor ii răspunde:
— Maestre, mă siml onorat, mai incapc vorbă? La care
Iancovescu răspunde:
— Telefonează repede acasă, şi spune-le să mai pună
un tacâm.
Ion Iancovescu este chemat la telefon, eu doua seri

inainte de premiera piesei Bunii nu fac nici două parale.
Vocea din telefon i s-a adresat asiIci:
— Maestre Iancovescu, dacă e adc\aral * .1 ..banii
1111 lac nici două parale", cred că pot conta pe dvs. că voi
găsi două bilele la premiera de poimâine.
Henrik Ibsen (1828-l906) - dramaturg norvegian
Ibsen n-a fost niciodată entuziasmat de femei. Într-o
dimineaţă, pe vremea când era un simplu farmacist, i se
prezentă un ţăran cu două reţete: una pentru soţia sa
bolnavă, şi alta pentru vaca lui, de asemenea bolnavă.
Înmânându-i cele două reţete ţăranului, Ibsen îi atrase
atenţia:
- Dragul meu, fii atent să nu încurci reţetele. Să nu
cumva să i se întâmple vreo nenorocire vacii!
Din păcate, ţăranul îi împărtăşea opinia, pentru el
însemna nu foarte mult vaca.
La Cristiania, drama lui Ibsen, Nora, a fost reprezentată
fără întrerupere douăzeci şi cinci de seri, în faţa unui public
emoţiona»-care, după ce se sfârşea reprezentaţia, continua
discuţii'0 înfierbântate în diferite restaurante sau cafenele.
Când cineva lansa vreo invitaţie la reuniuni importante
sau la alte recepţii fastuoase, pe invitaţii era specificat:
„Rugăm ca în timpul mesei să nu se discute piesa Nora,
pentru a putea fi păstrat calmul necesar."
Deşi Ibsen combătea atât de înflăcărat pentru

drepturile femeii, în Nora, nu avea totuşi o părere
excelentă despre femei-
— Nu există o femeie care să ştie să coasă un nasture!
" spunea el. Şi se retrăgea în camera lui, făcea unele
preparative care-i luau foarte mult timp şi apoi îşi cosea
singur un nasture-O cumplită plictiseală pentru el. Dar,
satisfăcut, spunea după aceea:
— Un nasture care va fi etern! Dacă-l cosea soţia mea,
dura o oră!
Şi totuşi, soţia lui, pe ascuns, îl recosea totdeauna.
Fiindcă, după părerea ci, nu ar fi durat nici o zi.
Când devenise celebru şi era considerat drept cel mai
mare poet scandinav, un prieten din Stockholm îl invită la
masă, impreună cu cele mai mari somităţi ale oraşului. De
îndată ce a intrat Ibsen, toţi invitaţii s-au ridicat de pc
scaunele lor, să-l salute reverenţioşi, în afara unuia singur,
un om de ştiinţă care a rămas indiferent pe propriul său
scaun. Gazda l-a condus pe Ibsen până in faţa acestuia şi ca
să-i facă o plăcere lui Ibsen, l-a prezentat astfel:
— Permite-mi să-ţi prezint pe un prieten de al meu, un
chimist finlandez. Adresându-se finlandezului, spuse:
Acesta e marele Henrik Ibsen!
Dramaturgul povestea cu mare plăcere întâmplarea lui
hazlie de la Roma. Fiind pe Via Nazionale, l-a frapat un afiş
scris cam mărunt faţă de literele cu care erau scrise de
obicei. Cum nu avea ochelarii la el, rugă pe un trecător să-i

spună ce era scris pe respectivul afiş. Jenat, trecătorul îi
răspunse la ureche: „Din păcate, stimate domn, nici cu nu
ştiu să citesc!"
Ibsen a avut cultul amiciţiei: şi-a păstrat prietenii din
tinereţe şi alţi câţiva din perioada maturităţii. Şi totuşi,
spunea adesea:
124 193
—Prietenii sunt un lux foarte
costisitor... din atâtea puncte de vedere.
Jean-Auguste Dominique Ingres (1780-lX67) -pictor
francez.
Ingres preţuia mult muzica lui Becthoven. întâmplarea
a făcui să-l surprindă pe Stendhal vorbind despre muzică şi
spunând: „Becthoven nu are nici o melodie in simfoniile
lui!"
Ingres nu interveni, dar spuse răspicat, acasă:
— Ţineţi cont dc ce vă spun: Niciodată nu voi fi acasă
pentru Stendhal!
Faţă de mai mulţi pictori care lăudau prea mult
culoarea, manifestând un oarecare dispreţ faţă dc desen,
Ingres explică:
— Desenul e probitatea artei.
— După cum nu există graţie fără forţă - adăugă
Gounod care-l aprobase pe deplin.
Când i se vorbea lui Ingres de critici, devenea palid ca
ceara. Deşi ajunsese celebru şi era directorul Academiei
Franceze, nu reuşea să uite criticilc nemiloase care i se
aduseseră pe vremea când nici nu visa celebritatea. îşi
detesta deci duşmanii şi dc aceea, când li se întâmpla câte o
neplăcere, el nu se ferea să spună:
— N-aş avea niciodată curajul să mă răzbun pc
duşmanii mei, dar cum răzbunarea a venit fără ca cu să fi
intervenit, nu pot decât să fiu satisfăcut!
124 194
într-o zi se prezentă în atelierul lui
Ingres un elev care lucrase până atunci în atelierul
pictorului Regnault. Oprindu-sc in faţa lucrării noului elev,
cum Ingres ştia unde pictase mai înainte elevul, din
delicateţe îi spuse:
— Bravo, bravo. Dovedeşti marc abilitate în penel. Dar
noul elev, pe nume Sturler, îl întrerupse imediat:
— Domnule Ingres, dacă aş fi fost convins că pictez
bine, nu aş mai fi venit la dumneavoastră. Tocmai pentru că
ştiu că felul meu de a picta c defectuos am venit aici!
Ingres îl privi lung pe Sturler, apoi reluă:
— Ei bine, ai dreptate dumneata! Dovedeşti o mare
abilitate şi nimic mai mult. Dacă eşti dispus să priveşti
adevărul in faţă, atunci uită tot ce ai învăţat până acum şi ia
totul dc la capăt; curaj, dacă dumneata ţinteşti sus!
Elevii lui Ingres plăteau o cotă lunară pentru chiria
atelierului, lumină, modele, încălzire etc.
Printre şcolari era şi unul foarte sărac, Lefevrc, care ţi
câştiga existenţa pictând decoraţii: doi franci pentru, o
cruce de cavaler şi pentru câte un ordin străin, mai
complicat, alţi câţiva bănuţi in plus. La un moment dat
Lefevre dispăru de la atelier. Din întâmplare, Ingres se
întâlni cu el pe stradă şi bineînţeles ii ceru o explicaţie
pentru absenţa lui îndelungată. Roşu dc ruşine, elevul îi
destăinui adevărul:
124 195
—Maestre, nu mai aveam cu ce
plăti taxele de la atelier...
şi...
Dc astă dată se înroşi Ingres.
— Dar dumneata mă insulţi! Crezi că cu sunt un
negustor şi că-mi vând sfaturile? De mâine te întorci la
atelier şi la taxe mă gândesc eu pentru dumneata.
Lefevrc rămase încremenit şi cu ochii în lacrimi.
Lui Ingres nu-i plăceau laudele excesive, adulaţiile
absurde. Odată, un domn, admirându-i un tablou, exclamă:
9 — Nici Raffacllo n-a pictat asemenea minunăţie! Dar
Ingres strigă exasperat:
— Nu admit să se rostească asemenea nume sacre in
legătură cu tablourile mele. Nu pot fi comparat cu acest om
divin! Faţă de asemenea coloşi, cu sunt zero... Comparaţi-
mă cu contemporanii mei. O confruntare cu ei nu mă
sperie. Asta, da!...
Thiers, poate pentru că nu avea nici o stimă faţă de
pictorii contemporani, avea mania de a-şi umple sălile
numai cu copiile marilor maeştri ai trecutului. Când a aflat
că Ingres pleacă in calitate de director al Academici din
Roma, i-a comandat o copie după Transfigurata lui
Rafaello.
— Eu, domnule ministru - ii răspunse Ingres - nu mă
dau in lături să copiez pe marii maeştrii ai Renaşterii, dar o
lac doar ca studiu. Nimeni n-a îndrăznit insă să-mi comande
124 196
o copie după tabloul altuia. Dacă
doriţi, vă fac o Transfiguraţii' dc Ingres!
O doamnă obţine cu mare greutate promisiunea lui
Ingres de a-i face portretul alături de copilul ei. Şase luni
Ingres n-a făcut decât să fixeze întâlniri pentru a-i poza, ca
apoi să le amâne. în fine, începe o şedinţă, două, apoi din
nou le amână. Şedinţele devin din ce în ce mai rare, o dată
la o lună, la două, la un an, ba chiar trec mai mulţi. Doamna
nu deznădăjduise. într-o zi, când e chemată, după mai mulţi
ani, la marele maestru Ingres, ea nu întârzie să se prezinte.
Când să treacă la lucru, Ingres o întreabă nedumerit.
— Parcă aveaţi un copil de zece anişori, unde e? Nu-l
văd.
— Mda! face armata, domnule Ingres! Au trecut anii...
într-o zi, Ingres surprinse pe un elev de al său măsurând
o statuie antică. Furios la culme, exclamă:
— Tinere! Statuile anticilor nu se măsoară cu metrul,
ci cu simţurile! Sau mai bine zis, nu se măsoară, se simt!
Eugen Ionescu (1909-l994) - dramaturg francez de
origine română.
—« Ce impresie ai astăzi, gândindu-te că eşti membru
al
Academiei Franceze?
— Absolut nici una. După cum nici succesele din
trecut, cu piesele mele de teatru, nu-mi mai spun nimic.
124 197
Trecutul meu s-a desprins de mine şi
nu mai este o componentă a existenţei« mele. Eul din mine
care trăieşte in prezent a absolvit totul. Trăind între uimire
şi spaimă, azi, pentru mine, importantă este numai soţia
mea care mă îngrijeşte.
Nicolae Ionescu-Siseşti (1888-l954) - neurolog român.
Profesorul Ionescu-Siseşti e chemat la o pacientă care
zăcea imobilizată la pat, de luni de zile. După ce o examina,
doctorul îşi dădu seama că e un caz de autosugestie. Ceru
un pahar de ulei şi se prefăcu că-l scapă din greşală pe
covorul persan, chiar în faţa pacientei. Aceasta sări ca arsă
din pat, ţipând cu disperare:
— Covorul meu persan! Ce nenorocire! Ulei pe covor!
Şi doctorul, fericit, i-a replicat:
— Covorul e pierdut, dar dumneavoastră sunteţi
salvată, stimată doamnă!
Trecând neanunţat pe la unul din pacienţii săi, care-i

era de altfel şi bun prieten, îl surprinse citind o carte de
medicină. Până atunci, el ignorase această mică pasiune a
prietenului-pacient.
— E o întâmplare sau un obicei? - îl întrebă doctorul.
— E o pasiune pe care m-am jenat să ţi-o mărturisesc -
îi răspunse pacientul.
— Fii atent, dragul meu - replică doctorul - că s-ar
putea să mori... dintr-o greşeală de tipar.
124 198
Nicolae Iorga (187l-l940) -
profesor, istoric, scriitor şi om politic român.
Nicolae Iorga încheiase o amplă discuţie pe teme
filosofice, anulând multiple principii, socotite valabile. O
studentă luă cuvântul:
— Domnule profesor, aţi distrus atâtea principii în
care credeam, fără a înlocui măcar unul din ele...
— Aminteşte-ţi, tânără domnişoară, că printre
muncile lui Hercule a fost şi curăţirea grajdurilor lui Augias,
fără a i se cere însă ca după aceea să le umple, cum
fuseseră înainte.
O snoabă îl întrebă:
— Mi-aţi putea explica, dumneavoastră, care ştiţi
atâtea lucuri, ce diferenţă este între timp şi eternitate?
— Fără îndoială, doamnă, eu aş avea tot timpul să vă
explic, dar dumneavoastră nu v-ar ajunge o eternitate să
înţelegeţi...
Jean Battiste Isabey (1767-l855) - pictor şi miniaturist
francez.
După ce a devenit celebru şi bogat, spunea şi o
dovedea că cea mai mare plăcere a lui era de a-i ajuta pe
pictorii talentaţi şi săraci, întocmai cum David îl ajutase pe
el. Ştiind că elevul lui, Gérard, îndura o mizerie neagră, îi
cumpără un tablou cu trei mii de franci. După câtva timp,
un olandez înstărit îl cumpără de la Isabey cu şase mii de
franci. în culmea bucuriei, cl alergă la Gérard şi-i dădu alţi
124 199
trei mii de franci, încurajându-i
talentul.
Luând masa cu câţiva prieteni, în cel mai faimos
restaurant din Paris, când să plătească, i s-a părut excesiv
de scump preţul raţei pe care o mâncaseră. Chemă pe
directorul restaurantului şi, discret, îi spuse:
— Fii gentil şi uită-te la preţul cu care e trecută raţa.
Nu ţi se pare exagerat? Şaizeci de franci, când tu dacă ai
plăti-o cinci franci... ce spui?
— Domnule Isabey - spuse directorul, zâmbind - când
dumneata faci un tablou, te costă douăzeci de franci
culorile, şi totuşi după ce semnezi tabloul, ceri pe puţin
şase mii dc franci. Ei bine, şi raţa mea poartă firma celui
mai mare restaurant din Paris.
Isabey primi comanda unui tablou care să reprezinte
Congresul de la Viena, cu toate personajele care
participaseră.
— Vă atrag atenţia - ii spuse ducele de Wellington,
plin de orgoliu britanic - că eu consimt să figurez, doar dacă
sunt asigurat că voi ocupa primul loc.
— Dragul meu - interveni Talleyrand - ca reprezentant
al Franţei, mie mi se cuvine primul loc, nu-i aşa?
Pictorul rămase pe gânduri. După o profundă
meditaţie, Isabey se hotări să-l reprezinte pe Wellington in
clipa în care intră în sala Congresului, cu toţi ochii celor de
faţă aţintiţi asupra lui, astfel el se va putea considera
124 200
personajul important - se gândea
pictorul, - in timp cc Talleyrand, aşezat pe un fotoliu in
centrul scenei, ocupa în realitate locul de onoare în tablou.
Avea nevoie pentru această idee să-l convingă pe
Wellington să-i pozeze din profil. Reuşi să-l convingă,
spunându-i că profilul lui semăna cu al lui Henric al IV-lea.
După multe insistenţe, un bogătaş reuşi să aibă din
partea lui Isabey promisiunea unei miniaturi care să
reprezinte căţelul acestuia. După două săptămâni, Isabey îi
prezentă miniatura care era o capodoperă.
— Frumoasă! - exclamă bogătaşul mofturos. - Dar am
uitat să vă spun că mi-ar fi plăcut să-i faceţi şi cuşca. In
genere, aeest căţel când e privit se ascunde în cuşcă.
— Asta înseamnă alţi zece ludovici - îi spuse Isabey. Şi
bogătaşul consimţi.
Isabey luă miniatura eu portretul căţelului şi se întoarse
după alte două săptămâni cu miniatura cuştei, dar fără
căţel.
— Văd cuşca, dar nu mai văd căţelul - spuse amărât
bogătaşul.
— N-aţi spus dumneavoastră că el obişnuieşte să se
ascundă în cuşcă?
Bogătaşul amuţi.
Iosif Iscr (188l-l958) - pictor român.
Cineva care îi admirase tablourile expuse la Expoziţia
internaţională din Drcsda, l-a întrebat cc este pictura.
124 201
Iscr i-a răspuns:
— Oricum, nu e o distracţie agreabilă, ci o îmbinare
intre sensibilitate şi inteligenţă. E o cumplită suferinţă,
permanentă, de bucurii nebănuite. E indoială şi curaj, când
pictezi, pătimeşti şi exulţi.
Isocrate (436-338 î.Ch.) - orator grec.
Invitat la masă de regele Ciprului, de faţă fiind întreaga
lui curte, Isocrate nu scotea o vorbă. Uimit, regele, care era
lângă el, îl întrebă de ce e atât de tăcut. Isocrate îi răspunse
prompt:
— Ce pot face? Gândirea mea nu e interesantă pentru
ei, iar gândurile lor nu sunt interesante pentru mine.
Un renumit vorbăreţ, care trăncănea vrute şi nevrute, il
întâlni odată pe Isocrate.
— Maestre - ii spuse el - vreau să mă înscriu la şcoala
ta de elocinţă!
— Te accept, dar cu o condiţie: îmi vei plăti o taxă
dublă!
— Şi de ce trebuie să plătesc taxa dublă?
— O taxă, ca să te învăţ să vorbeşti şi alta ca să te
învăţ să taci!
Panait Istrati (1884-l935) - scriitor român.
Majoritatea personajelor lui Panait Istrati sunt luate
din realitate. După marile succese obţinute in străinătate,
Istrati se întoarce in satul lui natal şi se duce direct Ia
124 202
unchiul său „Dimi", personaj principal
al uneia din nuvele sale.
Răsturându-i o sumă de bani, îi strigă:
— Unchiule, m-am întors bogat. Am povestit într-t)
nuvelă despre tine şi m-am îmbogăţit.
Şi unchiul, uluit, nu pricepu prea mare lucru, şi-l
întrebă:
— Vrei să mă convingi că lumea de acolo tc-a plătit
doar ca să afle câte ceva din poveştile vieţii melc?
Alexei Isvoiski (1856-l919) - diplomat rus.
Pe vremea când Isvoiski era ambasador al Rusiei în
Danemarca, află că în Petersburg se pregătea o mare
mişcare diplomatică, iar el spera să fie numit ambasador la
Roma sau la Berlin. De aceea trimise un om de încredere la
Petersburg, ca să afle cum stăteau lucrurile. Înţelegerea
dintre ci era următoarea: dacă avea să afle că Isvoiski va fi
numit ambasador la Roma, ii va expedia o telegramă cu
cuvândul „spaghetti", iar dacă avea să afle dc numirea lui
ca ambasador la Berlin, în telegramă avea să scrie cuvântul
„Kraut".
După o săptămână, Isvoiski primeşte următoarea
telegramă: „caviar (icre negre). A înţeles astfel că fusese
numit ministru la Petersburg.
Iulianus Flavius Claudius (33l-363) - împărat roman
numit Apostatul, deoarece, fiind creştin, a trecut la
păgânism. Mai mulţi curteni, pentru a-şi arăta
124 203
devotamentul faţă de noul împărat, s-
au dus Ia el cu intenţia de a-i denunţa pe partizanii lui
Constantinus, rivalul lui, destăinuindu-le ascunzisurile. Dar
Iulianus, întrerupându-le elanul de trădători, le spuse:
— Nu e demn de un împărat să profite de indiscreţiile
voastre pentru a descoperi refugiul nenorociţilor care şi aşa
pătimesc destul, tremurând de frică la ideea răzbunării
mele.
Cum Iulianus învinse pe Constantinus, toţi partizanii
acestuia se temeau de răzbunarea învingătorului. Cel ce
avea motive să tremure mai tare era Nebridius, prefect al
Pretoriului, care se prezentă în faţa împăratului şi, umil, îi
ceru iertare. Iulianus se arătă îngăduitor cu el, dar
Nebridius insistă să-i întindă mâna. Atunci Iulianus îi
răspunse:
— Nebridius, dacă-ţi dau mâna mea ţie, credincioşilor
mei ce le mai pot da?
Papa Iuliu al II-lea (Giuliano della Rovere)
(1443-l513) - ales papă în 1503; războinic şi protector al
artelor.
Se spune că Michelangelo sculpta statuia lui Iuliu al II-
lea şi papa se duse s-o vadă. Cum mâna dreaptă era
ridicată, el întrebă pe Michelangelo:
— Ce semnificaţie are mâna mea? Binecuvântează sau
blestemă?
124 204
— Sancţiune, mâna ridicată
ameninţă poporul din Bologna - îi răspunse Michelangelo.
Şi apoi îl întrebă: - Vreţi să pun o carte în mâna stângă?
La care papa, înfuriat, îi răspunse:
— O spadă să-mi pui, nu o carte.
Papa Iuliu al II-lea, fire războinică, auzind că alegătorii îl
numiseră împărat pe Maximilian de Austria, om slab şi
pios, făcu următoarea observaţie:
— Evident că în conclavă cardinalii cât şi electorii
imperiului au făcut o marc greşeală: trebuia să fie ales papă
Maximilian şi eu împărat!
Jules Janin (1804-l874) - scriitor şi critic francez.

La un bal mascat trecu pe lângă el şi grupul lui de
prieteni, o femeie foarte grasă, costumată în chip de
păstoriţă. Janin nu se putu abţine să nu exclame:
— Iată păstoriţa care şi-a devorat întreaga turmă!
Giulio Piccini Jarro (1849-l915) - scriitor şi ziarist italian.
124 205
Jarro lua masa într-o zi cu Gabriele
d'Annunzio; dar poetul mânca puţin şi părea dus pe
gânduri.
— Cred că am ceva... - spuse poetul - poate o
indigestie.
— Fără îndoială - îi răspunse Jarro - o indigestie de
glorie! Te-ai îndopat prea mult... eşti prea plin de... tine!
Intr-o zi, Jarro se întâlneşte cu un prieten care-i spune:
— Vino la noi la masă - nu ne deranjezi, nu facem
nimic în plus, nimic special.
Şi Jarro prompt:
— Nici gând! Prefer să vin când veţi face ceva în plus
pentru mine... ceva special!
Cineva repetă într-o seară, într-un grup de prieteni
unde era şi Jarro, celebrul proverb: „Când vrea femeia, şi
Dumnezeu vrea".
— Atunci, observă Jarro, aşa se explică faptul că de
multe ori Dumnezeu are idei stranii şi absurde!
Pierre Jeannin (1540-l623) - magistrat şi om de stat
francez
(a trăit la Curtea regelui Henric al IV-lea).
Jeannin şi-a început cariera ca avocat şi datorită
elocvenţei sale persuasive deveni în scurt timp celebru. Un
om foarte înstărit, care a avut ocazia să-l asculte pledând,
s-a entuziasmat atât de mult de felul de a gândi al lui
Jeannin, încât s-a dus direct la el să-i propună pe fata lui
124 206
drept soţie. Prima întrebare după ce l-
a felicitat, a fost:
— Cc Situaţie materială ai dumneata, domnule
Jeannin? În fine, ce avere ai?
— Toată averea mea e aici - răspunse Jeannin, ducând
u-şi mâna la piept şi apoi la cap.
Jeannin a fost trimis ambasador în Spania, dar nefiind
de viţă aleasă, marii nobili spanioli se plânseră regelui,
considerând ca un afront faptul că nu le trimisese un
adevărat gentilom, un nobil. Regele, ofensat la rândul lui,
chemă imediat pe Jeannin. Cu gândul de a l umili, regele il
întrebă, de faţă fiind mai toţi curtenii:
— Domnule, dumneata eşti gentilom?
— Fără îndoială - după teoria lui Dante, potrivit căreia
nobleţea nu e numai ereditară... - răspunse eu demnitate
Jeannin.
Regele, uluit, continuă să-l întrebe:
— Al cui fiu eşti dumneata?
— Al propriilor mele acţiuni - răspunse şi mai demn
Jeannin. Răspunsurile lui Jeannin au stârnit şi din partea
regelui mai
mare stimă, considerându-l adevărat gentilom.
George Jeffreys (1648-l689) - judecător şi Cancelar al
Angliei.
124 207
Jeffreys era faimos pentru
cruzimea lui. într-o zi, atingându-l cu bastonul pe un individ
care stătea pc banca acuzaţilor, exclamă cu sarcasm:
— La capătul acestui baston e 0 mare canalie!
— E foarte adevărat - răspunse acuzatul - întrebarea c,
de care parte a bastonului?
Jeffreys a rămas prototipul judecătorului crud şi fără
scrupule, cinic, gata să-şi schimbe părerea, după cum ii
dicta propriul interes, venal şi coruptibil. Carol al II-lca al
Angliei, deşi se servea de el în scopurile lui politice. ¡1
dispreţuia profund, spunând:
— Jeffreys e mai josnic decât zece ticăloşi la un loc!
Benjamin Johnson (1574-l637) - scriitor englez.
Era fiul unui zidar care ţinea mult ca si Benjamin să facă
aceeaşi meserie dar, după foarte puţin timp, el abandonă
zidăria, care nu răspundea deloc aspiraţiilor sale. După mai
multe meserii pc care le încercase, reuşi să intre ca actor
comic intr-o companie. Aici începu să scrie comedii şi în
prima pe care izbuti s-o reprezinte, un rol foarte important
jucat cu marc succes l-a avut un tânăr actor, aducându-i
multe aplauze. Actorul era William Shakespeare.
Când Johnson publică primul său faimos dicţionar, o

ingenuă doamnă, cu pretenţii de cultură, voi să-i facă un
compliment autorului, intr-un salon.
124 208
—Cea mai marc calitate a
dicţionarului dumneavoastră este atenţia pe care aţi
depus-o de a omite toate cuvintele indecente.
Toţi cei de faţă nu s-au putut abţine să nu râdă.
Stânjenit, autorul îi răspunse:
— Stimată doamnă, mai de preţuit este atenţia
dumneavoastră cu care aţi căutat aceste cuvinte, unul câte
unul...
Ben Johnson avea multiple calităţi, dar şi un mare

defect: acela de a avea mereu de spus ceva neplăcut asupra
mâncărurilor, mai ales când era invitat la masă... de
prieteni. Într-o zi, la un prânz, fastuos, când toţi lăudau
gazda pentru felul rafinat servit, Johnson spuse cu glas tare:
— După mine, asta e o mâncare pentru porci!
La care toţi comesenii au încremenit, în vreme ce
gazda, în tăcerea aceea de mormânt a avut spontaneitatea
să spună răspicat:
— Asta înseamnă, domnule Johnson, că vă mai pot
servi o porţie, nu?
Louis Jouvet (1887-l951) - actor francez
Louis Jouvet discuta intr-o scară, la o cafea, cu medicul
său personal. Acesta ţinu să-i redea o situaţie tragi-comică
a unuia din pacienţii săi. îl găsi foarte abătut într-o seară,
deoarece soţia Iui cheltuia prea mult şi fără sens. A doua
seară, povestea medicul, când il văzu din nou pe pacientul
124 209
lui, il găsii şi mai abătut. întrebându-l
cc se întâmplase, el îi răspunse: „în urma discuţiei avute, in
vederea unei economii, s-a hotărât ca tot eu să nu mai
beau, să fumez mai puţin, să nu mai joc biliard, să nu mai
joc cărţi, să nu mă mai duc la club... Tot am realizat ceva,
nu, domnule doctor?"
Louis Jouvet. cel mai marc actor al teatrului francez din
generaţia trecută, era gentil cu femeile, dar când şi când,
mai strecura câte o maliţiozitate. într-un grup de prieteni el
spuse: — Credulitatea femeilor c infinită, deoarece au
convingerea sunt singurele care au darul minciunii
plauzibile.
Immanuel Kant (1724-l804) - filosof german.

Lui Immanuel Kant îi plăcea să se îmbrace cu oarecare
eleganţă. într-o dimineaţă, ducându-se la Universitate ca să
—şi ţină cursul, trecând pe sub o fereastră, se pomeni
stropit tot, de la apa cu care o doamnă îşi uda liniştită
florile. Pierzându-şi cumpătul, Kant erupse în casa aceea,
făcând un scandal nemaipomenit. Doamna îşi ceru scuze,
căută să-i cureţe haina şi apoi îl întrebă cine e. După ce
Kant se prezentă doamnei,
aceasta îi spuse:
— Sunt încântată să fac cunoştinţă cu dumneavoastră.
— Şi eu, doamnă, deşi îmi repugnă conjunctura în care
ne-am cunoscut.
— Dimpotrivă, acum că pe haină nu se mai vede nimic,
vă pot mărturisi că tocmai această conjunctură mi-e
favorabilă. Când cineva va îndrăzni să se mire că-mi ies din
fire, când mi se pătează rochia, îi voi da de exemplu pe
marele filosof Kant, care-şi pierde şi el cumpătul, in ciuda
faptului că e cel mai renumit filosof din lume!
Departe de a fi un filosof plicticos in saloane,

fondatorul criticismului era foarte căutat, putând întreţine
o conversaţie strălucitoare şi spirituală. Aprecia chiar un
prânz bun, glumind uneori cu această frază:
— După Critica raţiunii pure mi-ar plăcea să scot un
volum Critica artei culinare şi cred că aş avea acelaşi succes.
Kant primi într-o zi pe un tânăr ignorant şi înfumurat.
Stând puţin de vorbă cu el îi elucida uncie nedumeriri
elementare
pe care le avea acesta.
După câtva timp, tânărul, aflându-se într-un salon, găsi
de cuviinţă să se exprime cu glas tare, astfel:
— Se slăveşte atât de mult inteligenţa lui Kant. Eu sunt
în măsură să afirm că după ce i-am făcut o vizită la
Königsberg şi am stat de vorbă cu el, nu m-a epatat cu
nimic; dimpotrivă, am auzit de la el numai locuri comune şi
afirmaţii simpliste...
Enervat de tonul înfumurat al tânărului, cineva
exclamă:
— Dimpotrivă! Ce spui dumneata confirmă inteligenţa
subtilă a marelui filosof care ştie ce să discute cu fiecare,
independeni de gradul de cultură al celui cu care discută.
La un examen, Kant îi puse o întrebare unui student

ambiţios, care răspunsese destul de bine până atunci:
— Ai şti să-mi spui, tinere, care e adevărata cauză a

aurorelor boreale?
Stânjenit de faptul că nu ştia, studentul îi răspunse cu
tipica frază:
— Credeţi-mă că am ştiut acasă, dar acum am uitat.
— Mare păcat! - răspunse ironic Kant. - Mare păcat să
uiţi, dat fiind că ai fi fost singurul pe lume care să ştie
asemenea lucru!
în afara contemplaţiei cerului înstelat, Kant rămânea
aproape insensibil în faţa frumuseţilor naturii. Uimit de
emoţia pe care o simţeau ceilalţi din jurul lui, la
redeşteptarea naturii, primăvara, el răspundea sceptic:
— Nu vă înţeleg deloc, ce găsiţi atât de interesant şi
emoţionant? în fiecare an, în acelaşi anotimp, se petrece
aceeaşi metamorfoză! E totul atât de uniform, de egal!
Şi apoi, adăuga:
— Pe mine mă emoţionează doar cerul înstelat de
deasupra mea şi conştiinţa morală din adâncul meu.
Marele filosof german se afla într-o zi la masă cu mai
mulţi prieteni. Unul dintre ei era renumit pentru felul
needucat în care se comporta uneori, depăşind orice limită.
îndată ce se adusese pe masă castronul cu salată, el se
repezi să verse aproape tot piperul peste ea, exclamând
satisfăcut:
— Mie îmi place salata foarte pipărată!
Spontan, Knat îşi scoase tabachera din buzunar şi

vărsând tot tutunul peste salată, exclamă:
— Eu o ador cu tutun!
Edmond Kean (1787-l833) - actor englez.
Aflând că Thompson, autorul poemului Anotimpurile,
se afla în închisoarea datornicilor, Kean se gândi cum să-l
elibereze fără să-i jignească susceptibilitatea prea bine
cunoscută. îi veni o idee. Se duse direct la închisoare şi-i
spuse lui Thompson:
— Eu îţi datorez dumitale o sută de lire sterline.
Thompson se încruntă imediat, gata să-l poftească să plece.
— îţi explic imediat de ce.. - reluă Kean - Citind zilele
astea Anotimpurile, m-am desfătat atât de mult, îneât te-
am trecut pe testamentul meu cu o sută de lire sterline.
Dar, cum am aflat azi de nenorocirea care s-a abătut asupra
dumitale, m-am gândit că e absurd să aştepţi moartea mea,
când dumneata ai nevoie de bani acum...
Subtilitatea lui Kean a învins susceptibilitatea lui
Thompson care a putut astfel să părăsească închisoarea
datornicilor.
De multe ori, Kean trebuia căutat în toate cârciumile
înainte de reprezentaţie. Chiar şi în seara în care era
sărbătorit, după mai mulţi ani de succese, el veni beat la
teatru. De cum apăru pe scenă, tot publicul începu să-l
fluiere, dar Kean nu se pierdu deloc cu firea, ci se adresă
publicului în felul următor:
— In orice seară aţi fi avut dreptul să mă fluieraţi, dar

nu în seara asta când aţi venit să mă sărbătoriţi. Faptul că
mă prezint astfel, înseamnă că vă consider prietenii mei şi
că am venit dezinvolt şi fără prea mare etichetă...
Publicul a izbucnit în râs şi fluieratul s-a transformat în
aplauze.
Un tânăr actor se prezentă în faţa lui Kean, rugându-l
să-şi dea părerea asupra interpretării lui ca protagonist al
tragediei Abel, de un mare autor al timpului. Dar bietul
actor recită atât de rău, încât Kean nu se putu abţine să nu-
i spună:
— Dragul meu, dumneata ai greşit în alegerea rolului,
trebuia să reciţi neapărat rolul lui Cain, şi ai fi făcut-o
excelent, sunt convins, deoarece nimeni mai mult ca
dumneata n-ar reuşi să masacreze mai nemilos pe Abel\
Edmond Kean se întâlneşte cu un bun prieten.
Melancolic, acesta-i spune:
— Ce părere ai, că mai toţi prietenii noştri s-au dus...
dar dintre toţi, John îmi lipseşte cel mai mult.
— Nu prea înţeleg de ce?
— Simplu: m-am căsătorit cu văduva lui.
John Keats (1795-l821) - poet englez.
La sfârşitul unei mese între prieteni, Keats se ridică în
picioare şi cu paharul în mână, exclamă:
— Fie blestemată memoria lui Newton! Stupoare pe
figura tuturor comesenilor.
— Fiindcă a distrus întreaga poezie a curcubeului,

reducându-l la o rece şi prozaică prismă, - reluă poetul.
Keats era mult prea delicat pentru a putea fi înţeles;
puţini dintre contemporanii săi l-au citit.
Pe mormântul lui stă scris epitaful compus de el însuşi:
„Aici zace unul al cărui nume i-a fost scris pe apă".
Chesterton Gilbert Keith (1874-l936) - scriitor englez.

Era un om retras. Onorurile publice îl stânjeneau în loc
să-l măgulească. Fiind invitat la o masă, a fost rugat să ţină
un mic discurs. Prin povestea inventată ad hoc pare că a
reuşit să nu i se mai ceară niciodată să ia cuvântul.
- Pe vremea lui Nerone - începu el - un martir creştin se
trezi împins spre un leu înfiorător care abia aştepta să-I
devoreze. Cu voluptate, publicul aştepta ca martirul creştin
să fie sfâşiat, dar spre uimirea lor, creştinul se apropie de
urechea leului, îi şopti ceva şi leul o luă la goană. Nerone,
curios, îl chemă pe creştin, vrând să afle ce i-a spus leului
de a fugit. Martirul i-a răspuns imediat: „I-am spus că după
masa copioasă pe care o va face cu mine, va fi rugat să ţină
un discurs"!
Se discuta într-un grup despre epicureici şi despre

stoici, întrebându-se fiecare ce calc ar fi de luat drept
exemplu. Keith, un cumpătat, interveni cu o frază:
— In viaţă, după părerea mea, nu trebuie să ne

cufundăm cu totul in plăceri, e de ajuns să plutim la
suprafaţa lor, ca să le savurăm.
K ud va rd Kipling (1865-l936) - scriitor englez.
La o masă, deschise discuţia asupra ipotezei dispariţiei
speciei umane. Unul din vecinii lui îl întrebă:
— Maestre, dacă în urma unei catastrofe ar dispărea
omul dc pe pământ, după părerea dumneavoastră ce
animal ar putea deveni regele creaţiei? Poate elefantul?
— Nici într-un caz - răspunse Kipling - e mult prea
onest pentru asemenea rol!
Deşi era un mare om de spirit, dispus oricând de o
conversaţie, nu reuşea să-i amuze chiar pe toţi cei din jurul
lui. Într-o zi, ducându-se în vizită la un prieten din
provincie, întâlni acolo şi pe nepoata acestuia, o fetiţă de
vreo zece anişori, venită cu sora ei mai mare. Având ceva
de discutat, se retraseră toţi, lăsând-o pe mititica de zece
ani, cu Kipling.
La întoarcere, sora ei mai mare o întrebă:
— Sper că ai stat cuminte şi nu l-ai plictisit pe domnul
Kipling.
— Eu am stat cuminte, - răspunse fetiţa - dar el m-a
sâcâit cu tot felul de întrebări!
într-o zi, intrând într-o librărie, după ce răsfoi un
volum, ii ceru părerea librarului, dacă era într-adevăr o
carte interesantă. Librarul ii răspunse:
— De unde să ştiu cu? N-am timp s-0 citesc!

■— Cum, dumneata vinzi cărţi pe care nu le citeşti?
Curios!
— Dumneata dacă ai fi farmacist, ai lua chiar toate
medicamentele pe care le-ai vinde? - se răsti librarul.
Kipling rămase perplex.
Un mistificator trimise la Times un poem intitulat
Vechea gardă, iscălit cu numele lui Kipling. S-a publicat.
Kipling se duse într-un suflet la directorul ziarului, spunând
filosofic:
— Mizerabil poem! Nu-mi aparţine!
— De acord, e mizerabil, dar ne-am gândit că era al
dumneavoastră... - ii răspunse şovăitor directorul... şi de
aceea l-am publicat.
Un admirator al lui Kipling îi spuse:
— Maestre, aveţi glorie, bogăţie, popularitate, ce v-aţi
mai putea dori?
Kipling îl privi lung pc admiratorul său, apoi îi răspunse:
— Aş dori... înţelepciunea cu care să mă bucur de
toate astea din plin.
Kipling nu punea preţ pe onoruri şi titluri dc nobleţe.
într-o zi, cineva ii spuse că era trecui pe lista noilor nobili,
că urma să i se acorde titlul de baronct. A doua zi dis <lc-
dimineaţă, se duse direct la ministru şi-i spuse pe un ton
foarte serios:
— Domnule ministru, dacă aţi afla dc îndată ce v-aţi

scula dimineaţa, că peste noapte aţi fost făcut episcop, aţi li
mulţumit?
La stupoarea ministrului râmas fără replică, Ruyard
Kipling continuă:
— Ei bine, aşa cum dumneavoastră, din ministru nu
vreji să fiţi transformat în episcop, nici eu nu vreau să fiu
transformat din scriitor în baron! .
O întâmplare stranie. Kipling primi intr-o zi o scrisoare
dc la un admirator din Chicago, concepută destul de ironic:
„Stimate maestre, deţin o colecţie de scrisori din partea
multor celebrităţi artistice şi literare din lume. Mi-ar face
plăcere să am şi un autograf din partea dumneavoastră.
Ştiind că primiţi un dolar pentru fiecare cuvânt, ca onorar
vă expediez cinci dolari, aşteptând o concisă misivă din
partea dumneavoastră".
Neştiind dacă să interpreteze scrisoarea aceea drept
ironie sau prostie, alese totuşi un răspuns potrivit primei
ipoteze.
„Vă transmit salutul meu cordial".
Primind doar cinci dolari, Kipling n-a mai avut
posibilitatea de a adăuga şi iscălitura.
O furgonetă aparţinând hotelului din apropierea casei

lui Kipling a nimerit intr-o zi în grădina sa, distrugându-i-o
in mare parte. Supărat de cele întâmplate, Kipling a scris
directorului hotelului, cerându-i despăgubiri. Nici un

răspuns. Kipling trimise o a doua scrisoare. Tăcere
absolută. Marele scriitor se hotărî atunci să se ducă
personal să discute cu directorul.
— Domnule Kipling, pe prima scrisoare a
dumneavoastră am primit două lire sterline, pe a doua am
vândut-o cu cinci. Sper că veţi voi să-mi mai trimiteţi şi
altele, şi în ritmul acesta voi putea strânge atâţia bani, încât
să vă pun la punct grădina, ajungând poate mai frumoasă
de cum era.
Alexandru Kiriţescu (1888-l961) - dramaturg român.

Renumitul dramaturg Alexandru Kiriţescu, autorul
Gaiţelor, Nunţii la Perugia şi al multor alte piese de succes,
întâlneşte pe un aşa-zis tânăr dramaturg.
— Ce mai faci, dragul meu? - il întrebă Kiriţescu.
— Epuizat, maestre - îi răspunse el, îngâmfat. Sunt pc
punctul de a termina al treilea act, foarte lung, din ultima
mea piesă extraordinară, care se va juca în stagiunea
viitoare la Naţional. Dumneavoastră la ce mai lucraţi?
— Am terminat o piesişoară banală, în trei acte
mititele, e în repetiţie la Naţional şi sâmbătă are loc
premiera...
Robert Koch (1845-l910) - medic bactcriolog german.
Cum Robert Koch, ilustrul descoperitor al bacilului
tuberculozei, in tinereţe era un simplu medic de plasă, dacă
nu ar fi primit în dar de la soţia lui un microscop, poate că

nu s-ar fi gândit niciodată să observe microbii. Când a avut
siguranţa matematică a cercetărilor lui, le-a destăinuit unui
mare profesor de la Dresda, care a comunicat experienţele
lui Koch celui mai mare patolog din oraş. Acesta era atât dc
entuziasmat de descoperirile lui Koch, încât ajunsese să le
spună studenţilor săi:
— Dacă vreţi să aflaţi ceva nou în medicină, duceţi-vă
acasă la Koch!
Charles Paul de Kock (1793-l871) - scriitor francez.
La 23 martie 1814, cu opt zile mai înainte ca Aliaţii,
după înfrângerea lui Napoleon, să intre in Paris, se
reprezenta o nouă dramă a lui Paul de Kock. Primele două
acte s-au desfăşurat într-o atmosferă glacială, din partea
publicului. Al treilea a începui şi a continuat în aceeaşi
atmosferă rece, până când, la un moment dat, o frază finală
a dramei suna astfel: „Voi sunteţi un monstru întocmai ca
cel de care de curând ne-am descătuşat!" Spectatorii
explodară în aplauze frenetice până a striga toţi într-o voce:
„Să vină autorul". De Kock nu reuşea să înţeleagă acel
neaşteptat succes. Cineva i-a şoptit că publicul luase ultima
frază drept o aluzie la Napoleon.
— Dar eu nu am avut asemenea intenţie - îi spuse
Kock directorului care-l împingea să iasă pe scenă.
— N-are nici o importanţă! Publicul a luat-o în acest

sens, dumneata profită şi du-te pe scenă să te bucuri dc
acest succes nebănuit!
în 1830, un englez veni la Paris anume ca să-l cunoască
pe Chateaubriand şi pe Paul de Kock, cele două mari
admiraţii literare ale lui. Prima vizită i-a făcut-o lui
Chateaubriand, care l-a primit cu mare politeţe, apoi s-a
dus acasă la Kock. După ce a aliat de la ciudatul admirator
englez că prima vizită i-o tăcuse lui Chateaubriand, fără
intenţionată ironie ii spuse modest: „Ei bine, stimate domn,
regret pentru dumneavostră că aţi început cu desertul ea
să încheiaţi cu supă dc var/ă!"
Faima lui Paul de Kock era mult mai mare în străinătate
decât in Franţa. într-o zi, un suveran străin, şi nu al unui
stat oarecare, primind un ambasador care venea direct de
la Paris, il întreabă:
— Dacă dumneata vii direct dc la Paris, ne poţi da
veşti noi-nouţe. Ce a mai scris Paul de Kock?
Mihail Kogălniceanu (1817-l891) - om politic, istoric şi
scriitor român.
Avea renumcle de a poseda cea mai bogată bibliotecă
din Iaşi. Generos cum era, o punea la dispoziţia prietenilor.
Ingraţi, mulţi din ci uitau să-i mai înapoieze cărţile, până
când într-o bună zi, marele om de stat remarcă goluri cam
masive in rafturile cu cărţi. Ca răzbunare, Kogălniceanu
dădu următorul anunţ în ziar:
„Domnul Mihail Kogălniceanu având oroare de volume

desperecheate, îi roagă pe prietenii săi buni să binevoiască
a veni cât mai repede la locuinţa Domniei Sale pentru a
ridica şi restul volumelor rămase".
Tadeusz Kosciuszko (1746-l817) - patriot polonez.
în genere, Kosciuszko nu nutrea prea mare simpatic
faţă de doamnele atotcunoscătoare şi în mod vădit era
împotriva aerelor de superioritate ale doamnei de Stacl, pe
care o evita pe cât putea.
Totuşi, într-o zi, în societate, reuşi să-l întreţină puţin,
coplcşindu-l cu tot felul de adulaţii şi zâmbete, invitându-l
insistent să povestească ceva despre revoluţia poloneză.
Kosciuszko, iritat peste măsură, nu se abţinu să nu-i
răspundă:
— Madame de Stacl, revoluţia se face, nu se
povesteşte!
Ludovic Kossuth (1802-l894) - om politic maghiar.
Când Franz Joseph a făcut prima sa călătorie în Ungaria,
cineva din suită i-a şoptit vizitiului să aibă grijă cum
traversa stepa din Kartobagy, ţinând scama dc importanţa
personajului pe care-l conducea. Cu un aer dc dispreţ,
vizitiul ii răspunse:
— L-am dus pe altul mai important, şi nu m-am
speriat.
— Pe cine? întrebă curteanul.
— Pe marele Kossuth!
Kossuth insista asupra urgentei necesităţi de a

transforma Ungaria conform noilor idei, moderne. Dar
nobilii opuneau re/istenţă. Atunci el rosti faimoasa frază:
— Noi vom actualiza reformele cu voi, şi prin voi, dar
la nevoie şi fără voi, dacă nu, chiar împotriva voinţei
voastre!
Ivan Andreevici Krâlov (1768-l844) - dramaturg şi
fabulist rus.
Poetul Puşkin îl întrebă într-o zi pe Krâlov ce părere
avea de lucrarea lui, Boris Godunov. Krâlov îi răspunse:
— Odată, un predicator afirma că orice creaţie a lui
Dumnezeu e o perfecţiune. Un cocoşat cu o cocoaşă imensă
în fa(ă şi alta la fel de mare în spate, apropiindu-se de
public şi arătându-şi diformitatea, exclamă: „Asta ar
însemna că eu sunt culmea perfecţiunii". Şi predicatorul a
completat: „Desigur, deoarece printre cocoşaţi, nu există
altul mai cocoşat decât tine, deci tu eşti un cocoşat
perfect!" Tot astfel, dragă Puşkin, şi drama dumitale e
foarte frumoasă, în genul ei...
Eugène Labiche (1815-l888) - dramatug francez.

Labiche şi Augier au fost foarte buni prieteni şi au
cobalorat chiar împreună. Dar nu totdeauna au fost în
deplină armonie, dimpotrivă, au fost momente când cei doi
prieteni s-au certat, ajungând chiar la ideea unui duel.
Provocarea la duel trimisă de Augier lui Labiche era foarte
violentă.
Calm, Labiche luă tocul şi desenă sub cartea de vizită a
lui Augier doi spadasini care-şi înfigeau, unul altuia, în
piept, spadele, iar dedesubt scrise: „S-au duelat şi s-au rănit
de moarte".
Dar Augier n-a râs, ci luând în serios gluma lui Labiche,
ii scrise acestuia o scrisoare plină de insulte. Atunci Labiche
desenă sub scrisoarea lui Augier două sălcii plângătoare
lângă două morminte şi dedesubt scrise: „Aici zac Augier şi
Labiche; moartea i-a reunit". A doua zi, Augier a consimţit
să se împace cu Labiche.
Labiche a scris mai toate comediile lui în colaborare cu

literaţi, mediocri, fără nici o faimă. Uimiţi, colegii l-au
intrebat într-o .zi:
— S-ar putea şti cu ce te pol ajuta colaboratorii tăi, din
moment ce sunt nişte iluştri necunoscuţi?
— E simplu de tot. Ei scriu toată comedia şi eu nu fac
decât să şterg ceea ce mi se pare inutil.
Când Labiche se afla pe patul de moarte, un prieten,
foarte religios, căuta să-l încurajeze în acel moment
suprem, deseriindu-i gloriile raiului, unde avea să se ducă în
curând... Bătrânul \audeville-isi, ridicându-se anevoie, reuşi
să-i răspundă, totuşi:
— E chiar atât de frumos în rai? Dacă-i adevărat ce-mi
spui. de ce nu te duci tu în locul meu?
Jean de La Bruyère (1645-l696) - scriitor france/.
La apariţia celebrului volum Les Caractères, La Bruyère
oferi prima carte lui Malezieux, spunându-i:
— Iată o carte care va atrage mulţi cititori, dar din
păcate şi mulţi duşmani.
La Bruycre se ducea aproape zilnic în librăria unui
oarecare Michallet, ca să arunce o ochiadă noilor apariţii şi
ca să mai schimbe o vorbă cu fata librarului. într-o zi, după
ce a răsfoit o carte, a scos cu timiditate un manuscris din
buzunar, spunându-i librarului:
— în orele mele libere am scris această carte. Nu-mi
dau seama cc valoare ar putea avea, dar dacă m-aţi ajuta s-
o tipăresc, şi ar avea succes, câştigul va fi dota acestei

delicioase fete — arătând spre fata librarului.
După o clipă de şovăire, librarul se lăsă convins de
modestia şi gentileţea tânărului, faţă de fata lui, şi
consimţi.
Astfel a fost publicat volumul Les Caracteres care s-a
vândut de îndată ce a fost publicat, procurând o sumă
fabuloasă norocosului librar.
La Fontaine (162l-l695) - fabulist francez.
Un bogătaş parvenit îl invită pe La Fontaine la masă, în
mod vădit pentru a-şi distra oaspeţii. La Fontaine a mâncat,
i-a lăsat pe alţii să vorbească, s-a ridicat înaintea celorlalţi
de la masă şi sub pretext că întârzie la Academie, s-a retras.
— Şi totuşi e prea devreme, mai poţi sta, maestre -
căuta gazda să-l înduplece.
— Tocmai. O voi lua pe drumul cel mai lung - răspunse
cu un surâs La Fontaine.
Selma Lagerlof (1858-l940) - scriitoare suedeză.
Când a ieşit prima carte a scriitoarei Selma Lagerlof,
Costa Berlin-saga, deşi primele cinci capitole avuseseră un
premiu literar, publicul a primit-o cu mare răceală. Tradusă
în Danemarca, insuccesul era şi mai vizibil, nimeni nu
cumpăra cartea. Selma Lagerlof decise să se ducă la
Copenhaga ca să urmărească soarta cărţii ci Ia care ţinea
foarte mult. într-o zi veni la ea în vizită unul dintre cei mai
influenţi critici literari din Danemarca.
Criticul Gcorg Brandes îi vorbi astfel:

— Am citit jumătate din cartea scrisă de
dumneavoastră, dacă-mi va plăcea până la urmă cum îmi
place acum, voi scrie despre ea in ziarul meu.
Apoi continuă s-o întrebe pe tânăra scriitoare
amănunte în legătură cu vocaţia ei, cu ce anume se mai
ocupa, cine era.
După câteva zile, apăru articolul lui Brandes, un imn la
adresa tinerei scriitoare. A fost de ajuns pentru ca
insuccesul să se transforme imediat în succes, având
răsunet până în Suedia.
ANECDOTE
MARI PERSONALITĂŢI
136 137
Alphonse Louis de Prat de Lamartine (1790-l869) poet

francez.
Când Lamartine a terminat manuscrisul operei sale
Meditaţii, l-a dus editorului Didet, care, după ce a citit
volumul, i-a spus autorului:
— Fără îndoială, prietene, că în acest manuscris există
talent. Dar versurile dumitale sunt mult prea deosebite de
ceea ce s-a scris până acum. Ai scris într-o formă prea
originală, încât nu ştiu dacă publicul te va aprecia. Nu ştiu
dacă ţi—aş face un serviciu publicându-ţi volumul?!
Lamartine nu sc descurajă şi după ce a apărut cartea,
toţi au considerat-o o capodoperă.
îmbătrânind, Lamartine avea dese cri/e de amnezie.
După ce un prieten îi citise versuri din poemul lui, Jocelyn,
care redau moartea lui Lorenzo, Lamartine, peste măsură
de emoţionat, întrebă cu un ton naiv:
— Cine a scris aceste versuri minunate?
Fiind bogat din familie şi achiziţionând o avere cu
scrierile lui, Lamartine, lire poetică prin excelenţă,
cheltuind fără măsură şi pentru cl şi pentru alţii, la
bătrâneţe ajunsese fără un ban.
Senatul, prin vocea marchizului Rochcjaquelin, făcu o
cerere în numele lui, împăratului, pentru o pensie
binemeritată de marele poet.
Dar Lamartine sc opuse:
ANECDOTE
136 137
— Nu concep să rămân indatorat unui guvern pe

care nu l-am aprobat niciodată. Tot trecutul meu ar râde şi
ar striga împotriva acestei laşităţi din partea mea. dacă aş
accepta un cât de mic ajutor!
Lamartine spunea adesea prietenilor săi cât ii venea de
greu şi cât dc obositor i se părea să scrie mereu cu pana.
Odată îi
spuse unui prieten:
— Nu înţeleg cum de nimeni nu s-a gândit până acum
să inventeze o maşină dc scris, ceva ca un pian cu clape, şi
fiecare clapă să fie o literă. Atingând clapele, ca la pian, să
apară câte o literă, un cuvânt şi aşa mai departe.
Prietenul său a rămas pc gânduri. Dar ceea ce
Lamartine imagina atunci, avea să devină realitate după
cincizeci de ani.
într-o zi, Dickcns discuta cu Lamartine despre cărţi şi
autori. Conversaţia alunecând asupra capodoperelor lui De
Foe, Lamartine observă:
— Ai observat că cea mai inspirată carte, Robinson
Crusoe, este o carte care nu te face să râzi şi nici să plângi?
Dickens rămase impresionat dc această observaţie
profundă pe care n-o mai făcuse nimeni până atunci.
Lamartine, când sc scuza că—şi aducea singur elogii la
lucrarea lui Entretiens littéraires, obişnuia să spună:
— Şi bunul Dumnezeu îşi face reclamă uneori, când
recurge la dangătul clopotelor...
ANECDOTE
136 137
După căderea lui Napoleon, Lamartine exclamă:

— Imperiul nu era decât o poliţie. Simt o mare uşurare
în trup şi in suflet, deoarece Napoleon a fost un asasin al
ideilor şi un viclean al adevărului!
La 24 februarie 1848, în timpul insurecţiei, o mulţime
de tineri revoluţionari, cu ideile confuze, alergară într-un
suflet în faţa casei lui Lamartine, strigând cu putere:
— Jos Lamartine! Jos trădătorul! Vrem capul lui
Lamartine! Fără a-şi pierde cumpătul, Lamartine ieşi la
fereastră şi le spuse:
— Nu sunt de acord cu „Jos trădătorul", dar sunt de
acord cu voi că vreţi capul meu. Sunt convins că v-ar face
un marc serviciu să aveţi capul meu în loc de al vostru,
deoarece aţi putea judeca mult mai limpede situaţia. Aţi fi
mai calmi şi mai rezonabili!
Mulţimea a început să râdă, iar în clipa următoare s-au
repezit toţi să-i strângă mâna marelui poet al Franţei.
La Paris există o stradă Lamartine, dar frumuseţea e că
acest nume nu a fost impus de nici o autoritate. Strada se
numea Conquelard şi pe strada aceea locuia un pictor
Forresu, care afirma deseori că acel nume îi era odios. Dc
îndată ce a izbucnit revoluţia din 1848, pictorul a luat un
penel şi după ce a şters bine de tot vechiul nume al străzii,
a scris pe tăbliţă: Strada Lamartine. Cum nimeni nu
protestase, a rămas numele până azi.
ANECDOTE
136 137
în ultimii ani ai vieţii sale, Lamartine trăia foarte

retras, înfrânt de societatea ingrată, nu mai punea mâna pe
toc. Un prieten încercă într-o zi să-l smulgă acestei morţi
anticipate, dar poetul îi răspunse:
— Sunt aidoma animalelor care se retrag din timp când
simt că li se apropie sfârşitul.
Când, după scurt timp, muri, respectându-i-se voinţa,
nimeni

nu rosti nici o cuvântare. Lăsase într-adevăr scris:
„Numai Dumnezeu poate vorbi la mormântul meu."
întorcându-se de la înmormântare, un prieten îl întrebă
pe Dumas-fiul.
— După părerea dumitale, cu cine poate fi comparat
Lamartine?
— După părerea mea, nu poate fi comparat cu nimeni,
ci separat de toţi
Pierre Simon de Laplace (174(> 1827) matematician şi
fizician france/.
La scurt timp după ce Napoleon l-a numit pe Laplace
ministru de Interne, a trebuit să—I roage să renunţe,
făcând următoarea observaţie:
— Laplace şi în sarcinile politice pare mai preocupat
de ceea ce se întâmplă în cer, decât de ceea ce se întâmplă
pe pământ.
Maurice Quentin de Latour (1704-l788) - pictor francez.
A fost invitat la palat, ca să-i facă portretul lui Ludovic
al XV-lea. Când a acceptat, in fine, după multe refuzuri, să
se ducă la curte, regele l-a primit într-o sală unde era totul
pregătit pentru pictură. Dar pictorul observă că sala aceea
era prea întunecată pentru a puica picta.
— Eu am ales această cameră, ca să fim mai retraşi şi
să
nu ne deranjeze nimeni.
— Sire, din câte înţeleg, dumneavoastră nu sunteţi

stăpân nici in casa dumneavoastră? replică Latour.
La insistenţele regelui, ca Latour să-i facă un portret
doamnei de Pompadour, pictorul acceptă, dar cu condiţia
ca doamna de Pompadour să vină la el în atelier, deoarece
pictorului nu-i plăcea să picteze in casele altora. Totuşi
doamna dc Pompadour reuşi să-l aducă pe Latour la
Versailles, promiţându-i că nimeni nu avea să le tulbure
şedinţele dc pictură.
Curios, Ludovic al XV-lea intră la un moment dai în sala
unde Latour ii făcea portretul doamnei de Pompadour.
Fără să se emoţioneze, pictorul, continuând să picteze,
spuse doamnei:
— Nu mi-aţi promis dumneavoastră că nimeni nu avea
să ne plicitsească in timpul lucrului?
Regele râse de îndrăzneala pictorului. Dar fiind
încăpăţânat, Latour îşi strânse culorile şi penelurile şi
spuse:
— în asemenea condiţii cu nu mai pot lucra.
Iar doamna de Pompadour a fost nevoită să se ducă ea
la atelierul pictorului, ca să-şi vadă terminat portretul."
Nae Leonard (1886-l928) - artist liric român.

Tenorul Nae Leonard fusese invitai după spectacol în
casa unor parveniţi. După cină, gazda îl rugă pe tenor,
bineînţeles să cânte ceva invitaţilor. Cum lui Leonard nu-i

plăcea să-şi plătească astfel masa, încercă să se scuze:
— Mi se pare târziu ca să încep să cânt. Nu-i o oră
potrivită, putem trezi vecinii... Dar soţia gazdei interveni cu
marc promptitudine:
— Ce contează! N-au şi ei o javră de câine care latră şi
ne trezeşte când ne e somnul mai dulce?!
Leonardo da Vinci (1452-l519) - pictor şi sculptor italian.
Leonardo trebuia să picteze Cina cea de Taina în
biserica Santa Măria delle Grazie, la Milano. Trecuse mult
timp de când o începuse. Stareţul mănăstirii, văzându-l
adesea în contemplaţie în faţa frescei, nepricepând nimic
din arta picturii, cu convingerea că un pictor nu lucrează
decât dacă pictează, se grăbi să-i comunice ducelui
Lodovico il Moro că Leonardo se uită la pictură în loc să
picteze. Moro ¡1 chemă pe Leonardo şi-i ceru o explicaţie.
Leonardo îi spuse ducelui că un pictor lucrează şi când
cugetă asupra operei sale, adăugând că operei nu-i lipseau
decât două figuri, a lui Iuda şi a lui Iisus, care trebuiau să
exprime o strălucire cerească. Dar imediat adăugă:
— Pentru Iuda am găsit! Voi face figura stareţului:
josnicie, ingratitudine, trădare! Se potriveşte de minune,
exclamă Leonardo.
Lodovico savura ironia subtilă a pictorului.
Leonardo era plătit de Comuna din Florenţa lunar,
pentru o lucrare. într-o zi i se prezentă casierul cu banii, dar
toţi erau numai în mărunţiş. Leonardo ii refuză, simţindu-

se jignit:
— Dumitale ţi se pare că eu sunt un pictor dc bani
mărunţi?!
Ros dc invidie, Pier Soderini afirmă în faţa mai multor
florentini că Leonardo da Vinci luase» de la Comună o sumă
de bani care nu i se cuvenea.
Ajungând această calomnie la urechile lui Leonardo,
deşi se ştia mai mult decât nevinovat, el economisi
respectiva sumă dc bani şi o duse direct lui Soderini. Acesta
rămase încremenit în faţa gestului lui Leonardo, şi plin de
remuşcări îi mărturisi marelui artist eă-l calomniase fără
nici un motiv. Generosul artist îl iertă, umilndu-l şi mai
mult.
Generos şi dezinteresat, Lconardo trecea prin târg şi
uneori întâlnea vânzători de păsări care ţineau în cuşcă
păsările cântătoare; el le plătea acelor vânzători, ca apoi să
le dea drumul păsărilor să zboare libere în văzduh.
Adesea le spunea artiştilor, prietenilor săi:
— Aviditatea banilor nu trebuie să depăşească
onoarea artei, deoarece dobândirea onoarei e mult mai
importantă decât dobândirea avuţiilor.
Ruggero Leoncavallo (1858-l919) - compozitor italian.
Pe vremea succesului lui Mascagni cu Cavalierul
rusticana, Leoncavallo îndura o mare mizerie. Fiind şi poet,
îşi scrise libretul operei Pagliacci, şi când termină ultima
notă, o rugă pe cântăreaţa Frandin s-o prezinte editorului

Sonzogno.
— Imposibil - îi răspunse inexorabil Sonzogno. Am şi
aşa prea mulţi maeştri lângă mine!
Frandin ii expuse atunci reala situaţie a compozitorului,
reuşind să-l înduioşeze pe Sonzogno care acceptă în cele
din urmă să asculte opera lui Leoncavallo.
în timp ce Leoncavallo executa Pagliacci la pian,
Sonzogno se plimba nervos, în sus şi în jos, fără astâmpăr.
Frandin, care cunoştea sensibilitatea acestei stări de
nervozitate, se ruga în gând să vină momentul când
editorul avea să se aşeze în fotoliu, semn neîndoielnic că
muzica începea sa I atragă. Şi deodată, Sonzogno se aşeză
în fotoliu, înfrânt de frumuseţea muzicii. Era clar că
acceptase opera.
— Domnule Leoncavallo, tc felicit - ii spuse Sonzogno
la sfârşit, opera va fi reprezentată în curând şi dumneata
vei avea o sumă fixă lunară din partea mea.
Nu era foarte mare suma, dar suficientă pentru ca
marele artist să poată ieşi din situaţia grea în care se afla
atunci.
La origine, opera lui Leoncavallo se numea // pagliaccio
(Paiaţa). Dar cum trebuia să participe baritonul Victor
Maurei, fire foarte orgolioasă şi îndărătnică, acesta îi spuse
editorului:
— în operele din repertoriul meu, rolul baritonului

trebuie să fie inclus în titlu. Aici titlul cuprinde numai rolul
tenorului. Dacă nu modificaţi titlul, eu nu cânt!
Se apropia ziua premierei şi această situaţie
neprevăzută ameninţa reprezentaţia. O idee genială a
editorului de a schimba titlul // pagliaccio în / pagliacci
(Paiaţele) linişti orgoliul baritonului. In sfârşit, a avut loc
reprezentaţia cu un succes triumfal.
Leoncavallo se afla la Manchester pentru anumite
treburi. Cum într-una din seri se reprezenta opera sa
Pagliacci, la un teatru din oraş, a ţinut să asiste şi el,
incognito.
Cu intenţia de a face o glumă, se adresă vecinului său,
vorbind de rău propria sa operă, ca să vadă reacţia
acestuia.
— Stimate domn, şi eu sunt muzician, aşa că mă pricep
puţin. Toată opera mi se pare un plagiat. Cavatina pare din
Bcrlioz, duetul din primul act îmi sugerează Gounod, şi
finalul pare o copie nereuşită din Verdi. Dumneata ce
părere ai?
Vecinul nu spuse nimic, ci se limită doar să-l privească.
Dar a doua zi într-un ziar, tipărit în litere de o şchioapă,
apăru următorul articol:
„Opinia lui Leoncavallo asupra operei sale, Pagliacci:
declară el însuşi că e un plagiat, că nu are nici o valoare,
etc, etc..."
Leoncavallo rămase pe gânduri. Din nefericire, vecinul

căruia i se adresase era directorul acelui ziar în care
apăruse articolul şi care, bineînţeles, îl recunoscuse.
Când Pagliacci a fost tradusă în franceză pentru a fi
reprezentată în teatrele din Paris, Catulle Mendds a avut
impresia că vede o mare asemănare între această operă şi
o operă de a lui, Femme de Tabarin. De aceea Mendes I-a
citat pe Leoncavallo în tribunal, pentru plagiat.
Leoncavallo, văzându-l pe Mendes înainte de proces, îl
asigură că el se inspirase pentru libret dintr-un caz real din
Calabria, la care asistase tatăl lui, ca preşedinte al Curţii de
Justiţie. Protagonistul acestui fapt era încă în viaţă şi se
ferea să fie martor.
Convins de eroarea pe care era pe punctul de a o
comite, Catulle Mendes şi-a retras citaţia.
Giovanni dei Medici (Papa Leone al X-lea) (1475-l521) -
ales papă în 1513, om politic şi protector al artiştilor şi
literaţilor.
Un alchimist sc lăuda papei Leone al X-lea că e în stare
să facă aur. Ceru o pungă cu galbeni ca să treacă la lucru.
Papa, fiind sceptic, nu a vrut să-l refuze direct, ci a recurs la
o glumă: i-a dat o pungă, dar goală, spunându-i:
— Cum dumneata te pricepi să faci aur, nu ai nevoie
decât de o pungă în care să-l pui!
Gioacchino Pecci (Papa Leone al XlII-lea) (1810-l903) -

ales papă în 1878, protector al literaţilor şi elegant poet
latin el însuşi.
Când era tânăr, Gioacchino Pecci, mai târziu papă, era
un pasionat vânător. După ce fusese ales papă, un
consătean îl
întâlni şi-i spuse:
— Mai bine un vânător liber şi fericit, decât un papă
prizonier şi trist! •
La o masă, un invidios care nu-l stima deloc pe
cardinalul Pecci, despre care se ştia că urma să fie în curând
papă, îi oferi tutun într-o cutie ornată de miniatura unui
splendid nud.
Cardinalul, spiritual, oferi mai departe tabachera,
spunând:
— Admiraţi, domnii mei, acest nud, cred că e soţia
dumitale - şi-l privi fulgerător pe invidiosul care—i oferi
tabachera, umi-lindu-l cum nu se putea mai mult.
Cineva recomanda până la plictiseală pe un tânăr care
dorea 0 slujbă importantă în Europa, obosindu-l pe papa
Leone al XlII-lea aproape zilnic cu aceleaşi fraze:
— Credeţi-mă, Sanctitate, e un tânăr care va răzbi, va
ajunge
foarte departe.
Papa, plicitisit, îi răspunse:
— Ei bine, ca să se adeverească, în fine, ceea ce-mi

spui dumneata mereu, hotărăsc ca tânărul să plece imediat
ca nunţiu, cât mai departe, cum spuneai, foarte departe, la
Haiti.
într-o zi, se prezentă in audienţă la papa Leone al XlII-
lea directorul unui ziar din Franţa şi, discutând chestiuni
politice, directorul ziarului îşi exprimă bucuria că papa a
admis ca francezii catolici să adere la Republică.
— Cunosc bine Franţa - spuse ziaristul - şi ştiu că c
democratică până în măduva oaselor. Monarhia în Franţa
nu e doar terminată, ci e moartă.
— Sunt de aceeaşi părere - răspunse papa - de aceea
le-am îngăduit catolicilor să adere în mod sincer la
republică. în decursul sccolclclor, Biserica nu s-a legat
niciodată dc nici un cadavru în afară de al aceluia pe care-l
vezi răstignit acolo pe cruce.
Al. B. Leonescu (1864-l918) - actor român.
într-un turneu cu Nottara, Leonescu juca rolul lui
Polonius din Hamlet. La Craiova piesa se juca în grădina
„Belle-Vue".
Cum cerul se înnourase şi în realitate, la scena dintre
Hamlet şi Polonius, la întrebarea prinţului Danemarcei:
— Vezi norul acela?
Leonescu-Vampiru, oftând din răsputeri, se depăna <i.
lu"vl1 Polonius şi privind spre cer, îi răspunse cu năduf:
— Cum să nu-l văd? Norul acela şi alţii... De zile

in"l--l o ţine lanţ de o să ajungem la faliment!
Neobositul actor şi impresar de teatru Al. B. Leonescu a
fost poate cea mai populară figură de „turneist". Porecla de
„Vampiru" i-a venit in urma unui spectacol cu Scrisoarea
pierdută în care îl interpreta pe Pristanda. În scena cu
prefectul Tipătescu când el repeta „curat Vampir" etc. Se
pomeni luat de ceafă de un poliţist real din Ploieşti şi
admonestat în plin spectacol poliţistul considerând
acţiunea de pe scenă ca petrecând-se în realitate:
— Bine, mă - spuse el - aşa vorbeşti tu cu un prefect?
Vampir eşti tu!
Şi din seara aceea toţi colegii l-au numit Leonescu-
Vampiru.
Giacomo Leopardi (1793-l837) - poet italian.

Giacomo Leopardi, deşi avea douăzeci de ani, era
dispera1 de viaţa lui goală, segregată, prizonier al părinţilor
lui severi-
Ministrul Prusiei la Roma, mare admirator al lui
Leopard'; făcuse tot posibilul pentru a-i găsi o slujbă la
Vatican, creându-' astfel o oarecare independenţă. Dar
toate promisiunile făcut»-' de papa Leon al Xll-lea n-au fost
niciodată menţinute. Spion" papei îi dăduseră cele mai
compromiţătoare imformaţii: Leopard' era descris drept un
duşman al bisericii, al tronului, în fine, un subversiv.
Atunci Piero Colletta se oferi să-l ţină la el în casă ca

pe un prieten.
— Nu pot accepta această milă. Aş părea un josnic în
faţa propriilor mei ochi - îi răspunse Leopardi.
Giacomo Leopardi se duse într-o zi la Universitatea din
Pisa ca să asiste la o lecţie ţinută de marele pcnalist
Carmignani-Acesta, de cum l-a văzut intrând, l-a
recunoscut Ş1 înteerupându-şi lecţia l-a prezentat
studenţilor cu cele mai nobila .cuvinte, şi studenţii l-au
purtat în triumf.
Într-o seară dc octombrie a anului 1835, în cafeneaua
Angiolj de pe strada Toledo, la Napoli, un tânăr palid şi cu
obrajii supţi, mânca alune dintr-o cupă cu trei îngheţate
suprapuse-Oamenii din jur îl priveau cu curiozitate,
făcându-şi diverse semne între ei. În momentul acela intră
în cafenea Antonio Ranieri. Scandalizat de scena aceea, se
adresă imediat publicului:
— Voi ştiţi cine e acest om de care îndrăzniţi să râdeţi?
E marele Giacomo Leopardi.
Şi în cafenea se aşternu o tăcere solemnă.
Leopardi se sui într-o zi pe Vezuviu şi în loc să exulte în
faţa divinului spectacol, pe figura lui se întipări o grimasă
de amărăciune. Prietenul care il însoţea, îi întrebă:
— De ce nu savurezi măreţia spectacolului din faţa ta?
— Mă împiedică meschinăria pe care o văd lângă

mine. Văd o insectă mare cum devorează o altă insectă
mică...
într-o seară, la Florenţa, Mamiani văzu într-un salon
literar pe tânărul Leopardi că stătea izolat într-un colţ, pe
când toată lumea în înconjurase pe Manzoni. Mamiani se
apropie dc Leopardi şi-l întrebă ce părere avea de onorurile
făcute lui Manzoni.
— Mă bucur - răspunse Leopardi fără o umbră dc
invidie - că florentinii nu au uitat vechea amabilitate care-i
catacterizează.
Mamiani rămase profund impresionat de atâta nobleţe
sufletească şi de atâta generozitate câtă avea marele poet.
Ultimele cuvinte rostite de Leopardi, amintesc de
ultimele cuvinte rostite de Goethe. Şi Leopardi a murit
spunând:
— Văd mai slab... deschide fereastra, vreau să văd
lumina!
Alain René Le Sage (k>6<s 1747) - romancier şi
dramaturg francez.
Autorul romanului Gii Blas era cam surd; dar în loc să se
considere un nenorocit din acest motiv, el se proclama
foarte satisfăcut, spunând:
— Sunt în avantaj, faţă de voi ceilalţi, deoarece când
presimt o conversaţie spirituală o ascult şi când se spun
baliverne, graţie surdităţii mele mă pot lipsi de plictiseala

de a fi obligat să le ascult.
Sosind cu întârziere la ducesa de Bouillon, care se
oferise să-i citească în seara aceea piesa lui, Turcaret,
ducesa exagerând, îi spuse: . t
— Domnule Le Sage, m-aţi făcut să pierd o oră,
aşteptându-vă!
— în schimb veţi câştiga alte două, lăsându-vă.
Şi Le Sage plecă imediat, lăsând-o pc ducesă cu
manuscrisul in mână.
Când Le Sage a fost întrebat ce anume ar fi vrut să fie ca
să se bucure mai deplin de viaţă, el a răspuns:
— Până la treizeci de ani un poet de o rară frumuseţe,
răsfăţat de toţi, după treizeci de ani până la şaizeci, un
general mereu victorios, iar după şaizeci, un cardinal!
Ephraim Gotthold Lessing (1729-l781)-dramaturg şi cri-
tic german.
Un tânăr autor îl întrebă pe Lessing ce părere avea
despre o operă de a lui pe care i-o dăduse s-o citească.
Lessing ii răspunse:
— Există şi nou şi adevăr în opera dumitale: doar că ce
e nou în ea nu e adevărat şi ceea cc e adevărat nu e nou.
Lessing era peste măsură de distrat. într-o zi i se păru
că îi lipseşte o anume sumă de bani din casă. îl bănui pc
servitorul său. Ca să-l pună la încercare, plecând de acasă,
lăsă pc biroul lui o grămăjoară dc bani.
întâlnindu-se pe stradă cu un bun prieten îi povesti

cele întâmplate şi măsura luată de cl pentru a-l prinde pc
hoţ. Prietenul ¡1 ascultă şi apoi îl întrebă:
— Ştii suma exactă pe care ai lăsat-o pe birou, ca să
poţi avea apoi certitudinea că ţi-a luat ceva din ea
servitorul?
Lessing rămase perplex, deoarece uitase să numere
banii lăsaţi ca momeală, înainte de a pleca de acasă...
Petre Liciu (187l-l912) - actor român.
Petre Liciu, o personalitate de seamă a teatrului
românesc, interpreta într-o seară rolul lui Stefăniţă-Vodă
din Viforul lui Delavrancea. Vornicul Cărăbăţ era interpretat
de Ion Petrcscu şi în finalul actului al treilea reuşea să
obţină mai mult succes decât însuşi personajul principal. Dc
aceea Liciu îi vorbi astfel:
— Nene Iancule, mai domoleşte replicile de la sfârşitul
actului al treilea, nu uita că eu sunt Domnul Ţării!
— Oi fi, nu zic nu. Dar eu sunt Moldova! - ii răspunse
înţelept Ion Petrcscu.
Licurg (sec. 10-9 î.Ch.) - legislator al Spartei.
Câţiva spartani l-au întrebat pe Licurg de ce nu vrea să
înconjoare Sparta cu ziduri groase.
— Deoarece - răspunse înţeleptul Licurg - după
părerea mea, un zid alcătuit din piepturi eroice valorează
mult mai mult decât un zid de cărămizi.
în legislaţia sa, Licurg stabilise ca zeilor să li se

sacrifice victime de cea mai mică valoare umană. Uimiţi,
toţi i-au cerut explicaţii:
— In felul acesta - le răspunse Licurg - vom avea
oricând la îndemână pe cineva de sacrificat zeilor.
Fiind întrebat care ar fi secretul pentru a menţine

patria în afara pericolului de a fi atacată dc vrăjmaşi, in
calitatea lui de rege şi legislator al Spartei, le răspunse:
— Rămânând cu stricteţe în graniţele noastre şi
necăutând să dominăm pe alţii, pentru a le dovedi că
suntem mai puternici decât ei.
Max Liebermann (1847-l935) - pictor şi grafician
german.
Liebermann a primit comanda unui portret; era vorba
să o picteze pe soţia unui îmbogăţit de război. Ajungând în
casa negustorului bogat, acesta îl pofti în salonul unde
intenţiona să atârne portretul când va fi gata, şi—i spuse:
— Acum, maestre, fii gentil şi priveşte bine mobila şi
toate aceste lucruri din salon, ca să ştii ce culori să
întrebuinţezi la portretul soţiei mele ca să se armonizeze cu
restul.
Generosul pictor nu s-a simţit ofensat, ci i-a răspuns pe
aceeaşi limbă.
— Mult mai bine, după părerea mea, este să vezi
dumneata gata tabloul şi apoi ce crezi că nu se va armoniza
în colorit n-ai decât să înlocuieşti... căutând să găseşti

culori cât mai apropiate tabloului meu.
Liebermann se duse într-o zi să viziteze expoziţia unui
tânăr pictor. Emoţionat de această onoare, tânărul îl
conduse în toate sălile. Arătându-i tablourile, îi spuse
maestrului:
— Vedeţi, maestre, eu am pictura in sânge!
— Dacă-i aşa, tinere, nu ţi-ar strica o cură de
fortificare, împotriva anemiei!
Joseph Lientaud (1703-l780) - medic francez.
Lientaud, primul medic al lui Ludovic al XVI-lea,
discutând cu un alt medic care pretindea că este
atotştiutor, capabil să vindece orice boală, s-a exprimat
astfel:
— Şi totuşi, noi doctorii suntem aidoma unor paznici
de noapte; deşi cunoaştem toate străzile oraşului, nu ştim
ce se petrece în fiecare casă.
Era o formă - pe vremea aceea - de a exprima ceea ce
afirmă azi orice medic: există bolnavi şi nu boli, fiecare
având reacţia lui, primând deci subiectivismul.
Pe patul de moarte, Lientaud era sâcâit cu tot felul de
întrebări de preotul chemat anume:
— Credeţi în asta? Credeţi in cealaltă? - şi tot aşa îl
iscodea cu tot felul de examene asupra convingerilor sale.
Plictisit că preotul exagera cu atâtea întrebări în

momentele acelea grele, medicul îi răspunse sceptic şi
ironic:
— Părinte, voi muri neîmpărtăşit, cu atâtea întrebări.
Cred în tot, în afară de medicină!
Abraham Lincoln (1809-l865) - preşedinte al Statelor
Unite.
Intr-o zi, când Lincoln exercita profesiunea de avocat,
veni la el o cunoştinţă, ca să-I întrebe cum să facă să scape
de taxa pe animale, instituită tocmai de Lincoln. Poseda doi
boi.
Lincoln îl întrebă:
— Nu cumva e vorba de cei doi boi care stau mereu
nemişcaji în faţa porţii tale?
— întocmai.
— Atunci e simplu. îi consideri bunuri imobile... - râse
Lincoln.
Lincoln era un om foarte drept. Când a auzit că o biată
bătrână a fost judecată de un procuror fără conştiinţă, care
o sărăcise de tot ce mai avea, o convinse pe bătrână să
intenteze ea un proces împotriva acelui om, pledând însuşi
Lincoln pentru ea, fără a accepta nici un onorar,
dimpotrivă, plătind el orice cheltuială inerentă unui proces.
Filippo Lippi (1406-l469) - pictor italian.
De copil, Filippo Lippi era angajat ca novice într-o
mănăstire de carmeliţi, dar nu avea poftă să studieze şi în
timpul lecţiilor nu făcea altceva decât să mâzgălească

desene pe un caiet. Profesorul lui, văzându-i desenele, se
arătă încântat şi-l trimise să studieze pictura cu Masaccio.
într-o zi, călătorind spre Ancona şi aflându-se într-o barcă
pe mare, a fost capturat de o corabie de corsari turci, care l-
au ţinut prizonier. Lippi, fără să-şi piardă cumpătul, a
început să facă tot felul de caricaturi marinarilor de pe
corabie, şi chiar comandantului care s-a arătat foarte
mulţumit şi, drept recunoştinţă, l-a eliberat.
Lisimach (355-282 î.Ch.) - general pe vremea lui
Alexandru Macedon, mai târziu regele Traciei.
Filosoful Callistenis d'Olint îl urmase pe Alexandru
Macedon în toate cuceririle lui, până când, fiind acuzat pe
nedrept de trădare, regele a dat ordin să fie mutilat şi
înehis ca o pasăre în colivie. Lisimach, unul din oamenii de
încredere ai lui Alexandru Macedon, venea zilnic să-l
viziteze pe filosof, încurajându-l în suferinţa lui, dar
filosoful îi spuse:
— Te vei compromite in ochii regelui, nu mai veni la
mine.
— Dimpotrivă, voi veni zilnic. Dacă regele te-ar şti
părăsit de persoanele virtuoase, nu ar mai avea remuşcări
pentru nedreptatea care ţi-a făcut-o. Pe de altă parte, nu
vreau să se spună că din teama de a intra şi eu Lisimach, în
dizgraţia regelui, îmi părăsesc un prieten în momentele lui
grele.
Franz Liszt (181l-l886) - pianist şi compozitor ungur.

într-o duminică a anului 1817, Adam Liszt cânta la pian
un concerta de Ries. Fiul lui, care avea doar şase ani, pe
vremea aeeea, îl asculta foarte atent. Seara, micuţul Franz
fredona motivele piesei auzite, la pian, pentru prima dată,
in după-amiaza acelei duminici, spre marea uimire a
părinţilor săi. Băieţaşul îşi exprimă dorinţa de a studia
muzica. Arătând spre un portret agăţat pe perete, spuse:
— Vreau să ajung ca el! Era portretul lui Becthoven.
Primele lecţii de muzică le primi de la tatăl său, făcând
progrese uluitoare. Când tatăl său se stabili la Viena, Franz
continuă lecţiile cu marele pianist al vremii, Czerny. Când
Czerny îl auzi interpretând Sonata în la bemol de
Becthoven, exclamă:
— Micuţule Franz, tu vei deveni mai mare pianist
decât mine... decât toţi chiar.
Când a fost întrebat cât va pretinde pentru lecţii, el
răspunse:
— Numai un florin pe fiecare lecţie. Dar la urmă,
refuză orice recompensă, spunând:
— Progresele neaşteptate ale acestui băiat sunt cea
mai mare recompensă a strădaniei mele!
Liszt era invitat la o ducesă foarte sclifosită, care-l
prezentase celorlalţi oaspeţi mai mult ca pe un animal rar
decât ca pe un mare pianist şi compozitor.
La un moment dat, Liszt surprinde un gest nu prea

delicat al ducesei, care făcuse un semn de dezgust
valetului, să ia imediat zaharniţa în care Liszt îşi pusese
mâna ca să ia o bucăţică de zahăr, negăsind cleştişorul.
Plicitisit peste măsură de ifosele ei, Liszt când termină de
băut cafeaua, se duse direct la fereastră şi spre disperarea
gazdei, lăsă să cadă ceşcuţa japoneză în care băuse
cafeaua. La strigătul dezaprobator al ducesei. Liszt, cu
foarte mult calm, ii răspunse:
— Stimată ducesă, dacă v-a făcut silă mâna mea în
zaharniţa, îmi închipui că trebuie să fac să dispară ceaşca pe
care am atins-o cu gura mea, deoarece fără îndoială am
contaminat-o...
în stopoarea generală, Liszt părăsi imediat şi pentru
totdeauna casa ducesei nedelicate.
La o vârstă înaintată, Liszt a ţinut mult să—şi revadă
patria. Acesta a fost centrul unei manifestări de mare
adoraţie. Pictori şi pictoriţe se luau la întrecere să-i facă
portretul. într-o zi, trecând prin Budapesta, Saint-Saiins îl
găsi pe Liszt înconjurat până la sufocare de admiratori:
— Mă găseşti aidoma Sfântului Sebastian-Marlirul -
spuse Liszt prietenului său. Doar că în locul săgeţilor mă
străpung penelurile acestor dragi pictori!
Când Franz s-a prezentat la Viena, la prinţul Mettcrnich,
prinţesa l-a întrebat cu naivitate:
— Domnule Liszt, aţi făcut afaceri bune? Iar Liszt i-

a răspuns:
— Prinţesă, diplomaţii şi bancherii fac afaceri, eu nu
lac decât pur şi simplu muzică.
Liszt dădea un concert în faţa ţarului Nicolae I, care nu
agrea prea mult muzica. De aceea, pe la mijlocul
concertului, începu să vorbească destul de tare celor din
loja lui. Liszt încetă imediat să mai cânte la pian, încât se
auzea numai vocea ţarului în tăcerea sălii. Ţarul îl întrebă
imediat faţă de toată lumea:
— De ce ai încetat să mai cânţi la pian, domnule Liszt?
Spontan, Liszt ii răspunde:
— Când vorbeşte împăratul, toţi trebuie să tacă şi să-l
asculte!
Marele muzician, fiind oaspete intr-un castel din Iaşi, a
avut ocazia să-l audă cântând pe Barbu Lăutaru şi orchestra
lui. Liszt rămase peste măsură de încântat, încât exclamă:
— Bravo! Foarte frumos! Acum, Barbu, ascultă şi
muzica mea!
Şi Liszt se aşeză în faţa pianului şi execută o
improvizaţie complicată cu zeci de variaţiuni La sfârşit,
aplauze frenetice din partea tuturor celor prezenţi.
— Maestre, - ii spuse Barbu - mi-a plăcut atât de mult
muzica ta, încât îngăduie-mi s-o reproduc şi eu.
Neîncrezător, Liszt îl invită să cânte. Barbu îşi puse
vioara

151
sub bărbie şi atacă muzica improvizată de Liszt cu puţin
înainte, fără să omită nici un tril, nici un arpegiu, nici o
variaţiune, şi orchestra fascinată de el îi ţinu isonul.
— Maestre! - îi spuse Liszt la sfârşit - Maestre Barbu,
eşti mare artist, mult mai mare decât mine! Bravo!
Odată, un prieten îi vorbea îngrozit de
momentulrsuprem al morţii. Liszt, cu multă seninătate, i-a
răspuns:
— După părerea mea, moartea e mult mai simplă şi
mult mai uşoară faţă de cât e de complicată şi dificilă viaţa!
Când un impresar american i-a propus lui Liszt un
turneu de concerte, oferindu-i o sumă fabuloasă, maestrul,
care avea atunci 74 de ani, înţelept şi ponderat i-a răspuns:
— Nu accept, deoarece un bătrân ca mine nu are
nevoie de atâţia bani şi nici de atâta oboseală.
Şi-i execută, cu virtuozitatea carc-l caracteriza, una din
minunatele lui improvizaţii, încât americanul uitând de
refuz, se lăsă fascinant de marele pianist al secolului.
Ion Livescu (1873-l944) - actor român.
Livescu interpreta rolul lui Napoleon din Madame Sans-
Gène a lui Victorien Sardou. Se spune că nu-i prea plăcea să
înveţe rolul pe dinafară. De aceea, de multe ori, cu câte o
replică se întâmpla să mai trădeze chiar adevărul istoric.
Colegii s-au înţeles să-i dea o lecţie. într-una din scene,
interpretul mareşalului Lefèbvre în loc să-i înmâneze un
raport pe care Livescu îl citea cu voce tare şi pe care nici

nu se gândise să-l înveţe, îi înmâna foi albe. Dar cu
prezenţa de spirit, Napoleon, alias Livescu, i le întinse
mareşalului, rugându-l pe el să le citească:
— Mareşale, citeşte dumneata acest mesaj, nu mă
simt prea bine...
Fără să se piardă, interpretul mareşalului îi răspunde
spontan:
— Sire, ştiţi că am intrat în serviciul vostru ca simplu
soldat, mărinimia voastră m-a făcut mareşal... Sire, nu ştiu
să citesc!
Lloyd George-David (1863-l945) - om de stat englez.

Clemenceau îl întâlneşte pe Lloyd George după pacea
de la Versailles şi îi spune:
— Nu ştiu dacă am dreptate, dar parcă după pacea
asta, voi englezii aţi devenit duşmanii noştri.
Şi Lloyd George, cu calmul englezesc, îi răspunde:
— Nu-i deloc de mirare, dat fiind că face parte din
politica tradiţională a Angliei.
Lloyd George era mic de statură. O dată, un diplomat îi

mărturisi uşor stânjenit că-şi închipuia că un om atât de
faimos ca el nu putea fi atât dc mic ca statură.
— Depinde - îi răspunse Lloyd George - de felul în care
eşti obişnuit să masori oamenii. Nu trebuie să-i masori de la
bărbie in jos, ci de la bărbie în sus.

întrebat ce înţelege printr-un „adevărat gentilom"
Lloyd George răspunse:
— Un om care şi când e singur, face uz de eleganţă în
cel mai neînsemnat gest sau act.
John Locke (1632-l704) - filosof englez.
Faimosul filosof frecventa înalta societate şi printre alte
case elegante era un asiduu frecventator al saloanelor
ducelui de Buckingham, unde în loc să facă o conversaţie
plăcută, adesea era silit să asiste la partidele de cărţi.
Plicitisit, într-o zi, să mai asiste la jocul altora, vrând să
servească o lecţie nobililor care pierdeau timp preţios la
asemenea îndeletniciri, se retrase într-un colţ şi începu să
scrie.
După cum prevăzuse, ducele îl întrebă ce face acolo în
colţ?
— Domnilor, - le răspunse Locke - caut să profit de
compania selectă şi de aceea îmi notez fiecare cuvânt din
conversaţia dumneavoastră, plină de spirit.
Ducele a priceput imediat ironia şi din seara aceea,
când îl invita pe filosof la el, evita să mai joace cărţi şi se
întreţinea cu Locke.
Louis Philippe (1773-l850) - rege la Franţei.
Thiers, discutând într-o zi cu Louis Philippe, îi spuse:
— Sire, sunteţi un viclean, dar eu sunt şi mai viclean.
— Prin simplu fapt de a mi-o spune, înseamnă că

nu prea sunteţi - îi răspunse regele.
Discutând despre afaceri cu ministrul Dupin, acesta îi
spuse:
— Sire, asupra acestei chestiuni nu vom fi niciodată dc
acord!
— Eram convins, dar nu îndrăzneam să vă spun - spuse
regele, ironic.
După revoluţia din 1848, regele Louis Philippe se
retrăsese într-o vilă la Claremond. Venind într-o seară
acasă, singur şi pe jos, văzu un om în faţa Hotelului
Coroana. Se apropie dl I I şi-l întrebă:
— Ce faei aiei, la ora asta?
— Nu vedeţi? Păzese Coroana - îi răspunse paznieul de
noapte.
Cu melancolie, regele observă:
— Bravo! Eşti mai tare decât mine, deoarece eu nu am
fost în stare s-o păzesc!
Lucius Licinius I.ucullus (106-57 î.Ch.) - general roman

pe vremea lui Marius şi Silla.
Când Lucullus a fost trimis să lupte în calitate de
comandant suprem în Orient, nu era deloc expert în a
comanda o armată. Şi totuşi a ieşit învingător. Tot timpul
acestei lungi călătorii el nu făcuse decât să se instruiască în
arta războiului, fie citind opere militare, fie discutând cu

generalii săi. De aceea, de multe ori se spunea despre el:
— Lucullus s-a pomenit general pe drum!
Lucullus porni la luptă împotriva lui Mitridate cu puţine

legiuni. Văzându-i de la distanţă, eu ironie, ginerele lui
Mitridate observă:
— Dacă vin ca ambasadori sunt prea mulţi, dacă vin ca
luptători sunt prea puţini.
Realitatea e că romanii l-au învins pe Mitridate şi
numeroasa lui armată.
înainte de bătălia de la Tigrana, i s-a spus lui Lucullus că

ziua aleasă pentru luptă nu era propice.
— Nu-i nimic - răspunse Lucullus - cu atât mai bine, o
vom face noi propice prin victoria care ne aşteptă!
Cicero şi Poppeius l-au întâlnit într-o bună zi pe

Lucullus. Generos ca totdeauna, el îi invită pe amândoi la
masă.
— Bine, acceptăm - spuseră cei doi, dar cu o condiţie,
să nu anunţi bucătarul. Aşa vedem amândoi ce mănânci tu
în mod obişnuit şi nici nu rămânem cu ideca că te-ai
deranjat in mod special pentru noi.
Lucullus acceptă, cerând doar permisiunea de a anunţa
bucătarul să piegătcască masa în „Sala lui Apollo".
La prânz toţi trei au găsit un prânz cum nu se poate

mai somptuos. Deoarece bucătarul era înţeles cu Lucullus:
„Sala Iui Apollo" însemna oaspeţi la masă.
Retrăgându-se în plin triumf şi bogăţie, Lucullus
cheltuia in stânga şi in dreapta, fără să se uite la bani. Fie
pentru el, fie pentru a-i ajuta pe alţii. întrebat de ce
cheltuieşte fără să ţină seamă de nimic, Lucullus răspunse:
— Bogăţia eu o tratez cu dispreţ, ca pe o pradă de
război pe care se cuvine să o consider fără un minim dc
respect!
Ludovic al Xl-lea (1423-l483) - rege al Franţei.

Trecând într-o zi prin faţa livezii unui ţăran, rămase
uluit de mărimea piersicilor şi de pământul lor, încât îi ceru
o piersică, de gust, ţăranului. Ţăranul, generos, îi oferi un
coş plin cu piersici de o mărime într-adevăr nemaivăzută şi
dc un parfum nemaiîntâlnit. Regele, plăcut surprins de
generozitatea ţăranului, îi spuse curteanului de lângă el să-i
dea o pungă grea de galbeni, drept recompensă. Curteanul,
viclean, îi oferi în dar a doua zi, regelui, un cal de o rară
frumuseţe, sperând într-o generoasă recompensă. Dar
Ludovic al Xl-lea, simţind intenţiile curteanului, îl răsplăti cu
cea mai mare piersică din coşul primit cu o zi în urmă,
spunându-i:
— Nu văd cum te-aş putea răsplăti mai bine pentru
acest cal splendid şi rar, decât cu această rară şi splendidă
piersică.
Şi curteanul rămase păcălit în viclenia lui deşartă.
Unui curtean care insista ca Ludovic al Xl-lea să-i

destăinuie un secret de stat, regele ii răspunse:
— Dacă pălăria mea ar şti tainele de sub ea, aşa
arunca-o în foc!
Un astrolog a prevăzut într-o zi data exactă a morţii

celui mai de încredere curtean al lui Ludovic al Xl-lea.
Supărat, regele dădu ordin să fie arestat şi condamnat la
moarte. Când astrologul se afla în prezenţa regelui, a fost
întrebat:
— Tu care te pricepi să prevezi moartea altora, ştii
ziua în care vei muri tu? - ii vorbi Ludovic pe un ton ironic.
Nu mai puţin ironic, cu promptitudine, astrologul îi
răspunse:
— Fără îndoială că ştiu: eu voi muri cu trei zile înaintea
morţii Voastre, Majestate.
Deşi aparent sceptic în cititul stelelor, Ludovic al Xl-lea
preferă să-l graţieze.
Ludovic al Xl-lea trata pe un ton familiar cu un negustor

toarte bogat şi faimos in tot regatul. Profitând de
atitudinea prietenească a regelui, îi ceru să-l facă nobil.
Regele îi împlini dorinţa, dar din ziua aceea îl trată cu cea

mai mare răceală posibilă.
într-o zi negustorul îl întrebă care era motivul acelei
schimbări de comportament faţă de el. La care regele ii
răspunse simplu:
— Dragul meu, cât timp erai cel mai faimos negustor
din regat, te tratam cu toată stima, dar azi când eşti ultimul
dintre nobili, nu te mai pot trata cu familiaritatea de
altădată, ca să nu-i jignesc pc adevăraţii nobili de la Curte.
Ludovic al Xl-lea, în prezenţa miniştrilor săi, arătă o
pungă cu zece mii scuzi de aur şi spuse:
— Voi dărui această pungă aceluia care mă va
convinge că m-a servit mai bine!
Toţi cei din jur se luau Ia întrecere vrând să-l convingă
pe rege de propriile lor servicii sau merite. La un moment
dat Ludovic al Xl-lea se adresă lui Pierre de Morvilliers care
răspundea de tezaurul regatului:
— Şi dumneata - îi vorbi regele - nu mi te lauzi ca
ceilalţi?
— Nu, Majestate, răspunse de Morvilliers - deoarece
tot ce am făcut pentru Majestatea Voastră intra în
atribuţiile mele.
Ludovic al Xl-lea, încântat de modestia lui Morvilliers, îi
oferi lui punga cu cei zece mii de scuzi, în stupoarea
generală.
Ludovic al XlV-lea (1638-l715) - rege al Franţei.
în 1672, Ludovic al XlV-lca sosise cu armata lui la

porţile Amsterdamului. Magistraţii oraşului, peste măsură
de speriaţi, s-au adunat ca să delibereze, şi după o lungă
discuţie s-au hotărât să ofere cheile oraşului regelui
Franţei.
S-au dus mai întâi la primarul oraşului ca să-i comunice
hotărârea lor. Trezit brusc din somn, primarul, după ce auzi
hotărârea magistraţilor, îi întrebă buimăcit:
— V-a cerut regele cheile?
— Nu! - a fost răspunsul lor.
— Aşteptaţi atunci până vi le va cere! - le spuse
primarul. Această idee a primarului a salvat Republica.
într-o zi, Ludovic al XlV-lea îl întrebă într-o doară pe
unul dintre cei mai ambiţioşi curteni ai săi:
— Cunoşti limba spaniolă?
Şi curteanul, jenat, îi răspunse:
— Nu!
— Păcat! - a fost răspunsul regelui.
Ambiţiosul curtean era convins că regele îl întrebase
dacă ştie spaniola cu intenţia de a-l trimite ambasador în
Spania, aşa că în cel mai scurt timp învăţă spaniola şi se
prezentă regelui.
— Deci ai învăţat spaniola la perfecţie?
— Da, sire! - răspunse cutezător şi plin de speranţe
curteanul.
— Mă bucur pentru dumneata, - îi spuse regele -

înseamnă că vei avea marea satisfacţie de a citi Don Quijote
în original!
Ludovic al XlV-lea, deşi nu-i exploata pe supuşii săi nici
mai mult şi nici mai puţin decât predecesorii sau succesorii
săi, nu era prea iubit de popor. într-o dimineaţă, fiind la
vânătoare, întâlni câţiva ţărani. Aceştia, văzându-l pe rege
fără mănuşi, rămaseră uimiţi. Dar unul dintre ei îndrăzni:
— Regele s-a hotărât să nu mai poarte mănuşi fiindcă
are mâinile calde, dat fiind că Ic ţine mereu în buzunarele
noastre!
Deşi un abil orator, Ludovic al XlV-lea acorda o minimă
importanţă elocvenţei, spunând:
— Unui suveran i se cer fapte frumoase şi nu vorbe
frumoase! In ultimele clipe ale vieţii, Regele Soare spuse
celor din
jurul lui:
— Credeam, ce-i drept, că e mult mai greu să mori. Iar
voi de ce plângeţi? Chiar m-aţi crezut nemuritor?
Ludovic al XV-lea (1710-l774) - regele Franţei.
Răsfăţat şi needucat, Ludovic al XV-lea s-a suit la cinci
ani pe tron. încă un copil, într-o zi îi spuse cardinalului de
Luynes care era cam robust:
— Bunicul vostru ca şi tatăl vostru a murit dc
apoplexie. Pare-mi-se că vă aşteaptă aceeaşi soartă, după
pofta dc mâncare pe care o aveţi.
Prompt, cardinalul îi răspunse:

— Din fericire, bine că nu mai trăim pe vremea regilor
profeţi!
Văzându-l aplecat pe balcon pc unul din valeţii lui, nu
se stăpâni să nu-i dea una la spate. Speriat, valetul izbucni:
— Majestate, de ce nu faceţi asemenea glume cu cei
de rangul dumneavoastră?
Regele era adesea foarte distrat. Văzându-l pe
ambasadorul Veneţiei, îl întrebă:
— Câţi membrii mai are Consiliul celor zece?
— Douăzeci, Majestate - răspunse ambasadorul
crezând că Ludovic voia să glumească.
156 ANECDOTE DESPRE MARI
ANECDOTE PERSONALITĂŢI
DESPRE MARI PERSONALITĂŢI
157
într-o zi'îl întrebă pe un
curtean:
— Câţi copii ai dumneata?
— Patru, Sire.
Pe seară îl revăzu şi din nou îl întrebă:
— Câţi copii ai dumneata?
— Patru, Sire.
La masa de seară, întâlnindu-l din nou pc acelaşi
curtean, îl întrebă automat:
— Dumneata, câţi copii ai?
— Şase, Sire.
Abia atunci regele îşi dădu seama că-l mai întrebase şi
că-i spusese patru.
— De ce-mi spui şase, dacă mai devreme mi-ai spus
patru?
— De teamă să nu vă plictisesc mereu cu acelaşi
răspuns.
Un curtean îi sugeră o nouă taxă: impozit pe
inteligenţă, spunând:
— Cum nimeni nu va voi să treacă drept prost, vor
plăti toţi!
— Excelentă idee! - răspunse regele - şi drept
recunoştinţă, pc dumneata te dispensez s-o plăteşti!
Când a fost ridicată statuia lui Ludovic al XV-lea în Place
de la Concorde, cineva observă că la baza statuii erau
157
reprezentate cele patru mari
virtuţi: Prudenţa, Forţa, Justiţia, Cumpătarea.
— Ce monument! exclamă necunoscutul - virtuţile
sunt pe jos şi viciul călare!
Ludovic al XVIII-lea (1755 1824) rege al Franţei.
Chateaubriand a fost primit de Ludovic al XVlil-lea. în
cursul conversaţiei, regele il întrebă ce părere avea de
monarhie, în Franţa?
— Iertaţi-mi francheţea. spuse marele scriitor - dar
după părerea mea, monarhia în Franţa e pc sfârşite.
în minutul următor Chateaubriand se căi. Dar spre
surpriza lui, regele, după câteva clipe, spuse:
— La drept vorbind şi eu sunt de acceşi părere.
Când Pantheonul din Paris a fost restituit cultului,
preoţii au vrut să scoată din el rămăşiţele pământeşti ale
marelui Voltaire, renumit ateu.
— Dimpotrivă - interveni Ludovic al XVIII-lea, lăsându-l
aici, ateul Voltaire va fi pedepsit ascultând o slujbă în
fiecare dimineaţă.
Lysandros (455-395 î.Ch.) - general spartan.
Un general persan ii trimise următorul mesaj lui
Lysandros, ameninţându-l că va da foc Greciei: „Dacă intru
în Grecia ta, spunea el, praful şi pulberea se va alege".
Drept răspuns, înţeleptul Lysandros îi trimise un singur
cuvânt: „Dacă".
157
Politica lui Lysandros,
renumit strateg, se baza pc forţă şi viclenie. Obişnuia
adesea să spună:
— Acolo unde blana leului nu ajunge, trebuie adăugată
cea a vulpii!
insmrfno/r
162 ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI 163
Patrice Maurice Mac-Mahon (1808-l893) - mareşal al

Franţei.
în timpul războiului din Crimeea, din 1856, generalul
Mac-Mahon, ocupând turnul Malakoff, unde trupele erau
expuse focului ucigător al ruşilor, a fost sfătuit să plece de
acolo. Dar
el răspunse:
— Aici sunt, aici rămân. (J'y suiş, j'y reste). Răspuns
care a rămas celebru de atunci.
Mac-Mahon era un soldat destoinic şi un general foarte
energic, dar nu strălucea ca inteligenţă. Republicanii nu-l
simpatizau. într-o zi, un ziarist scria: „Azi l-am văzut pe
mareşalul Mac-Mahon trecând prin Toulon, călare pe calul
lui frumos. Avea privirea inteligentă... mă refer la cal..."
Vizitând un spital, Mae Mahon se opri la patul unui
soldat bolnav şi aflând că avea febră tifoidă tropicală,
exclamă, dând din cap:
— E o boală urâtă! Ori mori, ori rămâi cretin! Eu mă
pricep, deoarece am avut-o când eram in Alger.
Niccolo Machia vel li

(1469-l527) - scriitor, istoric şi om politic italian.
Odată cu alungarea familiei Soderini şi cu venirea
familiei Medici, a fost îndepărtat şi Machiavclli din funcţia
de secretar florentin. într-o formă de domiciliu forţat, in
vila lui, scara, îmbrăcat în cele mai frumoase haine pe care
le avea, el citea din Dante şi din Titus Livius, medita şi apoi
scria elucubraţii de înaltă politică. Astfel a ieşit la lumină
Principele, operă pe care Machiavclli, cu modestie, o
numea o trecere plăcută de timp.
Machiavclli îi dedică lui Lorenzo dci Medici capodopera
Principele. Cum în aceeaşi zi primise în dar şi doi câini de
rasă, Lorenzo scrise mai intâi o scrisoare de mulţumire celui
ce i dăruise câinii şi abia pe înserat trimise două lădiţe de
vin lui Machiavclli, drept mulţumire pentru faimoasa operă
pe care i-o dedicase.
Acuzat într-o zi că prin opera sa îi învăţase pe tirani
cum să cucerească puterea, Machiavelli, cu un aer grav şi
majestuos, răspunse:
— E adevărat, dar tot eu i-am învăţat şi pe tiranizaţi
cum să-i năruie pe tirani!
Cardinalul de Rouen ii spuse lui Machiavelli:
— Voi, italienii, nu vă pricepeţi la război!
— Şi voi, francezii, nu vă pricepeţi la politică! - replică
Machiavclli.
Visul lui Machiavclli era ca

un principe curajos să ridice un steag şi să reînvie timpul de
glorie al Romei.
— Ce anume gândeşti că ar putea semnifica acest nou
steag - îl întrebă un prieten cu care discuta acest subiect, la
o masă intr-o cârciumă.
Scriind cu vin roşu pc masa de lemn, Machiavelli ii
spuse:
— Stema o văd astfel: „Italia unită, înarmată şi fără
preoţi!"
Ironia destinului, Machiavclli care scrisese Mandragora

pentru a râde de ipocrizia călugărilor, a fost trimis de
Medici într-o mănăstire ca să aleagă un călugăr pentru
predicile din postul cel marc. Guicciardini, râzând cu
Machiavelli, ii spuse:
— Fii atent să nu te molipseşti de viciul minciunii de la
călugări!
— Nu avea grijă, că mai vicleni decât mine nu sunt ci.
Eu ştiu să amestec falsul cu realul, de nici eu însumi nu lc
mai desluşesc până la urmă...
Mahomet (57l-632) - fondatorul religiei musulmane.
Un adept al religiei lui Mahomet se apropie de profet,
într-o zi de luptă, şi il întrebă care era, după părerea lui,
acţiunea care l-ar fi mulţumit mai mult pe Dumnezeu din
cer.
Mahomet ii răspunse
imediat:
— I-ar place un războinic care se aruncă în mijlocul
luptei fără altă armă decât credinţa sa.
Soldatul aruncă imediat lancia şi scutul, şi se avântă în
luptă. Muri în clipa următoare, poate fiindcă nu a avut
destulă credinţă sau destulă abilitate.
Mahomet îşi adunase tot poporul, sperând să-i
dovedească misiunea lui divină cu vreo minune. El invocă
muntele din faţa
'ui să se spropie de el. Desigur că muntele nu se clinti.
Fără a—şi pierde curajul, Mahomet rosti cuvintele care au
rămas celebre:
— Dacă muntele nu vrea să vină la Mahomet, vine
Mahomet la munte.
Titu Maiorescu (1840-l917) - critic literar român.
Pe vremea când Titu Maiorescu înfiinţase Convorbiri
literare, un redactor îi vorbi astfel:
— Domnule director, am impresia că salariul meu nu
corespunde capacităţii mele intelectuale, în sfârşit,
posibilităţilor mele...
— Sunt convins de tot ce spui dumneata şi încă de
mult ^nip - îi răspunse Maiorescu - dar m-am gândit că nu
te pot lăsa pe drumuri!
Malesherbes (Chretien Guillaume de Lamoignon)
(172l-l794) - magistrat,
ministru pe vremea lui Ludovic al XVI-lea.
Malesherbes a fost rugat să rostească un discurs în faţa
leagănului Delfinului, abia născut. El spuse următoarele:
— Pentru binele Vostru şi pentru binele Franţei,
arătaţi-vă totdeauna insensibil şi surd în faţa adulaţiei,
întocmai cum 'Sensibil şi surd vă arătaţi azi în faţa
discursului meu.
Când Malesherbes a lăsat Curtea, ca să se retragă în
solitara sa vilă, le-a spus prietenilor:
— Mi-am pierdut până acum o jumătate din virtutea
mea 'a Curte. A sosit momentul să-mi salvez măcar cealaltă
jumătate!
Francois de Malherbe (1555-l627) - poet francez.
Era foarte galant, mereu îndrăgostit de câte o femeie.
Când cineva îl ironiza pentru această slăbiciune a lui, el
răspundea:
— La Biblie e scris că Dumnezeu s-a căit după ce a
creat orr>ul, nicăieri însă nu scrie că s-ar fi căit după ce a
creat femeia...
Cavalerul Marino nu-l preţuia prea mult pc Malherbe.
După ce-l ascultase într-un salon declamându-şi propriile
versuri şi eum observase că în timpul declamării, Malherbe
părea că scuipă, se exprimă cu destulă maliţiozitate:
— N-am văzut niciodată un om mai umed şi un poet
mai arid.
Una din cele mai celebre

erori de tipar este aceea care a făcut dintr-un mediocru
vers al lui Malherbe un vei s de o i.u.i frumuseţe şi de
neuitat. Poetul Malherbe scrisese: ,.// Roseth a vécu ce que
vivent les roses". (Şi Rosette a trăit cât ti. i i « . trandafirii).
Dar a apărut: Et rose, elle a vécu ce que vivent lei roses. (Şi
trandafirul a trăit cât trăiesc trandafirii).
într-o zi Malherbe dădu ceva de pomană unui biet
jerpelit, care părea suferind de cine ştie ce boală. Bietul om
îi mulţumi şi-i spuse:
— Mă voi ruga pentru dumneavoastră.
— Dragul meu, te sfătuiesc s-o amâni - îi răspunse
poetul - mi-e teamă că n-ai prea mare trecere acolo sus, în
cer, din moment ce pari că suferi atât aici, pe pământ.
Un avocat, cu pretenţii de poet, îi citi într-o zi unele
versuri de ale sale poetului Malherbe, cerându-i părerea.
— Dacă dumneata n-ai fi făcut aceste versuri, te
spânzura cineva? - îl întrebă Malherbe.
Buimăcit, avocatul îi răspunse:
— Nu. Dar nu înţeleg întrebarea.
— E simplu. Dacă nu eşti ameninţat cu moartea, nu
are rost să faci asemenea eforturi inutile!
Duhovnicul căuta să-i insufle curaj poetului muribund
Malherbe, cu pioase invocări, dar vorba lui era atât de
incorectă şi exprimarea atât de grosolană, încât poetul îl
întrerupse înfuriat:
— Pentru Dumnezeu!
Taci! Stilul dumitale mizerabil mă dezgustă profund până şi
de Paradis, întunecându-mi ultimele clipe!
Dojenit de cei dc faţă, poetul răspunse:
— Nu m-am putut stăpâni. Dar astfel se va putea
spune şi fără exagerare că am apărat puritatea limbii
franceze până la moarte.
Maria Malibran (1808-l836) - artistă lirică italiană (de
origine spaniolă).
Cântând la Londra, într-o seară de gală, ploua cu flori,
la sfârşitul operei, pe scenă. Dar printre flori ea a văzut şi
un cec de o mie de lire sterline.
Publicul a ţinut să i se citească cifra şi tenorul a citit:
— Banca Angliei, o mie de lire sterline... Malibran îl
întrerupse, continuând:
— Noi din greşeală am deschis cecul, el fiind de fapt
pentru săracii acestui oraş.
Intr-o frenezie de aplauze publicul a înţeles imediat
gestul delicat al cântăreţei italiene.
Când Malibran a cântat pentru prima oară în Othello,

avea ca partener pe tatăl ei, celebrul cântăreţ Garcia.
Pătimaş, tenorul Garcia interpretă atât de realist rolul,
încât tânăra Malibran se sperie de el, şi când o apucă de
mână cu furie, ea îl muşcă atât de tare, încât tatăl ei scoase
un geamăt de reală durere. Publicul, străin de realitate, luă
geamătul drept o interpretare

fenomenală a disperării lui Othello şi se lăsă pradă unui
entuziasm nemaipomenit, aplaudând frenetic.
Maria Malibran pe lângă că era o cântăreaţă celebră,
era o foarte rafinată persoană, cultă şi cu mult spirit. Un
tânăr care ţinea morţiş s-o cucerească, îi spuse intr-o seară:
— Plăcerea e fiica iubirii! Şi cântăreaţa îi replică:
— O fi! Dar e o fată rea din moment ce-şi omoară
propria-i mamă!
Stéphane Mallarmé (1842-l898) - poet francez.
Clemenceau era prieten cu Mallarmé, căruia îi spuse
într-o seară:
— Vezi, dragul meu, eu totdeauna pornesc de la un
principiu... Şi Mallarmé îl întrerupse cu vocea lui fină şi
ironică:
— De ce să nu porneşti din capul locului de la două,
trei sau mai multe principii, dat fiind că viaţa e atât de
complicată?
Masson spuse despre Mallarmé:

— Ştiţi că azi, citind o strofă de Mallarmé, era cât pe-
aci să înţeleg ceva. Dar verificând mai atent, mi-am dat
seama că se strecurase o greşeală de tipar.
Poetul simbolist ţinuse odată o conferinţă foarte
apreciată de ascultători. Un ziarist se repezi să i-o ceară ca
să o publice. Mallarmé îi
spuse:
— V-o dau mâine. Diseară trebuie să strecor un
obscurantism, două, în ea, mi se pare prea clară, prea
simplistă...
Intr-o seară Mallarmé citi un sonet prietenilor, dar
rămase neplăcut impresionat, văzând că toţi îl felicită la
urmă şi că toţi l-au înţeles.
— Este splendid sonetul tău! - strigară toţi prietenii în
cor.
— Asta înseamnă că trebuie să-l refac, dacă se
înţelege de la prima lectură.
Mallarmé care era atât de obscur în scrierile sale, era

un foarte plăcut om în conversaţii, foarte clar şi foarte
spiritual, bogat în imagini, colorat în limbaj. Directorul
ziarului Figaro, Francois Magnard, intră în discuţie într-o
cafenea cu un simpatic necunoscut care-i spuse o sumă de
lucruri graţioase şi pline de haz, în legătură cu Parisul, cu
Jardin de Luxembourg, etc, încât Magnard, fascinat, îi
spuse:
— Ascultaţi-mă, eu sunt directorul ziarului Figaro, mi-
ar face mare plăcere să am colaborarea dumneavoastră la
ziarul meu.
După câteva zile,

necunoscutul îi trimise un strălucitor articol. Citindu-1,
Magnard exclamă:
— Cine o fi trăsnitul ăsta care iscăleşte Mallarmé?
Edouard Manet (1832-1883) - pictor francez.
La expoziţia lui Manet din 1928, s-a discutat mult
despre un tablou care reprezenta un singur sparanghel.
Cum de un pictor ca Manet a putut alege asemenea subiect
restrâns? Se întrebau toţi. Explicaţia a dat-o următoarea
anecdotă. într-o zi, un client i-a comandat un mănunchi de
sparanghel^oferindu-i o sumă derizorie. în glumă, Manet îi
răspunse: „La acest preţ nu v-aş putea face decât un singur
sparanghel". Şi celălalt acceptă. Aşa că Manet şi-a ţinut
promisiunea şi i-a pictat un tablou cu un singur sparanghel.
Un pictor necunoscut i se plângea lui Manet:
— Maestre, lucrez o zi la un tablou, dar îmi trebuie un
an să-1 vând.
Manet îl sfătui:
— Ia încearcă să faci invers: străduieşte-te un an la un
tablou şi să vezi cum îl vinzi într-o singură zi.
Andrea Mantegna (143l-1506) - pictor, gravor şi
sculptor italian.
Papa Innocenzo al VIII-lea i-a comandat pictorului
Mantegna
0 operă care să reprezinte

cele patru virtuţi cardinale şi cele şapte păcate mortale.
După ce lucrarea a fost gata, lui Mantegna
1 s-a părut că fusese puţin răsplătită, de aceea el îi
spuse papei, pe departe:
— Sanctitate, ar mai fi şi un alt păcat mortal de pictat:
ingratitudinea.
Papa, care pricepuse imediat aluzia, îi răspunse:
— E adevărat, e foarte adevărat, după cum mai există
şi o altă mare virtute şi anume: răbdarea.
Aleşsandro Manzoni (1785-l873) - scriitor italian.

în 1800, Napoleon era învingător la Marcngo şi intra in
delir la Milano. Avea infinite duşmănii printre familiile
nobile italiene, printre care contesa Cicognara di Bologna.
într-o seară, la teatru, la Milano, micuţul Manzoni se afla în
loja in care era şi această contesă. Teatrul Scala era onorat
de prezenţa Primului Consul care de cum o descoperise pe
contesa Cicognara in lojă, nu-şi mai desprinse ochii dc la ea.
Micuţul Manzoni surprinse privirea fulgerătoare şi
insistentă a lui Napoleon, încât mulţi ani după aceea mai
reflecta in prezenţa prietenilor săi:
— Ce ochi, ce ochi putea să aibă omul acela!
— Atunci ochii lui Napoleon ţi-au dictat versul Chuuui
mi fulminei (Aplcacă-ţi razele fulgerătoare) - remarcă un
prieten al lui Manzoni.
— întocmai! - îi
răspunse marele scriitor.
Lui Monti carc-l blestema mereu pe Franz I de Austria,
Manzoni îi amintea că un adversar creştin trebuie să fie bun
şi iertător.
— Bine, nu mai spun nimic de el, dar aş vrea totuşi să
1 văd crăpând înainte de a închide eu ochii!
La care Manzoni observă cu fineţe:
— Deci pentru tine a muri este „a închide ochii" iar
pentru el a muri e „a crăpa"!
Bonghi insistă cu întrebările de ce Manzoni nu voia să-l
citească pe Gozzi. Şi ca să-l convingă, ii spuse:
— Scrie cu atâta eleganţă!
— Desigur, e ca un croitor care croieşte şi chiar coase
eu mare eleganţă, doar că-i lipsesc personajele pe care le
îmbracă cu această eleganţă...
Cu greu Manzoni îşi exprima o părere asupra autorilor
în viaţă. în genere el dădea următorul răspuns când ii era
solicitată vreo apreciere:
— Să fim indulgenţi cu ceea ce s-a tipărit şi necruţători
cu manuscrisele!
Când Massimo d'Azeglio a scris Ettorc Fiemmosca, i a
cerut părerea socrului său. ilustrul Aleşsandro Manzoni.
— Nu erau dc ajuns atâţia alţii, mai trebuia ca şi
ginerele meu să adune manuscrise! - făcu reflecţia
Man/oni.
Dar la sfârşitul lecturii, spuse:
— N-am ce spune, te declar un romancier!
Massimo d'Azeglio era în al nouălea cer, dar Manzoni
continuă:
— Ce meserie şi asta a noastră! Studiezi o viaţă
Intreagfi ca să poţi încropi un roman, ca pe urmă să vezi că
oricine e in stare să scrie,... până şi dragul meu ginere,
Massimo, iţi aşterne unul, care nu e deloc de lepădat!
Imediat după apariţie, romanul Logodnicii a fost primit
cu marc entuziasm în Italia, dar in străinătate a fost
întâmpinat cu destul scepticism.
Goethe insă a fost unul dintre puţinii care l-au apreciat.
El a spus:
— Waltcr. Scott este un mare romancier, dar Manzoni
c ceva mai mult.
Când Walter Scott îi făcu 0 vizită lui Aleşsandro
Manzoni. cu francheţă şi modestie, Manzoni, vrând să facă
aluzie că s-ar fi inspirat din Scott, îi spuse:
— Romanul meu e opera dumneavoastră.
Scott răspunzând cu o gentileţe la delicateţea lui
Manzoni. îi spuse:
— în acest ca/. îl consider cel mai bun roman al meu.
Manzoni a fost întrebai de un prieten dacă citise Evreul
din Verona, un roman la modă atunci, scris de padre
Bresciani.
— Am citit - răspunse
Manzoni - primele 20 de pagini. Mi s-au părul două
sentinele care spun: „Nu treceţi mai departe!"
în timpul luptei milanezilor împotriva austriecilor, în
cele cinci zile faimoase din martie 1848, o comisie de
cetăţeni s-a dus la Torino ca să ceară ajutorul lui Carlo
Alberto. Petiţia milanezilor avea intre alte iscălituri şi pe
cea a lui Manzoni. El le spuse cetăţenilor:
— Spuneţi regelui că iscălitura e scrisă tremurat, nu dc
frică, ei dc bătrâneţe!
în martie 1862, Garibalcli, trecând prin Milano, făcu o
vizită lui Manzoni care-l primi cu braţele deschise şi-i spuse:
— Dacă în faţa oricărui luptător din „Cei o mie" mă
simt un nimic, în faţa generalului lor, ce mai sunt cu?
Pe o schiţă-portret făcută lui la Stresa de pictorul
Zuccoli in casa lui Rosmini, Manzoni scrise: „Portretistul
este aidoma copistului, obligat să reproducă un manuscis
plin de greşeli, fără a-l putea corecta".
în ultima vreme, Alessandro Manzoni avea ideile cam
confuze. Un bun prieten îl întrebă:
— Don Alessandro, cum de ţi s-au învălmăşit ideile, de
ce?
— Dacă aş şti să-ţi răspund, - spuse marele scriitor - ar
însemna că nu le-aş mai avea confuze!
Jean Paul Marat (1743-l793) - om politic francez. Un
prieten îi spuse lui Marat:
— Dramele tale se
încheie cu moartea tuturor personajelor, până şi a
sufleurului. E un tragism dus până la exasperare! Fii mai
prudent!
Marele pictor David făcu un tablou, reprezentând
moartea lui Marat. Dedesubt scrise: „Neputând să mă
corupă, m-au asasinat!"
Marc Aurelius (12l-l80) - împărat roman.
Marc Aurelius devenise împărat în urma căsătoriei lui
cu Faustina, fiica împăratului Antonius. Faustina având o
conduită foarte libertină, unul din curteni îi sugeră lui Marc
Aurelius s-o repudieze. El, mai filosof, îi răspunse:
— Dacă o repudiez, trebuie să restitui şi dota. Ori dota
ei e imperiul, nu?
Guglieimo Marconi (1874-l937) om de ştiinţă italian.

Fiind tânăr şi bine dispus, când un prieten l-a întrebat
de ce ocoleşte uneori femeile, Marconi îi răspunse:
— Mă supără să constat că cea mai proastă femeie e
în stare să domine pe cel mai inteligent bărbat.
În anumite ţări, un rege putea domni încă de la vârsta

de paisprezece ani, în timp ce numai la douăzeci de ani se
putea căsători. Un prieten l-a întrebat pe Marconi despre
raţiunea acestei ciudăţenii. Şi el i-a răspuns imediat:
— Am impresia că e
mult mai simplu de condus un regat, decât o femeie.
întrebat dacă ar fi în stare să respecte o fecioară, în caz
că s-ar afla singur cu ea, el a răspuns:
— Fără îndoială că aş respecta-o, deşi nimeni nu m-ar
crede. Rămân însă convins că este mult mai uşor să eviţi
ispita, decât calomnia.
într-o seară, la o petrecere, se afla şi Guglielmo
Marconi. Lângă el, o doamnă de o rară urâţenie, nu făcea
decât să laude cinstea femeilor, considerând-o cea mai
mare virtute. Agasat peste măsură de insistenţa acelei
femei urâte, Marconi ii explică punctul lui de vedere:
— Pentru ca cinstea unei femei să fie o virtute, este
absolut necesar ca femeia să fie frumoasă. în caz contrar,
ce merit ar putea avea?!
Măria Antoaneta (1755-l793) - soţia lui Ludovic al XVI-
lea, regina Franţei.
La începutul Revoluţiei, o mulţime de oameni
înfometaţi s-au adunat în faţa castelului de la Versailles.
Regina Măria Antoaneta, auzind că poporul cerea pâine, cu
obişnuita ei ingenuitate, neştiind ce înseamnă foamea, le
răspunse:
— Dacă nu aveţi pâine, de ce nu mâncaţi cozonac?
Măria Antoaneta a fost condamnată la moarte.
Escortată de gardă, se îndreptă spre trista ei închisoare, din
care nu va mai ieşi decât în ziua decapitării. Ieşind grăbită,
se lovi cu capul de arhitravă.

Cineva din gardă o întrebă dacă s-a lovit rău.
— Nu, nu! - răspunse Măria Antoaneta, - nimic nu-mi
mai poate face rău de acum încolo.
Gheorghe Marinescu (1863-l938) - medic neurolog
român.
Un student în medicină se prezentă la examen în faţa
profesorului Marinescu.
— Domnul meu, îţi prezint acest caz. Simptomele
sunt... etc. etc. Cazul este grav. Care e diagnosticul
dumitale? Şi ce prescrii in asemenea situaţie? l-a întrebat
profesorul.
Studentul ia reflexele bolnavului, are impresia că a
căzut exact pe diagnostic şi se grăbeşte cu răspunsul.
— Ai greşit, domnule, regret, dar ai pierdut examenul.
Studentul mai analizează puţin pacientul şi de astă dată dă
răspunsul aşteptat de profesor. Dar profesorul
Marinescu îi spune:
—■ In medicină contează şi un minut. Răspunsul
dumitale a Venit prea târziu. între timp pacientul a
decedat.
Părintele neurologiei româneşti, a fost întrebat de un

student de-al său:
— Domnule profesor, daţi-mi un sfat: ce să fac ca să
ajung celebru ca dumneavoastră?
— Eşti prea tânăr

pentru a fi celebru, dragul meu.
— Dar dumneavoastră eraţi renumit încă de pe
vremea studenţiei!
— Poate - îi răspunse zâmbind profesorul - numai că

eu nu am avut nevoie niciodată de asemenea sfaturi...
Peste măsură de distrat, savantul Gheorghe Marinescu,

după ce rămăsese câtva timp sub o ploaie torenţială în faţa
casei, absorbit de problemele lui de neurologie, intră grăbit
în casă şi o întrebă într-un suflet pe soţia lui, Marioara:
— Draga mea, ia spune-mi tu, eu plecam de acasă sau
veneam, că nu mai ştiu exact...?
într-o zi, la consultaţii, i se prezintă doctorului

Marinescu un pacient cu un deget într-o ureche. înţelege
imediat că e vorba de un maniac, cu idei fixe.
— Ce te supără pe dumneata? îl întrebă neurologul.
— Am o muscă în ureche şi-mi bâzâie întruna.
Medicul întinde pacientul pe masă, se preface că-i
umblă în ureche şi apoi ii spune:
— Poţi fi liniştit. Ţi-am extras musca.
După o săptămână îl găseşte printre bolnavii care
aşteptau în salon pe acelaşi pacient, tot cu degetul în
ureche. Profesorul îl întreahă:
— Dar ţi-am extras

musca, ce mai e acum?
— De atunci ţin degetul aşa ca să nu-mi mai intre alta!
îi răspunse bolnavul.
Pierre Carlet de Chamblain de Marivaux (1688-l763)
— dramaturg şi romancier francez.
Marivaux nu se ostenea niciodată să răspundă
diferitelor critici care i se făceau. El spunea mereu:
- Ţin prea mult la liniştea mea, pentru a nu crea
tulburare in liniştea altora.
Voltaire spunea despre Marivaux: „Este un scriitor care
cunoaşte toate aleile, chiar cele mai întortocheate ale
inimii omului, dar nu-i cunoaşte drumul principal."
Ferdinando Martini (184l-l928) - om politic şi scriitor
italian
\'< când era ministru, lui Martini i-a fost recomandat un
in odinioară înverşunat duşman al lui.
Uitând cu
.i.-/ii.h. trecutul, Ferdinando Martini îl servi.
Când veni
ni ' i mulţumească vechiul duşman, Martini îi
spuse:
< . vroi? Aţa sunt cu făcut. între un ticălos şi un sfânt •
fl<« un posi vtctnJ şi dc acela l-am luat eu.
----,-------------------------------------
în prezenţa lui Ferdinando

Martini se discuta despre chinezi. Cineva spunea că ei ar fi
descoperit busola, mai înaintea europenilor.
— Asta înseamnă că există o mare diferenţă intre ei şi
noi, - interveni Martini - ei au inventat busola înaintea
noastră şi noi am pierdut-o înaintea lor!
O scriitoare foarte prolixă îi ceru într-o zi lui Martini o
părere asupra unui roman de-al ei. Martini îi spuse:
— Este ceva bun în romanul dumitale, dar eu te
sfătuiesc să citeşti, să citeşti cât mai mult, orice-ţi cade în
mână.
— Citind mult şi haotic, care ar fi avantajul, nu înţeleg
-spuse scriitoarea.
— Primul mare avantaj ar fi că în timp ce citeşti, nu
poţi să scrii...
Un scriitor cu pretenţii de poet şi romancier îi cerea un
sfat criticului Martini. El îi răspunse:
— Nu unul, ci două sfaturi îţi dau cu toată
convingerea': nu mai scrie nici în versuri şi nici în proză.
Thomas Garrigue Masaryk (1850-l937)-primul preşedin-
te al Republicii Cehoslovace.
Când a căzut imperiul austro-ungar, celebrul profesor
de anatomie, Lorenz, a scris un articol în care povestea o
amintire din tinereţea lui: „într-o zi i se prezentă în clinică
un student, Masaryk, care voia să asiste la lecţiile de
anatomie. Era atât de stângaci cu bisturiul în mână, încât i-
am spus: «Din felul în care

manevrezi bisturiul pe acest cadavru mi-e teamă că pe o
fiinţă vie ai face-o să nu se mai deştepte». Ei bine, în timpul
războiului Masaryk a făcut acelaşi lucru cu Austria: cea mai
mizerabilă intervenţie chirurgicală, omorând bolnava".
Masaryk după ce citi articolul, zâmbi şi-i răspunse
bătrânului său profesor:
— Austria nu era bolnavă, ci era un cadavru!
Pietro Mascagni (1863-l945) - compozitor italian.

La Roma, în timpul primei audiţii a Cavaleriei pe care
autorul ei o interpreta la pian, în faţa a doi examinatori,
maestrul Marchetti, ilustrul compozitor al lui Ruy Blas, îi
spuse lui Mascagni:
— Uite, aici ar fi nevoie de un intermezzo. Nu ai avea
cumva ceva de intercalat între fuga lui Turiddu şi ieşirea
oamenilor din biserică?
— Desigur că am! - răspunse Mascagni.
Şi cântă Ave Măria compusă cu câtva timp în urmă
pentru o bisericuţă din Livorno, care deveni de atunci
celebrul intermezzo al Cavaleriei.
După succesul cu Ratcliff, un admirator al lui Mascagni,

felicitându-l, îi spuse:
— Maestre, e o operă wagneriană!
— Fără îndoială -
răspunse Mascagni, - dar fără defectele lui Wagner.
Când Mascagni reprezenta pentru prima oară Silvano,
un critic muzical publică astfel cronica acestui insucces:
„Mai înainte de a fi ridicată cortina, publicul a aplaudat
autorul dintr-un act de admiraţie şi încredere. Când a căzut
cortina la sfârşitul actului întâi, publicul a aplaudat din nou
dintr-un act de speranţă, speranţa că al doilea act ar fi mai
bun decât primul. Dar la sfârşitul actului al doilea şi ultimul,
publicul a aplaudat foarte slab, dintr-un act... de caritate."
— Bravo! - îi spuse la
urmă Mascagni. O adevărată performanţă, o interpretare
cu totul originală! în timp ce cântai, nu auzeam doar
vânătorul, ci şi câinele...
întocmai ca toţi toscanii, nici Mascagni nu putea suferi
improprietatea limbajului. într-o seară, maestrul fuma pe
scenă în timpul unei pauze. Se apropie de el un pompier şi-i
spuse:
— Aici nu se poate fuma. Mascagni, înfuriat, îi
răspunse:
— Ba se poate fuma perfect. Iată! şi-i suflă fumul în
nas.
— Nu se poate! - repetă pompierul.
— Nu se poate - se înfurie mai tare Mascagni - ca până
la vârsta asta să nu ştii italieneşte: trebuie să spui „nu e
voie" sau „nu trebuie", dar nu trebuie să spui „nu se poate"
fuma. Fiindcă se poate fuma, dar nu e voie. Şi fiindcă nu c
voie, eu nu mai fumez!
Ieşind împreună cu Alfrcdo Casella şi cu Giordano de la
o comisie care trebuia să judece un concurs, Casella îi arătă
lui
Mascagni o maşină foarte elegantă şi-l invită să-l
conducă acasă, spunându-i:
— în parte îţi datorez ţie această maşină. E rezultatul
unei lungi serii de concerte în care am dirijat de foarte
multe ori muzica ta.
Iar Mascagni, privindu-l pe

Giordano, nu întârzie să-i răspundă:
— N-aş putea spune acelaşi lucru, dacă aş dirija
muzica lui Casella, ce spui Giordano? Poate o roată, dar nu
mai mult?!
Jules Massenet (1842-l912) - compozitor francez.
Primul maestru de armonie al lui Massenet a fost Bazin,
un foarte bun profesor, doar că avea pretenţia de a fi şi un
bun compozitor. De aceea despre el se spunea: „Dimineaţa
îşi învaţă elevii în Conservator cum să compună, iar seara,
la teatru, demonstrează cum nu ar trebui să se compună".
De la Bazin, Massenet a trecut la Reber.
Massenet intră la restaurantul unde se ducea de obicei
şi unde era servit foarte bine. De astă dată însă felurile de
mâncare care i se serviseră lăsau de dorit, iar preţul era
hiperbolic. După ce achită nota de plată, Massenet chemă
pe directorul restaurantului. ÎI privi cu un aer foarte trist,
tară să-i spună nimic. îngrijorat, directorul îl întreabă:
— Domnule Massenet, ce vi s-a întâmplat?
— Regret enorm că nu ne vom mai vedea niciodată!
Debussy, la început un entuziast admirator al lui
Massenet, la un moment dat şi-a manifestat o reală
antipatie faţă de muzica acestuia. într-o zi scria unui bun
prieten: „în casa în care locuiesc, la ctaj^ o doamnă cântă în
fiecare zi o arie dintr-o operă de Massenet. îmi sugerează o
cură prescrisă de un medic".
In teatru, o operă a unui

tânăr a avut un fiasco total. Massenet împreună cu alţi
prieteni ai tânărului căutau să-l consoleze pe prietenul lor
deprimat. Massenet spuse:
— Fii bucuros că rt-au fluierat-o!
Iar tânărul, zâmbind amar, îi răspunse:
— Era şi greu să fluiere, în timp ce căscau, sau
sforăiau...
Henri Matisse (1869-l954) - pictor francez.
Matisse pictase tavanul dintr-un palat nou al unui marc
bancher. In ziua inaugurării, o doamnă, după ce examinase
mult timp opera lui Matisse, puţin stânjenită, îl întrebă pe
pictor:
— Maestre, ce anume reprezintă pictura
dumneavoastră?
— Pentru mine, cinci sute de

mii de franci, doamnă! - îi răspunse Matissc, ridicând din
umeri.
Guy de Maupassant (1850-l893) - scriitor francez.
Se ştie că Guy de Maupassant a fost şi funcţionar într-
un minister. Printre notele informative redactate asupra lui
de şeful său de serviciu, se afla şi această paradoxală
apreciere: „Funcţionar extrem de conştiincios, dar care nu
ştie să scrie clar şi frumos..."
Lorenzo dei Medici (Magnificul) (1449-l492) - principe
al Florenţei, poet şi protector al umaniştilor şi literaţilor. Un
curtean încerca să-l convingă în favoarea unui prieten
căruia îi plăcea mult să bea:
— Vă puteţi servi de el cu ochii închişi. Cu un pahar de
vin faceţi din el sclavul dumneavoastră!
Şi Lorenzo prompt:
— Dacă duşmanul meu îi oferă o sticlă întreagă?... Nu-
mi convine!
Familia Pitti şi familia Acciaioli conspiraseră împotriva
lui Lorenzo dci Medici. Ilustrul om îi descoperi, dar îi iertă
pe toţi conspiratorii, tratându-i chiar cu generozitate, până
a şi-i face reali prieteni. Cum unul dintre adevăraţii prieteni
îl dojeni pentru această atitudine, Lorenzo îi răspunse:
— Cine ştie să învingă, trebuie să ştie să şi ierte!
Antonio Tebalducci, cândva marc duşman al lui Lorenzo
dei Medici, se căi dc ura lui nejustificată şi-l rugă pe
prietenul lui, Filippo Valori, să-l

prezinte lui Lorenzo. După mai mult timp de şovăire, Valori
se hotărî totuşi eu destulă sfială să se ducă cu Tebalducci la
Lorenzo. Dar care nu i-a fost uimirea când l-a auzit pe
Magnificul spunând:
— Nu ţi-aş fi rămas obligat, dragă Valori, dacă mi-ai fi
adus un prieten, dar oferindu-mi prietenia unui duşman,
mi-ai făcut o plăcere nespusă pe care te rog să nu şovăfcşti
să mi-o mai faci şi cu alţii.
Catul Ie Mendes (1842-l909) - scriitor francez.
într-o zi, Mendes sc duce la un prieten al său, un
desenator:
— împrumută-mă, te rog, cu cincizeci dc ludovici.
— Nu-i am. Regret.
— Ar fi prea frumos să ai mereu ceea ce-ţi doreşti -
reflectă Mendes.
— Ar fi şi mai frumos să nu doreşti decât ceea ce ai,

sau... poţi avea - spuneau filosofii greci.
— Bine, - răspunse Mendes, - să trecem la altceva.
Vrei să-mi ilustrezi o carte?
— Da! răspunse desenatorul.
Se duc împreună la editor şi semnează contractul.
Mendès cere un acont în favoarea desenatorului. La ieşire,
Mendès îi spuse:
— Acum poţi să-mi

împrumuţi cei cincizeci de ludovici? Celălalt, vrând
ncvrândr a trebuit să-i dea.
Adolf Menzel (1815-l905) - pictor german.
Adolf Mcnzcl era mereu tachinat de prieteni pentru
răceala lui. Absorbit jotal de lucru, acorda mică importanţă
vieţii sentimentale. într-o zi a fost întrebat de un coleg
francez:
— Ţi s-a întâmplat vreodată ca vreo femeie să-ţi
subjuge inima?
Iar pictorul neamţ îi răspunse imediat:
— Nu, niciodată inima, ci numai ochiul!
Prosper Mérimée (1803-l870) - scriitor francez.
Mérimée dorea să facă o călătorie în Bosnia şi
Herţegovina. îi comunică această dorinţă prietenului său,
Ampère, fiul marelui fizician şi matematician:
— Să publicăm mai întâi povestirea acestei închipuite
călătorii şi apoi să ne ducem la faţa locului, să vedem dacă
e exact...
Ampère refuză, socotind ideea prea îndrăzneaţă.
— Voi scrie cartea şi apoi voi pleca singur - spuse
Mérimée. Şi astfel el compuse celebrul ciclu Clara Gazul, pc
care
critica timpului l-a ridicat în slăvi, mai ales pentru
culoarea locală. Mérimée însă a uitat apoi de călătoria lui în
Bosnia.
Mérimée scrise lui Octave

Feuillet ca să-i ceară veşti de la Curte, deoarece se afla la
Compiôgne. Ca să fie explicit, pe foaia albă a scrisorii el făcu
un mare punct interogativ. Cum la Curtea imperială nu era
nimic deosebit, şi nimic interesant, Feuillet îi trimise drept
răspuns foaia de hârtie neatinsă.
Mérimée înţelese perfect sensul.
într-o seară, Ia Compiègne, Mérimée, dat fiind că se
discuta despre ortografic, propuse să dicteze câteva rânduri
tuturor celor prezenţi. Jocul a fost admis în unanimitate.
Cei de faţă au scris dictarea, iar Mérimée a trecut la
corectarea lor. Câştigător a fost prinţul Metternich care
făcuse doar trei greşeli de ortografie;
Napoleon al III-lea făcuse 75, Alexandre Dumas 24 şi Octave Feuillet 19.
Dumas a fost primul care şi-a revenit din deprimare şi încercând să
glumească, se adresă prinţului Mettermeli: Unui pictor care-i arătă
— Principe, de ce nu vă prezentaţi la Academie, ca să ne puteţi preda
câteva lecţii de ortografie?
Natural că au pufnit cu toţii în râs.
Iacob Meyerbeer (1791-1864) - compozitor german.

De mai multe săptămâni durau repetiţiile operei Hughenoţii a lui
Meyerbeer, la Opera din Paris, în prezenţa autorului. într-o zi, celebrul tenor
Nourrit îi mărturisi lui Meyerbeer că rolul lui
i se părea prea scurt. Un duet de dragoste, după părerea sa, ar merge foarte bine.
— Unde să-1 introduc? - întrebă Meyerbeer.
— La sfârşitul actului al patrulea!
— Imposibil! După muzica aspră a conspiraţiei nu poate urma un duet de
dragoste.
La insistenţele lui Nourrit, Meyerbeer scrise duetul, libretistul Scribe îl
seconda şi în câteva zile, duetul cerut de tenor deveni cea mai frumoasă parte
din întreaga operă, care avea să reziste şi după ce tot restul din Hughenoiii nu
avea să mai conteze.
Michelangelo Buonarroti (1475-1564) - sculptor, pictor, poet şi arhitect italian.

Tatăl lui Michelangelo nu voia ca fiul lui să sc dedice picturii.
Surprinzându-1 într-o zi în faţa unui desen, se înfurie la culme, proferând tot
felul de vorbe urâte. Michelangelo îl privea plin de admiraţie, şi întrerupându-i
explozia de mânie, exclamă:
— Eşti formidabil, tată! Ia te uită ce cap interesant de om înfuriat ţi-am
făcut! - şi—i arătă desenul pe care-1 făcuse în timp ce tatăl lui credea că-1 poate
lecui de pictură.
Unui pictor mediocru care pictase şi el o Pietà, Michelangelo
ii spuse:
— Inspiră, într-adevăr, milă]
Când Michelangelo se duse să-1 vadă pe papa Giulio al II lea, un uşier îl
opri, spunându-i că papa nu putea fi deranjat.
Indignai peste măsură, marele artist strigă din răsputeri: Spune- i că va veni
ziua când va voi el să mă vadă şi eu u n i v o i îngădui!
I| . i doua / i pled furios din Roma.
lui Michelangelo un tablou inspirai din mai mulţi maeştri,

un adevărat mozaic de furt, puţin de ici puţin de colo,
Michelangelo, în loc de orice apreciere, exclamă:
— Fereşte-te de ziua judecăţii acestui tablou! Când
fiecare îşi va retrage ceea ce-i aparţine, vei rămâne cu
pânza goală!
Michelangelo rămase în extaz în faţa Baptisterului din
Florenţa, înmărmurit de frumuseţea „porţilor de bronz"
făcute de Lorenzo Ghiberti, pe care

erau sculptate Creaţia şi Izgonirea din rai a lui Adam şi Eva.
Trecând un prieten de-al lui Michelangelo şi văzându-l
atât de absorbit, îl întrebă ce părere are.
— Sunt atât de frumoase, încât s-ar putea numi
„porţile Paradisului". Şi aşa au rămas.
Admirându-i sculpturile, istoricul Benedetto Varchi îi
spuse lui Michelangelo:
— Domnule Buonarroti, dumneata ai mintea lui
Jupiter!
— Se prea poate - răspunse glumeţ Michelangelo - dar
fără ciocanul lui Vulcan n-aş face nimic.
Pictând din ordinul papei Paolo al III-lea, Judecata de
Apoi în Cappella Sistina (Vatican) reflecta mult înainte de a
picta. Neînţelegând nimic din această artă, Biagio da
Cesena, maestru de ceremonii, îl plictisea adesea pe
Michelangelo în timpul lucrului, criticându-l că lucra prea
încet.
Michelangelo se răzbună pe el, redându-i trăsăturile pe
chipul lui Minos. Biagio de îndată ce se recunoscu, alergă să
se plângă papei. Dar Paolo al III-lea îi spuse:
— Dragul meu Biagio, dacă te-ar fi aşezat in
Purgatoriu, poate te-aş mai fi salvat: din Infern însă nu te
mai pot scoate! deoarece „ivi nulla est redemptio" (de
acolo nimeni nu mai poate fi mântuit).
Şi figura lui Biagio rămase pentru o

eternitate pe pictură, jos, în colţul din dreapta.
Michelangelo începuse să sculpteze capul lui Brutus,
dar îl lăsă neterminat. Dacă cineva îl întreba de ce nu
termina figura lui Brutus, el răspundea:
— A-i da încă o dată viaţă prin scalpelul meu, mi s-ar
părea că îi devin complice la teribila lui trădare faţă de
Cezar!
Când Michelangelo îl cunoscu pe fiul pictorului Francia,
văzându-l cât era de frumos, nu se abţinu să nu exclame:
— Tatăl tău sc dovedeşte a fi mult mai bun artist în
crearea figurilor vii, decât a acelor pictate...
Papa Giulio al II—lea i se văita într-o zi lui
Michelangelo, că în Cappella Sistina nu strălucea nici un aur
şi nu se putea admira nici un peisaj. Michelangelo, care nu
se gândise decât la austera realitate a vieţii şi a naturii
umane, ca scop al artei, îi răspunse, clătinând din cap:
— E adevărat, Sanctitate, sunt doar simple persoane,
persoane simple fără podoabe şi fără aur...
Jules Michelet (1798-l874) - istoric şi eseist francez.
într-o zi i-a dat un articol al său lui Louis Ulbach şi apoi
încă un articol scris de Edgar Quinet.
— Cât doreşti?
—Pentru mine nu contează - îi

răspunse Michelet, - dar lui Quinet te rog să-i oferi un preţ
bun. E sărac, are nevoie de bani.
Discuţia alunecă apoi asupra altor subiecte. La urmă,
Ulbach îl întreabă pe Michelet:
— Tu în schimb cât vrei? *
— Dacă-mi dai cât îi dai lui Quinet, sunt mulţumit!
Ştefan Mîhăileanu (182l-l909) - actor român.
Ştefan Mihăileanu juca pe Oliver Cromwell, iar
Solomonescu rolul unui ofiţer de gardă în tabără. Ofiţerul
intră grăbit în cort şi strigă:
— Gcn'rale, gen'rale! A sosit basiamentul! Publicul
pufni în râs.
Indignat, Mihăileanu, adică generalul Cromwell, se
grăbi să dea o lecţie incultului:
— Mizerabile! Cum te exprimi tu în faţa generalului
Croncovel?
Jean Francois Millet (1814-l875) - pictor francez. Un
negustor de tablouri îi spuse lui Millet:
— Vacile dumitale miros a staul. Nu le-ai putea picta
mai curate?
Millet răspunse:
— Crezi că vacile mele se plimbă prin saloane,
frecventând înalta societate, sau crezi că trăiesc în staul şi
pasc pe câmpuri?
Când Millet a pictat celebrul

tablou Angelus, se afla în mare mizerie. Un american îi
oferise o cifră foarte modestă, dar a doua zi a venit să se
scuze că renunţă să-l mai cumpere. Feydeau i-a oferit 1800
de franci, deşi toţi prietenii i-au spus că face " mare prostie
cumpărând tabloul lui Millet. în 1870 Feydeau a vândut
tabloul Angelus cu 3(XX) de franci, cuiva care l-a revândui
imediat cu 38000 de franci. în cele din urmă, l-a cumpăral
guvernul francez cu 553 (XX) dc franci.
Matei Millo- (1814-l896) - actor şi dramaturg român.
Abandonând cariera ştiinţifică şi diplomatică, Millo
ajunsese cel mai mare actor de comedie, pe când teatrul
românesc se afla la primii săi paşi.
Intr-o vară, la Ploieşti, Millo cu compania lui teatrală,
anunţa câteva comedii, scrise de Vasile Alecsandri, dar
lumea nu se grăbea deloc să ia bilete. înglodat în datorii,
Millo se gândi la o stratagemă. Un afiş anunţa: „Astă-
searăpiesa Tranca Fleanca, mere acre - piesă de mare
actualitate". între timp, actorii lui împânziseră oraşul că în
piesă aveau să fie satirizate cele mai de seamă figuri ale
oraşului. îmbulzeală mare la casă. Seara, Millo apăru singur
pe scenă şi într-un monolog de neuitat spuse:
— Cu profund dispreţ constat că o piesă bună de
teatru nu v-a atras, în timp ce anunţul de intrigi, scandaluri,
satire şi calambururi v-au făcut să daţi buzna la casa de
bilete!
Şi tot aşa le-a vorbit vreo oră,

încheind cu fraza:
— Cum piesa de astă-seară are drept interpreţi pe
mine şi pe Domniile Voastre, eu mi-am terminat rolul, adică
Tranca fleanca, revenindu-vă vouă Merele acre pe care m-
aştept să mi lc aruncaţi in cap.
Dar spectatorii, jenaţi, au aplaudat lecţia straşnică pe
care le-o ţinuse veteranul scenei româneşti.
La Brăila, Matei Millo rămăsese dator unui hangiu grec
o sumă importantă: chiria şi întreţinerea trupei pe două
săptămâni, urmând ca de îndată ce avea să sosească la
Bucureşti, să-i trimită suma datorată, hangiului. Au trecut
doi, trei ani şi hangiul grec n-a mai primit nici un ban.
Venind furios la Bucureşti, se întâlni cu Caragiale:
Cu un pistol turcesc încărcat, el îi spuse lui Caragiale:
— Domnul Millo m-a ruinat! Am venit să-mi iau banii,
sau de nu, îl împuşc!
Seara, din intâmplare, Caragiale se întâlni din nou cu
grecul păgubit şi furios. De cum îl văzu, îl şi întrebă:
— Ei bine, ce-ai făcut?
— Of, of, săracul domnul Millo, dacă nu-i dădeam eu
„ţinti" galbeni, murea de foame...
Deseori Matei Millo se afla în mare jenă financiară.
într-o bună zi, i-a venit ideea năstruşnică de a trimite
prefectului o cerere de ajutor de înmormântare.
Spera şi nu spera. Dar spre

surprinderea lui, prefectul însuşi s-a prezentat la Millo
acasă cu un plic cu bani. Dând cu ochii de Millo, a fost mai
surprins prefectul. Dar cu o îmbrăţişare caldă, într-un
suspin, Millo l-a întrebat:
— Şi acum chiar aţi vrea să mor pentru banii aceştia?
Ion Minulescu (188l-l944) - poet român.
După ce un poet lipsit de talent, dar delicat şi cu o
conversaţie plăcută, i-a citit una din poeziile sale lui
Minulescu, acesta l-a invitat în oraş, la masă.
Nespus de încântat, poetul, la despărţire, nu mai găsea
cuvinte să-i mulţumească lui Minulescu, convins că invitaţia
aceea nu era decât o răsplată a talentului său. Dar
Minulescu îl dezamăgi crunt:
— Dragul meu, dacă vrei să mai ieşim împreună în
oraş, îmi promiţi că nu vei mai scrie versuri până la sfârşitul
vieţii tale!
Un ziar anunţa moartea lui Ion Minulescu. Se pregăteau
tot felul de articole. Un publicist începuse să scrie un
necrolog care urma să apară în ziarul Aurora. Neştiind
precis data naşterii marelui poet, îi dă un telefon acasă, cu
gândul să se intereseze direct de la familia lui. Dar spre
surprinderea ziaristului, la telefon îi răspunde Minulescu
însuşi.
— Da, am citit şi eu. Am avut o operaţie grea, dar care
a reuşit. Nu credea nimeni... Oricum, nu-i nimic. Dumneata
scrie-ţi articolul. îl vei publica ceva

mai târziu...
Poţi veni mâine la înmormântarea prietenului nostru,
Emil? - îl întrebă pe Minulescu un coleg de breaslă,
întâlnindu-l pe stradă.
Minulescu, continuându-şi gândurile lui, îi răspunse
peste măsură de distrat:
— Mâine mi-e imposibil. Mai degrabă poimâine,
oricum, mă fac liber zilele astea...
Honore Gabriel de Mirabeau (1749-l791) - om politic
francez.
Mirabeau se ducea la şedinţele Adunării într-o trăsură
în care avea totdeauna un cufăr cu strictul necesar. Când
cineva îl întreba ce rost avea acel cufăr, răspundea:
- Când un om face o revoluţie, trebuie să fie oricând
pregătit de fugă sau de moarte...
Când ducele de Orléans a fost exilat la Villers-Cotterets,

popularitatea lui părea să crească. De aceea Mirabeau
spunea:
— Iată un prinţ care împotriva tuturor legilor
perspectivei, pare că pe măsură ce se îndepărtează, devine
şi mai mare.
Mirabeau a avut o remarcă foarte fină în legătură cu*
ponderea neaşteptată a jacobinilor când au ajuns miniştri:
— Jacobinii miniştri nu mai

sunt miniştrii jacobini!
Vorbind despre un om foarte gras, Mirabeau glumi:
— Natura l-a creat anume astfel, pentru a dovedi cât
de mult se poate întinde pielea umană fără a plesni...
La moartea lui Mirabeau, doliul a durat trei zile. O sută
de mii de persoane au urmat cortegiul funerar.
Când câteva doamne s-au plâns că primăria nu stropise
străzile, un inspirat a dat acest răspuns sublim:
— Primarul conta pe lacrimile noastre...
Frédéric Mistral (1830-4914) - poet şi prozator
provensal.
Frédéric Mistral credea în metempsihoză. Era convins
că pe timpuri, câinele lui negru fusese un sclav roman. Ca
să se convingă, puse în faţa câinelui o piatră dintr-o veche
moară romană, din cele care serveau la măcinatul grâului.
Câinele începea de îndată cu botul şi cu labele să
învârtească piatra.
Şi Mistral spunea prietenilor care erau de faţă:
— Vedeţi şi voi ce face câinele... îşi aminteşte de când
era sclav şi trebuia să învârtească piatra pentru stăpânii săi.
Sceptici, prietenii săi râdeau, până când unul spuse:
— în fond, dacă tu eşti reîncarnarea lui Virgiliu, de ce
nu ar fi şi câinele reîncarnarea unui vechi sclav roman?
Grigore Moisil (1906-l973) matematician român.
Celebrul şi eruditul Grigore Moisil

era şi un profesor foarte exigent, dar şi cu un umor
deosebit. Printre studentele sale, o fată foarte frumoasă,
dar mediocră, era în pericol de a pierde anul.
Aşa că „pilele" potentaţilor zilei, nu mai conteneau.
După ce profesorul Moisil a examinat-o foarte atent, i-a
dat o notă minimă de trecere, adăugând o remarcă, în stilul
său:
- Draga mea, îi spuse, aplecându-se şi sărutând-o pe
frunte, spune părinţilor că nu numai că ai luat examenul,
dar că profesorul Moisil te-a şi pupat...
Corneliu Moldovanu (1883-l952) - scriitor român.

Pe vremea când Corneliu Moldovanu era directorul
Teatrului Naţional, se pomeni într-o bună zi cu o petiţie
foarte originală, semnată de talentatul actor George
Franga, care era angajat ca „probist".
Franga, un tip original, văzând că nu mai era chip să se
descurce cu leafa lui de atunci, îi scrise directorului
următoarele trei cuvinte:
„Domnule Director General,
Mizerie...
Mizerie...
Mizerie..."
Cu umorul pe care scontase şi Franga, directorul
Moldovanu îi răspunse la rândul lui în mod original.
Rezoluţia lui a fost ca în dreptul fiecărui

cuvânt care exprima „mizerie", să pună câte o hârtie de
cinci sute de lei.
încântat, Franga, glumind cu colegii lui, le spuse:
— Hei, să fi ştiut eu cum avea să rezolve cererea mea,
aş fi scris-o pe două pagini...
Molière (Jean-Baptiste Poquelin) (1622-l673) - drama-
turg francez.
Molière obişnuia să-şi citească comediile slujnicei sale,'
Laforet. Când ea nu râdea la câte o situaţie considerată de
Molière comică, maestrul o ştergea şi o modifica, foarte
încrezător în părerea slujnicei care, după maestru,
corespundea perfect cu mentalitatea marelui public. Şi nu
greşea.
întorcându-se de la Auteuil, Molière dădu unui sărac o
monedă de pomană. Greşind, în loc să-i dea una de argint,
îi dădu una de aur. Dar sărmanul cerşetor alergă nebuneşte
în spatele trăsurii lui Molière. Oprind trăsura, cerşetorul
veni lângă scriitor şi-i spuse:
— Domnule, mi-aţi dat o monedă de aur!
— Ia te uită unde zace cinstea - reflectă Molière.
Bravo, iată altă monedă de aur pentru cinstea ta!
Şi Molière porni cu trăsura mai departe, în timp ce
cerşetorul înlemni locului, nedumerit.
Moliere era foarte sceptic în ceea ce privea medicii şi
medicamentele. Fiind bolnav, la pat, servitorul său chemă,
fireşte, medicul şi când acesta

veni, servitorul il anunţă.
-A venit medicul? - exclamă Moliere. - Dar spune-i, te
rog, că sunt bolnav şi nu pot să-l primesc... îl voi invita eu,
de îndată ce mă fac bine.
Nu totdeauna satira reuşeşte să corecteze viciile
atâtora. De exemplu, un autentic avar, după ce a ieşit din
teatrul unde fusese reprezentat Avarul lui Moliere,
exclamă:
— Aş putea trage multe învăţăminte din această piesă,
aplicând principiile sănătoase de economie aliate în seara
asta...
Claude Monet (1840-l926) - pictor francez.
Monet era dc o ingenuitate fermecătoare. Un negustor
dc tablouri i-a arătat un tablou care purta iscălitura lui şi l-a
întrebat dacă era autentic. Era o lucrare din tinereţe.
Rupând tabloul, Monet strigă:
— Pe vremea aceea nu ştiam nimic despre pictură!
Negustorul se arătă dezolat de paguba avută prin gestul
impulsiv al pictorului, dar generos cum era, Monet il invită
imediat pe negustor în studioul lui să-şi aleagă oricare alt
tablou în locul aceluia. Negustorul zâmbi satisfăcut,
scuzându-se că el nu avusese nici o intenţie, când i-a arătat
tabloul acela din tinereţe, la care Monet îi răspunse:
— Şi chiar dacă ai avut un scop precis, eu nu mă supăr,
ci dau oricât, numai să nu rămână în urma mea aceste
mâzgălituri de început.
Un colecţionar, vrând să cumpere un tablou care

reprezenta un pod din Bougival atribuit lui Monct, se duse
direct la pictor acasă ca să se convingă de autenticitatea
tabloului.
— Da, ii spuse pictorul, l-am pictat în 1868 şi l-am
vândut unui oarecare Martin care mi l-a plătit cu o sumă
derizorie.
— Nu mă întreba cc cifră astronomică îmi cerc mic azi
acest Martin!
— îmi mai amintesc, spuse Monet, că jumătate mi-a
dat în bani şi pentru cealaltă jumătate mi-a dat tabloul mic
al unui pictor pe atunci necunoscut. Acest tablouaş este
pictat de (e/anne, deci până la urmă ar trebui să mă
socotesc totuşi plătit bine!
Claude Monct îl întrebă într-o zi pe Sacha Guitry:
— De obicei, ce faceţi cu decorurile vechilor scene? ■>
— Depinde; dacă au fost un fiasco, se folosesc pentru
alte scene, dacă au avut succes, se folosesc în continuare,
până la distrugere, dacă directorii nu le păstrează cumva ca
porte-bonheur...
— Am putea afla ce s-a ales din scena din ultimul act
din Cigale a lui Meilhac şi Halevy? Scena reprezenta un
atelier al unui pictor şi era plină de tablouri pictate direct
pe acele decoruri.
—Dar de ce vă interesează? întrebă

Guitry.
— Fiindcă Renoir şi cu mine am pictat acele pânze,
deoarece pe vremea aceea tablourile noastre stârneau
râsul...
Când Monet se afla la oculist pentru a fi operat de
cataractă, îi spuse:
— Nu uitaţi, domnule profesor, că operaţi ochiul
pictorului Monet.
— Dacă m-aş gândi că operez ochiul unui geniu, cred
că, de emoţie, nu aş reuşi operaţia. Mai degrabă mă voi
gândi că operez ochiul unui cretin şi voi fi mai dezinvolt. De
altfel, pentru mine ochiul bolnavului e sacru, fie al unui
geniu, fie al unui imbecil.
Michel Eyquem de Montaigne (1533-l592) - scriitor şi
filosof francez.
Marele moralist nu i-a cruţat nici pe medici în
sentinţele
lui.
El spunea: „Medicii sunt creaturile cele mai fericite.
Succesele lor strălucesc în lumina soarelui... iar pământul,
binevoitor, le acoperă erorile".
— Aţi fi fericit dacă întreaga operă a dumneavoastră
ar fi lăudată de toţi?
—Nu cred - îi răspunse sceptic

Montaigne. Aş fi în condiţiile unui soţ care ar avea o soţie
cochetă lăudată de toţi, de care toţi s-ar bucura, înafara
soţului, căruia i-ar reveni doar truda...
Fiind întrebat cum ar trebui să fie o soţie, după o scurtă
reflecţie, răspunse:
— O soţie frumoasă te-ar înşela; o urâtă te-ar umili în
faţa tuturor; o sărăntoacă te va ruina, voind tot ce n-a avut
până la căsătorie; o bogată te va jigni şi te va domina. Greu
de ales...
în legătură cu contradicţiile naturii umane, Montaigne
spunea:
— Să ne ferească Dumnezeu de îngâmfarea
modeştilor, dc furia blânzilor, de violenţa celor slabi, de
libidinozitatea fetelor bătrâne, de dogma gânditorilor
liberi...
Despre oportunismul unora dintre politicieni spunea:
— Un mediocru, ca să-şi croiască un drum sigur în
carieră, începe prin a fi ingrat cu cei ce l-au ajutat până
atunci. Apoi e de ajuns să vorbească aidoma unui tribun şi
să se comporte aidoma unui jandarm!
Montaigne era un rafinat filosof, creându-şi bucurii din
fleacuri. De exemplu, îl ruga pe valetul lui să-l scoale
câteodată la trei noaptea. Punctual, la trei noaptea, valetul
bătea la uşă. Montaigne, satisfăcut, îi striga:
— Bravo! Bravo! •
Şi se întorcea fericit pe partea

cealaltă, savurând bucuria de a putea continua somnul
întrerupt.
Yves Montând (192l-l994) - actor şi cântăreţ francez de
origine italiană.
Vrând să consoleze pe o tânără fată, deziluzionată de
un mic eşec sentimental, îi spuse:
— Primele iubiri sunt ca primii dinţi: cad fără să doară,
lăsând loc altora mai zdraveni, mai rezistenţi...
Montesquieu (Charles de Secondat, baron de)
(1689- 1755) - filosof şi literat francez.
Era foarte uman în comportamentul său cu servitorii,
totuşi câteodată le mai făcea câte o observaţie în faţa
vreunui prieten. Apoi, ca o scuză, spunea:
— Sunt aidoma orologiilor. Când şi când trebuie să le
învârteşti arcul ca să nu stea.
Filosoful Montesquieu, autorul operei Spiritul legilor,
era deseori invitat la masă, nespus de preţuit pentru
fineţea conversaţiei sale. Odată el spuse:
— A mânca face parte din cele patru scopuri ale vieţii
umane!
Spre consternarea tuturor, după o pauză, filosoful
adăugă:
— Care or fi celelalte trei n-am ştiut niciodată...
Montesquieu fusese primit

cu mare simpatie in saloanele din Paris, după apariţia
operei lui Scrisori persane, dar încet, încet el refuza aceste
invitaţii, spunând:
— Ar trebui să fiu eu mai întâi convins că am într-
adevăr mari merite, pentru a crede in sinceritatea elogiilor
celor din jurul meu!
Benedctto al XlV-lea, peste măsură de încântat de vizita
lui Montesquicu, ii acordă privilegiul de a mânca dc dulce
tot anul. După audienţă, filosofului i s-a pre/.cntat bula
papală care ii confirma acest privilegiu, dar care însemna o
anumită taxă. Spiritual, Montesquicu o refuză foarte
elegant:
— Papa este cel mai onest om! Deci mă încred în
cuvântul lui, fără a avea nevoie de nimic altceva!
In scurta lui boală finală, acceptă să vină preotul
confesor şi când acesta îi spuse: „Vedeţi cât c dc marc
Dumnezeu!", el răspunse:
— Mai degrabă văd cât e de mic omul!
Vincenzo Monti (1754-l828) - scriitor italian.
Pe vremea lui Monti, un oarecare croitor, Franeeseo
Gianni, avea o uşurinţă extraordinară de a improviza
versurile, incât Napoleon il numi Improvizatorul imperial,
conferindu-i şi o pensie de şase "mii de lire pe an! Acest
poet era invidios pe Vincenzo Monti. Monti, la rândul său
se exprima astfel:
— Natura a făcut totul pentru ca

Franeeseo Gianni să ajungă un mare poet, iar Franeeseo
Gianni a făcut totul pentru a stăvili darurile naturii sale.
Moravia Alberto (Alberto Pincherle) (1907-l993) -
scriitor italian.
Ursuz şi taciturn, scriitorul işi dezlegă totuşi limba în
mijlocul câtorva prieteni, afirmând:
— La trei dimineaţa, sub influenţa etilică, orice femeie
ni se pare o frumuseţe, arătându-ne gata să ne declarăm
îndrăgostiţi! Dar cc este de fapt un îndrăgostit? Un
caraghios care-şi atrage ironia tuturor, dacă c respins dc
iubită, sau clevetirea tuturor dacă nu e respins!
Thommas More (Morus) (1478-l535) - cancelar al
Angliei.
Când Henric al VUI-lca al Angliei l-a condamnat pe
Thommas More la moarte prin decapitare, deoarece nu a
vrut să-i recunoască supremaţia lui spirituală, condamnatul
vrând să se suie pe podiumul ghilotinei, îl rugă pe călău să-l
ajute. Cum acesta şovăia, să-i întindă o mână, Thommas
More îi spuse zâmbind amar:
— Fii convins că la coborât nu-ţi voi mai cere nici o altă
gentileţe.
Moreau - medic la Curtea Iui Ludovic al XV-lea, regele
Franţei.
Morcau, chirurg la spitalul Hotel de Dieu, c chemat într-
o zi de Ludovic al XV-lea să-i panseze o rană. Când ¡1 vede,
regele ii spune:
— Sper că pe mine mă vei trata mai bine decât pe
burghezii dumitale din spital, nu?
— Regret, Sire, dar nu văd cum v-aş putea trata mai
bine, din moment ce pe pacienţii mei burghezi îi
tratez ..regeşte"...
Mierlele Morgan (192()-) - actriţă franceză.
Michele Morgan asista la o discuţie între prietena ei şi
soţul acesteia, intr-o după-amiază, stând dc vorbă la o
cafea.
— Mi-am luat azi-dimineaţă o rochie splendidă de
seară! - spuse soţia.
— Cum ai îndrăznit, draga mea - se înfurie soţul ei -
după ce ştiai de ieri că am fost retrogradat?!
— Ştiu, dragă, din moment cc mi-ai spus, dar tot tu
spuneai să nu ştie nimeni, aşa că nici croitoresei nu i-am
spus...
O actriţă bătrâioară, prietenă cu Michele Morgan, îi
spuse acesteia:
— La vârsta mea, în fond, m-aş putea retrage şi trăi în
belşug, cu condiţia însă de a muri într-o săptămână!
Wolfgang Amadeus Mozart (1756-l791) - compozitor
austriac
La Curtea din Vicna, micuţul Mozart era iubit şi preţuit
ca un miracol. într-o zi, Mozart care era doar un copil,
alunecă in mijlocul unei săli imense din palat. O arhiducesă
izbucni în hohote de râs. în schimb,

Măria Antoaneta îl ajută să se ridice. Emoţionat, micuţul
Mozart îi spuse Antoanetei cu gravitatea specifică copiilor:
— Eşti bună şi frumoasă. Când voi fi mai mare te voi
lua de soţie.
Antoaneta ¡1 sărută pe amândoi obrajii.
Mozart nu avea decât şapte ani când cânta la
clavicembal dumnezeieşte, improvizând tot felul de arii şi
sonate, de-i fermeca pc toţi ascultătorii. La sfârşitul
concertului, regele îl mângâie, regina il copleşi cu tot felul
dc dulciuri şi bunătăţi, şi până şi madame de Pompadour
voi să-l vadă mai de-aproape şi de aeeea îl urcă pe o
mesuţă. Copilul îi întinse un obraz să i-l sărute, dar cu
răceală, madame de Pompadour se prefăcu că nu pricepe
intenţia copilului. înfuriat, Mozart spuse:
— Cine o fi înfumurata asta care refuză să mă sărute,
când însăşi împărăteasa m-a sărutat?
Norocul lui a fost că vorbea în germană, altfel risca să
ajungă direct la Bastilia.
Un mare domn, din înalta societate din Salzburg, la
reîntoarcerea lui Mozart, după concertele lui de la Vicna,
vrând să-i vorbească micului mare muzician, nu ştia dacă
să-i spună „tu" sau „dumneavoastră". încurcat oarecum,
începu astfel:
— Aşadar, noi am fost în Franţa, şi în Anglia, am fost
primiţi la Curtea din Vicna, am fost aplaudaţi frenetic...
Micuţul Wolfgang îi privi uluit, şi-i

spuse:
— Şi totuşi eu nu v-am văzut în nici unul din toate
aceste locuri!
Cu ocazia premierei Don Giovanni, împăratul il invită în
lojă pe Mozart şi-l felicită. Cum nu înţelesese mare lucru
din operă, împăratul spuse:
— Ce multe note!
— Şi totuşi nici una în plus! - adăugă Mozart.
într-o seară, Mozart face un pariu cu Haydn că nu va fi
în stare să execute o compoziţie a lui improvizată în
dimineaţa aceea. Haydn acceptă rămăşagul. Sc aşează la
pian şi incepe să cânte, dar la un moment dat când se afla
cu ambele mâini la extremitatea clapelor sc întrerupe şi se
consideră înfrânt.
Mozart trece liniştit la pian şi reuşeşte să treacă şi
peste nota fatală, apăsând pe clapa din centru... cu nasul!
Cei prezenţi au râs, dar Mozart a câştigat pariul.
Insultat la douăzeci şi unu de ani de un nobil, orgolios,
îi răspunse:
— în sufletul meu mă simt mai nobil decât dumneata
care deşi nobil de familie, nu eşti decât o fiinţă josnică, din
moment ce mă insuly pe mine.
Cineva l-a întrebat pe Auber, cine era, după părerea lui,
cel mai mare compozitor?
— Cel mai mare? Beethoven!
—Şi Mozart?
— E unic.
Se povesteşte că într-o zi, în 1791, în timp ce Mozart
era cufundat într-o compoziţie a lui, se prezentă un
necunoscut care-i comandă un Requiem. Necunoscutul
plecă misterios, după cum misterios venise la Mozart care
rămase profund impresionat. Scrise acest Requiem ca şi
cum o voce lăuntrică i l-ar fi dictat. Cu puţin timp înainte de
a-l termina, Mozart se stinse.
Henri Murger (1822-l861) - scriitor francez.
Murger, autorul celebrului roman Viaţa de boem,
începea să câştige cu operele sale, fără a reuşi totuşi să-şi
achite datoriile.
— Ii ud prea mult pe creditori, încât scot mereu
muguri... - spunea Murger.
Scriitorul se simţi foarte rău într-o seară. Doctorul îl
sfătui să se interneze într-un spital.
— Unde? întrebă Murger.
— La Dubois! spuse doctorul.
— Du bois? Adică, De Lemn? Din lemn se fac sicriele.
Nume predestinat.
După câteva zile Henri Murger muri.
Bartolomeo Esteban Murillo (1618-l682) - pictor spa-
niol.
Murillo avea ca servitor un mulatru, un anume
Sebastiano Gomez. într-o zi, când pictorul plecă cu câţiva
discipoli, lăsând şevaletul cu o

Madonă abia schiţată, mulatrul, cedând unei ispite
irezistibile, luă un penel şi continuă lucrarea începută de
Murillo. Când pictorul reveni în atelier, observă imediat că
cineva continuase opera lui. Insistând cu întrebările,
Sebastiano îi mărturisi că el pictase mai departe madonna,
dar spre marea lui uimire, Murillo nu-l certă, ci dimpotrivă,
îi spuse:
— Sebastiano, de azi tu nu mai eşti servul meu, ci
elevul meu preferat. Voi face un pictor din tine.
Şi cu timpul, o oarecare celebritate a dobândit şi
Sebastiano Gomez.
Alfred de Musset (1810-l857) - poet francez, i Musset şi
Scribe îşi făceau confidenţe reciproce.
— Care e secretul succesului tău? întrebă Musset pe
Scribe.
— Foarte simplu - îi răspunse comediograful - caut să
distrez publicul. Dar al tău care e?
— Şi mai simplu - răspunse Musset - eu caut să mă
distrez eu însumi - chiar dacă întristez lectorii...
—
Era cunoscută patima lui Musset pentru absint, băutura
care i-a cauzat de altfel şi moartea prematură.
Ca membru al Academiei Franceze, Musset venea
destul de rar. într-o zi, Prosper Mérimée spuse celor de
faţă:
— Parc- se că şi azi, ca şi altădată,

domnul Musset preferă să se absinteze\
Tudor Muşatescu (1903-l970) - dramatug român.
O tânără admiratore a scrierilor lui Muşatescu, il
întrebă:
— Ce este un alibi, maestre?
— Un alibi? zâmbi mucalitul Tudor Muşatescu. Nimic
mai simplu: alibi este dovada criminalului că el nu a fost de
faţă când şi-a ucis victima.
Un tânăr autor de teatru, îngâmfat ca orice netalentat,
se lăuda într-o societate, de faţă fiind şi Tudor Muşatescu:
— Nu ştiu dacă aţi aflat că la premiera ultimei mele
piese casa de bilete a fost luată cu asalt!
Şi Muşatescu nu se putu stăpâni să nu-l întrebe:
— Şi până la urmă au reuşit să-şi recapete toţi banii pe
bilete?
Tudor Muşatescu e oprit pe stradă de un necunoscut:
— Dle Stăncscu, mă mai recunoaşteţi? - îl întrebă
individul.
— Mă tem că nu, ii răspunse Muşatescu.
— înseamnă că vă lasă memoria.
— Se prea poate să ai dreptate, dar pe dumneata te-a
lăsat fără îndoială, fiindcă pe mine mă cheamă Muşatescu.
Gustav Nadaud (1820-l893) - poet şi compozitor

francez.
Nadaud, care ducea o viaţă modestă, fiind primit de
Napoleon al 11*1—lea la Compiegne, acesta îi spuse:
— Domnule Nadaud, te vei simţi aici ca acasă la
dumneata!
— Vă mărturisesc, Majestate - răspunse Nadaud - că
venind la Compiegne, speram să mă simt mult mai bine ca
la mine acasă...
Robert Nanteuil (1623-l678) - gravor şi portretist

francez.
Sosind la Paris, Nanteuil născoci un fel foarte ciudat de
a se face cunoscut. Intră într-o zi într-un restaurant unde
ştia că mâncau studenţii de Ia Sorbona; cu un portret în
mână se prefăcu că ar căuta pe cel căruia îi făcuse
portretul.
— Dar cine e persoana pe care o cauţi? - întrebă
cineva.
— Aceasta e din portretul făcut de mine - răspunse
Nanteuil senin.
Deşi nu reprezenta pe nimeni

cunoscut portretul lui plăcu tuturor. Nanteuil le propuse ca
pe un preţ derizoriu să le facă portretele. Mulţumindu-i pe
toţi, reuşi să-şi facă o numeroasă clientelă.
Era un delicat şi un dezinteresat. Când Nanteuil a făcut
portretul doamnei Scudcri, ea i-a trimis o pungă brodată de
mâna ei, plină cu ludovici de aur. Nanteuil restitui ludovicii,
scriindu-i astfel: „Păstrez punga brodată de mâna Voastră;
cum ludovicii nu cred că i-aţi făurit tot Domnia Voastră, vi-i
restitui".
Napoleon I (1769-l821) - împărat al francezilor.
La asediul Toulon-ului, Barras, comisarul Convenţiei
naţionale, a dat ordin să fie mutată o baterie de tunuri.
Napoleon care aşezase tunurile acelea, a spus:
— Cetăţene, dumneata fă-ţi meseria de comisar şi
lasă-mă pe mine s-o fac pe cea de ofiţer de artilerie.
Când Napoleon a fost numit general, în fruntea armatei
care pornea din Italia, cineva îi spuse:
— Dar eşti prea tânăr ca să poţi comanda o armată
într-o expediţie ca asta!
— N-avea grijă, voi deveni bătrân!
în timpul campaniei din Italia, un soldat se prezentă lui
Napoleon Bonaparte cu hainele ce-i drept cam jerpelite,
cerându-i un costum nou. Cum Napoleon plecase cu bani
puţini în această expediţie i-a răspuns cu o vorbă de duh:
— Dacă ţi-aş da o uniformă nouă,

dragul meu, nu s-ar mai vedea nici urmă din rănile tale de
erou!
Soldatul plecă peste măsură de încântat de vorbele lui
Napoleon şi renunţă la o uniformă nouă.
După campania din Egipt, ambiţiosul Napoleon spuse:
— Dacă aş muri mâine, mai mult de o jumătate de
pagină nu mi-ar acorda un dicţionar universal.
Napoleon vizitând i într-o zi mormântul lui Jean-
Jacques Rousseau, observă:
— Era mai bine peiitru liniştea Franţei dacă acest om
nu s-ar fi născut!
— De ce, cetăţene Consul? - întrebă Stanislas Girardini
care-l însoţea.
— El a pregătit Revoluţia Franceză.
— Nu. Voi ar trebui să vă plângeţi.
— Realitatea e că pentru binele Franţei nu trebuia să
se nască nici Rousseau şi nici eu!
într-o zi Napoleon vorbea cu credinciosul său Bouriennc
despre proiectele sale de regalitate.
— Veţi avea de întâmpinat dificultăţi cu vechile familii
domnitoare din Europa. S-ar putea să nu vă recunoască -
spunea Bourienne.
— Dacă-i detronez pe toţi, rămân eu cel mai vârstnic!
în expediţia din Spania, în faţa Sevillei, Napoleon spuse
guvernatorului:
—Dacă în trei zile nu deschideţi

porţile oraşului, îl rad de pe suprafaţa pământului!
— Nu veţi îndrăzni, Sire.
— De ce?
— Fiindcă la titlurile Voastre de împărat al francezilor,
Rege al Italiei, nu are sens să adăugaţi şi umoristicul
Bărbier din Sevillal
Maliţioşii spuneau că celebrul actor Talma îl învăţase
pe Napoleon cum să joace rolul de împărat. într-o zi,
Napoleon, văzându-l pe Talma, îl spostrofă:
— Ai auzit? Se spune că dumneata m-ai învăţat rolul
de împărat. E semn că-l joc perfect!
Contele M0I6, consilier de stat, îi spuse lui Napoleon:
— Sire, Voi aţi ucis pentru totdeauna spiritul
revoluţionar.
— Te înşeli, dragul meu, - îi răspunse Napoleon, eu
sunt semnul de carte care indică pagina precisă unde s-a
oprit Revoluţia. Imediat după moartea mea ea îşi va relua
cursul.
în 1810, când Napoleon l-a făcut prizonier pe papa Pius
al VH-lea, cel mai înflăcărat apărător al papalităţii, veni la el
cardinalul Gonsalvi pe care Napoleon l-a aruncat imediat în
temniţă. Furibund, îi spuse:
— Dat fiind că Voi nu cedaţi, eu - voi distruge pentru
totdeauna papalitatea.
—Dacă n-am reuşit noi, preoţii, să

o distrugem în optsprezece secole cu toate greşelile
noastre şi cu toate slăbiciunile noastre, doar Voi, în câţiva
ani, cum veţi putea oare s-o distrugeţi?
Unul din generali atrase atenţia lui Napoleon că
propriile trupe nu aveau destule tunuri.
— Au în schimb duşmanii noştri - îi răspunse Napoleon
-deci trebuie să le luăm!
La Wagraam, în timp ce Napoleon dădea un ordin lui
Clopovski şi acesta îl saluta, ridicându-şi pălăria, un
proiectil i-o zbură din mână.
Râzând, Napoleon îi spuse:
— Cred că nu te mai plângi că nu eşti cu o palmă mai
înalt!
Intr-o zi, la Berlin, Napoleon juca cărţi cu generalii săi.
La un moment dat lăsă câţiva pumni de napoleoni de aur să
cadă pe masă, spunând:
— Prusacilor le plac mult napoleonii ăştia micuţi şi de
aur,
nu?
— Infinit mai mult decât cel mare - răspunse prompt
generalul Rapp.
Napoleon pe cât era de aspru, pe atât era dc generos şi
uman. Fiind la Rambouillet, se plictisea de moarte. Ceru să i
se prezinte compania dc muzică dirijată de Paer: acesta se
duse la Napoleon cu gândul de a

afla ce anume să pregătească pentru concert. Napoleon
fiind după masă il rugă pe Paër să-i cânte ceva. Paer era
nemâncat şi obosit, dar nu-l putea refuza pe Napoleon.
Cântă o bucată, a doua, a noua. Se întrerupse. Napoleon îl
întrebă:
— De ce te-ai întrerupt?
— Sunt frânt de oboseală şi nemâncat - îndrăzni Paer,
n-am putere să mai cânt, iar muzicienii obosiţi şi ei de la
drum, mă aşteaptă la masă.
— Cum? încă n-aţi luat masa? - întrebă stânjenit
Napoleon, apoi ii spuse:
— Sunteţi toţi invitaţii mei!
Şi-i dădu şi un pumn de napoleoni de aur.
Claudio Nerone (37-68) - împărat roman - (in 64 d.Ch.

incendiază Roma, dând vina pe creştini). Ca urmare a
fărădelegilor lui, e obligat să fugă din Roma şi să se ascundă
în casa unui libert de al său. în zadar ii implora pe sclavi să-I
ucidă, nimeni nu îndrăznea. Nerone exclamă:
— E posibil ca eu să nu am nici prieteni să-mi apere
viaţa şi nici duşmani să mi-o ia?
Gérard de Nerval (1808-l8552 - poet francez.
Gérard de Nerval acceptase ca un renumit tâmplar să-i
mobileze casa, dar nu avea cu ce să I plătească. îl invită la el
şi-i făcu o propunere.
— Dumneata mi-ai mobilat

casa - ii spuse de Nerval. - Ei bine, în schimb cu îţi propun
să-ţi mobilez şi eu ceva...
— Şi ce anume aţi vrea să-mi mobilaţi? - întrebă
nodumerit tâmplarul.
— E simplu: voi mobila creierul dumitale şi al fiilor
dumitalc cu... cunoştinţe foarte utile!
Şi bietul tâmplar acceptă propunerea.
Isaac Newton (1642-l727) - matematician, fizician şi
astronom englez.
— Cum dc ai reuşit - ¡1 întrebă un prieten pc Newton,
să descoperi Principiile matematice ale filosofici naturale?
— Gândindu-mă zi şi noapte - ii răspunse Newton.
— Cum de nu te-ai căsătorit până acum? - continuă să-
l întrebe prietenul.
— N-am mai avut timp să mă gândesc şi la asta.
Marele Newton, totdeauna foarte preocupat de
cercetările lui, in lucrurile banale ale vieţii cotidiene era
peste măsură de distrat. Într -o zi se pomeni cu oul in
mână, aşteptând să treacă un minut de fiert, în apă
lăsându-şi ceasul.
Împăratul Chinei, prin misionarii lui a cunoscut
Principiile lui Newton. îi scrise imediat o splendidă
scrisoare, iar pc plic „Domnul Newton, Europa", şi
scrisoarea i-a ajuns.
în afara atâtor opere ştiinţifice,

Newton a lăsat şi un mediocru Comentariu la Apocalips.
Voltairc, cu ironia lui incomparabilă, spunea:
— Prin această scriere a vrut să consoleze rasa umană
de complexul pe care şi l-ar fi putut crea in faţa
superiorităţii lui Newton.
Newton, distrat ca orice om de ştiinţă, se lăsă absorbit
de lucru şi nu observă că-şi dusese fotoliul prea aproape de
sobă. Strigă deodată valetului:
— Ia imediat soba asta de aici, că mă frige al dracului!
Valetul, obişnuit cu originalităţile stăpânului, îndrăzni:
— E mai nimerit să vă mut eu fotoliul ceva mai
departe de sobă.
— Deştept eşti - replică savantul - sigur că-i mai
normal să-mi trag fotoliul mai departe de sobă...
Ippolito Nievo (183l-l861) - scriitor italian.
Când Nievo, în multiplele lui plimbări, avea o idee, lua
de pe jos o piatră şi o punea in buzunar. Ajungea acasă cu
buzunarele pline de pietre. într-un colţ din castelul
Colloredo, locuit de el atunci, încă se mai găseşte o
grămăjoară de pietre, fiecare reprezentând o idee a
„poetului soldat".
Friedrich Nietzsche (1844-l900) - filosof şi scriitor
german.
Când Nietzsche abandonă catedra universitară, patria,
religia, profesiunea, tot, un prieten îl întrebă:
—Şi acum, cum te simţi?

— Un prinţ liber!
Când Nietzsche căzu greu bolnav, prietenul său,
Overbeck, il sfătui să se odihnească, să nu se mai
gândească la nimic. Nietzsche ii răspunse:
— Asta o poţi face tu care gândeşti, dar eu... eu sunt
însăşi gândirea.
Ermete Novelli (185l-l919) - actor italian.
Novelli era renumit în spontaneitatea răspunsurilor pe
scenă când vreun coleg încurca replica. într-o seară, actorul
care interpreta rolul unui servitor intră pe scenă şi—i spune
lui Novelli:
— Un domn aşteaptă de patruzeci de ani în camera de
alături (în loc să spună un domn de patruzeci de ani
aşteaptă în camera de alături).
Fără să se piardă, Novelli a găsit imediat replica:
— Atunci mai poate să aştepte puţin.
Şi piesa continuă fără ca publicul să fi observat
greşeala.
Ermete Novelli avea un nas respectabil. Colegii râdeau
de el, spunând că intrând pe neaşteptate în scenă e în stare
să doboare toţi figuranţii, atingându-i cu nasul lui mare.
Altul spunea că dacă i se aşează o muscă pe nas, lungimea
braţului nu-i ajunge, încât trebuie să roage pe un altul să i-o
ia de pe nas.
Altul povestea: într-o zi, Novelli

se aşează la o masă într-o cafenea; de partea cealaltă, un
domn vrând să-şi sufle nasul, scoate batista şi i-l suflă pe al
lui Novelli, într-atât era de aproape de al lui.
Jan Ignacy Paderewski (1860-l941) - pianist "ţi compozi-

tor polonez.
La douăzeci de ani, Paderewski cunoştea pianul atât cât
să-i servească la compoziţiile lui şi nu mai mult. Editorul îi
spuse într-o zi:
— Compoziţiile dumneavoastră nu se vând pentru că
nimeni nu le cântă. Ar trebui să le cânte vreun pianist, ca să
ajungă să fie cunoscute.
„De ce n-aş fi eu pianistul"? - se întrebă Paderewski. Şi
începu să studieze serios, până când deveni un mare
pianist.
Chiar cel mai popular din Europa.
Ferdinando Paer (177l-l839) - compozitor italian.
Maestrul Paer era uneori foarte

caustic. Un parvenit îi trimise o invitaţie pe care era scris:
„Vă rugăm să veniţi fără cizme".
Maestrul răspunse:
„Pantofii maestrului vă mulţumesc pentru invitaţie, dar
stăpânul lor, din păcate, nu-i va putea însoţi."
Mai mult, în seara invitaţiei, trimise în casa
îmbogăţitului cea mai frumoasă pereche a lui de pantofi.
Când PaeT reprezenta la Viena opera sa modestă
Leonora, Beethoven, care asistase, îi spuse:
— Dar ştiţi că-mi place opera Domniei Voastre? Mi-a
venit poftă s-o transform într-o operă mare.
Şi într-adevăr, din ea s-a inspirat când a scris Fidelio.
Niccolo Paganini (1782-l840) - violonist şi compozitor
italian.
într-o zi, la Viena, în martie 1828, Paganini intrând în
magazinul de muzică al prietenului său Pietro Michetti,
văzu
înăuntru un individ care, încărcat de o grămadă de
busturi din ghips ale violonistului, striga cât îl ţinea gura:
— Cumpăraţi-l pe Paganini!
Michetti, uitându-se spre realul Paganini, i-l arătă
vânzătorului:
— Uite-l pe adevăratul Paganini.
Vânzătorul nu se pierdu, ci, apropiindu-se de violonist,
îi repetă:
— Cumpăraţi-l pe Paganini! E
frumos! Iar maestrul îi răspunse:
— Eu mă vând, nu mă cumpăr, asta c diferenţa!
Paganini avea un caracter ciudat. Regele Carlo Felice,
asistând la un concert al lui Paganini, în 1825, şi auzind o
sonată care emoţionase publicul până la delir, îi trimise
vorbă violonistului să biseze sonata. Dar Paganini îi trimise
vorbă: „Paganini nu bisează!" Cutezanţa asta l-a costat doi
ani de exil.
în timpul scurtei şederi la Milano, Paganini, plimbându-

se cu vioara lui sub braţ, se opri în faţa unei ospătarii de
unde venea un miros atrăgător de peşte proaspăt. De cum
îl văzu, patronul îl invită să plece, spunându-i:
— Nici un muzicant ambulant nu pune piciorul în
ospătăria mea!
Intr-o discuţie între artişti, un înfumurat de pianist
spuse:
— La toate concertele melc vine atâta lume, încât e o
îmbulzeală pe coridoare, până să ajung în sală,
nemaipomenită!
Ironic, Paganini care era de faţă, spuse:
— La concertele mele vine în schimb atâta lume, încât
tocmai eu sunt silit să stau în picioare!
Cei ce nu-l iubeau pe Paganini îl socoteau avar, când în
realitate era un mare generos. Berlioz, încă necunoscut, şi
lipsit de mijloace de existenţă, reuşi

să dea un concert cu muzică compusă de el. Era de faţă şi
Paganini care intui imediat geniul creator al lui Berlioz.
După concert, Paganini veni în loja lui Berlioz şi
îngenunchind în faţa tânărului îl declară regele
compozitorilor în viaţă. După cinci minute, băiatul lui
Paganini îi oferea în dar din partea tatălui său, un plic închis
în care erau douăzeci de mii de lire.
Fiind la Paris, Paganini, grăbit să ajungă la teatrul unde
avea un concert, opreşte o trăsură în piaţă, cerându-i să-l
ducă la respectiva adresă, care era de altfel destul de
aproape. Când să—i' plătească, Paganini îl întrebă cât îi
datorează.
Vizitiul, recunoscându-l pe virtuozul violonist, îi spuse:
— Douăzeci de franci!
— Dar de când s-au scumpit trăsurile? - se uimi
Paganini.
— Nu s-au scumpit trăsurile - răspunse vizitiul - dar

dacă câştigi patru mii de franci ca să cânţi pe o singură
coardă, poţi plăti douăzeci de franci celui care te aduce la
destinaţie.
— Deocamdată ia zece franci - cât scrie pe tarif -
ceilalţi zece îi vei primi când mă vei duce pe o singură
roată... dovedindu-ţi astfel şi tu virtuozitatea! - îi spuse
Paganini, în timp ce cobora din trăsură.
Legenda l-a condus pe Paganini

până la ultima suflare. Muribund, lângă el se afla
confesorul. În loc de a-l spovedi, confesorul îl întrebă ce
avea în ea vioara care era alături de el, de putea scoate
sunete atât de minunate. Râzând, Paganini, într-un ultim
efort, ceru vioara şi execută cu un elan diabolic o bucată de
mare virtuozitate, ţipându-i preotului:
— Are pe dracu în ea, nu vezi?
Preotul, superstiţios şi incult, fugi din cameră, convins
că vioara avea pe dracu în ea.
Bietul Paganini izbucni într-un râs amar, din râs dădu în
tuse şi tuşind se sufocă şi muri. în clipa aceea vioara îi
alunecă pe jos şi se sparse.
Preotul rămase cu ideea că spiritul demonic din vioară
ieşise şi-l sufocase pe artist, deşi procesul se petrecuse
invers, vioara se sparse după ce muri Paganini.
Edouard Pailleron (1834-l899) - dramaturg francez.
Când Pailleron, candidat la Academia Franceză, i-a făcut
o vizită lui Renan în speranţa obţinerii unui vot, acesta l-a
poftit să se aşeze:
— Ia loc, te rog, pe scaun!
— Maestre - îi spuse Pailleron - nu pentru scaunul
acesta am venit, ci în speranţa că m'i-l veţi oferi pe
celălalt... mai înalt şi mai greu de obţinut.
Pailleron spunea în legătură cu naturalismul lui Emile
Zola:
— Emile Zola redă în mod admirabil

tot ceea ce vede de la înălţimea ferestrei sale, păcat că
locuieşte într-un cartier mizerabil!
Giovanni Castaldo Paisiello (1740-l816) - compozitor

italian.
Paisiello avea tendinţa de a acorda prea mare
importanţă metricii muzicale, în detrimentul inspiraţiei.
Cum şi el era conştient de această scădere, de câte ori
trecea la pian ca să compună, se ruga:
„Dă Doamne să uit că sunt un muzician".
Când Rossini a avut ideea să compună muzica la
Bărbierul din Sevilla, din condescendenţă faţă de maestrul
Paisiello i-a scris o scrisoare prin care-i cerea permisiunea.
Paisiello, aparent, a consimţit şi i-a urat tânărului Rossini
succes. In realitate, prietenii lui Paisiello nu s-au dat în
lături de a fluiera opera la premieră, în semn de sfidare.
Theodor Pallady (187l-l956) - pictor român.
— Doctore - izbucni o femeie, dând buzna în camera
lui Theodor Pallady. Spune-mi sincer tot ce crezi despre
mine.
Uluit, Pallady o măsură din cap până în picioare şi în
cele din urmă îi răspunse:
— în primul rând ar trebui să fiţi mai puţin impulsivă şi
să mai slăbiţi vreo 20 de kg., în al doilea rând, să mai
diminuaţi fardul fiindcă vă vulgarizează, şi în al treilea rând,
sfaturile mele sunt sfaturile unui pictor. Doctorul locuieşte
la etajul superior.
Palmerston (John Henry Temple viconte de) (1784-l865)
- om politic englez.
Judecându-l foarte aspru pe

Metternich, Palmerston se exprimă astfel:
— O mare binefacere ar fi fost pentru Europa dacă
bătrânul orb Metternich ar fi fost îndepărtat în noaptea
vieţii private.
Alexandre Dumas-tatăl şi Victor Hugo, în 1848, erau
împreună la Londra, oaspeţii de o seară ai ducelui Decazes.
în aceeaşi seară, la masă erau invitaţi şi vicontele
Palmerston şi soţia. Reţinuţi de obligaţii diplomatice, ei au
venit cu întârziere, încât stăpâna casei a pierdut din vedere
să-i prezinte celor doi mari scriitori. Conformişti cum sunt
englezii, ei nu discută cu persoanele care nu le-au fost
prezentate, deşi se află la aceeaşi masă. După masă, când
toţi se îndreptau spre salon, un invitat îi şopteşte lui Dumas
să lase un scaun liber între el şi Hugo. Fără să înţeleagă
motivul, Dumas ascultă dorinţa acelui invitat şi pe scaunul
liber se aşeză doamna Palmerston. în spatele ei, vicontele o
întrebă cât e ceasul. Ea privind ceasul, îi răspunse:
— Unu fără un sfert.
— Foarte bine - reluă Palmerston spre uimirea celor
din jur - ţine minte în tot restul vieţii că azi, la unu fără un
sfert, ai avut onoarea de a sta între Alexandre Dumas şi
Victor Hugo; onoare care nu ţi se va mai repeta cred
niciodată.
întinse apoi braţul soţiei şi se retrase fără a fi scos un
cuvânt cu cei doi, deoarece gazda omisese să-i prezinte.
Alfredo Panzini (1863-l939) -

scriitor italian.
Intr-o zi se prezentă la Panzini un tânăr care-l rugă să-l
ajute să devină scriitor. Panzini dădu sceptic din cap, apoi îl
întrebă:
— Dragul meu, ce părere ai de Dante?
— Formidabilă, - răspunse tânărul.
— Dar de Leopardi, Foscolo, Manzoni? - continuă să-l
întrebe Panzini.
— Extraordinară! - se înflăcăra tânărul.
— Ei bine, atunci, de ce să-ţi alegi o meserie în care să
suporţi pe lângă concurenţa celor vii şi pe a celor morţi?
Panzini se complăcea uneori în glume uşoare. Intrând
într-o cafenea ceru un păhărel de coniac. Când i l-a adus
chelnerul, I-a rugat să i-l schimbe cu o bere. Şi chelnerul i-a
adus o bere. Panzini o bău şi dădu să plece.
— Domnule, - îndrăzni chelnerul - berea!
— De ce? Berea mi-ai adus-o în locul coniacului pe
care nu l-am băut.
Lăsându-l buimăcit pe chelner, Panzini plăti totuşi
berea şi plecă.
Odată, o femeie frumoasă îi spuse lui Panzini:
— In sufletul meu puteţi citi ca într-o carte deschisă,
maestre!
— Eu prefer să admir legătura splendidă a acestei
cărţi.
Victor Papilian (1888-l956) -

medie anatonist şi scriitor român.
Intr-o seară, într-un salon, o doamnă îl întrebă pe
doctorul Papilian:
— Dumneavoastră credeţi în spiritism? E posibil să
revină morţii?
Iar Papilian îi răspunse pe un ton foarte serios:
— Doamnă, nu cred absolut deloc. Altfel aş fi renunţat
de mult la medicină, rămânând scriitor.
Odată un prieten îl întrebă:
- E adevărat că nu există categorie mai rea de bolnavi
decât medicii?
Şi doctorul ii răspunse:
— Se poate. Dar prin compensaţie, trebuie să ştii că nu
există mai răi medici decât bolnavii!
Constatin I. Parhon (1874-l969) - medic endocrinolog
român.
Aidoma atâtor savanţi, şi profesorul Parhon era
nemaipomenit de distrat in viaţa cea de toate zilele.
Invitat la un congres de endocrinologie care se ţinea la
Timişoara, a plecat cu o maşină, însoţit de doctorul Milcu.
Pe drum au discutau tot felul de probleme interesante.
Ajunşi la destinaţie, cum doctorul Milcu era extrem de
gentil şi mai tânăr decât profesorul Parhon, s-a grăbit să
coboare şi să-i ofere braţul maestrului. Când l-a văzut,
Parhon s-a arătat nespus de uimit:
— O, dragul meu, n-ai idee

ce mă bucur că te văd şi pe dumneata aici. Nici nu se putea
să nu fi fost invitat şi dumneata la congres.
Fără îndoială că uitase cu desăvârşire că cel puţin patru
ore stătuseră de vorbă în maşină, în timpul călătoriei.
Giuseppe Parini (1729-l799) - poet italian.
Un poet de mâna a doua se prezentă la Parini cu două
sonete ca să-i ceară părerea pe care din cele două să-l
publice. După ce-l auzi pe primul, Parini se ridică în picioare
şi-i spuse:
— Publică-l în orice caz pc celălalt!
Parini era un om de o mare demnitate. Unui jacobin,
care în numele egalităţii i se adresă cu „tu cetăţene",
marele poet satiric îi răspunse:
— Egalitatea nu constă în a mă cobori pc mine Ia
nivelul dumitale, ci în a te ridica dumneata la al meu. Dar
pentru a reuşi acest salt nu-i de ajuns să pălăvrăgeşti şi să
urli în piaţă, deoarece continuând astfel, dumneata vei
rămâne un mizerabil chiar dacă te vei numi cetăţean, în
timp ce numindu-mă pe mine cetăţean nu-mi vei putea lua
titlul de abate Parini.
Parini, convins că Napoleon şi francezii nu aduseseră
libertate italienilor, ci mai degrabă o nouă tiranie, părăsind
funcţia de primar, exclamă cu un oftat profund:
— Acum parcă mă simt cu adevărat liber!
Ugo Foscolo îl întrebă pe Parini:
— în ce constă independenţa
unui scriitor?
— Când nu eşti nici avid şi nici ambiţios, d"Pa minc<
înseamnă că eşti un scriitor foarte liber, - îi răspunse Parini.
Parrhasios (circa 420 î.Ch.) - pictor grec.
Parrhasios studiase filosofia cu Socrate ca să cunoască
sufletul şi pasiunile omeneşti. Era adulat de întreaga Atena,
cucerinau-şi popularitatea în foarte scurt timp.
La o întrecere cu pictorul Eufranore, tema n|nd Icseu,
însuşi rivalul s-a exprimat astfel: . .
— Teseul meu pare hrănit cu carne de bou, pc 02,1(1
al ,U1 Parrhasios pare hrănit cu petale de rose.
Când Parrhasios afla de la vreun prieten că alţi pictop,
colegi de ai lui, criticau un tablou de al său, nu mai Putea ac
bucurie spunând:
— Semn bun! înseamnă că sunt invidioşi pe °pera
mea, deci e frumoasă!
Blaise Pascal (1623-l662) - filosof şi scriitor fra"cc/R. .
Spiritual, cult, peste măsură de inteligent, tânărul
Blaise Pascal era invitat peste tot, în toate saloanele
elegante îmbătat de fascinaţia pe care o exercita în jurul
său, ducea o viaţa mondenă, până când într-o zi, într-o
trăsură trasă de şase cai, traversând podul Neuilly, caii
speriaţi, nu se ştie de ce, erau cât pe aci să răstoarne
trăsura in Sena. Această întâmplare l-a tulburat mult pe
Pascal, schimbându-i firul vieţii.

Reflecta asupra caducităţii vieţii umane.
Un prieten făcea următoarea reflecţie în faţa ,ui Pascal,
vorbind despre un oarecare obez idiot:
— Nu-mi explic cum poate fi atât de voluminos Şi atat
dc prost!
Foarte serios, Pascal ii răspunse:
— Asta dovedeşte că un corp poate avea mult volum
şi puţină capacitate!
într-o zi, un iezuit, vorbind cu Boileau, cu un amar
sarcasm cârti împotriva lui Pascal, întrebând dacă în timpul
UD« făcea pc cârpaciul. El făcea aluzie la teoria
janseniştilor, al carci adept era Pascal, conform căreia zilnic
o oră, două, trebuia dedicata muncii manuale. Boileau îi
răspunse:
— Nu ştiu dacă Pascal repară sau nu pantofi. Şt«u
doar ca prin Scrisorile provinciale a croit o pereche care vă
vin dc minune.
Boileau făcea aluzie la demascarea ipocriziei iezuiţilor.
ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI 20»
202
Blaise Pascal afirma într-un grup de prieteni că de câte

ori il durea capul, îi trecea când începea să studieze o
problemă de geometrie. Dar unul din prieteni i-a replicat:
— Dimpotrivă, de câte ori mi se prezenta câte o
problemă de geometrie o combăteam, pretextând o durere
de cap!
Giovanni Pascoli (1855-l912) - poet italian.
Pe vremea când era prieten cu Andrea Costa, Pascoli o
ducea nespus de greu. Stătea nemâncat zile întregi la
Bologna, meditând asupra injustiţiei sociale. Nu înceta însă
de a scrie versuri. Adesea se ducea cu ele la prietenul său
Brilli care conducea o revistă literară.
— Ţi-am adus două sonete noi. Le vrei? - întreba
Pascoli. Primea o liră pe ele cu care reuşea să-şi mai
amăgească
foamea.
Pe palul de moarte, Pascoli implora doctorii să-l salveze
fiindcă mai avea încă multe dc făcut şi de scris. El le spunea:
— Nu vreau să mor acum, mi-c capul ca un dovleac:
plin de seminţe.
Pascoli rareori putea fi şi caustic Un poet netalentat îi
trimise lui Pascoli un volum intitulat „Ode păgâne" şi-i
cerea insistent părerea. Pascoli stătu pe gânduri, apoi
izbucni:
— Ce-ar fi dragul meu dacă ai scrie alte ode, mai puţin
păgâne şi în schimb ceva mai creştineşti!
202
Un tânăr îi citi într-o zi o poezie

lui Pascoli.
— Versurile dumitale sunt lipsite de pasiune,... dc
foc...
— Adică să pun mai mult foc în ele, maestre? - întrebă
poetul.
—.Sau să le pui pe ele în foc, ar fi şi mai simplu! - ii
sugeră ironic Pascoli.
Ca aspect fizic, Pascoli părea cel mult un ţăran sau un
factor poştal. El însuşi râdea, spunând: „Nici un semn
exterior că aş cunoaşte alfabetul".
Louis Pasteur (1822-l895) - chimist şi biolog francez.
Şi-a continuat studiile la Paris. Era asistentul celebrului
clinician Claude Bernard. într-o zi, acesta avea nevoie
pentru o experienţă de laborator de puţin sânge. Plicitisit,
spuse unui prieten:
— Odată găseai în spitale cât sânge vroiai. Alaltăieri
nu aş fi putut face experienţa la care ţineam atât, dacă
asistentul Rit II, Pasteur, nu şi-ar fi oferit cu generozitate
puţin din sângele Iul
Pasteur, tânăr încă, şi aproape necunoscut, deşi făcuse
un. |< descoperiri importante, se căsători cu domnişoara
Laurent. fiica unui profesor din Strasbourg. Şi a fost o
căsătorie fericită. I n student al lui Pasteur spunea:
— Doamna Pasteur l-a iubit atât de mult pe soţul ei
până a-l înţelege în ceea ce făcea!
202
Pasteur se prezintă într-o zi în

casa văduvei Boucieaut. proprietara magazinelor Bon
Marchă.
E primit cu oarecare scepticism. Dar pe măsură ce
vorbeşte, se înflăcărează în ideea pe care o expune, devine
clar şi elocvent: intenţiona să deschidă un Institut antirabic.
— Orice sumă e binevenită, doamnă - spuse Pasteur
cu entuziasm.
Şi doamna Boucieaut îi dă un cec Iui Pasteur, peste
măsură de emoţionat. Cecul era de un milion de franci.
Era unul dintre cei mai dezinteresaţi oameni. O
societate ii oferi o sumă extraordinară pentru a obţine de la
el monopolul vaccinului împotriva antraxului la animale.
Pasteur afirmă cu entuziasm:
— Acest vaccin e darul meu tuturor agricultorilor.
Singura recompensă de care are nevoie un om de ştiinţă
este descoperirea unui adevăr.
Pasteur insista de mai mult timp să i se facă un
laborator in şcoala unde preda el, dar Ministerul
învăţământului tergiversa de la o zi la alta cererea lui.
Pasteur, pierzându-ş'i cumpătul, publică un violent protest
in ziar. Napoleon al III-lea il chemă la el şi ¡1 felicită în
primul rând pentru entuziasmul lui faţă de ştiinţă, apoi
adresându-se ministrului, îi spuse:
— Ştiţi cu toţii ce stimă am eu faţă de Pasteur. Să nu i
se refuze nimic.
202
Şi Pasteur a avut in cel mai scurt

timp laboratorul dorit.
Când a izbucnit conflictul între Franţa şi Prusia şi
Pasteur a aflat de ororile comise dc nemţi în Franţa, a trimis
Universităţii din Bonn pergamentul prin care i se conferise
titlul dc Doctor honoris causa, adăugând câteva rânduri:
„Dacă ştiinţa nu cunoaşte patrie, omul de ştiinţă îşi are
totuşi o patrie".
Având un litigiu cu Cassagnac, acesta ii trimise soli ca
să-l provoace la duel. Omul de ştiinţă se afla în laboratorul
lui, ocupat cu unele experienţe asupra trichinelor. Auzind
de provocare, le spuse mesagerilor: ■
— Eu, cel provocat, am dreptul să aleg arma. Ei bine,
am ales: vedeţi aceşti doi cârnaţi, ca aspect sunt
nediferenţiaţi, în realitate unul conţine trichină, altul nu.
Cassagnac va alege unul şi-l va mânca, mie îmi va reveni
celălalt.
Neobişnuitul duel de onoare sfârşi într-un râs urmat de
o împăcare.
Adelina Patti (1843-l919) - artistă lirică italiană.
Adelina Patti avea doar opt ani, când familia ei se afla
în cea mai neagră mizerie. Tatăl ei, disperat, intenţiona să
vândă ultimul obiect de o oarecare valoare, o broşa foarte
simplă, de aur, ca o agrafă.
Micuţa Adelina strigă cu disperare:
202
— Nu vreau să vinzi broşa! Eu

voi cânta şi astfel vom avea ce mânca!
Şi astfel a început cariera micuţei cântăreţe, pe o scenă
modestă din New York. A interpretat rondo -ul din
Somnambula. Din ziua aceea mizeria din familia Patti a
încetat.
An de an Adelina adăuga câte un briliant la broşa de
aur pe care ca o păstrase ca amintire din perioada aceea
neagră.
Adelina Patti, ca mai toate cântăreţele celebre, era o
capricioasă. Semnase un contract cu un teatru din
Bucureşti. Cu câteva zile înainte de a pleca în România, pe
motiv că era prea frig pentru ea, îi comunică impresarului
că renunţă la contract. Impresarul care anunţase concertele
ei la Bucureşti, de peste o săptămână, şi auzise că toate
biletele erau epuizate, recurse la o stratagemă. Ştiind cât
era de vanitoasă Patti, de acord cu agentul din Bucureşti,
făuri o telegramă în acest sens: „Nobilimea românească şi
autorităţile româneşti vă pregătesc o primire excepţională
la sosirea dumneavoastră în Bucureşti". Citind această
telegramă, Adelina Patti era în culmea fericirii. Uită de
frigul din România şi declară:
— Mâine dimineaţă plecăm!
într-adevăr, impresarul reuşise ca la gara din Bucureşti,
la sosirea ei, să fie aşteptată de autorităţi şi de o mulţime
202
de entuziaşti care nu mai conteneau

cu ovaţiile, oferindu-i zeci de buchete de flori.
Adelina Patti nu şovăia în a aduce anumite modificări
ariilor pe care le interpreta in diferite opere, după cum i se
părea ei că-i convine vocii pentru a obţine un mai mare
efect. într-o scară, Rossini, după ce o auzise în celebra arie
Una voce poco fa din Bărbierul din. Sevilla, se duse s-o
îmbrăţişeze în cabină, exprimându-şi toată admiraţia faţă
de interpretă:
— Un glas de paradis, n-am ce spune, triluri de
privighetoare. Şi muzica este extraordinară. Cine a scris-o? -
întrebă ironic Rossini.
Patti izbucni in râs de ironia maestrului care lovea în
plin infidelitatea ei faţă de partitură.
Pedro al II-lea (1825-l891) - împărat al Braziliei.
Un mare adversar al lui don Pedro era Salvador de
Mendoza, înflăcărat republican. Tocmai când se aştepta să
fie întemniţat, s-a pomenit numit consul în Statele Unite.
Salutându-l pe împărat, acesta i-a spus:
— Sper că vei servi la fel de bine Imperiul în Republică
după cum ai servit destul de bine Republica în Imperiu!
Silvio Pellico (1789-l854) - scriitor italian.
Deşi Ugo Foscolo îi sugeră lui Silvio Pellico să „nu se
atingă de morţii lui Dante", el compuse totuşi tragedia
Francesca da Rimini, obţinând un succes neaşteptat.
202
Rossini, întâlnindu-l într-o

dimineaţă, îl îmbrăţişa, şi-i spuse:
— Bravo, Pellico! Peste tot nu se vorbeşte decât de noi
doi!
— Pe bună dreptate se vorbeşte de dumneata,
Rossini, dar pe mine tare mi-e teamă că in curând mă vor
uita! - spuse cu modestie Pellico.
După publicarea operei Le mie prigioni, Metternich
spuse:
— Pellico a convertit o carte de calomnii într-o carte
de rugăciuni!
Austria voia ca papa să pună la index cartea lui Pellico,
dar nu s-a întâmplat după cum i-a fost voia. Şi atunci Pellico
s-a exprimat astfel:
— Ia te uită ce lucruri mărunte din partea unui Mare
Imperiu!
Metternich, profund indignat de cartea lui Pellico, Le
mie prigioni, exclamă:
— Această carte dăunează Austriei mai mult decât o
bătălie pierdută!
Pelopida (420-364 î.Ch.) - general teban.
Când Pelopida se pregătea să plece în război, soţia lui
nu mai înceta cu sfaturile de a se cruţa pe cât poate, de a fi
mai prudent, implorându-l cu lacrimile în ochi. Generalul,
ştergându-şi lacrimile, îi spuse:
202
— Draga mea, sfaturile tale

sunt bune pentru un simplu soldat, dar un general trebuie
să fie primul la atac şi în schimb să-şi cruţe soldaţii săi!
Când Pelopida o pornise în marş împotriva lui
Alexandru tiran de Fere, un căpitan îl anunţă că tiranul
înainta în capul unei^ armate foarte numeroase:
In loc să se teamă, generalul îi răspunse:
— Cu atât mai bine, astfel vom putea lupta mai
îndelung...
Pericle (495-429 i.Ch.) - şeful guvernului republican al
Atenei.
Tucidide, fiind întrebat de Archidamo, regele spartan,
adversarul lui Pericle, care din cei doi era mai viteaz şi mai
elocvent, îi răspunse:
— Admiţând că eu aş reuşi să-l dobor pe Pericle de pe
cal, el s-ar ridica imediat şi cu elocvenţa care-l
caracterizează, ar reuşi să-i convingă pe toţi din jur că de
fapt el a fost învingătorul, deşi toţi ar vedea cu proprii lor
ochi contrariul.
Pericle chemă pe cei mai renumiţi artişti ai timpului şi
sub direcţia lui Fidias ei construiră somptuoase edificii
publice. în loc să fie mulţumiţi, cetăţenii Atenei, de
înfrumuseţarea oraşului lor, în timpul unei adunări în piaţă
îi reproşară în public lui Pericle risipa de bani. Cu calm,
Pericle le răspunse:
202
— Dacă vouă, cetăţeni, vi se

pare că am cheltuit prea mult din avuţia publică, voi plăti
totul din banii mei, cu condiţia de a scrie pe toate edificiile
că sunt construite din „banii lui Pericle".
Corectitudinea şi generozitatea lui Pericle i-a
impresionat pe toţi şi nimeni n-a mai suflat un cuvânt.
Pericle era vestit pentru cinstea şi generozitatea lui. în
timpul războiului din Peloponez, cum Archidamo, regele
Spartei, devasta tot în Attica, în mod vădit cruţând
pământurile care-i aparţineau lui Pericle, acesta pentru ca
cetăţenii să nu bănuiască vreo înţelegere secretă între
Archidamo şi el, cu un gest de mare mărinimie, dărui toate
acele pământuri oraşului.
Charles Perrault (1628-l703) - scriitor francez.
După ce Perrault a scris fabula Piele de măgar,
invidioşii spuneau:
— Ce să-i cerem mai mult bietului Perrault, din
moment ce ne-a dat până şi propria lui piele?!
Francesco Petrarca (1304-l374) - poet italian.
Robert d'Anjou, regele Neapolelui, prieten cu Petrarca,
îl întrebă într-o zi dacă fusese vreodată la curtea lui
Philippe de Valois, regele Franţei.
— N-am fost. Ştiu că e un rege foarte incult. Ce-aş
putea discuta cu el?
— în ceea ce mă priveşte - reluă Robert d'Anjou, -
iubesc literele mai mult decât coroana: dacă ar trebui să
202
aleg între a arunca o carte sau

diadema de pe cap, n-aş ezita o clipă de a-mi lua imediat
diadema de pe cap.
Cu o răbdare nemaipomenită, Petrarca reuşise ca dintr-

un biet ţăran din Valchiusa să creeze un bibliotecar. Se
numea Raimondo Monet. îi îngrijea manuscrisele cu o
dragoste aproape religioasă.
— Radiază de bucurie - spunea Petrarca - de câte ori îi
dau o carte şi şi-o pune cu evlavie pe piept.
Ţăranul bibliotecar ajunsese cu timpul să cunoască pe
nume toate operele anticilor şi să ştie perfect ce anume
dorea Petrarca.
Gheorghe Petraşcu (1872-l949) - pictor român.
Întrebat dacă nu regretă despărţirea de propria-i
operă, în clipa în care un admirator îi cumpără tabloul,
acesta i-a răspuns:
— Ce-i drept, mă despart cu mare durere de ea, dar în
acelaşi timp, cu mare speranţă de a crea o altă operă şi mai
reuşită.
Ion Petrovici (1882-l972) - filosof român.
Un bun prieten l-a întrebat odată pe Ion Petrovici, ce
anume regretă mai mult în viaţă.
— De a nu mă fi născut ceva mai târziu - răspunse
filosoful, deşi în intimitatea timpului, acelaşi regret l-aş fi
purtat în suflet, indiferent de epoca în care aş fi trăit.
202
Cu încredere în gândirea
profundă a filosofului Petrovici, un prieten l-a întrebat:
— Ce-i mai frumos, după părerea ta, în lumea asta?
— Să poţi pluti deasupra ei.
Cu ocazia unui interviu, filosoful Petrovici a fost
întrebat, printre altele: cum vă trataţi duşmanii?
— Cu aceeaşi probitate cu care îmi tratez şi prietenii.
Şi cum iubirea este mai oarbă decât ura, s-ar putea să fiu
mai lucid cu duşmanii.
într-o discuţie cu unul dintre studenţi, Ion Petrovici este
întrebat:
— V-aţi gândit vreodată, domnule profesor, că ar fi
posibil ca efectul să preceadă cauza?
— Nu, dragul meu, totdeauna am ştiut că efectul
urmează cauzei.
— Şi totuşi, când medicul urmează cosciugul
pacientului, este invers.
Maxim Joseph von Pettenkofer (1818-l901) - higienist
german.
Pettenkofer, unul din cei mai mari higienişti,
recunoscut în toată lumea, susţinea că în epidemii, bacilul
nu e singura cauză. Mulţi alţi oameni de ştiinţă, de mare
valoare, susţineau contrariul. Pettenkofer i-a invitat pe
câţiva oameni de ştiinţă la el, împreună cu un grup de
studenţi.
202
— Omul care vrea să stea

ceva mai sus decât un animal trebuie să fie gata oricând să-
şi sacrifice sănătatea pentru idealuri superioare - începu să
vorbească Pettenkofer.
în prezenţa tuturor care erau peste măsură de
emoţionaţi, Pettenkofer înghiţi o cultură de bacili de
holeră.
Din fericire, valorosul om de ştiinţă a avut dreptate,
deoarece a ieşit viu şi nevătămat din proba aceea cumplită,
dovedindu-şi teoria că numai bacilii nu pot fi o cauză a
bolii.
Gérard Philippe (1922-l959) - actor francez.
După ce interpretase rolul lui Modigliani, Gérard se opri
în atelierul unui prieten de al său, pictor portretist. La un
moment dat, Philippe privind îndelung un portret al unei
femei, remarcă:
— Cred că orice femeie găseşte că-i seamănă
portretul, doar dacă acesta o reprezintă întocmai cum ar
dori ea să fie, şi nu cum este!
Un actor îl dojenea pe Gérard că adormise în timpul
unei reprezentaţii la Teatrul Francez.
— Dragul meu, n-ai ştiut până acum că şi somnul în
timpul unei piese înseamnă o părere?
Pablo Picasso (188l-l973) - pictor spaniol stabilit în
Franţa.
202
Picasso, cel mai discutat dintre

pictorii moderni, exponentul cubismului, invită într-o zi pe
un vechi prieten de al său în luxoasa vilă de pe Coasta de
Azur. Vizitându-i casa, prietenul
remarcă faptul că pe pereţi nu era nici un tablou dc al
lui
Picasso.
— Pablo - îl întrebă prietenul - cum de nu ai nici un
tablou de al tău pe nici un perete? Cumva, nu-ţi plac
picturile tale?
— Unele îmi plac chiar foarte mult, dar se vând mult
prea scump, ca să-mi permit să le cumpăr eu şi să le pun pe
pereţi!
Pictorul Picasso, un as al abstracţionismului, îi spunea

unui alt pictor, prieten bun cu el:
— Ştii că cel căruia i-am făcut portretul a venit azi la
mine şi mi-a cerut să-i modific nasul.
— Ei, şi pentru atâta lucru eşti atât de supărat? - îl
întrebă prietenul.
Iar Picasso, zâmbind maliţios, ii răspunse:
— Nu de asta sunt supărat, ci pentru că de azi-
dimineaţă mă uit la portret şi nu-mi amintesc unde i-am
pus nasul!
Ion Pillat (189l-l945) - poet român.

202
Ion Pillat îl rugă într-o zi pe

Perpessicius să-i împrumute o carte, ce-i drept de mare
valoare.
— Nu ţi-o împrumut, îi răspunse Perpessicius.
— N-am să uit niciodată acest refuz! - ripostă Pillat.
— Nu mă îndoiesc, dar dacă-ţi împrumutam cartea,
riscam să uiţi să mi-o înapoiezi.
Luigi Pirandello (1867-l936) - dramaturg şi romancier
italian.
La sfârşitul premierei Şase personaje în căutarea unui
autor, un prieten al lui Pirandello, complimentându-i
opera, spuse:
— Şi totuşi... şi totuşi mă surprinde ceva...
— Succesul, probabil! - îi răspunse prompt Pirandello.
Fiind la Stockholm în clădirea unde avea să primească
Premiul Nobel, în 1934, Pirandello nu ştia unde era sala
premiilor. Deodată văzu pe cineva în uniformă că iese dintr-
o sală. îl opri şi-l întrebă:
— Ştiţi cumva unde e sala pentru decernarea
premiilor?
— Desigur - îi răspunse cu amabilitate cel în uniformă -
vă conduc eu.
în faţa sălii, Pirandello îi ceru numele celui ce-l însoţise.
— Numele meu? Regele Gustav. Ştiu că
dumneavoastră sunteţi Pirandello. Sunt fericit că vă cunosc
chiar înainte de
202
solemnitate. Acum intraţi, deoarece eu, conform

ceremonialului, intru ultimul.
Alexis Piron (1689-l773) - poet şi dramaturg francez. •
Un scriitor mediocru îi spuse lui Piron:
— Vreau să fac o operă pe care nimeni n-a mai făcut-o
şi nici n-o s-o facă.
— Atunci fă—ţi propriul elogiu! - îi sugeră Piron.
într-o zi, stând la fereastră, îl văzu pe Voltaire trecând
chiar prin faţa casei lui. Aşteptă să bată la uşă, dar nimic.
Coborî în stradă şi pe poarta lui văzu scris „Imbecil".
Mâhnit, intră în
casă.
A doua zi se duse direct la Voltaire acasă.
— Cu ce ocazie pe la mine, prietene? - îl întrebă ironic
Voltaire.
— Simplu de tot. Am găsit numele tău scris pc poarta
mea şi am înţeles că aveai nevoie să mă vezi!
Piron, trecând prin faţa Academici Franceze, îi spuse
prietenului cu care era:
— Vezi, aici sunt patruzeci de capete care n-au minte
nici cât patru!
202
Se discuta admiterea lui Piron la

Academia Franceză. La Chaussee luă cuvântul:
— Piron are merite, dar se spune că e şi autorul
faimoasei satire împotriva Academiei!
Fontcnelle, decanul Academiei, vorbi şi el:
— Domnilor, dacă Piron a scris într-adevăr satira,
trebuie tras de urechi, pe de altă parte, dacă n-a scris-o el,
nu are nici un titlul ca să poată face parte din această
nobilă Academic.
Voltaire îl întrebă pe Piron câţi ani are.
— Sunt sănătos, răspunse Piron. Atunci Voltaire îl
întrebă dacă c bogat.
— Nu am nici o datorie la nimeni, răspunse Piron.
în seara primei reprezentaţii a unei tragedii de Piron,
care a fpsl fluierată, plictisit, Piron, ieşind din teatru, se
împiedică şi ar fi căzut dacă prietenii nu l-ar fi susţinui.
— Nu pc mine trebuia să mă susţineţi, ci tragedia mea!
-strigă el înfuriat.
Piron se îndrăgostise nebuneşte de o femeie. Nu reuşea
deloc s-o uite.
•i&jlotecaju „tUCUN BLAGA" Aiw
.««- S E C Ţ I A A D U L T i
ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI ' I |
— Singura soluţie - îi spuse un prieten - este sa te
tutori cu ea şi-ţi va trece toată obsesia asta.
202
Piron, bând^ un pahar de vin în

plus, în vinerea mau, st scuză astfel: - în ziua în care
Divinitatea sucombă, umanitatea are tot dreptul să se
clatine!
Pirrus (319-272 î.Ch.) - rege al Epirului.
Pirrus făcea mari planuri de cucerire a Italiei faţă de
pricii Qui şi sfetnicul său, Cinea, care-l întrebă ce avantaje
ar avea din acest război.
— După Italia sper să cucerim Cartagina, Grecia,
Macedonia...
— Adică toată lumea? Şi după aceea?
— După aceea vom fi liniştiţi şi fericiţi, stând fără griji
de vorbă cu prietenii.
— Dacă aş fi eu Pirrus - îi spuse
sfetnicul - aş începe cu
v ceea ce tu îti rezervi la urmă. *
Pirrus reuşise să-i învingă pe romani la Heraclea, dar cu
^•s^ sacrificiul unui număr mare de soldaţi, căzuţi pe
câmpul de luptă. Mai mulţi ofiţeri au venit la Pirrus să-l
felicite in urma sS) victorieL dar Pirrus 'e-a răspuns:
— încă o victorie ca asta şi suntem pierduţi!
La un banchet, câţiva tineri l-au vorbit de rău pe Pirrus.
Acesta i-a chemat imediat în faţa lui, cu intenţia de a-i
condamna aspru.
— E adevărat că aţi vorbit rău de mine? - i-a întrebat
Pirrus.
202
— Şi încă cum! Iar dacă eraţi

lângă noi, poate vă şi omoram de ciudă!
Pirrus, năucit de curajul sau de inconştienţa tinerilor,
râse şi-i iertă.
Pisistratos (600-527 î.Ch.) - filosof grec.
Pisistratos, tiranul Atenei, faţă de alţi tirani mai
moderni, era un om comsecade care avea totuşi un
caracter destul de tolerant. Un intrigant a venit la el să-i
ceară să pedepsească cu severitate pe un anume tânăr pe
care acesta îl surprinsese sărutând-o pe fiica lui Pisistratos.
La care „tiranul" îi răspunse:
— Dacă-i pedepsim pe cei ce se iubesc, ce să mai
facem atunci cu cei ce se urăsc?
Pitagora (582-500 î.Ch.) - filosof grec.
întrebat ce diferenţă există între bărbat, femeie şi aur,
Pitagora răspunse:
â.pjloteca Juc-.u.v ,d ,LUO*N BLACiA' S E C Ţ I A
ADULŢI
solemnitate. Acum intraţi, deoarece eu, conform
ceremonialului, intru ultimul.
Alexis Piron (1689-l773) - poet şi dramaturg francez. -
Un scriitor mediocru îi spuse lui Piron:
— Vreau să fac o operă pe care nimeni n-a mai făcut-o
şi nici n-o s-o facă.
202
— Atunci fă—Ji propriul

elogiu! - îi sugeră Piron.
într-o zi, stând la fereastră, îl văzu pe Voltaire trecând
chiar prin faţa casei lui. Aşteptă să bată la uşă, dar nimic.
Cobori în stradă şi pe poarta lui văzu scris „Imbecil".
Mâhnit, intră în
casă.
A doua zi se duse direct la Voltaire acasă.
— Cu ce ocazie pe la mine, prietene? - il întrebă ironic
Voltaire.
— Simplu dc tot. Am găsit numele tău scris pe poarta
mea şi am înţeles că aveai nevoie să mă vezi!
Piron, trecând prin faţa Academici Franceze, îi spuse
prietenului cu care era:
— Vezi, aici sunt patruzeci de capete care n-au minte
nici cât patru!
Se discuta admiterea lui Piron la Academia Franceză. La
Chausscc luă cuvântul:
— Piron are merite, dar se spune că c şi autorul
faimoasei satire împotriva Academiei!
Fontcnelle, decanul Academici, vorbi şi el:
— Domnilor, dacă Piron a scris într-adevăr satira,
trebuie tras de urechi, pe dc altă parte, dacă n-a scris-o el,
nu arc nici un titlul ca să poată face parte din această nobilă
Academjc.
Voltaire îl întrebă pe Piron câţi ani are.
202
— Sunt sănătos, răspunse

Piron. Atunci Voltaire ¡1 întrebă dacă c bogat.
— Nu am nici o datorie la nimeni, răspunse Piron.
în scara primei reprezentaţii a unei tragedii de Piron,
care a fost fluierată, plictisit. Piron, ieşind din teatru, se
împiedică şi ar fi căzut dacă prietenii nu l-ar fi susţinui.
— Nu pe mine trebuia să mă susţineţi, ci tragedia
mea! -strigă el înfuriat.
Piron se îndrăgostise nebuneşte dc o femeie. Nu reuşea
deloc s-o uite.
— Singura soluţie - îi spuse un prieten - este să te
însori cu ea şi-ţi va trece toată obsesia asta.
Piron, bând^ un pahar de vin în plus, în vinerea mare,
se scuză astfel: - în ziua în care Divinitatea sucombă,
umanitatea are tot dreptul să se clatine!
Pirrus (319-272 î.Ch.) - rege al Epirului.
Pirrus făcea mari planuri de cucerire a Italiei faţă de
prietenul şi sfetnicul său, Cinea, care-l întrebă ce avantaje
ar avea din acest război.
— După Italia sper să cucerim Cartagina, Grecia,
Macedonia...
— Adică toată lumea? Şi după aceea?
— După aceea vom fi liniştiţi şi fericiţi, stând fără griji
de vorbă cu prietenii.
— Dacă aş fi eu Pirrus - îi spuse
sfetnicul - aş începe cu ceea ce tu îţi rezervi la urmă. *
202
Pirrus reuşise să-i învingă pe

romani la Heraclea, dar cu sacrificiul unui număr mare de
soldaţi, căzuţi pe câmpul de luptă. Mai mulţi ofiţeri au venit
la Pirrus să-l felicite în urma victoriei, dar Pirrus le-a
răspuns:
— încă o victorie ca asta şi suntem pierduţi!
La un banchet, câţiva tineri l-au vorbit de rău pe Pirrus.
Acesta i-a chemat imediat în faţa lui, cu intenţia de a-i
condamna aspru.
— E adevărat că aţi vorbit rău de mine? - i-a întrebat
Pirrus.
— Şi încă cum! Iar dacă eraţi lângă noi, poate vă şi
omoram dc ciudă!
Pirrus, năucit dc curajul sau de inconştienţa tinerilor,
râse şi-i iertă.
Pisistratos (600-527 î.Ch.) - filosof grec.
Pisistratos, tiranul Atenei, faţă de alţi tirani mai
moderni, era un om comsecade care avea totuşi un
caracter destul de tolerant. Un intrigant a venit la el să-i
ceară să pedepsească cu severitate pe un anume tânăr pe
care acesta îl surprinsese sărutând-o pe fiica lui Pisistratos.
La care „tiranul" îi răspunse:
— Dacă-i pedepsim pe cei ce se iubesc, ce să mai
facem atunci cu cei ce se urăsc?
Pitagora (582-500 î.Ch.) - filosof grec.
202
întrebat ce diferenţă există între

bărbat, femeie şi aur, Pitagora răspunse:
ANECDOTE DESPRE MARI PERSONALITĂŢI ^
— Aurul se probează cu
focul, femeia cu aurul, şi bărbatul cu femeia.
Platon (428-348 î.Ch.) - filosof grec.
Biografii lui Platon povestesc că în timp cc părinţii
acestuia îl lăsară, când era micuţ, pe muntele Himct, unde
ci aduceau sacrificii zeilor, la întoarcere l-au găsit pe copil
înconjurat de albine care-i lăsaseră miere pe buze, fără să-l
înţepe nici una. Era ca o prevestire a elocvenţei lui de mai
târziu.
Văzând pe un elev al lui jucând zaruri, Platon îl dojeni.
Ca o scuză, elevul îi spuse:
— Platon, dar eu joc pe sume foarte mici!
— Nu de bani e vorba dragul meu, ci de timpul irosit, -
îi explică Platon.
Un prieten îi spunea lui Platon:
— Nu toţi tinerii de acum te înţeleg. Adevărata ta
învăţătură o vor înţelege-o când vor fi vârstnici. Cuvintele
tale par că ar îngheţa într-o atmosferă geroasă şi că numai
după mult timp, odată cu vara, ar căpăta rezonanţă.
Platon s-a dus la Siracusa, cu intenţia dc a atenua
cruzimea tiranului Dionisos. Dar se reîntoarse în curând
dezamăgit, spunându-i unui prieten:
— Adulaţiile curtenilor au împiedicat filosofia mea de
a acţiona cu eficacitate asupra suveranului tiran. Adulaţiile
au făcut din el un monstru.
într-o zi, poetul Antimah

citea în public una din poeziile sale. La început lumea l-a
înconjurat, dar imediat s-a plictisit şi s-a îndepărtat.
Singurul care a rămas să asculte în continuare a fost Platon.
Şi Antimah citi cu tot sufletul poezia, iar la urmă exclamă:
— Un auditoriu întreg nu face cât sublima ta prezenţă,
Platon!
Care ar fi cel mai bun doctor? - îl întrebă cineva pe
Platon. Fără nici o ezitare, Platon îi răspunse:
— Cel care a suferit de toate bolile.
Pliniu cel Tânăr (Caius Plinius Caecilius) (62-l13) -scriitor
latin.
Pliniu era curajos. A avut curajul de a acuza in mod
public un funcţionar delapidator, protejat însă de teribilul
împărat Domiţian. Primi multe felicitări. Cu ingenuitate se
lăuda el însuşi lui Tacit, rugându-l să povestească acest fapt
în lucrarea li i
Storie, adăugând: „Am convingerea că aceste Storie scrjSc
1?J
vor fi nemuritoare, de aceea vreau să mă citezi şi n c mc
urmaşilor". |C minc
Domiţian alungase pe toţi filosofii din Roma, pT[n. şi pe
Artemidor, aruncându-l in neagră mizerie. Pliniu , Vi;,
scriitor, care era pretor pe atunci, strânse ceva bani şjjj .
lui Artemidor care nu mai contenea cu mulţumirjie j'"11^
scrisoare foarte impresioantă pe care i-o trimise jUj p .
Acesta îi răspunse simplu: „Nu

cred că merit ei0gjj. "!"' deoarece ceea ce am făcut eu,
am făcut doar ca să evit inf. •' pe care aş fi comis-o dacă
acţionam altfel decât . am acţionat'"
Pliniu cel Bătrân (Caius Plinius Secundus) (2^79)
naturalist, istoric şi literat latin. '
Pliniu îşi vedea de tot felul de treburi în timpuj . .
noaptea studia liniştit. Un prieten îi atrase atenţia că
SjJJ?
din orele preţioase de odihnă, dar Pliniu îi răspunse: P
— Te înşeli. Aşa trăiesc mai mult,
deoarece somnul
jumătate din viaţă. în schimb, eu fur din acest somn _St
multă viaţă. ^ mai
Plutarch (50-l25) - istoric şi moralist grec.
Plutarch a fost trimis împreună cu altcineva in
proconsulul roman din oraşul său. Pe drum, tovară§U| i •
trebuit să se oprească şi Plutarch şi-a împlinit singUr mj . "1
a Când a revenit în patrie, tatăl lui l-a sfătuit să nu Se j ™Cdj
ar fi împlinit singur acea solie, ci să se exprime ca şi - * fi
fost şi.celălat tovarăş de drum cu el.
— Aceasta - adăugă tatăl lui Plutarch - ar fi elegant din
partea ta şi ar sufoca invidia, unica pată care altereaz| ,
lona.
Plutarch era foarte legat de Cheronea, locul său nata,
D .
invitat la Roma şi la Atena, el

refuză, spunând: ' uc§!
— Cheronea este un loc neînsemnat, dar ar r, ■
si m *\ î
neînsemnat dacă l-aş părăsi şi eu. *
Edgar Allan Poe (1809-l849) - scriitor american.
Edgar Poe, fiind în casa unei prietene, doamna Shew îi
spuse: '
— Vreau să scriu o poezie şi totuşi nu mă simt . .
inspirat.
— Până una alta, uite hârtie şi creion!
— Dar dacă nu am ispirație? Şi mai bat şi clopotele!
Se auzeau, ce-i drept, bătând clopotele de la o biserică
apropiată.
— Ei bine, eu îţi scriu titlul: Clopotele.
Şi în glumă, prietena lui scrise: „Clopotele, clopotele de
argint..."
Şi poetul simţi nevoia să continue. Şi doamna Shew mai
scrise un vers şi apoi toate celelalte Edgar Poe, creând cea
mai populară din toate poeziile sale: Clopotele.
Raymond Poincaré (1860-l934) - om politic francez, pre-
şedinte al Republicii.
In 1885 când Poincaré se prezentă candidat la alegerile
politice, adversarii spuneau că e prea tânăr. El le răspunse
prompt:
— Foarte adevărat! Dar de

acest defect mă pot vindeca pe zi ce trece!
Când rostea câte un discurs, ţinea textul în mână, dar
niciodată nu-l privea. Un admirator ii spuse într-o zi:
— Deci, după ce vă scrieţi discursurile, le învăţaţi pe
dinafară, din moment ce niciodată nu vă uitaţi pe text!
— Dimpotrivă! - spuse Poincaré - exact pe dos, adică
îmi scriu discursul, după ce mi l-am întipărit bine în minte!
Poincaré era foarte matinal; de cum se iveau zorile, el
era la lucru. Ar fi dorit ca şi ceilalţi din jur să-l imite, dar nu
reuşea să-i convingă.
— Insişti inutil - îi spuse într-o zi Colrat - eu am mult
mai multe idei seara şi nu în zorii zilei!
— Dar ca să lucrezi aici la minister nu ai nevoie de idei
-ideile le am eu - îi răspunse Poincaré!
Antoine François Prévost (1697-l763) - scriitor francez.
Abatele Prévost, autorul faimosului roman Manon
Lescaut, îi propuse prinţului Conti să-l facă pe el capelanul
său.
— Mie nu-mi place să ascult slujba - îi răspunse Conti.
— Promit să nu le ţin - răspunse Prévost.
— Atunci înseamnă că vom trăi într-o sublimă
armonie.
Marcel Prévost (1862-l941) - romancier francez.
Un scriitor plicticos a fost aspru criticat în Revue de
France, al cărui director era Marcel Prévost, membru al
Academici Franceze. Jignit,

scriitorul nu i-a mai vorbit luni de zile lui Prévost.
întâlnindu-l într-o zi, într-un salon literar, îi spuse totuşi:
— Aţi observat, domnule director, că nu v-am mai
vorbit de luni de zile?
— Cum să nu! - răspunse Prévost - şi vă sunt profund
recunoscător...
Protagora din Abdera (486-411 î.Ch.) - sofist grec.
Protagora aprobase căsătoria fetei lui cu un om faţă dc
care el avea sentimente foarte ostile. Atunci prietenii,
fireşte, că l-au întrebat de ce a acceptat această alegere. La
care Protagora le-a răspuns:
— Am acceptat această căsătorie, considerând cel mai
bun sistem de a mă răzbuna pc el, deoarece fata mea c rea
şi încăpăţânată!
Marcel Proust (187l-l922) - scriitor francez.
într-o scară, Marcel Proust, autorul romanului
psihologic A la recherche du temps perdu (în căutarea
timpului pierdut), a fost invitat la Operă. După ce s-a
instalat în fundul lojei, a început să vorbească, ce-i drept, în
şoaptă, cu prietenul care-l invitase. La sfârşitul
spectacolului, prietenul îi spuse:
— Regret că nu ţi-a plăcut opera! Şi Proust:
— Dar nu-i adevărat. Am văzut şi am auzit tot!
Şi întocmai ca în cărţile sale, începe să desfăşoare un
prodigios, infinit, examen al scrii: opera, cântăreţii,
apreciind cele mai delicate

nuanţe ale interpretării lor. în afara actorilor, el îi vorbi
prietenului şi dc cei câţiva spectatori mai de vază. prieteni
comuni, şi aşa mai departe. în concluzie, nu-i scăpase nimic
neobsevat.
Morala: să nu avem încredere în psihologii... aparent...
distraţi.
Marcel Proust ii mărturisi într-o zi unui prieten:
— Nu ştii cc incântat sunt de elogiile pc care mi le-au
adus cei mai de încredere prieteni ai mei, Bergson şi Barrés.
Acelaşi prieten îl auzise pe Barrés spunând: „Proust?
Mda, scrie destul de bine tot felul de fleacuri despre
snobism".
Iar pc Bergson îl auzise spunând: „Marcel Proust? Aha,
tânărul care cutreieră saloanele, în goană după o masă
bună?"
Giacomo Puccini (1858-l924) - compozitor italian.
Ca student la Conservatorul din Milano, Giacomo
Puccini a trăit în mare mizerie. În anii de succes, de câte ori
îşi amintea de timpurile acelea, spunea că încă mai simte
parcă dureri în stomac din cauza tuturor orelor de masă pe
care le sărise.
— Totdeauna am fost zvelt, dar nici o gimnastică nu
m-a chinuit atât cât m-au chinuit „salturile" acelea. îmi
lăsau un „gol în suflet" - spunea Puccini - gândindu-se la
rezonanţa psihică a durerilor fizice.
Puccini a fost totdeauna

contrar publicităţii şi pasionaţilor de autografe. În America,
un admirator îi propuse 500 dolari pentru un autograf.
Puccini îl refuză. După câteva zile, plimbându-se cu fiul lui,
Tonio, vede într-o vitrină o barcă cu motor care-l încântă
nespus.
— Ce frumuseţe, Tonio! Mi-ar plăcea s-o avem!
— Dar de unde atâţia bani? - întrebă fiul lui Puccini.
— Vei vedea că va fi a noastră!
Puccini fuge la hotel, copiază valsul Musettei, îl
iscăleşte şi-l trimite pasionatului de autografe. Şi astfel cu
500 de dolari cumpără barca cu motor şi o expediază la
Torre del Lago.
Numirea ca senator îi făcu lui Puccini o imensă plăcere.

Dar timid cum era, acest om care subjuga mulţimea în sala
de spectacol, îl îngrijora mult formalitatea depunerii
jurământului. Dar a trecut şi peste acest moment şi în
glumă scriindu-i unui bun prieten la Torre del Lago, iscăli
„Giacomo Puccini, sunător al Regatului".
Aleksandr Sergheevici Puşkin (1799-l837) - poet rus.
Era modest şi prompt în a recunoaşte meritele altora. O
admiraţie deosebită avea pentru poetul polonez
Mickiewicz. Un prieten îi atrase atenţia într-o zi:
— Puşkin, tot lăudându-l întruna pe Mickiewicz, vei
reuşi să-i creezi lui o mai mare popularitate decât a ta!
— Dragul meu, pe bună

dreptate, din moment ce eu îl consider pe Mickiewcz un
poet mai mare decât mine.
Prietenii îl întrebau adesea pe Puşkin cum de nu are
plăcerea de a călători.
— Sunt atâtea locuri minunate de văzut! - spuneau ei.
— Şi dacă natura descrisă de mine ar fi mai puţin
frumoasă în realitate, n-aş rămâne un dezamăgit? replică
poetul.
— Dar sunt atâţia oameni de valoare pe care ar trebui
să-i cunoşti! insistă un al prieten.
— Din moment ce-l cunosc pe Mickiewcz, cel mai
mare om din lume, de alţii nu-mi pasă - răspunse Puşkin.
într-o seară, în fotoliu, la un teatru, PUskln . . < l ll
spectacol în care juca şi actriţa Assenkova, pc Carc c,
„ „ suferi. Cei de alături de el care nu mai conteneau eu
upluii I la scenă deschisă erau indignaţi dc indiferenţa
vecinului loi
— Pare un ignorant! spuseră despre Puşkin
— Nu sunt un ignorant domnilor, ci sunt'poetul Puşkin
V-aş da câte doua palme fiecăruia pentru insolenţa voastră,
dacă nu m-aş teme ca Assenkova le-ar crede aplauze.
Pyrrhon (365-276 î.Ch.) - filosof grec.
Pyrrhon, fondatorul scepticismului, susţinea că nu e nici
o diferenţă între viaţă şi moarte.
_ Atunci de ce nu mori
chiar acum? - Q întreba cincva care-l asculta.
— Tocmai pentru că nu e nici o diferenţă între viaţă si
moarte.
Anaxagoras căzuse într-un §anţ. Trecând pc acolo
Pyrrhon, nici nu sc gândi sa-i intinda o mână, ci
continuându-şi drumul, reflectă:
_ Maestrul meu sta bine în şanţ ca în oricare alt loc! Iar
Anaxagoras care-l auzise, sc simţi încântat că discipolul lui
era atât de pătruns de lecţiile sale.
_ Ştii - i se lăuda un scriilora§ lui Pyrrhon - ultima mea
carte se vinde ca pâinea calda...
— Sunt convins - răspunse Pyrrhon - Vrei s- spui la
kilogram...
Q
Edgar Quinet (1803-l875) - istoric şi scriitor francez.

Tânăr, Quinet publică traducerea unei opere de Herder,
cu 0 prefaţă foarte documentată şi foarte bine scrisă. O
prezentă lui Cousin. După cc o citi, exclamă:
— Iată începutul unui mare scriitor!
Era de faţă şi un alt tânăr care venise la Cousin cu o
lucrare asupra lui Giambattista Vico: tânărul era Michclet.
Şi astfel, cei doi scriitori deveniră prieteni.
Francois Rabelais (1494-l553) - scriitor francez.

Când Rabelais era student la Montpellier, era atât de
apreciat, încât i s-a încredinţat o misiune importantă de
transmis personal ministrului Duprat.
Ajungând în palatul lui Duprat, sub pretext că e ocupat,
ministrul il rugă pe secretar să afle ce dorea Rabelais. Dar
acesta îi vorbi în latină, încât secretarul nu pricepu nimic.
Duprat trimise un alt secretar, care vorbea greceşte,
Rabelais începu să vorbească în italiană, în germană, încât
secretarul îl înduplecă pe
Duprat să-l primească pe acest ciudat poliglot, ceea ce
urmărise şi Rabelais. Scena a amintit-o Rabelais în prima
întâlnire dintre Pantagruel şi Panurge.
Când era la Roma cu cardinalul Du Belley, a fost admis
în prezenţa papei. Cardinalul s-a repezit să-i sărute vârful
pantofilor papii. Rabelais, când a văzut gestul cardinalului,
a ieşit din cameră. Intrebându-l apoi cardinalul de ce a
părăsit camera unde era Sanctitatea Sa, Rabelais a răspuns:
— Eram stânjenit. Dacă dumneavoastră, stăpânul
meu, cardinalul du Belley, i-aţi sărutat pantoful, cc naiba
mai puteam săruta cu?
Rabelais, în pragul morţii fiind un destoinic medic, a
înţeles că nu mai era nimic de făcut. Totuşi, din
generozitate şi dragoste, colegii şi prietenii se învârteau în
jurul patului lui, frământându-se cu tot felul de idei.
Rabelais, ameţit de forfoteala bunilor săi prieteni, le spuse:
— Liniştiţi-vă şi resemnaţi-vă şi voi ca şi mine şi lăsaţi-
mă să mor de moarte naturală, dragii mei!
Se spune că ultimele cuvinte rostite de Rabelais pe
patul de moarte ar fi fost:
— Să cadă cortina, deoarece s-a sfârşit farsa! Acum mă
duc să aflu adevărul asupra unei mari îndoieli!
Jean Racine (1639-l699) - dramaturg francez.
Eficacitatea scriitorilor poate fi câteodată mai mare
decât a predicatorilor. Ludovic al XlV-lea, după ce a ascultat
Britannicus a lui Racine, n-a

mai vrut să danseze, adoptând părerea acestuia, conform
căreia maimuţăreala dansului ar dăuna unei demnităţi
regale.
O incultă îl întrebă într-o zi pe Racine de unde se
inspirase pentru Athalie.
— Din Vechiul Testament - răspunse Racine.
— Ce idee! - exclamă inculta - Să recurgeţi la cel vechi,
când există unul nou!
Coras şi Clero au scris împreună o Ifigenie cu pretenţia
de a suscita mai mare succes decât Ifigenia lui Racine. In
realitate a fost un fiasco total. Racine se exprimă faţă de
prietenii săi:
— Doi autori de îndată ce-au scris Ifigenia şi-au
disputat paternitatea operei, fiecare susţinând că el ar fi
scris-o, ca imediat după reprezentaţie, nici unul din cei doi
autori să nu mai susţină că ar fi vreunul din ei autorul
Ifîgeniei.
Racine era foarte violent în discuţii, chiar faţă de cei
mai buni prieteni. într-o zi, discuta aprins cu Boileau,
pierzându-se într-un ton deloc prietenesc, încât înţeleptul
Boileau îl întrerupse, spunându-i:
— Admit că ai dreptate, dar eu prefer să nu am, decât
să-mi afirm dreptatea faţă de un prieten cu atâta
vehemenţă!
Racine era foarte căutat în

saloanele nobililor. Câteodată stătea câte o săptămână la
Versailles. Dar nu-şi făcea iluzii că lumea bună îl căuta
pentru talentul său de scriitor. De aceea le spunea copiilor
lui:
— Să nu credeţi că lumea mă caută pentru versurile
melc. Corneille le face mai bune decât mine şi totuşi nu-l
caută nimeni. Adevărul este că în saloanele mondene pe
care le frecventez îi vorbesc fiecăruia ceea ce ştiu că îl
interezează şi niciodată nu le vorbesc de mine. Asta e cheia
de a te face plăcut în societate.
Raffaello Sanzio (1483-l520) - pictor italian.

Doi cardinali îl dojeanau cu asprime într-o zi pe
Raffaello de faptul că folosise culori prea vii pentru
apostolii Petru şi Pavel.
— Şi totuşi n-ar trebui să vă mire - replică Raffaello,
apostolii se înroşesc în Paradis de ruşine, când văd pe ce
mâini a încăput Biserica!
Raffaello n-a reuşit să fie prieten cu Michelangelo. într-

o zi Michelangelo, văzându-l pe Raffaello înconjurat de un
grup de elevi, exclamă:
— Ai un cortegiu în urma ta, aidoma unui căpitan de
oaste! Şi Raffaello îi răspunse foarte aspru:
— Iar tu eşti mereu singur ca un eremit!
Jean Philippe Rameau (1683-l764) - compozitor francez.

Rameau era organist la catedrala din Clermont şi dorea
să se stabilească la Paris, dar preoţii canonici nu admiteau
să-l lase să j)lece sub nici un motiv. Atunci Rameau născoci
un sistem. Intr-o seară, la o solemnitate, Rameau cântă
atât de disonant şi de strident, la orgă, de le ţiuiau urechile
tuturor. A fost o seară decisivă pentru el. Preoţii canonici
au fost convinşi că Rameau înnebunise brusc şi l-au dat
imediat afară.
O doamnă îl întrebă pe Rameau:
— Maestre, e greu să compui muzică?
— Deloc! Se ia un ac şi se găureşte o foaie de hârtie, la
inspiraţie.
Doamna îl luă în serios, găuri o foaie de hârtie şi i-o
întinse Iui Rameau.
Rameau făcu portativul, dădu găurilor valoare de note,
adăugă câte un bemol şi câte un diez şi scoase o melodie
care rămase celebră cu humele de Arie de dans sălbatic.
Rameau era în vizită la o domnişoară. Ea părea distrată
în conversaţie, mângâind continuu un căţeluş pe care-l
ţinea în braţe.
Plictisit, Rameau se ridică, luă căţeluşul din braţele
domnişoarei şi—I aruncă pe fereastră. îngrozită, ea strigă:
— Maestre, dar ce faceţi?
— Nimic. După mutră

părea un câine care latră fals. Şi asta nu suport!
Ion Heliade Rădulescu (1802-l872) - scriitor român.
Pe vremea când Heliade Rădulescu era profesor,
privind în clasă în timpul lecţiei, i se păru că elevii nu prea
erau atenţi.
— Poetul englez Milton a fost orb. Ca să le verifice
atenţia, profesorul se adresă elevilor. Tu din banca a treia,
ia spune-mi, te rog, ce defect avea Milton?
— Era poet... - îi răspunse plicitisit elevul.
—
Rembrandt (Harmenszoon van Ryn) (1606-l669) - pictor
şi gravor olandez.
Rembrandt, de acord cu soţia, ca să ridice puţin preţul
tablourilor sale, plecă de la Amsterdam pentru câteva zile,
lansând zvonul că murise. Ba chiar soţia lui purtă doliu în
tot timpul acela. Toţi amatorii de tablouri veneau din toate
colţurile Olandei ca să-i cumpere desenele, gravurile,
tablourile. Ofereau preţuri nebănuit de mari pentru epoca
aceea. La un moment dat apăru şi Rembrandt, dar
victimele farsei lui nu se supărară.
O altă şiretenie a lui Rembrandt se spune că ar fi fost

aceea de a fi depus de mai multe ori la licitaţie, unele din
gravurile sale, îmbrăcat apoi în aşa fel, încât să nu fie
recunoscut, lua parte la licitaţie, mărind preţul.
Cuiva care-i reproşa că sunt prea sumbre culorile

tablourilor sale, Rembrandt îi răspunse răutăcios:
— Eu sunt pictor şi nu zugrav!
José Ribera (Io Spagnoletto) (1588-l652) - pictor spa-
niol.
Mult timp Ribera studie în Italia. Trăia într-o neagră
mizerie, până când un cardinal îl luă sub protecţia lui Dar în
scurt timp îşi părăsi protectorul şi se stabili la Napoli. într-o
zi lăsă să se usuce afară tabloul lui, Martiriul Sfântului
Bartolomeu. Toată lumea se oprea să privească
încântătorul tablou. Comentariile frumuseţii extraordinare
a tabloului ajunseră până la vicerege, ducele d'Ossun, care-l
numi pictorul Curţii regale şi-i plăti pe tablou o sumă
fabuloasă.
Faimos şi foarte bogat, se spune că avea un caracter
odios Ribera. Când doi călugări i-au arătat un tablou frumos
pictat de Massimo Stanzioni el i-a sfătuit să-l şteargă cu o
anume soluţie pe care le-a procurat-o chiar Ribera ca să
dea luminozitate tabloului. în realitate, cu soluţia aceea s-a
şters întreaga pictură.
Richard Louis Maurice (1832-l888) - avocat şi politician
francez.
Marele avocat Richard spunea:
— Avocaţii sunt ca lamele unei foarfeci care nu se taie
niciodată între ele, dar vai de ce se nimereşte în mijlocul
lor.
Avocatul Richard apăra pe un învinuit de hoţie. El îl
întrebă pe acuzator:
— Sunteţi convins că acesta este omul care v-a furai?
— Absolut convins. Printre altele, priviţi această
baiisi.i a mea. Una identică a fost găsită în casa acuzatului.
Richard îi răspunse:
— Nu este un argument, şi batista mea e la fel cu a
dumitalc!
— E posibil - răspunse acuzatorul - de altfel, îmi lipsesc
mai multe batiste.
Un prieten al avocatului Richard i se plângea că-i
împrumutase unui individ cincizeci de franci şi că dc mult
trecuse termenul dc când trebuia să i-i înapoieze, dar
datornicul nici nu visa să-şi achite datoria.
— De ce nu-l dai în judecată? - îi sugeră avocatul.
— Nu am nici o dovadă... nici o chitanţă.
— Fă ce-ţi spun eu - reluă Richard - scrie-i să-ţi trimită
urgent cei 100 de franci împrumutaţi...
— Cincizeci i-am dat, nu o sută!
— Ştiu bine, tocmai dc aceea, el îţi va răspunde în scris
că nu-ţi datorează decât cincizeci dc franci şi astfel vei
obţine dovada de care ai nevoie.
Unui prieten care l-a întrebat ce părere are despre
feminism, Richard i-a răspuns:
— Nu sunt pentru
emanciparea totală a femeii. Simt ceea ce a simţit
Napoleon, când a fost întrebat ce părere are despre rasa
neagră. „De ce nu vreţi emanciparea negrilor?". „Fiindcă eu
sunt alb" a răspuns Napoleon. Vă răspund şi eu de ce:
Fiindcă sunt însurat!
Richelieu (Armând Jean Du Plessis) (1585-l642) - om dc
stat, cardinal al Franţei din 1622.
La 17 aprilie 1607 Richelieu se duce la Roma ca să fie
consacrat episcop. Papa îl întreabă:
— Ai vârsta cuvenită noii funcţii?
— Da - răspunse Richelieu.
După ceremonial, Richelieu îi cere papei să-l absolve de
o minciună pe care o spusese cu puţin timp înainte, când
susţinuse că avea vârsta cuvenită.
— Sanctitate, nu am vârsta cerută de această funcţie,
dar acum totul e făcut.
Papa îl privi adânc şi apoi adresându-se suitei sale,
spuse:
— Acest tânăr ambiţios şi viclean va ajunge departe!
Ducele d'Epernon, în timp ce ieşea de la Saint Germain
îl întâlni pe scări pe cardinalul Richelieu, a cărui putere se
afirma din ce în ce mai mult. Richelieu îl întrebă pe duce a
cărui putere era în declin:
— Duce d'Epernon, aveţi vreo veste?
— Da! - îi răspunse
ducele - Voi urcaţi, în timp ce eu cobor.
Un gentilom care nu servise nici sub Henric al IV-lea nici
sub Ludovic al XlII-lea, îi cerea lui Richelieu să-i confere
ordinul Spirito Santo (Sfântul Duh).
— Mă surprinde, domnule, că neservind nici pe Tatăl
nici pe Fiul, acum vă gândiţi nici mai mult nici mai puţin
decât la Sfântul Duh!
Richelieu când auzea că se vorbeşte foarte rău de
cineva, spunea:
— Insist să cunosc această persoană. Din moment ce o
vorbiţi cu atâta îndârjire, de rău, sunt convins că are merite
de scamă.
Fiindcă tânărul duce De Guise voia să renunţe la
beneficiile eclesiastice pentru a se căsători cu principesa de
Gonzaga, de care era îndrăgostit la culme, Richelieu îi
atrase atenţia asupra enormei greşeli pe care o comitea:
— Câţi bărbaţi în locul Vostru nu ar renunţa la patru
sute de mii de femei pentru o rentă de patru sute de mii de
lire, şi Voi nu renunţaţi la o singură femeie!
Richelieu, când voia să sc destindă după o zi istovitoare,
făcea gimnastică. într-o zi, Antoine de Gramont, intrând în
studioul unde lucra de obicei, îl surprinse sărind în cămaşă.
Cardinalul Richelieu părea extrem de furios şi stânjenit că
fusese surprins în salturile acelea care distonau oarecum cu
gradul lui de ministru-cardinal. Gramont, prompt, simţind
reacţia cardinalului, îşi scoase

imediat haina şi-i spuse lui Richelieu:
— Pun rămăşag că şi eu fac salturile astea la fel de
bine ca şi Eminenţa Voastră!
Prezenţa de spirit a lui Gramont a creat imediat o
atmosferă de dezinvoltură, reuşind să-şi câşige simpatia
dificilului Richelieu.
Cardinalul Richelieu impuse judecătorilor condamnarea
mareşalului de Marillac. După ce a obţinut-o, a reflectat cu
voce tare:
— Dumnezeu crede că acordă judecătorilor sclipiri de
inteligenţă negate altora! - sintetizând toată perfida ironie
de care era capabil.
Când a murit cardinalul Richelieu, căpitanul dc gardă a
spus:
— Dacă Richelieu s-ar afla acum în Paradis, ar însemna
că pc drum i-a făcut de petrecanie Diavolului!
După moartea cardinalului Richelieu, urât de mulţi
oameni din cauza lipsei lui de scrupule, în setea nepotolită
pe care a avut-o de putere, circula prin tot Parisul acest
epitaf batjocoritor: „Zace aici un faimos cardinal care a
făcut mai mult rău decât bine. Şi dacă binele l-a făcut rău,
răul l-a făcut bine."
Auguste Rodin (1840-l917) - sculptor francez.
Anatole France spunea despre Rodin: muşchii statuilor
lui Rodin par saci cu nuci.
Iar Rodin, făcând aluzie la

un stil fără substanţă, spunea despre Anatole France:
— Mare scriitor, France, păcat că de câte ori prepară
sosul, uită să pună şi iepurele înăuntru.
Auguste Rodin terminase o serie de Figuri: nouă femei
în diverse poziţii.
— Ce nume le veţi da? întrebă un critic.
— Încă nu m-am hotărât - răspunse Rodin.
— Vă sugerez eu: Cele nouă Muze
După câtva timp un amator îi cumpără două din cele
nouă figurine. Cerându-i o sugestie criticului, acesta îi spuse
imediat lui Rodin:
— Maestre! Numiţi-le: Cele şapte păcate.
Mai trece câtva timp şi Rodin vinde unui american alte
două figuri.
— Maestre, dacă au rămas cinci, numiţi-le: Cele cinci
simţuri. Un alt amator cumpără altă figurină.
Maestrul le numeşte: Cele patru anotimpuri Rodin
vinde din nou o figurină. Rămân: Cele trei Graţii.
Vânzând alte două, Rodin rămâne cu o singură figurină.
Scrise imediat sub ea Solitudine.
Giuseppe Roncati - medic italian de la sfârşitul secolului
al XlX-lea.
Giuseppe Roncati, ilustrul medic, directorul spitalului
de boli mintale din Bologna, după vizita făcută pe la
paturile „nebunilor săi", înainte de a ieşi pe poarta
spitalului le spunea studenţilor

săi care—l înconjurau şi-l conduceau totdeauna până la
ieşirea din spital:
— Dragii mei, după acest „mic balamuc" să nc
avântăm în cel mare!
O pacientă îl opreşte pe stradă pe renumitul medic
Roncati şi arătându-i o sticluţă, îl întreabă:
— Domnule doctor, nu v-am găsit pe dumneavoastră
şi farmacistul mi-a prescris doctoria asta. O fi bună?
— Cât ai plătit-o? - întrebă Roncati privind eticheta de
pe sticluţă.
— Foarte scump - răspunse pacienta.

— Oricum, face foarte bine... farmacistului.
Franklin Delano Roosevelt (1882-l945) -preşedinte al
Statelor Unite.
Călătorind cu trenul, Roosevelt discuta politică cu un alt
călător. Cum în discuţie el nu-şi ascundea ideile lui
socialiste, vecinul său îl acuză de incoerenţă:
— Când cineva are asemenea idei, ar trebui să
călătorească în clasa a treia nu într-a întâi.
— Greşit gândit - răspunse Roosevelt. - Eu aş vrea ca
cel mai umil muncitor şi cel mai umil ţăran să aibă
posibilitatea de a călători cu clasa întâi.
La patruzeci de ani a avut un atac de paralizie infantilă,
maladie epidemică, într-o anumită perioadă în Statele
Unite, care a făcut destule

victime. Optimist, Roosevelt spuse în faţa medicilor
pesimişti:
— Ar fi absurd ca un adult să se lase înfrânt de o
maladie infantilă!
Franklin Delano Roosevelt, care a echilibrat economia
americană, era socotit incoerent, deoarece ieşea seara la
teatru sau la restaurant cu bogătaşii pe care apoi îi despuia
cu impozite foarte grele. Dar Roosevelt ii răspunse unuia
dintre aceşti prieteni care-l considerau incoerent:
— Greşiţi! Eu nu am nimic împotriva bogătaşilor!
Dimpotrivă, ca să le creez mai puţine griji ii mai
descongestionez!
Roosevelt citea zilnic douăsprezece ziare, din care nouă
erau ale opoziţiei.
— Am de învăţat multe - spunea el - şi chiar dacă aş
putea să le interzic, nu aş face-o, pentru că nu aş mai putea
afla ceea ce mi-e foarte util să ştiu! Cu cât mă atacă mai
mult, cu aiât îmi fac mai bine.
Un prieten îi spuse lui Roosevelt:
— Când aştepţi să fie votată de Parlament o lege, ştiu
că porţi lupte înverşunate. Ce părere ai de dictatorii care
reuşesc s-o impună prin însăşi voinţa lor, fără nici un efort?
Nu-i in vid iezi?
— Absolut deloc! Să nu ai o opoziţie? Ar însemna o
plictiseală infinită şi nici un fel de satisfacţie.
Theodor R(x)sevelt (1868-

l919) - preşedinte al Statelor Unite ale Americii.
La funeraliile regelui Eduard al VII-lea, împăratul
Wilhelm al II-lca al Germaniei stătea lângă Roosevelt,
preşedintele Statelor Unite. Kaiserul, cu obişnuitul său ton
de superioritate, îi spuse preşedintelui Roosevelt:
— După ceremonie vino la mine. Te aştept la ora
nouă. Am numai patruzeci şi cinci de minute la dispoziţie.
Roosevelt, vrând să-i servească o lecţie de politeţe, îi
răspunse:
— Voi fi punctual la nouă fix, deoarece nu vă pot
acorda decât douăzeci de minute.
Gioacchino Rossini (1792-l868) - compozitor italian.
Rossini era un copil foarte vioi, mai degrabă un ştrengar
decât un elev silitor. Odată, după mai multe prostii, mama
lui l-a trimis la un fierar, să ajute la stârnirea focului,
manevrând foalele.
Mai târziu, Rossini povestea prietenilor:
— Şi totuşi am avut de câştigat din pedeapsa aceea: să
manevrezi bine foalele e un bun exerciţiu pentru a învăţa
ritmul.
Pentru a scrie muzica la Bărbierul din Sevilla, Rossini a
muncii foarte mult. Cu puţin timp înainte de premieră, a
observat că lipseau două arii: serenada lui Almaviva: Eu
sunt Lindoro şi aria lui Don Bartolo: Lipseşte o foaie şi
bănuiesc... Epuizat, nu mai era în stare să scrie un rând.
Tenorul García, interpretul lui

Almaviva scrise aria lui Lindoro, iar maestrul Romani, bun
prieten al lui Rossini, scrise aria lui Don Bartolo.
După cum se ştie, Bărbierul la prima reprezentaţie a
fost fluierat, iar de la a doua şi până azi, aplaudat frenetic.
Rossini la a doua reprezentaţie a trebuit să stea mult timp
la balconul casei sale că să-i salute pe entuziaştii care nu
mai conteneau cu aplauzele, venind emoţionaţi de la
spectacolul cu Bărbierul.
— Ce deprimant e pentru o cântăreaţă să-şi dea
seama că a pierdut vocea! - îi spunea o cântăreaţă mai
vârstnică într-o zi lui Gioacchino Rossini.
— E mult mai deprimant dacă nu-şi dă scama - draga
mea - îi răspunse Rossini.
Principele Carafa, autor a şaptesprezece opere teatrale,
era mereu contracarat de succesul continuu al operelor lui
Rossini. Nu fără o oarecare invidie, spuse:
— Ce norocos e Rossini! Fără talent şi ce succese
nemaipomenite obţine!
Rossini, care auzise ce spunea Carafa despre el, îi dădu
replica cuvenită:
— Ce ghinionist e Carafa! E plin de talent şi nu are o
dată un succes!
Adesea se întâmpla ca Rossini să se inspire din operele
precedente şi să ia câte un motiv muzical vechi ca să-l
insereze într-o operă nouă.
La premiera operei
Othello, după marşul funebru care o acompania pe
nefericita Desdemona la mormânt, un prieten îndrăzni să-i
spună lui Rossini:
— Dar e motivul din La calunnia (Calomnia) din
Bărbieru/l
— Şi ce vezi rău în asta? - întrebă Rossini - Desdemona
oare n-a murit calomniată?
Napoleon al III—lea fiind la operă într-o seară şi aflând
că in sală era şi Rossini, îl invită în loja lui. Maestrul, intrând
în lojă, se scuză că nu era îmbrăcat ceremonios. Napoleon,
intinzându-i mâna şi invitându-l să se aşeze lângă el, îl
întrerupse:
— Intre suverani nu există formalisme. Onorat să vă
strâng mâna.
Rossini era la un moment dat directorul Teatrului
Feydeau, din Paris. Auzise că la Toulon un condamnat la
muncă silnică avea o voce de aur. Se duse imediat la
închisoarea din Toulon, îl ascultă, rămase entuziasmat şi
reuşi să-i obţină graţierea. Stânjenit, ocnaşul ii spuse:
— Cum să îndrăznesc eu să cânt alături dc gentilomi,
eu care port stigmatul infamiei pe umăr?
Făcea aluzie la cele două litere T. F. adică Travaux
Forces (muncă silnică).
— Nu te îngrijora de asta. Pentru mine cele două litere
vor însemna Teatrul Feydeau, adică exact T. F. Şi dacă ţii, îi
voi marca şi pe ceilalţi artişti

cu aceste două litere.
Rossini stătea tolănit pe pat şi discuta cu câţiva
prieteni. Apare şi Totola, libretistul lui cu versurile
faimoasei rugăciuni a lui Moise. Ca să prevină vreo ironie a
maestrului, Totola ii spuse:
— Nu ştiu dacă vă e pe plac, mi-a luat doar o oră!
— O oră e mult, să vezi că—ţi fac muzica pe aceste
versuri într-un sfert dc oră - îi răspunse Rossini.
Şi în mijlocul zgomotului pe care-l făceau prietenii,
continuând nestingheriţi să discute, Rossini compuse într-
adevăr muzica celebrei rugăciuni a lui Moise.
Sc repeta Tancredi. Cântăreaţa Malanotti, cu o voce
splendidă şi cu un caracter capricios ca mai toate
cântăreţele, îi refuză maestrului Rossini cavatina, cerându-i
alta mai melodioasă.
— Să le ia dracu pe toate cântăreţele! - strigă Rossini
şi veni furios acasă.
Acasă, valetul ¡1 întrebă dacă să pună orezul la fiert,
ştiind că maestrul îl dorea fiert doar cinci minute. Rossini îi
spuse: „da".
Se aşeză apoi la pian şi-i modifică aria sopranei, după
voia ei, terminând-o exact in clipa în care i se aducea orezul
la masă.
Aria se numeşte Di tanti palpiţi (Atâtea suspine), dar se
mai numea şi „aria orezului", dată fiind conjunctura în care
a luat naştere.
La moartea lui Meyerbeer, nepotul lui a scris un marş
funebru pentru funerariilc unchiului, trimiţând o copie şi lui
Rossini. Cerând părerea maestrului, Rossini i-a răspuns:
— Merge, dar fără îndoială că dacă mureai dumneata
şi marşul il scria Meyerbeer, ar fi fost mult mai reuşit!
Era de mult anunţată opera Wilhelm Tell dar incă nu
apărea nici un afiş. Criticul Maurice a scris într-o revistă de
teatru: „în America a fost plantat un abanos, care va
produce lemnul necesar construirii unui pian, la care
Gioacchino Rossini va compune opera Wilhelm Tell."
In cinci luni, între o partidă de pescuit şi alta, înconjurat
de prieteni, Rossini compuse Wilhelm Tell.
Când Donizetti auzi pentru prima dată Wilhelm Tell,
exclamă:
ANECDOTE; DESPRE MARI PERSONALITĂŢI231
— Primul aci şi al treilea le-a scris magnificul Rossini,
al doilea insă l-a creat Dumnezeu!
Regele Portugaliei execută o piesă la violoncel în faţa

maestrului Rossini. Natural că la sfârşit îi ceru părerea
maestrului.
— Cum vi s-a părut maestre? - întrebă regele.
— Pentru un rege nu-i rea execuţia, de altfel un rege
nici nu trebuie să dea cont nimănui de ceea ce face...
în 1864 Rothschild ii trimise lui Rossini o ladă cu cei mai

frumoşi struguri din via sa. Dar maestrul îi scrise:
„Vă mulţumesc, strugurii sunt minunaţi, dar vinul in
pilule nu e o mare delectare pentru mine".
Înţelegând aluzia, Rothschild îi mai trimise şi un butoiaş
cu vin excelent.
Vinccnz.o Monti se întreţinu într-o conversaţie toarte
interesantă despre literatură cu Rossini in casa Pennalver,
dar fără să ştie cine era. Când află că era compozitorul
Rossini, îl îmbrăţişa exclamând:
— Sunt fericit că soarta muzeii italiene e încredinţată
unui talent de o rară calitate!
Jean-Jacques Rousseau (1712-l778) - scriitor şi filosof
francez.
în timp ce toţi literaţii mari ai vremii, ca Montesquicu şi
alţii, acceptau protecţia şi pensiile doamnei de Pompadour,
Rousseau se arăta atât de demn, incât refuza orice ajutor.
Şi totuşi, doamna de Pompadour găsi un sistem: ii făcea
rost pe ascuns de multe note dc copiat ca să-i poată realiza
un câştig onest. Dar într-o bună /i Rousseau a aliat şi n-a
mai primit.
Doamna de Pompadour insistă pe lângă Rousseau să
scoată din Emile 0 frază care o jignea profund: „Femeia unui
cărbunar c mult mai demnă decât favorita unui rege". Dar
n-a fost chip: Rousseau a refuzai categoric.
Giuseppe Rovani (1818-

l874) - scriitor italian.
Faimosul romancier se îndrăgosteşte la un moment dat
cu disperare de o exbalerină, marchiza Sai-Villani. Când şi
când capricioasa creatură se indura să-i accepte vizita. Dar
de cele mai multe ori pretexta câte ceva ca să-l amâne. Şi
Rovani spera, sub balconul ei. să o vadă apărând măcar
pentru o clipă.
Cum venea mereu cu aceeaşi trăsură şi acelaşi vizitiu,
aceasta îndrăzni intr-o zi să spună cu glas tare ceea ce de
mult gândea:
— Maestre Rovani, că eu duc o viaţă mizerabilă e
firesc; sunt un biet vizitiu, dar nu mi se pare firesc să văd că
şi dumneavoastră, care sunteţi cineva, n-o duceţi prea
strălucit!
Un prieten i-a atras atenţia lui Rovani că greşeşte,

acceptând să trăiască lângă o femeie care nu-l iubeşte. Dar
Rovani i-a răspuns cu seninătate:
— Greşeşti, ea e dc plâns pentru că trăieşte lângă un
om pe care nu-l iubeşte, pe când eu sunt încântat să am
mereu înaintea ochilor pc femeia care mi-e dragă!
în timpul unei serate, într-un cerc strict de prieteni,
Rovani. când au ajuns la cafea şi coniac, s-a exprimat astfel,
în legătura cu efectele amorului:
— De ce femeile
îndrăgostite devin şi mai strălucitoare, daca nu chiar
scânteietoarc, pe când noi, bărbaţii, căpătăm o marcata
tendinţă de a deveni brusc imbecili!?
Peter Paul Rubens (1577-l640) - pictor flamand.
Ducele dc Mantova, intrând în atelierul lui Rubens, îi
vorbi în latină, crezând că Rubens nu-l va înţelege. Dar
Rubens îi răspunse într-o latină atât dc pură şi rafinată,
încât ducele de Mantova, extaziat dc Rubens. îi încredinţa o
misiune diplomatica la Filip al III-lea al Spaniei.
Odată, la o recepţie de la Curte, un gentilom întrebă pe
vecinul său:
— Cine e domnul acela care pare foarte respectat de
toţi?
— Cum, nu-l cunoaşteţi? E Peter Rubens, pictorul.
— Ah, înţeleg, trebuie să fie un marc diplomat care-şi
petrece timpul liber pictând.
— Exact invers. E un mare pictor care se distrează în
timpul liber făcând pc ambasadorul.
Un personaj foarte influent îl rugă pe Rubens să I ia ca
ajutor in atelierul lui pc un tânăr pictor talentat. îi spuse:
— Maestre, te va ajuta la fonduri, la ceruri etc.
— Dacă tânărul recomandat de dumneavoastră ştie să
Iaca bine un fond şi mai ales un cer, ¡1 iau ca maestru şi nu
ca ele> De ani de zile mă străduiesc să fac un cer şi nu
reuşişi' u răspunse marele Rubens.
Abraham Jeanssens,
invidios pe faima lui Rubens, \\ prOVCM 1 la o întrecere de
pictură. Dar Rubens ii răspunse laic
—......................................Când vei ajunge la sublimul
picturii mele. iţi |...............
provocarea!
232
ANECDOTE DESPRE MARI

PERSONALITĂŢI
Anton Grigorievici Rubinstein (1829-l894) - pianist,

compozitor şi dirijor rus.
Rubinstein, fiind de origine ebraică, trecuse la
creştinism. De aceea glumea cu prietenii lui, spunându-le:
— Pentru evrei sunt creştin, pentru creştini sunt
evreu. Pentru nemţi sunt un rus, pentru ruşi, auzind
numele, sunt un neamţ. Pentru modernişti sunt un clasicist
plicticos, pentru clasicişti sunt un muzician al viitorului.
O doamnă, pricepută în muzică, îl întrebă totuşi pe
Rubinstein:
— Maestre, dat fiind că aţi ajuns la abilitatea tehnică
extraordinară la care sunteţi azi, mai aveţi încă nevoie de
studiu?
Rubinstein îi răspunse:
— Dacă nu aş studia o zi, mi-aş da imediat seama,
dacă nu aş studia două zile, v-aţi da voi seama, dacă nu aş
studia trei zile la rând, şi-ar da seama publicul.
S
Saadi (Saidi) (1213-l292) - poet şi filosof persan.

Saadi avea un prieten căruia i s-a conferit un titlu foarte
mare. Toţi prietenii s-au dus să-l felicite, afară de Saadi care
a spus:
— Mulţimea aleargă azi la el, eu mă voi duce când va
fi singur, adică după ce nu va mai avea acest titlu
impresionant.
Saadi bătu într-o zi la uşa unui mare bogătaş, cerându-i
un mic împrumut. Bogătaşul, fiind un om de factură
josnică, îl întrebă pe filosof:
— Cum îţi explici că înţeleptul bate la uşa bogătaşului
şi niciodată un bogătaş nu va bate la uşa înţeleptului?
— Cât se poate de simplu: înţeleptul cunoaşte
binefacerile bogăţiei, în timp ce bogătaşul nu cunoaşte
binefacerile înţelepciunii.
Mihail Sadoveanu (1880-l961) - scriitor român.
Odată, după ce Sadoveanu împreună cu alţi scriitori l-
au comemorat pe George Coşbuc, în provincie, unul din cei
mai înstăriţi oameni de acolo i-a invitat pe toţi la masă.
Deşi obosiţi, au acceptat cu toţii invitaţia.
Pe masă străluceau numai cristale şi argintărie, încât
toţi se aşteptau la un ospăţ nemaipomenit. Dar apare
jupâneasa cu o tavă imensă de argint pe care era un singur
şalău, cam firav, pentru câţi oaspeţi erau în jurul mesei.
Sadoveanu, cântărind bine

invitaţia gazdei, care era mai mult snobism decât
generozitate, nu se sfii să fie ironic, şi exclamă:
— Ia priviţi ce graţios şi delicat şalău! Bietul de el,
daca n-ar tăcea „ca un peşte", precis ar spune: „Ce de lume
s-a deranjat, doar pentru mine!"
Un romancier foarte prolific se apăra in faţa lui
Sadoveanu de acuzaţia unor critici că pentru el ar lucra
negri și că
234
235
250 ANECDOTE
ANECDOTE DESPRE DESPRE
MARI MARI PERSONALITĂŢI
PERSONALITĂŢI
251
respectivul romancier, după o lectură superficială, nu

şi-ar pune decât numele pe romanele scrise de alţii.
— Maestre Sadoveanu, cine şi-ar permite în vremurile
astea să-şi plătească „negri"?! Azi, un biet romancier e
obligat să-şi scrie singur romanele!
— Eu unul sunt convins că, cel puţin pe ultimele, le-ai
scris dumneata, sunt convins...
Cineva îl întrebă pe Mihai Sadoveanu:
— De ce oare atâta lume are obiceiul de a împrumuta
cărţi şi de a nu le mai restitui?
Sadoveanu ii răspunse:
— Asta se întâmplă deoarece majoritatea oamenilor
preferă să reţină cărţile, decât conţinutul lor. Le vine
pesemne mult mai uşor...
Camille Saint-Saens (1835-l921) - pianist şi compozitor
francez.
O „fată talentată" cântă la pian in faţa lui Sains-Saens.
După execuţia piesei, maestrul a fost întrebat ce părere are
despre pianistă.
— Se vede - spuse el - că această fată a avut o
educaţie religioasă. Cântă într-un mod absolut evanghelic.
Nu ştie dreapta ce face stânga.
Saint-Saens ţinea in casă un căţeluş. Proprictăreasa îi
scrise un bilet impertinent: „Casa mea nu e grădină
zoologică"!
înainte de a se muta, ii răspunse: „Eu plec, dar
mutându-tc dumneata în locul meu, va putea deveni uşor
«grădină zoologică!»"
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
Un tânăr compozitor, total lipsit dc talent, se prezentă
la maestrul Saint-Saens cu o lucrare de a sa care nu era
altceva decât o palidă şi nereuşită imitaţie a celebrei
Lebede a lui Saint-Saens. După ce execută bucata, tânărul
compozitor îi spune maestrului:
— Cred că mi-aţi apreciat inspiraţia. Mai rămâne să-i
găsim
un titlu adecvat.
— Dat fiind că aduce pe departe cu Lebăda, numeşte-
o Găsea şi cred că e cel mai potrivit titlu.
Charles Augustin de Sainte-Beuve (1804-l869) - critic
francez.
Ca să înţelegem seriozitatea cu care Sainte-Beuve făcea
critică, trebuie să amintim că el şi-a dat demisia ca membru
al
Comisiei pentru Dicţionarul Academici, renunţând la o
indemnizaţie de 1200 franci, pentru a putea scrie
nestingherit un articol despre Littré. Un prieten de al lui
observă în acest sens:
— Da, trebuie să recunoaştem că Saintc-Beuvc arc o
reală pasiune dezinteresată, în ciuda tuturor ranchiunilor
lui dc critic.
Cineva îi vorbea lui Sainte-Beuve de „vârsta matură",
de „om matur", dar Sainte-Beuve exclamă:
— Matur? Cc matur! Ne mai înţepenim într-o parte,
mai putrezim în alta, dar din păcate nu devenim niciodată
maturi.
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
La o masă, la un prieten comun, după ce se discutase
de artă şi de literatură, la urmă se ajunsese la subiectul
Dumnezeu, mormânt, dincolo dc mormânt, nemurirea
sufletului şi aşa mai departe.
— De ce la desert - întrebă unul din fraţii Goncourt -
după cc discutăm plăcut de artă şi de literatură, ajungem să
discutăm dc nemurirea sufletului?
— Fireşte - răspunse Sainte-Beuve - după mai multe
pahare de vin, nu mai ştim cc spunem!
Vorbind despre Octave Feuillet - răsfăţatul împărătesei
Eugenia şi ca atare invitat mereu la curtea lui Napoleon,
Sainte-Beuve se exprimă astfel:
— Feuillet este romanul unui tânăr sărac care a
moştenit o fabrică dc bomboane.
Cineva adăugă cu maliţiozitate:
— Şi devenind furnizorul curţii regale, ia medalia de
aur la toate expoziţiile!
George Sand (Aurore Dtipin) (1804-l876) - romancieră
franceză.
Celebra scriitoare George Sand a lăsat o Histoire de ma
vie (Povestea vieţii melc) în zece volume, unde povesteşte
în amănunt toate aventurile galante ale părinţilor ci, şi
nimic despre ea. Pe bună dreptate era ironizată de atâţia
care spuneau:
— Cartea trebuia să se intituleze mai corect: povestea
v/c/// mele... mai înainte de a mă naşte".
George Sand a fost invitată să ia parte la o serată de
binefacere şi să vândă cât de scump autograful ei. La un
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
moment dat, în faţa mesei la care stătea George Sand, se
opri bancherul Rothschild şi o întrebă:
— Dumneavoastră, ce vindeţi?
— Doar autograful meu, răspunse cu modestie
scriitoarea. Atunci Rothschild ii întinse o foaie de hârtie pc
care Gcorge
Sand scrise: ..Primesc de la baronul James Rothschild o
mie de franci". Gcorge Sand.
Când banc herul citi cele scrise, pentru un moment
tresări, dar după ace a, zâmbind, achită întreaga sumă.
Un predicator o întreabă pe Gcorge Sand cum i s-a
părut ultima predică din postul Paştelui.
— La drept vorbind - răspunse scriitoarea - aţi făcut
mai bine anul trecut.
— Dar anul trecut n-am făcut nici o predică.
— Tocmai!
Frosa Saranday (1840-l904) - actriţă româncă.
Actriţa româncă de comedie a veacului trecut, din
trupa lui Millo, jucase ani în şir, cu marc succes, roluri de
cochetă, de subretă etc. Dar cum anii trec, odată i s-a dat şi
ci rolul unei femei în vârstă.
Răutăcioasă, o colegă tânără, cu un oftat teatral, îi
spuse:
— Ce să faci, draga mea, nu poţi rămâne o veşnicie
ceea
ce ai fost cândva...
— Te înşeli, draga mea - îi răspunse prompt colega
Sarandy - poţi fi o nulitate la începutul carierii şi nulitate să
rămâi tot restul vieţii!
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
Victorien Sardou (183l-l908) - dramaturg francez.
în anii foarte grei ai lui Sardou, singurul său protector
era un cizmar. Nu numai că-i făcea pantofi pe datorie, dar il
şi găzduia. îi spunea deseori cizmarul:
— Eu vă voi face toată viaţa pantofi, iar
dumneavoastră veţi avea cândva destui bani ca să mi-i
plătiţi.
Mulţi ani după aceea, când cizmarul ii făcu o vizită
celebrului Victorien Sardou, îi spuse:
— V-am prezis eu că veţi ajunge departe... cu pantofii
mei?!
Original a fost felul de a se căsători al lui Sardou. îl

însoţea intr-o zi pe un prieten de al lui care se ducea în casa
lui Soulie\ în legătură cu unele inciziuni făcute de el. Sardou
îl aşteptă în stradă, convins că va reveni imediat. Dar Soulitf
il reţinu la masă.
— Nu pot accepta invitaţia, deoarece mă aşteaptă jos
un bun prieten.
— Invită-l şi pc el - îi sugeră Soulié
Sardou veni şi el în casa Soulié, se îndrăgosti imediat de
fiica acestuia şi în câteva săptămâni se însura cu ea.
Sardou conducea repetiţiile piesei Madame Sans-Gêne.
Avea pretenţia ca toţi actorii să-şi scrie clar şi cu litere de o
şchioapă textul, spunând el că astfel îl vor reţine mai uşor.
Un bun actor stătea deoparte. Sardou îl întrebă imediat:
— Unde ţi-ai scris rolul?
Actorul jignit că avea un rol infim in piesă se răzbună şi
el cum crezu.
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
— Uite rolul meu! - şi-i arătă lui Sardou un timbru
poştal întors pe dos.
Un maliţios, scriind biografia lui Sardou, începu astfel:
„Victorien Sardou a venit pe lume în 7 septembrie 1831, la
Paris, şi poate că rămâne singurul lucru realizat de el mai
înainte de a-l fi văzut la alţii..."
De altfel şi Victorien Sardou era deseori ironic. într-o zi
se întâlneşte cu o actriţă foarte frumoasă, dar mai puţin
talentată. Actriţa se apropie de el şi-i spuse:
— Ei bine, nu vă face plăcere să mă vedeţi?
— Infinit mai multă, decât să vă aud - ii răspunse
ironic Sardou.
Scaramouche (Tiberio Fiorelli) (1608-l694) - actor
italian.
Născut la Napoli, când ajunse celebru actor comic, se
bucură de favorurile lui Ludovic al XIII-lea şi al XIV-lea,
recitând cu succes la Paris.
Dacă în profesia lui de artist, Fiorelli a avut mare
succes, in căsătorie a fost foarte nenorocos. Deşi se ştia
înşelat pe toate cărările, el lua totul cu umor, fără să se
înfurie vreodată.
Un nobil, asiduu frecventator al teatrului în care juca
Scaramouche, vrând să fie spiritual, în faţa publicului, într-o
seară, îi aruncă pe scenă o pereche de coarne de căprior,
făcând o directă aluzie la situaţia lui de soţ înşelat.
- Ia-ţi coarnele, Scaramouche, nu ai simţit când ţi-au
căzut? - ii strigă încântat de propria-i glumă, nobilul.
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
Scaramouche, fără să-şi piardă cumpătul, se ridică, şi
ţinându-le într-o mână, cu cealaltă se pipăi pe frunte, apoi
spuse cu glas tare şi răspicat:
- Văd că ale mele nu lipsesc de la locul lor. E clar că
astea sunt ale dumitale.
Vânăt de furie, nobilul fugi din lojă, în râsul nestăpânit
al întregii săli.
Scaramouche, acest nespus de comic artist care a
desfătat ani dc-a rândul publicul francez, a ajuns actor
comic dintr-o întâmplare, fără o vocaţie specială.
Se afla fără o centimă în buzunar, întins pe o bancă într-
un parc. La câţiva paşi de el, auzi o discuţie care-l interesă.
Un grup de actori se văitau că le lipsea comicul în scara
aceea, şi nu ştiau cum aveau să facă să poată juca comedia
Invitatul de piatră. Fiorelli, din fericire, asistase la câteva
spectacole cu această piesă la Napoli, deci ştia oarecum
despre ce era vorba, îşi amintea mai ales că la un moment
dat comicul se ospăta la un prânz îmbelşugat. Născocind în
faţa acelor actori că cl recitase acest rol, de mai multe ori, i-
a încântat şi i-a convins să-i dea rolul. în seara aceea Fiorelli
puse piciorul pentru prima oară într-o scenă. Fâstâcit că nu
ştia o boabă din rol, de teamă şi din stângăcie, făcea tot
felul de strâmbături, fără a scoate un cuvânt, reuşind totuşi
să facă publicul să leşine de râs şi să aplaude frenetic.
Prinzând curaj, şi mort dc foame, la scena ospăţului mâncă
cu atâta aviditate, încât publicul luă atitudinea lui drept
mare interpretare, nicidecum o foame reală de lup. în fine,
piesa a avut un succes nemaipomenit. Directorul trupei se
apropie de el, să-l felicite:
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
— Eşti un adevărat talent, dragul meu. N-ai scos o
vorbă şi totuşi ai spus atât de multe, bravo!
Fiorelli însă înţelese că frica şi foamea făcuseră din el
un mare actor, îmbrăţişând dc atunci această profesie, cu
mare succes.
Friedrich von Schiller (1759-l805) - poet, dramaturg şi
estetician german.
În anii lui de tinereţe, Schiller se recrea, cântând la
harpă. Cum se întâmplă adesea, vecinii rareori sunt de
acord cu efuziunile muzicale ale celor ce locuiesc aproape
de ei. într-o zi, unul din vecini nu sc abţinu să nu-l ironizeze
pe Schiller:
— Domnule Schiller, dumneata ai vrea să cânţi ca
David, dar nu reuşeşti să-i ajungi măiestria.
Iar Schiller supărat:
— Dumneata ai vrea să vorbeşti ca Solomon, dar nu
reuşeşti să-i ajungi înţelepciunea!
Când Schiller era pe patul dc moarte, un prieten îl

întrebă cum se simte.
— Din ce în ce mai liniştit. Abia acum mi sc clarifica
atâtea lucruri care-mi păreau obscure... îi răspunse Schiller.
Arthur Schopenhauer (1788-l860) - filosof german.
Schopenhauer şi-a dat seama că filosofia lui originală
nu putea fi bine înţeleasă decât după moartea lui, de aceea
glumea, spunând:
— Ultima miruire a mea îmi va fi botezul.
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
Modest din fire. era totuşi conştient de
personalitatea lui, de aceea când a fost întrebat unde ar
vrea să fie înmormântat, Schopenhauer a răspuns cu
demnitate:
— Nu are nici o importanţă locul. Posteritatea mă va
descoperi oriunde.
Invitat la masă, la sfârşitul mesei, gazda îi oferi lui
Schopenhauer un pahar cu vin, spunându-i:
— Este un vin excepţional, cu cel mai generos buchet
din câte am băut!
Sceptic, sorbindu-l, Schopenhauer ii răspunse:
— Mda, generos îmi pare şi mie, deoarece pare să fi
dat tot ce avea mai bun în cl!
Franz Schubert (1797-l828) - compozitor austriac.
în octombrie 1808, Franz Schubert sc prezentă la şcoala
de muzică, numită Capela Imperială, ca să dea examenul de
admitere, îmbrăcat foarte modest, într-un costumaş alb,
stârni râsetele colegilor răutăcioşi, care-l numiră „morar".
După ce se prezentară mai mulţi candidaţi, veni şi rândul lui
Franz Schubert.
— Să vezi acum distracţie! - strigară ceilalţi colegi.
Dar rămaseră imediat cu gura căscată, dc la primele
acorduri ale „morarului", atât micuţii candidaţi, cât şi cei
din comisie, minunaţi de măiestria nebănuită a tânărului
Franz.
Schubert era foarte modest. Binevoitor totdeauna cu
colegii şi niciodată invidios. De multe ori prefera să asculte
muzica altora şi nu pe a lui. într-o zi, într-un salon, după ce
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
cineva executase mai multe din lied-m\\c lui, Schubert
exclamă:
— Gata! Acum să-l ascultăm pe divinul Mozart!
Şi execută chiar el, la pian, o bucată din Răpirea din
Serai.
Schubert chiar când a fost in plină glorie, celebru în
toată lumea, a trăit lungi perioade de mare mizerie. în
ultima iarnă a vieţii sale a suferit mult de frig şi foame.
Emoţionat şi trist peste măsură, întorcându-sc de la
funeraliile lui Becthoven sc opri împreună eu al|i prieteni la
o cârciumă. Ridicând primul pahar, Şchubcrt spuse:
— In onoarea celui ce l-am îngropat acum! La al doilea
pahar, tot el spuse:
— Şi a primului care-l va urma - gândindu-se la el
însuşi. Din păcate, presimţirea lui Şchubcrt s-a adeverit.
Robert Schumann (1810-l856) - compozitor german. In
saloane era veşnic taciturn. Când o doamnă îl întrebă:
— Maestre, nu vorbiţi niciodată? Schumann îi
răspunse:
— Mă exprim mult mai bine prin muzică.
Schumann era invitat la Curte împreună cu soţia sa.
Ignoranţa Majestăţii Sale era atât de mare încât era convins
că marea compozitoare era soţia lui Schumann şi nu el. O
invită prin urmare pe soţia lui Schumann să-i cânte ceva la
pian. Ea se ridică timidă şi interpretă Ia pian muzică de
Schumann. Toată lumea o aplaudă. Iar Majestatea Sa,
adresându-se lui Robert Schumann, îl întrebă faţă de toţi:
— Şi dumneata eşti muzician?
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
— Uneori, Majestate... în timpul liber - îi răspunse
zâmbind marele Schumann.
Scipione Africanul (Publius Cornelius) (235-l83 î.Ch.) -
condotier roman.
Scipione era de părere că un general trebuie să-şi rişte
viaţa numai în cazul unei bătălii decisive. Un prieten bun
de-al lui îi spuse:
— Comportându-te astfel, tu nu eşti un ostaş.
— Foarte adevărat - ii răspunse Scipione - sunt un
comandant de oaste!
În tabăra romanilor s-au descoperit doi spioni ai lui

Hanibal. Aduşi in faţa lui Scipione, el dădu ordin să i se
arate tot ceea ce—i interesa. îi ospăta bine, le dărui doi cai
puternici şiTi trimise înapoi în tabăra cartaginezilor.
Atitudinea lui Scipione îi impresiona atât de mult pe toţi
cartaginezii, încât se simţiră învinşi înainte de a se lupta.
Scipione se duse la Ennio acasă, având ceva important

să discute cu el. O slujitoare ii spuse că Ennio nu era acasă,
dar Scipione auzise glasul lui Ennio chemând-o pe
slujitoare. Supărat, plecă. După câteva zile, Ennio veni el la
Scipione, dar Scipione apăru la fereastră şi-i spuse clar şi
răspicat:
— Nu sunt acasă.
Ennio nu savura gluma. De aceea Scipione îi explică:
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
— Cum aşa? Auzindu-ţi glasul alaltăieri, eu am
crezut totuşi vorbelor slujitoarei tale, iar tu te îndoieşti azi
de vorbele mele, prietene?
Lucius Seneca (2 î.Ch. - 65 d.Ch.) - filosof, istoric şi

scriitor latin.
Seneca, deşi tânăr, avea un succes fantastic ca orator.
De aceea a stârnit invidia lui Caligula care-i şi hotărâse
moartea. Paloarea chipului său l-a salvat pe o bună
perioadă, Caligula fiind convins că avea să moară
tuberculos, fără intervenţia lui. Seneca, aflând ceea ce-i
pregătise Caligula, spunea prietenilor săi:
— Vă pare paradoxaal, şi totuşi pe mulţi oameni i-a
salvat boala de la moarte!
Jucându-se cu focul, Seneca îi spunea adevăruri
usturătoare Iui Nerone, încheind astfel:
— Prefer să te înfurii, spunându-ţi adevărul, decât să
te linguşesc cu tot felul de minciuni.
Nerone, având tot felul de suspiciuni în legătură cu
supuşii săi, îi condamnă pe foarte mulţi la moarte. Şi
Seneca îi spuse: . — Pe oricât de mulţi îi vei trimite la
moarte, nu-l vei putea niciodată ucide pe propriul tău
succesor.
Când Nerone, plictisit de sfaturile lui Seneca, a dat
ordin să fie ucis şi marele filosof, credincioasa soţie a
acestuia, Paolina, şi-a tăiat venele. Dar din ordinul lui
Nerone i s-au închis imediat şi Paolina a rămas tot restul
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
vieţii cu o paloare în semn de glorioasă mărturie a
dragostei ei faţă de Seneca.
Senocrate (395-314 î.Ch.) - filosof grec, discipolul lui
Platon.
Filosoful Senocrate detesta adulatorii, dar un nou
discipol al său ignorând acest lucru, din adulaţie, discutând
într-o zi cu Senocrate, nu făcea decât să aprobe tot ceea ce
afirma maestrul. Senocrate exclamă la un moment dat,
exasperat:
— Te implor, caută să mă mai şi contrazici câteodată,
altfel îmi dai senzaţia unui monolog! Convinge-mă că
suntem doi care discutăm!
Giovanni Sgambati (184l-l914) - pianisi şi compozitor
italian.
Wagner şi Liszt rămaseră încântaţi de execuţia şi dc
muzica lui Sgambati, dar un pianist napolitan, invidios pe
succesul acestuia, care era roman, îi strigă:
— Cât de curând iţi voi scrie un Marş Funebru! Iar
Sgambati prompt:
— Ţine cont că pentru prima oară vei auzi fluierat un
Marş Funebru!
William Shakespeare (1564-l616) - dramaturg şi poet
englez.
Shakespeare ca şi Molière sau ca Rossini în muzică, nu-
şi făcea prea mari scrupule, să ia câte o scenă din propriile
sale opere şi s-o pună in altă operă. Shakespeare dădea
următoarea explicaţie:
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
— E întocmai cum ai lua o fată dintr-un mediu care
nu-i e propice pentru a o îndrepta pe calea cea bună...
La câţiva ani după moartea lui Shakespeare, un
eclesiastic se stabili la Stratford, cumpărând casa poetului
cu grădina respectivă. A avut însă proasta inspiraţie de a
tăia dudul îndrăgit de vechiul stăpân al casei. Se duse iute
zvonul şi cclcsiastul a trebuit să părăsească Stratfordul.
Primăria cumpără dudul, şi artizanii din partea locului
lăcură tot felul dc obiecte, ceşti dc cafea, tabachere, tăvi
etc., vândute la mare preţ, în onoarea marelui
Shakespeare. O cutie cu portretul marelui scriitor a fost
dăruită actorului preferat dc el, Garrick, odată cu cetăţenia
dc onoare a Stratfordului, unul din cei mai fideli şi mai buni
actori ai tragediilor shakespeareicne.
George Bernard Shaw (1856-l950) - dramaturg irlandez.
Shaw făcea critica teatrală într-o revistă din Londra.
Ironic şi sever, nu cruţa pe nimeni. Celor cc-l acuzau că e
prea sever critic, Ic răspundea:
— Dimpotrivă, nici nu ştiţi cât de concesiv sunt, dacă
ar şti lumea de câte n-am amintit, deşi le-am observat!
Bernard Shaw spunea despre el: „Sunt un celibatar
irlandez, vegetarian, mincinos, palavragiu, fac cu plăcere
conferinţe, cred în artă, nu aprob condiţia femeii în
civilizaţia de azi."
Abia in 1924 cenzura a permis reprezentarea piesei

Profesiunea Doamnei Warren. Shaw reflectă:
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
— Nu sunt deloc încântat că abia acum când miros
a tămâie, la şaizeci şi opt de ani, cenzorul îmi reprezintă o
piesă dc acum treizeci dc ani. Nu-mi face un bine cenzorul,
ci caută să mă discrediteze. Uite o situaţie când pot spune
„mai bine niciodată decât atât de târziu"! .
Bernard Shaw e oprit de cineva pe drum:

— Iertaţi-mă, dar parcă v-am mai văzut cândva, pe
undeva... Iar Shaw:
— E posibil, deseori trec pe acolo...
—
O tânără şi frumoasă doamnă al cărei soţ era foarte
bolnav, discutând cu Bernard Shaw care venise să-l vadă pe
soţul ei, îl întrebă la un moment dat:
— Ce spuneţi, maestre, ce rău arată? Credeţi că mai e
vreo speranţă?
Maliţios ca totdeauna, Shaw îi răspunse:
— Depinde de ceea ce speraţi dumneavoastră!
Discutând într-o zi cu prietenul său, Harris, în legătură

cu Oscar Wilde, Shaw, în calitate de brav puritan, se
dezlănţui împotriva estetismului inutil al poetului englez.
— Primul lucru pe care-l căutăm c cinstea, sobrietatea,
laboriozitalca. Virtuţi rare. Cât despre geniu, nimic nu-i mai
frecvent!
Dar Harris îi răspunse exact pe dos:
— Nu-i greu de găsit persoane oneste, sobre,
laborioase. Din zece, nouă sunt astfel! Dar nimic nu-i mai
rar decât sclipirea geniului.
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
— Atunci - spuse Shaw - înseamnă că eu am parte
să întâlnesc mereu pe a zecea persoană.
Feministul Wilkinson il întrebă pe Shaw care era
obstacolul cel mai important în emanciparea femeii.
— Luxuria! - răspunse Shaw.
Un prieten al lui Shaw, întorcându-se de curând din
America, vrând să-l măgulească îi spuse că se bucură de o
marc reputaţie acolo. Cu candoare, Shaw il întrebă:
— Ce fel de reputaţie? Ca filosof? romancier?
sociolog? critic? statist? dramaturg sau teolog?
Shaw era renumit prin paradoxurile sale. Proverbele le
vedea invers. Ca de exemplu:
„Nu face altora ceea ce ai vrea să ţi se facă ţie, gusturile
altora s-ar putea să difere de ale tale!"
sau:
„Nu rezista niciodată ispitelor: încearcă tot, şi alege
apoi ce-i mai bun."
într-o seară, Bernard Shaw se apropie de un individ
care-i fluiera piesa, în timp ce toată sala aplauda în delir.
— Vi se pare oribilă comedia mea, nu? - îl întrebă
Shaw pe individul care fluiera.
— Oribilă! - răspunse acela.
— Chiar dacă aş fi şi eu de părerea dumitale, mă
intreb ce-am putea face noi doi împotriva părerii unei săli
întregi? -îi spuse Bernard Shaw, spectatorului descumpănit.
Un oarecare îl întrebă pe Bernard Shaw:
— Spune-mi, maestre, e adevărat că dacă m-am
însurat într-o vineri trebuie să fiu nefericit toată viaţa?
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
— Bineînţeles! De ce ar trebui oare ca vinerea să
facă excepţie de la regulă?
După ce a asistat la concertul unui violonist fără
valoare, Bernard Shaw a întrebat pe gazdă ce părere are de
tânărul interpret.
— îmi aminteşte de Paderewski.
— Cum aşa? Dar Paderewski nu e violonist, ci pianist!
— întocmai, pentru că nici tânărul de astă seară nu are
nici o şansă să devină!
O admiratoare a lui Bernard Shaw îi scrise: „Doresc să
vă cunosc. Sunt acasă miercurea viitoare de la cinci la
şapte".
Shaw aflând că era vorba de o plicticoasă bătrână care
alerga să cunoască toate celelbrităţile, îi răspunse imediat:
„Printr-o stranie coincidenţă şi eu sunt acasă miercurea
viitoare de la cinci la şapte".
într-o zi, o americană îi scrie lui Bernard Shaw
următoarea scrisoare: „Domnule, sunteţi cel mai inteligent
bărbat din lume şi eu cea mai frumoasă femeie. Copilul
care se va naşte din căsătoria noastră va fi însăşi
perfecţiunea". Bernard Shaw se grăbi să-i răspundă: ... „Dar
dacă fiul nostru ar lua frumuseţea de la mine şi inteligenţa
de la dumneata, îţi dai seama ce-ar ieşi?"
Sigismund (1368-l437) - împăratul Sacrului Imperiu
Roman, împăratul Sigismund îi detesta pe adulatori,
spunând:
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
— Sunt mai răi decât corbii care se mulţumesc să
orbească cadavrele, în timp ce curtenii cu adulaţiile lor ii
orbesc pe cei vii.
Curtenii nu aprobau excesul de generozitate al
împăratului Sigismund faţă de duşmanii înfrânţi pe care-i
copleşea cu beneficii.
— Tratându-i pe inamici ca pe amici - răspunse
Sigismund - îi fac pe inamici să moară de ciudă.
Silla Lucius Cornelius (138-78 î.Ch.) - dictator al Romei.
Cucerind Atena, Silla voia s-o radă de pe suprafaţa
pământului. Dar înţelepţii ofiţeri din jurul lui se opuseră,
amintind de gloria oraşului pe vremea lui Pericle, Platon
etc. Silla se lăsă convins:
— Ii iert pe cei vii, slăvind onoarea celor morţi.
Sillery (Nicola de) (1544-l624) - diplomat şi cancelar al
Franţei.
Un ofiţer i se plânse lui Sillery că avea de străbătut cu
regimentul său o pădure în care aflase că sunt bandiţi.
Sillery îl sfătui:
— De ce nu ceri patru jandarmi să excorteze
regimentul dumitale?
Jan Sobieski (1624-l696) - rege al Poloniei.
In timpul unei lupte cu turcii, la porţile Vienei, Sobieski
arătă aliaţilor săi un batalion din infanteria poloneză care
avea atât de jerpelite uniformele, încât soldaţii mergeau cu
capul în jos, şi spuse:
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
— Ii vedeţi pe aceşti viteji ai mei? Ei bine, ei au
jurat să nu-şi schimbe uniformele până ce nu vor intra în
posesia celor duşmane.
Şi astfel, Sobieski insuflă curaj în sufletele nobililor săi
soldaţi polonezi, preschimbând o dovadă de mizerie într-
una de bravură.
Când Sobieski se află în faţa împăratului, acesta se
arătă puţin cam înfumurat în faţa polonezului, totuşi nu
putea să nu-i mulţumească de faptul că eliberase Viena de
turci.
Rafinatul Sobieski, ghicind starea sufletească a
împăratului, ii spuse zâmbind:
— Mă bucur că v-am putut face acest mic serviciu...
Pe patul de moarte, Sobieski primi vizita episcopului:
— Majestate, mă întorc printre credincioşi şi le voi
cere să facă rugăciuni pentru Voi.
Şi Sobieski îi răspunse:
— Rugăciunile au farmec când nu .sunt cerute, ci când
vin din adâncul sufletului.
Socrate (469-399 î.Ch.) - filosof grec.
Socratc era sculptor la început, şi avea destul succes cu
operele lui. Dar după câtva timp încetă de a mai lucra,
gândindu-se că:
„Mi sc pare o mare prostie ca un om să piardă timp ca
să dea un aspect uman unei pietre, când marea majoritate
a oamenilor fac imposibilul pentru a părea o bucată inertă
de piatră!"
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
Socrate s-a căsătorit cu Xantippa, renumită pentru
caracterul ei dificil. Socratc afirma că se căsătorise cu ea,
cunoscându-i bine caracterul, deoarece dacă el avea să
reuşească să suporte firea Xantippei însemna că avea să
poată trata cu oricare altă persoană, oricât de dificil
caracter ar fi avut.
Socratc afirmă într-o zi în faţa câtorva prieteni:
— în viaţă am avut de luptat cu două nenorociri:
gramatica şi mizeria. Studiul m-a sustras de la prima şi
norocul dintr-a doua.
Când un cunoscut i-a cerut bani cu împrumut lui
Socratc, acesta i-a spus:
— împrumută de la tine însuţi făcând economii din
cheltuielile viitoare şi vei fi mult mai mulţumit şi mai
stimat.
Când un discipol cu care se plimba Socrate, sc înfurie că
un oarecare nu răspunsese salutului lui Socrate, acesta îi
spuse:
— De ce să te înfurii, dacă tu constaţi că maestrul tău
e mai bine educat decât acel individ indiferent şi rău-
crescut?
în timp ce Socrate se afla în mijlocul discipolilor săi,
apare Platon care-i spuse:
— Maestre, ieri ţi-ai certat slujitorul in faţa tuturor.
Nu l-ai fi jignit dacă-l certai când aţi fi fost doar voi doi şi
atât.
— Fără îndoială. întocmai cum ar fi trebuit să faci tu
azi cu mine - îi răspunse Socrate.
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
Socrate, cel mai marc filosof grec, era căsătorit, după
cum se ştie, cu imposibila Xantippa, devenită simbolul
soţiei insuportabile. Într-o dimineaţă, după ce a tunat şi a
fulgerat cu tot felul de injurii nejustificate împotriva
martirului Socrate, acesta a ieşit tiptil din casă ca să n-o mai
audă. Când Xantippa şi-a dat seama că a ieşit din casă şi că
urla singură, s-a răzbunat, aruncând în capul lui Socrate o
găleată cu apă. Calm ca totdeauna, a exclamat:
— După atâtea tunete şi fulgere, era de aşteptat şi o
ploaie zdravănă...
Când Socrate a fost condamnat la moarte, soţia lui,
Xantippa, a venit să-l vadă în temniţă şi a început să plângă
în hohote. Socrate a căutat să-i potolească lacrimile,
spunându-i:
— Nu mai plânge, Xantippa. Ei m-au condamnai pe
mine la moarte, iar natura i-a condamnat pc ei. Sunt
vârstnici, Vor muri şi ei în curând.
— Dar mie-mi pare rău că te-au condamnat pc
nedrept!
— Deci ai fi mult mai mulţumită dacă aş muri
condamnat pe drept? - întrebă filosoful Socratc.
Sofocle (496-405 î.Ch.) - poet tragic grec.
Intr-o zi cineva se întrebă intr-un grup cum de Euripide
reprezintă în tragediile sale femeile totdeauna rele, iar
Sofocle totdeauna bune. Oare Sofocle avea într-adevăr o
părere atât de bună şi de măgulitoare faţă de femei?
Dar Sofocle dădu următorul răspuns:
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
— Euripide reprezintă totdeauna femeile aşa cum
sunt ele în realitate, pe când cu lc reprezint cum ar trebui
să fie. Asta e diferenţa!
Poetul Sofocle, vorbind într-o zi de strădania carc-l
costă versurile sale, spuse:
— Abia mi-au reuşit trei versuri în trei zile. Un poet
fără talent îl întrerupse ca să exclame:
— In trei zile eu fac cel puţin trei sute de versuri!
— Ştiu - răspunse Sofocle - care durează cel mult trei
zile!
Anne-Louise-Germaine Necker, baroană de Stael
(1766-l817) - scriitoare franceză.
Astronomul Lalande, allându-sc la masă intre doamna
de Rexamier care era splendidă şi doamna de Stael,
faimoasă pentru înţelepciunea ei. credea că le face un
compliment amândurora, spunând:
— Ce plăcere să fii intre o mare frumuseţe şi o mare
înţelepciune!
Adevărul este că aceste complimente le jigniseră pe
amândouă, fiecăreia lipsindu-i calitatea celeilalte.
Promptă, doamna de Staël îi răspunse.
— Fără a poseda, din păcate, nici una, nici alta!
Vicontele Choiseul era celebru prin epigramele sale
veninoase la adresa femeilor. Nu fusese cruţată nici
doamna de Staël, întâmplarea a făcut ca să se întâlnească
amândoi într-un salon. Doamna de Staël cu prefăcută
politeţă îi spuse:
— Nu v-am mai văzut de mult, domnule Choiseul.
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
— Am fost bolnav, era să mor otrăvit... - voia să
explice Choiseul.
— V-aţi muşcat poate singur limba? - îl întrerupse
doamna de Staël.
—
Complimentându-l pe marele politician Talleyrand,
doamna de Staël spunea:
— El se bucură de favoare sub orice regim, cade
mereu în picioare, aidoma jucăriilor cu plumb la bază, le
poţi întoarce pe toate părţile că ele cad mereu in picioare.
(Henri Beyle) Stendhal (1783-l842) - scriitor francez.
Stendhal, dispreţuitor faţă de „stilul căutat şi preţios",
spunea:
— înainte de a începe să scriu un roman, ca să-mi
formez stilul, citesc vreo zece pagini din Codul Civil.
La o lună după apariţia romanului De l'Amour, Stendhal
îi cere noutăţi despre carte editorului său.
— S-ar spune că e Amor sacru, din moment ce nimeni
nu-l atinge! - îi răspunse spiritual editorul.
într-o seară se discută între prieteni despre oameni în
genere, despre suferinţele lor, despre dezechilibrul între
norocul unora şi nenorocul altora, dându-se vina pe
creatorul omului.
Stendhal interveni în discuţie:
— De altfel, Dumnezeu însuşi şi-a dat seama că a creat
o operă imperfectă şi ca o scuză trimite din când în când
atei în rândurile credincioşilor care să-i nege existenţa.
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
Stendhal avea un văr, Daru, la care stătuse câtva timp
pe vremea adolescenţii sale. Mulţi ani, mai târziu, Daru
văzu într-o librărie un volum de Stendhal şi-l întrebă pe
librar cât costă.
— Patruzeci de franci - îi răspunse acesta - deoarece e
un volum epuizat.
Daru exclamă:
— E de necrezut! Copilul acesta neştiutor, să scrie o
carte, şi cartea să valoreze patruzeci de franci! N-aş fi
crezut niciodată.
Robert Stewart, marchiz de Londonderry (1739 1821)
— om de stat englez.
Stewart nu dădea niciodată importanţă felului de a se
îmbrăca. Umbla foarte îngrijit, dar de o modestie uimitoare
pentru poziţia lui socială. într-o zi, un prieten, intâlnindu-l
pe stradă îmbrăcat într-un costum mai mult decât modest,
şi întrebându-l de ce nu umblă îmbrăcat mai elegant,
Stewart îi răspunse:
— Dragul meu, e un lucru fără nici o importanţă,
costumul, şi de altfel, aici la Londra, toţi mă cunosc şi ştiu
cine sunt.
Din pură întâmplare, acelaşi prieten îl întâlneşte, după
câtva timp, pe una din străzile Parisului, şi Stewart purta
acelaşi costum, mai uzat decât înainte, bineînţeles. La
privirea lui curioasă, Stewart se grăbi să-i spună:
— Nu te uita aşa de urât la costumul meu, nu are nici
o importanţă; şi aşa, la Paris nu mă cunoaşte nimeni...
George Storin (1883-l968) - actor român.
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
Celebrul actor al Teatrului Naţional, G. Storin, deşi
avusese un succes nemaipomenit la premiera Regelui Lear,
rămase pc gânduri, după spectacol, singur în cabina sa. Un
coleg îndrăzni să-i tulbure melancolia şi-l întrebă:
— Maestre, cum se face că după asemenea succes vă
retrageţi aici, singur, in loc să fiţi in culmea fericirii alături
dc noi toţi?
La care maestrul, zâmbind, îi răspunse în versuri:
— Dragul meu, căzusem pe gânduri... în legătură cu
alegerea interpretelor celor 3 fiice ale lui Lear... de aceea îţi
spun:
Dacă Aura mi-e fiică, Atunci fără nici o pică, Celelalte
două fiice (care sunt în fond bunice) Să le joace fără şotii
Luca şi Miţa Filotti!
Au râs amândoi de faptul că celebrei artiste Aura
Buzescu nu i se prea potrivea totuşi rolul de fiică a Regelui
Lear.
Lucia Sturdza-Bulandra (1873-l961) - actriţă româncă.
Lucia Sturdza Bulandra, care avusese un mare eşec în
rolul Toscăi a lui Victorien Sardou, trecea plictisită pe Calea
Victoriei, când dădu cu ochii de Iancu Brezeanu, buimac şi
cu o sticlă în mână. Lucia îl apostrofă:
— Ei bine, nene Iancule, iar cu plosca?
Brezeanu care era la curent cu eşecul doamnei
Bulandra, i-a răspuns prompt:
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
— Ce să-i faci, coană Lucico, fiecare cu necazurile
lui... eu cu plosca, matale cu Tosca!
Aleksandr Vasilievici Suvorov (1729-l800); mareşal rus.

Pornind la asalt împotriva forţelor duşmane, un ofiţer îi
spuse mareşalului Suvorov:
— Excelenţă, nu vă interesează numărul forţelor
duşmane?
— Nici gând! Am venit să le înfrângem, nu să le
numărăm!
Kutaisov, era un slujitor al ţarului care primise un titlu

nobiliar. într-o zi, mergea alături de mareşalul Suvorov pe
un coridor al palatului regal. Suvorov, văzând că trece pe
lângă el un slujitor al ţarului, îl salută:
— Cum de îl salutaţi pe acel om, principe, e un simplu
slujitor! - exclamă Kutaisov.
— Foarte adevărat! Dar tocmai dumneata tc miri, care
ştii că bunăvoinţa ţarului îl poate face chiar mâine conte?
întrebat dacă era adevărat că dormea foarte puţin,
mareşalul Suvorov răspunse:
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
— Urăsc Icnea, şi de teamă să nu dorm mult în
cortul meu, ţin un cocoş care să mă trezească în zorii zilei.
Foarte rar îmi permit să dorm mai mult, şi atunci tai cocoşul
şi-l mănânc.
Jonathan Swift (1667-l745) - scriitor englez.
Odată, autorul fantasticelor Călătorii ale lui Guliver,
vrând să plece într-o cavalcadă, îi ceru servitorului său
cizmele.
— De ce nu sunt curate? - întrebă Swift, văzând
cizmele cu noroiul uscat pe ele.
Şi servitorul impasibil îi răspunse:
— M-am gândit că degeaba le mai curăţ că şi aşa o să
vă întoarceţi cu ele murdare.
înainte de a pleca Swift, servitorul îi ceru cheile de la
cămară. La care stăpânul îi răspunse pe aceeaşi măsură:
— Inutil să-ţi mai pregăteşti masa, şi aşa mâine îţi va fi
din nou foame. Aşa că ne vedem mâine la prânz!
Soţia viceregelui Irlandei îi spunea într-o bună zi lui

Swift:
— Ce bun şi proaspăt este aerul ţării acesteia! La care
Swift se grăbi să-i spună:
— Vă implor, doamnă, să nu cumva să vă exprimaţi
astfel în Anglia, deoarece sunt în stare să pună imediat un
impozit şi pe aer.
Autorul Călătoriilor lui Gulliver se îmbolnăvi grav într-o
zi, dar medicul său reuşi să-l salveze.
— Nu voi uita niciodată, domnule doctor, cc-aţi făcut
pentru mine! - exclamă fericit Swift.
250 ANECDOTE
PERSONALITĂŢI
251
— Mă măguleşte ceea ce-mi spuneţi, dar
deocamdată vă rog să nu uitaţi că v-am făcut douăzeci dc
vizite - îi răspunse doctorul.
— De îndată ce voi putea ieşi din casă vă voi vizita şi
eu pe dumneavoastră cel puţin de douăzeci dc ori, fiţi fără
grijă..., îi răspunse scriitorul, vrând să glumească cu el.
Feodor Ivanovici Şaliapin (1873-l938) - artist liric rus.

Feodor Şaliapin era foarte distrat, ca majoritatea
artiştilor. Se ducea la Geneva, plecând din Paris cu o
maşină. La frontieră observă că uitase paşaportul acasă.
Din fericire, funcţionarul elveţian nu i-a făcut dificultăţi,
recunoscându-l pe artist. La întoarcerea de la concertul dat
la Geneva, îl aştepta însă severitatea jandarmului francez.
El ii spuse:
— Dumneata pretinzi că eşti marele bas rus, cel care
cântă Cântecul luntraşilor de pe Volga?
— întocmai - spuse Şaliapin.
— Ei bine, eu mă pricep la muzică. Te rog să-mi cânţi
cântecul ăsta.
Şi Şaliapin n-a cântat in viaţa lui mai frumos şi mai cu
suflet ca atunci.
La sfârşitul cântecului, vameşul, încântat, spuse:
— M-ai convins că eşti marele cântăreţ, aşa că dc data
asta, te las să treci!
Şaliapin cânta la Metropolitan în Mefistofele dc Boito.

într-o scară, preşedintele Statelor Unite, Coolidge, îl invită
în lojă la el.
Emoţionat, Şaliapin alergă într-un suflet, fără să-şi mai
schimbe costumul de drac. în faţa preşedintelui găsi o
scuză:
— Mister Coolidge, cum convenienţele interzic
preşedintelui Statelor Unite să se ducă la „dracu", iată-l pe
„dracu" venind la el!
Preşedintele aprecie spiritul lui Şaliapin şi-l invită la
Casa Albă.
Petre Ştefanescu-Goangă (1902-l973) - artist liric
român.
Baritonul Goangă se afla într-un restaurant în
provincie. Chemă chelnerul:
— Nu pot mânca friptura asta!
Chelnerul se grăbi să aducă altă friptură mai slabă, mai
fragedă. Dar Goangă îl chemă din nou:
— Nu pot mânca friptura asta!
Chelnerul neştiind ce să mai facă, îl chemă pe directorul
restaurantului, care i se adresă artistului cu tot respectul
cuvenit:
— Maestre, de ce nu puteţi mânca friptura asta? Toţi
clienţii care au servit-o au găsit-o excelentă.
— Tocmai asta e! Şi eu aş vrea s-o găsesc excelentă,
dar îmi lipseşte furculiţa - îi răspunse mucalitul de Goangă.
Goangă era renumit printre prietenii lui pentru cât era

de gurmand. Când îi plăcea un fel de mâncare, savura acel
fel in cantităţi impresionante. Într-o zi, o doamnă care abia
îl cunoscuse, dar era o veche admiratoare a glasului său
cald şi generos, îl invită cu timiditate la masă. Ca să nu
întâmpine un refuz, ea încercă să spună:
- Maestre, vă rog să acceptaţi invitaţia. Va fi un prânz
modest, lipsit de pretenţii...
- Sunteţi amabilă, dar tocmai de aceea nu pot accepta.
Mă cunoaşteţi prea puţin ca să mă puteţi invita la masă - îi
răspunse Goangă cu umorul lin care-l caracteriza.
Petre Ştcfănescu-Goangă, fiind într-un restaurant, a
fost apostrofat de o frumoasă şi elegantă doamnă, care l-a
complimentat astfel:
— Maestre Goagă, ce fantastic aţi fost acum douăzeci
de ani în Rigoletto.
Iar Goangă mai mult întristat decât măgulit, îi
răspunde:
— De ce oare, frumoasă doamnă, aţi aşteptat atâţia
ani până să mi-o spuneţi?
Talleyrand Perigord (Charles Maurice) (1754-l838) om

politic francez.
Când doamna de Stacl se duse la Barras ca să-l
recomande pe eminentul om politic Talleyrand,
credinciosul ei prieten, îi făcu această ciudată prezentare:
— Barras, Talleyrand este un om care vă poate fi
foarte util, fiindcă are toate viciile vechiului şi noului regim.
Talleyrand şchiopăta de un picior. Rivarol spunea
despre el:
— Acest blestemat de şchiop ne va face să mergem cât
se poate de drept pe toți!
Un prieten intim il întrebă pe Talleyrand:
— Cum de reuşeşti tu, atât de inteligent, să trăieşti
alături de o so|ic atât de proastă?
— După oboseala pc care am simţit-o alături de
doamna dc Stael, cu spiritul ei ascuţit, am căzut în partea
opusă.
— Ştiţi de ce Talleyrand dispreţuieşte atât de mult

fiinţa umană? - întrebă Carnot. - Fiindcă s-a studiat foarte
bine pe el însuşi.
Chateaubriand,. in ultimii ani de viaţă, devenise surd.
Talleyrand care nu l-a stimat niciodată, a simţit şi dc astă
dată nevoia unei ironii:
— Nu-I credeţi pe Chateaubriand că e surd. Face pe
surdul fiindcă nu mai aude vorbindu-sc despre el.
Un invidios după moartea lui Talleyrand:
— Pun rămăşag că diavolul il dojeneşte pe Talleyrand
că a exagerat şi a depăşit cu mult instrucţiile pe care i le-a
dat...
Talleyrand, fiind intr-un salon la Londra, auzi că
faimosul om politic Metternich, austriacul, era comparat cu
cardinalul Mazarin. Negând că ar fi vreo afinitate intre cei
doi, Talleyrand spuse:
— Cardinalul înşela totdeauna fără a minţi niciodată,
în schimb Metternich minte continuu - fie chiar şi cu graţie,
după cum susţinea Napoleon - dar nu reuşeşte să înşele pc
nimeni.
Rocderer fusese însărcinat dc Napoleon să pregătească
o constituţie pentru republica cisalpină. Prezcntându-se cu
două schiţe de constituţie in faţa lui Talleyrand, Rocderer îi
spuse:
— O constituţie ca să fie bună trebuie să fie scurtă şi
clară,
nu?
Iar Talleyrand ii răspunse:
— Nici gând! Ca să fie bună trebuie să fie scurtă şi
obscură!
într-o zi, Napoleon îl jigni pe Talleyrand cu zeci de
insulte. Când să se retragă, Talleyrand spuse încet şi totuşi
ca Napoleon să-l poată auzi:
— Păcat că un om atât dc mare poate fi atât de mic.
Talleyrand de multe ori s-a exprimat astfel:
— Poporul francez este un popor civilizat, satisfăcut dc
graniţele naturale ale ţării, nedorind atâtea cuceriri câte
doreşte Napoleon; poporul este deci civilizat şi satisfăcut,
doar suveranul lui nu e!
Sculptorul Canova se ocupa în 1815 de expedierea
capodoperelor artistice luate de francezi din Italia. îi plăcea
să i se spună „ambasador". Dar Talleyrand spuse:
— Ambulator, nu ambasador e Canova pentru noi!
Talleyrand, prin schimbarea continuă a părerilor sale a
rămas prototipul oportunistului. Ca să se apere de cei.cc-l
ironizau, el spunea:
— Nu eu sunt cel care se schimbă, ci timpurile şi
conjunctura... Şi în fond nu e nimic stabil aici pc pământ
decât instabilitatea. Pentru a rămâne pc poziţie trebuie să-
ţi primeneşti des opiniile!
Al. O. Teodoreanu - Păstorel (1894-l964) - scriitor
român.
Păstorel Teodoreanu, fiind concentrat, fusese numit

comandantul unei baterii. într-o zi călduroasă, Păstorel
exagerase numărul paharelor de vin, ameţindu-sc uşor.
Distrat, ascultă raportul subalternului care-l anunţa:
— Să trăiţi dom' comandant, bateria e gata!
— Pune-o imediat la gheaţă - îi răspunse Păstorel.
Ionel Teodoreanu (1898-l954) - scriitor şi avocat român.
Cu talentul lui de avocat pledant, Teodoreanu reuşise să
câştige un proces foarte dificil pentru clientul său.
Oarecum stânjenit, acesta i se adresă avocatului:
— Domnule avocat, nu ştiu cum să vă mulţumesc...
La care, mucalitul de Teodoreanu, mai în glumă mai în
serios, îi răspunse:
— Mă surprinde asemenea dilemă de când fenicienii
au inventat moneda...
în timpul unei pledoarii a adversarului său care se în-
fierbântase şi îşi pierduse cumpătul, trecând la injurii,
Teodoreanu îl întrerupse, rostind cu un aparent calm:
— Injuriile urmează întocmai legile gravitaţiei.
Greutatea lor e direct dependentă de înălţimea de la care
cad!
Timon (325-230 î.Ch.) - filosof şi poet satiric grec.
Când un prieten l-a întrebat pc înţeleptul Timon dacă e
bine sau e rău să se căsătorească, el i-a răspuns:
— E şi bine e şi rău, orice ai face, dacă te căsătoreşti
sau nu, tot te vei căi!
Timon era faimos pentru mizantropia lui implacabilă. El

şi-o explica astfel:
— îi urăsc pe oamenii răi pentru răutatea lor şi pe
oamenii buni fiindcă-i tolerează pe cei răi!
Cu altă ocazie, Timon afirmă:
— între răi şi proşti, îi prefer pe cei răi, deoarece din
când în când mai uită de ticăloşiile lor, pe când cei proşti
sunt mereu proşti, fără scăpare!
Tintoretto (Jacopo Robusti) (1518^594) - pictor italian.
Tintoretto era discipolul lui Tiziano. într-o zi, maestrul
său, întorcându-se după mai multe ore de absenţă, a văzut
câteva schiţe şi desene de ale lui Tintoretto care l-au
impresionat foarte mult, prin frumuseţea lor. într-atât,
încât temător că ar putea cu timpul să-i umbrească gloria,
renunţă să-i mai dea lecţii.
Tintoretto nu i-a păstrat ranchiună marelui Tiziano,
dimpotrivă, colegilor lui le spunea:
— Important în arta noastră este să nu uităm de
desenul lui Michelangelo şi de coloritul lui Tiziano!
Tintoretto picta cu mare facilitate. El a întrebat odată
pe un pictor flamand in cât timp pictase cele câteva
portrete pe care acesta i le arătase.
— Vreo cincisprezece - douăzeci dc zile - îi răspunse
pictorul flamand.
— Iată cum lucrăm noi veneţienii, exclamă Tintoretto
şi din câteva tuşeuri de penel făcu un cap.
Nicolae Titulescu (1882-l941) - om politic şi diplomat

român.
întrebat de un ambasador fracez ce anume înţelege
prin politică, zâmbind ambiguu, diplomatul nostru i-a
răspuns:
— Dintr-o infinitate de definţii ar putea fi şi aceea că
politica este o artă de a te servi de oameni, făcându-i să
creadă că-i serveşti tu pe ei.
Tiziano Vecellio (1490-l576) - pictor italian.
Fiind foarte tânăr, Tiziano a cunoscut şi mizeria. într-o
seară, pe furtună, în plină noapte i s-a întâmplat să fie
obligat să ceară adăpost la o fermă. I-au ingăduit să stea
într-o prăpădită de magazie, să doarmă pe fân, ca un câine.
Avea culorile la el. Neavând somn, a pictat pc pereţi un
incendiu cu flăcări şi fum de părea aievea. Dimineaţa, când
să dea uşiţa magaziei la o parte, stăpânul fermei a avui o
mare emoţie privind opera lui Tiziano, încât a strigat: - Foc!
Foc! Săriţi!
Un prieten i-a transmis lui Tiziano că Michelangelo,

văzându-i odată o pictură, ar fi exclamat: „Păcat că
veneţienii nu cunosc bine desenul!" De aceea, Tiziano de
câte ori se ducea undeva, unde i se cerea să execute un
portret, obişnuia să spună:
— Mă duc să-mi compromit reputaţia.
Lev Nikolaevici Tolstoi (1828-l910) - scriitor rus.
Puţini ştiu că manuscrisul romanului Război şi Pace s-ar

fi putut pierde. în timpul cât contesa Tolstoi era bolnavă,
manuscrisul, fiind considerat hârtii fără importanţă, a stat
mult timp într-un coş dc hârtii. Din fericire, Lev Tolstoi,
revenind la lucru, îl găsi după îndelungi cercetări.
Contesa Tolstoi a fost o preţioasă colaboratoare a
marelui scriitor. într-o seară, Lev îi spuse:
— îţi mai aminteşti cuvintele cu care ţi-am cerut să-mi
devii soţie? Dacă ţi le aminteşti, scrie-mi-le pe o bucată de
hârtie.
Soţia lui scrise, Tolstoi le copie şi astfel deveni celebra
declaraţie de dragoste din Anna Karenina.
Discutând cu Gorki, Tolstoi spuse:
— De-aş fi rege aş face o lege severă pentru scriitori, şi
anume: să nu aibă dreptul să scrie un scriitor care
întrebuinţează greşit cuvintele, sau cel care scrie cu greşeli
gramaticale, sau care nu cunoaşte bine sintaxa...
Gorki îl întrerupse:
— Şi atunci unde mai e libertatea scrisului?
— Libertatea de a scrie bine şi nu libertatea de a scrie
rău!
Tolstoi avea o susceptibilitate foarte ciudată. După
şaptesprezece ani de când nu vorbea cu Turghenicv, acesta
vine să-i facă o vizită şi, convins că-i face plăcere, îi lăudă
operele. De îndată ce Turghcniev plecă, Tolstoi îi scrise
următoarele: „Când aud vorbindu-se de operele mele mă
cuprinde ruşinea şi teama". Deşi nu pun la îndoială buna ta

intenţie, dar dacă totuşi râdeai de operele mele? Mai bine
să nu mai vorbim niciodată".
Tolstoi, după cum se știe, era vegetarian, având o milă
infinită faţă de animale. într-o zi fiind invitată la masă, la
familia Tolstoi, o rudă îndepărtată, soţia lui Tolstoi pregăti
tot felul de mâncăruri din legume. De piciorul scaunului pe
care stătea ruda lor, era legată o găinuşă, o frumuseţe.
— Această găinuşă - spuse romancierul - este a
dumneavoastră. Dacă intenţionaţi s-o mâncaţi, îi tăiaţi
gâtul acasă la dumneavoastră, deoarece în casa mea
nimeni nu are curajul acestor bestialităţi.
Ruda înlemni, auzindu-l vorbind pe Tolstoi, mângâie
găinuşa speriată şi apoi continuă să mănânce din legumele
preparate de soţia lui Tolstoi.
Tolstoi, deşi nu era foarte superstiţios, observase că
numărul 28 îl persecutase în multiple ocazii: se născuse în
28 august 1828, se căsătorise pe data de 28. Propriul său
fiu, glumind, îi spuse într-o zi:
— Fii atent, tată, ai 82 de ani, adică 28 invers!
— Ai dreptate, fiule, e un an greu de trecut - îi
răspunse Tolstoi.
întâmplarea făcu ca Tolstoi să moară exact în anul
acela.
Arturo Toscan ini (1867-l957) - dirijor italian.
în 1925 la Scala se reprezenta Boema, dar între actul al

doilea şi al treilea, în pauză, maestrul Panizza care dirija
opera se simţi rău şi un prieten ¡1 conduse imediat acasă.
Publicul fremăta în faţa unei întârzieri neobişnuite pentru
începerea actului al treilea, când cineva din sală se duse
direct spre podiu, ridică bagheta şi deschise actul al treilea.
Orchestra cânta dumnezeieşte. Publicul entuziasmat abia
aştepta să se dezvăluie misterul, dar în improvizatul
dirijor... publicul îl recunoscu pe celebrul Toscanini.
într-o zi, Toscanini dirija orchestra din New York. Era o
repetiţie. Cânta cântăreaţa Farrar. La un moment dat,
dirijorul îi face o observaţie cântăreţei.
— Oh, dar eu sunt o mare artistă! - exclamă ea
plictisită.
— Vă puteţi baza pe mine că nu voi spune nimănui, fiţi
liniştită - spuse serios Toscanini.
Marcus Ulpius Traianus (53-l17) - împărat roman numit
„Tatăl patriei" {Pater patriae)
Generos şi modest, primea pe oricine ar fi vrut să-i
spună ceva. într-o zi veni la împăratul Traian o matroană
romană ca să-şi acuze soţul.
— Soţul meu mi-a cheltuit toată dota şi mă tratează
foarte
rău!
— Şi ce-mi pasă mie de asta? - îi răspunse Traian.

Vrând să-l intereseze pe împărat de cele spuse de ea,
adăugă:
— Şi în afară de asta, cârteşte împotriva guvernării
talc şi critică orice acţiune a ta.
Traian îi răspunse impasibil:
— Şi cc-ţi pasă ţie de asta?
Traian era foarte bun şi foarte îndatoritor cu toţi
supuşii săi. Pe palatul său dăduse ordin să fie scris Palatul
public, şi într-adevăr, orice cetăţean intra acolo, fără nici o
dificultate. Când unii din prietenii lui, mai înfumuraţi, i-au
atras atenţia că e mult prea generos cu supuşii lui, Traian
le-a răspuns:
— Eu îmi tratez supuşii, întocmai cum aş dori.să fiu
tratat eu însumi de un împărat, dacă aş fi un simplu
cetăţean.
Când a înscăunat un nou pretor, Traian i-a înmânat o
spadă, spunându-i:
— Cu această spadă mă vei apăra, cât timp voi fi
împărat drept şi generos. În clipa când aş deveni tiran, să
nu pregeţi să mă ucizi.
Ivan Sergheevici Turgheniev (1818-l883) - scriitor rus.
Turgheniev, plictisit de a mai frecventa Universitatea
din Petersburg în care nu învăţa cine ştie ce, îşi permise să
lipsească câtva timp. Reveni după succesul avut cu cartea
Povestirile unui vânător care-l făcuse celebru.
Administratorul Universităţii, când îl văzu, îl primi cu

următorul ciudat compliment:
— Domnule Turgheniev, se pare că aţi ajuns un mare
scriitor! Bravo, n-aş fi bănuit niciodată!
Într-un restaurant plin până la refuz, intră un general cu
un aer foarte îngâmfat şi văzând că nici o masă nu era
liberă, se apropie de masa la care mânca Turgheniev.
Văzând că tânărul nu-i cedează imediat locul, înfuriat îi
strigă:
— Tinere, ce diferenţă este între un om şi un
animal? Flegmatic, dar cu voce tare, Turgheniev îi
răspunse imediat:
— O diferenţă poate fi şi asta, că omul mănâncă
aşezat la masă iar animalul în picioare.
Şi continuă nestingherit să mănânce.
Mark Twain (1835-l910) - scriitor american.
Când era copil, a lipsit o dată de la şcoală şi tatăl lui i-a
dat vreo două la spate. Ca să-l consoleze, i-a spus:
— Fiule, să nu crezi că pe mine nu mă doare că trebuie
să te pocnesc!
— Cred că te doare... dar nu în acelaşi loc! - îi răspunse
Mark, plin de umor de mic.
Pe vremea când Mark Twain era un biet reporter, la un
ziar din San Francisco, îl întâlni într-o zi o prietenă de-a lui
cu o cutie imensă de ţigări sub braţ.
A doua oară când îl întâlni din nou cu acea imensă cutie

de ţigări sub braţ, îi spuse:
— Mark, mi se pare că exagerezi cu fumatul!
— Te înşeli - îi răspunse Mark - adevărul e că mă mut
şi aici e tot bagajul meu...
Un ziarist care se distra punând tot felul de întrebări
nesăbuite, îl^ întrebă pe Twain ce părere avea de Infern şi
de Paradis?
— Nu-mi pot exprima părerea, deoarece am prieteni şi
într-unui şi într-altul. Prin urmare, trebuie să păstrez o
perfectă neutralitate! - îi răspunse Twain.
Mark Twain făcu într-o zi o excursie* cu un prieten care
abia îşi luase permisul de conducere. Cotind-o la stânga, îi
propuse lui Twain să se oprească la o grădină unde se
mânca foarte bine. Dar în acelaşi timp făcu o mişcare
greşită cu volanul, şi nimeri direct în pom.
Mark Twain, ridicându-se de jos, deoarece fusese
trântit pe caldarâm de frâna aceea neaşteptată, îl întrebă
cu răceală pe prietenul său:
— Fii bun şi spune-mi cum opreşti maşina, când nu ai
nici un pom la îndemână?
Plimbându-se prin faţa unui cimitir, umoristul Twain
vede un grup de ingineri care luau măsuri împreună cu
câţiva muncitori, discutând despre ridicarea unui zid, dat
fiind că gardul de nuiele părea insuficient.
— Vreţi să ridicaţi un zid? - întrebă Twain. - Mi se pare

absurd din momeni ce cei ce stau înăuntru nu pot ieşi, iar
cei ce stau afară n-au nici un fel de dorinţă de a intra
înăuntru?!
Mark Twain a scris odată un articol veninos la adresa
lui X. El îşi încheia articolul: „Domnul X. nu merită nici să Re
scuipat măcar"...
Dat în judecată, Twain a fost obligat să retracteze cele
afirmate. Aşadar în ziar a apărut: „Retractând cele scrise
zilele trecute despre domnul X., şi anume că nu merită nici
să fie scuipat, declar azi contrariul: Merită!"
Ion Ţuculescu (1910-l962) - pictor român.

Odată, Ţuculescu ii prezentă una din pânzele lui unui
renumit cumpărător de tablouri. Departe de a înţelege
concepţia lui Ţuculescu, negustorul îi oferi o sumă
derizorie. Supărat, Ţuculescu se ului:
— Atât de puţin? Suma oferită de dumneata nu

acoperă nici preţul pânzei.
Maliţios, negustorul îi replică:
— Poate să ai dreptate! Dar nu uita că încă n-o
pictaseşi dumneata când ai cumpărat-o!
Ţuculescu invită, într-o zi, pe un prieten de-al său să-l

însoţească la un mu/cu. Prietenul veni la locul de întâlnire
cu întârziere şi beat. Ţuculescu îi propuse să amâne vizita la
muzeu, dar prietenul insistă totuşi să meargă. De cum intră,
în anticameră, prietenul beat se opri în faţa unei oglinzi şi-i
spuse lui Ţuculescu:
— Ce spui de capul ăsta de beţiv, nasul pare că e un
burete, este de un extraordinar verism, după mine, ca de
altfel şi toată figura... care-mi pare totuşi cunoscută...
Petre Ţuţea (1899-499S) - filosof român.
Un cunoscut îi aminteşte lui Petre Ţuţea că într-o
discuţie pe care acesta a avu t-o cu Cioran pe când se aflau
amândoi la Berlin, Cioran i-ar li spus că în el vede un
amestec sublim între divin şi Don Quijote, la care Ţuţea a
replicat:
— Divinitatea o simt, dar Don Quijote e un nebun prin
carcasa căruia se scurge un consilier aulic. Mi-a plăcut
definiţia lui Giovanni Papini, şi anume că Don Quijote este
„Sfânta nebunie a idealului".
Când un prieten l-a întrebat ce crede de spiritul

enciclopedist despre care vorbea Mircea Eliade, Ţuţea i-a
răspuns:
— Enciclopedismul este un fel de nulitate mentală,
deoarece când vrei să ştii tot, nu ştii nimic. Şi' nici nu cred
să fi replicat la asta Eliade, deoarece eram in generaţia care
vorbeam împreună, şi ne înţelegeam separat.
Cineva îl întreabă pe Ţuţea:
— E adevărat că prietenul dvs. Emil Cioran a fost un
neliniştit şi fiindcă nu a cunoscut consolarea religiei?
— Da, aşa este - a răspuns Ţuţea - prima funcţie a
religiei reale este consolarea. Pe de altă parte, destinul
uman nu este o invitaţie la fericirea de a trăi. Prin religie
eviţi neliniştea metafizică. Cu religia intri în cimitir în
plimbare, pe când cu lilosofia intri in cimitir ca prietenul
Cioran, prin disperare.
Umberto I (1844-l900) - al doilea rege al Italiei.

In vara anului 1884 regele Umberto se afla în vila sa din
Monza. Intâlnindu-l pe ziaristul Ugo Pesci, acesta îl întrebă:
— Majestate, vă veţi duce oare la Napoli unde a

izbucnit holera?
Iar regele îi răspunse:
— Dacă mă duc, veţi scrie că fac rău, dacă nu mă duc,
veţi scrie că fac rău că nu mă duc; prefer să mă duc.
Şi cu această ocazie rosti celebrele cuvinte: „La
Pordenone se petrece, la Napoli se moare, eu mă voi duce
la Napoli."
Umberto I hotărî să-l facă senator pe sculptorul
Monteverde. Reacţia acestuia a fost surprinzătoare:
— Asta înseamnă că de acum încolo va trebui să mă
ocup de politică şi eu nu pricep nimic din ea, Majestate.
— Dimpotrivă, sper să nu-ţi neglizeji arta, dedicându-
te politicii unde şi aşa e prea multă lume care se ocupă... în
van... de ea.
Aflat la Milano într-o vizită, Umberto I i-a dat unui
aristocrat nedemn o lecţie de demnitate.
— Mi s-a spus, nobile domn, că dumneavoastră
conduceţi o societate industrială.
— Trebuie să, mai înşelăm timpul, Majestate, îi
răspunse acesta.
— Dar un nobil ca dumneavoastră poate fi un excelent
diplomat, servindu-vă astfel ţara într-un fel demn de
familia dumneavoastră nobilă.
— Majestate, eu nu servesc pe nimeni.
— Te înşeli, dumneata îţi serveşti propriile interese, îi

replică regele, întorcându-i spatele.
Miguel de Unamuno (1864-l936) -scriitor şi filosof
spaniol.
In timpul dictaturii din Spania a lui Primo de Ribera,
mai multe facultăţi s-au arătat potrivnice felului său de
guvernare. Un prieten i se adresă lui Miguel de Unamuno:
— Pare că facultăţile s-au răzvrătit împotriva lui Primo
de Ribera.
— Oh, zâmbi scriitorul spaniol, de mult şi-a pierdut
Ribera toate „facultăţile"...
Petei* Ustinov (192l-) - actor englez.
Actorul Ustinov fusese invitat la o masă de o simpatică
doamnă, dar imediat spuse:
— Of! Mi se pare că acum vom fi treisprezece la masă,
ce ne facem?
Şi Ustinov calm:
— Mie îmi pui două tacâmuri şi promit să le onorez pe
amândouă.
Peter Ustinov asculta un grup de actori care discutau
despre război. Unii erau pentru pace, alţii pentru război.
Ustinov luă cuvântul şi el:
— După părerea mea, dacă primeşti un pumn în nas în
timp de pace, fie de la un pacifist fie de la un dornic de
război, totuna c. Iar în timp de război, dată te nimereşte un
glonte de la un pacifist sau de la un altul care luptă cu

plăcere, tot te cureţi!
Ustinov e un actor renumit pentru umorul său, mereu
treaz. Odată, aflându-se în cabinetul unui medic, acesta îl
întrebă:
— ... Aşadar, care e greutatea dumitale maximă?
— 95 de kg. - îi răspunse Ustinov.
— Şi minimă? continuă medicul.
— ?... din câte ştiu, trei kg şi jumătate... la naştere! -
răspunse Ustinov.
Maurice Utrillo (1883-l955) - pictor francez.
Se ştie că talentatul pictor avea viciul de a bea peste
măsură. Instalându-şi atelierul deasupra unei cârciumi, i se
adresă astfel cârciumarului:
— Adu-mi, te rog, o cană de vin, sau mai bine, o
damigeana, ca să nu te tot deranjez de la treburile
dumitale...
„Utrillo e cel mai mare pictor şi nimeni nu-l întrece la
băutură", obişnuia să strige mulţimii, bunul său prieten
Modigliani.
Iar Utrillo la rândul lui spunea:
— „Ba şi mai mare eşti tu!"
Şi beţi amândoi se luau la întrecere pictând pereţii
cârciumii unde se aflau, spre disperarea cârciumarului care
era departe de a-şi da seama cine erau de fapt cei doi
„beţivi".
Vega Carpio Lope Felix de (1562-l635) - poet şi drama-

turg spaniol.
Lope de Vega avea nouăsprezece turnuri pe blazonul
lui. Un adversar de al lui în poezie, îl provocă, spunându-i:
- Pentru a avea nouăsprezece turnuri pe blazon ar
trebui să ai multe virtuţi pe care tu, Lope, nu le ai!
Se iscă un duel. Şi pentru că de Vega şi-a rănit de
moarte adversarul, a fost nevoit să-şi părăsească ţara
pentru a nu fi aruncat în temniţă.
Intr-o zi, un alt invidios îl provocă, jignindu-l profund.
Impulsiv, Lope de Vega îl apucă de mantie şi-l împinse cu
putere, spunându-i:
- Hai, vino cu mine mai repede!
Adversarul acesta ştiindu-l un maestru în mânuirea
spadei, începu să tremure. Lope de Vega îşi aminti de
ultimul duel şi atunci schimbă tonul, şi-i spuse:
- Hai să mergem în biserică: eu să mă rog să fiu milos şi
tu să te rogi să nu mai fii invidios.
Diego Velâsques (1599-l660) - pictor spaniol.

Velâsques terminase celebrul tablou Las Meninas
(Damele de onoare), în care se pictase şi pe el însuşi. Regele
Filip al IV-lea îl admiră îndelung, apoi, recunoscând şi figura
pictorului pe tablou, spuse:
— Şi totuşi, lipseşte ceva in acest tablou!
Şi luând penelul lui Velâsques, desenă pe pieptul lui,
reprodus în tablou, crucea roşie a lui San Giacomo.
Velâsques făcuse portretul lui Pareja şi-l aşezase într-un
colţ semiobscur al atelierului. Când regele intră în atelier.
luă tabloul drept original, şi se răsti la Pareja:
— Nu ţi-am dat ordin să pleci? Cum de mai eşti
aici! Pictorul, încântat că tabloul lui a putut fi luat drept
persoana
lui Pareja, râse cu poftă.
Giuseppe Verdi (1813-l901) - compozitor italian.
Vădita dispoziţie faţă de muzică a tânărului Giuseppe
cât şi inteligenţa lui ieşită din comun, i-au făcut pe toţi
consătenii lui să se ia la întrecere, care să-i ofere cât mai
multe mijloace de a reuşi în viaţă. Antonio Barezzi,
negustor, îi dădu bani, organistul Provcsi îi dădu primele
lecţii muzicale, Seletti îl învăţă latina. Preotul canonic ar fi
înclinat să-l facă preot pe Verdi, dar când îl auzi cântând la
orgă, îi spuse:
— Ai dreptate, tu studiază muzica, e divină!
Verdi, tânăr dar cu renume, locuia la Milano. Intr-o zi,

un general austriac îi ceru un marş care să servească
trupelor sale. Cum Verdi era renumit patriot şi îndârjit în
faţa oricărei stăpâniri străine, îi răspunse generalului astfel:
— Domnule general, deocamdată am gata tot felul de
„arii de retragere". Dacă vreţi, vă ofer una imediat!
Rigoletto era scrisă şi se afla în repetiţii. Lipsea însă aria
tenorului. Abia la repetiţia generală îi veni inspiraţia
faimoasei La donna e mobile, primele note fiind
reminiscenţa unei sonatine a lui Beethoven. Tenorul o
învăţă imediat, iar publicul la ieşire o fredona cu uşurinţă.
în 1862, la FLorcnţa a avut loc reprezentarea operei lui
Verdi, Attila. Impresarul Lanari nu era prea încântat de
alegerea cântăreţilor. îl întrebă într-o pauză pe Verdi:
— Ce părere aveţi, maestre?
— Un Attila perfect, cu caracter propriu! exclamă
Verdi.
— Nu înţeleg! - răspunse Lanari.
— Da, da, reluă Verdi - toţi cântăreţii par autentici
barbari, autentici ostrogoţi... după voci.
După o reprezentaţie dată la Petersburg cu Puterea

destinului, ţarul îi spuse lui Verdi:
- Dumneata, maestre, eşti mult mai puternic decât
mine!
După reprezentaţia Traviatei la teatrul Fenice în

Veneţia, mai mulţi admiratori ai lui Verdi îi oferiră un
vermut ca să-i poată face urările de rigoare.
Un înfumurat ofiţer austriac, făcând aluzie la războiul
cu Piemonte, spuse:
— Vom bea un vermut şi mai bun la Torino. Verdi,
pricepând aluzia, îi replică:
— Nu cred că Vittorio Emanuele este atât de bogat ca
să-şi permită să le dea vermut prizonierilor săi!
Verdi era împotriva persoanelor eare-l plictiseau,
insistând să le dea autografe. Intr-o zi, nimeri totuşi la el un
inoportun.
— Vă dau un autograf, spuse Verdi, în schimbul unei
penitenţe.
— De acord, răspunse inoportunul.
— Verdi se aplecă pe fereastră şi opri un biet cântăreţ
ambulant, apoi spuse:
— li veţi da o sută de lire acestui prăpădit.
— Ce înseamnă o sută de lire pentru un conte?! se
hazarda individul.
— Atunci îi veţi da două sute de lire! - se înfurie
Verdi.
Verdi a fost întrebat care-i este opera preferată din
câte a scris.
— E o întrebare la care n-aş şti să răspund. Ca dirijor
aş prefera Rigoletto, ca diletant aş prefera Traviata, dacă n-
aş fi nici dirijor şi nici diletant, mi-ar place // Trovatore.
Şeful unei gări află că într-un vagon de clasa întâi se

află maestrul Verdi pentru care el avea o admiraţie infinită.
Alergă să-l vadă. Deschise uşa compartimentului şi, cum
ştia că Verdi nu ar fi stat de vorbă cu un necunoscut, a
început o conversaţie stereotipă pentru un controlor de
bilete.
— E cam murdar acest vagon...
— Mai toate sunt la fel - răspunse Verdi.
— Şi totuşi nu trebuia să vă puneţi picioarele pe
canapea - replică şeful de gară.
— Adică dumneata mă consideri rău-crescut? - se irită
Verdi.
— Cam aşa ceva.
— Dumneata dă-mi imediat registrul de reclamaţii şi o
să vezi ce te aşteaptă!
Şeful de gară scoase imediat albumul lui de autografe,
şi i-l întinse cu o foaie albă la îndemâna maestrului. După
ce Verdi scrise tot ceea ce îi venise in minte şi iscăli, şeful
gării îi mărturisi mica farsă la care recursese pentru a putea
sta de vorbă şi a avea autograful celui mai mare compozitor
al lumii.
Verdi râse. îl îmbrăţişa şi apoi se lăsă însoţit într-un alt
vagon, curat, elegant şi plin de flori.
Verdi intră în obişnuita lui frizerie din Genova, din piaţa

Campetto. Venea de la Milano unde avusese un succes
enorm cu Falstaff.
Verdi îi spuse bărbierului:
— Tunde-mi părul. Ia te uită ce s-a îndesit! Păcat c;i şi
anii se multiplică.
— Ce vârstă aveţi? - întrebă un altul din frizerie.
— Optzeci - răspunse Verdi.
— Dar nu-i arătaţi nici pe departe.
— Arată-mi dumneata în schimb că nu-i am, dacă eşti
în stare!
într-o zi, Verdi, întâlnindu-l pe Mascagni, îl întrebă cum
îl tratează criticii. Mascagni rămase oarecum stânjenit
neştiind ce să-i răspundă, deoarece unii îl criticau cu
asprime. Verdi înţelese ceea ce Mascagni nu spusese prin
cuvinte şi-l încuraja:
— Dragul meu, ca să fii stimat şi îndrăgit trebuie să fii
bătrân, din păcate...
Un prieten îi arătă un ziar lui Verdi în care era
extraordinar de lăudat. Verdi citi titlul, împături ziarul şi-i
spuse prietenului:
— Laude! Laude! La ce sunt bune? Dacă muzica e
frumoasă, e frumoasă. Dar dacă muzica e urâtă şi fluierată,
n-o salvează nici o laudă!
Giovanni Verga (1840-l922) - scriitor italian.
Giovanni Verga în mai toate după-amiezile, pe la

amurg, se întâlnea cu Capuana şi discutau despre autorii lor
preferaţi care erau: Balzac, Flaubert şi Zola. Verga, spiritual,
numea întâlnirile lor: „Vecerniile (noastre) siciliene" adică
Vespri Siciliani care oglindeau răscoala din 1282 împotriva
stăpânirii franceze din Sicilia. Dar tot el adăuga:
— Dar noi nu masacrăm nici un francez. Dimpotrivă, îi
slăvim pe cei trei mari aşi ai literaturii franceze!
Şi într-o zi, la aceste Vecernii Siciliene se alătură Emile
Zola în persoană.
Verga stătea şase luni la Catania şi şase luni: la Milano.
Când prietenii lui şi-au exprimat uimirea că „fiul mării"
poate trăi sufocat între pereţii din Milano, Verga le
răspunse:
— Nicăieri mai mult decât la Milano nu-i simt mai bine
şi mai aproape pe ţăranii mei sicilieni.
Răspunsul lui cuprindea întreaga sa formulă de artă.
Giovanni Verga, creatorul verismului, a fost numit de
minister membru într-o comisie care avea să aleagă o
operă dramatică pe care s-o premieze.
Verga refuză, pe motiv că nu era de acord ca statul să
plătească predilecţiile sale artistice, ba chiar să accepte
criteriile lui.
Paul Verlaine (1844-l896) - poet francez.
Verlaine avea urâtul obicei de a bea mai mult decât
trebuie, într-o dimineaţă se trezi cu capul greu şi cu inima -
zbuciumată de o furie republicană. Era decis să—I ucidă pe

Napoleon al III-lea. O porni nebuneşte spre Tuilleries şi din
întâmplare ajunse tocmai când Napoleon al III-lea ieşea la
plimbare, pe jos.
— L-am asasinat - îi spuse unui prieten, mai târziu - cu
privirea! Deoarece privirea lui tristă m-a făcut să-i acord
graţia.
— în ziua aceea - ii răspunse prietenul - era treaz
Dumnezeul tiranilor, pesemne.
— Da - răspunse Verlaine - şi mai ales câţiva agenţi de
poliţie foarte vigilenţi care m-au făcut să-mi îngheţe
sângele in vene.
Verlaine era foarte bun şi milos. Insistă într-o zi pe
lângă un medic să interneze pe un coleg, un poet, prieten
de al lui. Doctorul se lăsă greu, spunându-i:
— Cum să—I internez, dacă nu ştiu de ce boală
suferă?
— Foame cronică - îi spuse Verlaine.
Doctorul modifică puţin diagnosticul şi-l internă
imediat.
Claude Hoseph Vernet (1714-l789) - pictor francez.
Invitat de Voltaire, acesta îl primeşte cu braţele
deschise, făcându-i un mare compliment.
— Dumneata, Vernet, eşti destinat nemuririi. Culorile
dumitalc sunt de neşters.
— Mult mai de neşters şi destinată nemuririi este

cerneala Voastră, Maestre Voltaire - îi răspunse Vernet.
Veronese (Paolo Caliari) (1528-l588) - pictor italian.
Risipitor şi generos, veneţianul Veronese se afla deseori
în dificultăţi financiare. în Palozzo Reale din Napoli este un
tablou al său, de dimensiuni obişnuite, dar pânza pe care e
pictat tabloul c făcută din şase bucăţi puse cap la cap,
deoarece celebrul Veronese n-a avut atâţia bani atunci,
încât să cumpere o bucată marc de pânză!
Tudor Vianu (1897-l964) estetician român.
La un examen, profesorul Vianu îl întreabă pe un
student:
— Dumneata ai auzit de Pico della Mirandola? Ce-
mi poţi
spune despre el?
— N-am auzit - răspunde studentul stânjenit.
Plictisit şi distrat, Vianu răspunse:
— Cred că nici el n-a auzit de dumneata.
Profesorul Vianu, auzind pe un student că se
încăpăţâna să spună'că ştie tot, că a citit tot, deşi până
atunci nu dăduse nici un răspuns exact, i-a spus:
— Mi se pare curios ceea ce afirmi dumneata, când un
Socrate spunea că ştie că nu ştie nimic.
Tudor Vianu, la examen, vede pe unul din studenţii săi
foarte neliniştit şi emoţionat. Ca să-i dea curaj, ¡1 întreabă:
— Dumitalc îţi place poezia?
— Da - răspunse studentul.
— Vorbeşte-mi despre un poet care ţi-a plăcut mai
mult.
— Ballarmtf, dom' profesor... se repezi studentul.
— Poate te referi la Mallarm6?
— Totdeauna i-am încurcat pe aceştia doi - răspunse
studentul, în râsul general.
Alfred Victor conte de Vigny (1797-l863) - poet şi ro-
mancier francez.
într-un grup se discuta asupra originii lui De Vigny, dacă
era sau nu de viţă nobilă. Caustic ca totdeauna, Saintc-
Bcuvc luă cuvântul:
— S-a găsit o scrisoare din 1914 în care un De Vigny
cerea un împrumut unui prieten, într-un stil, ce-i drept,
foarte nobil. Deci s-ar putea ca poetul nostru De Vigny să
fie nobil!
Vigny avea un^ aer de extaz serafic în societate, o
rezervă rece, aristocratică. însuşi Alexandre Dumas era
invitat, la o masă la care era invitat şi Vigny.
Sainte-Beuvc spunea:
— Vigny zâmbeşte ca un înger care a băut oţet! Rudolf
Virchow (1X2!-l(>02) medic, antropolog, om politic
prusac.
La profesorul Virchow vine într-o zi un pacient
congestionat. Gâfâind, îi spune doctorului:
— Domnule doctor, noaptea dorm liniştit, în schimb

ziua, de cum ies in stradă simt că mă înăbuş, respir greu,
mă congestionez...
In timp ce vorbea, doctorul se apropie de el şi-i pipăi
uşor gâtul.
— Ei bine, acum cum te simţi? - îşi întrebă
pacientul.
— Foarte bine? Ce mi-aţi făcut, domnule doctor?
— Te strângea gulerul. Ţi-am descheiat primul nasture
de la cămaşă.
Voltaire (Franţois Arouet, de) (1694-l778) - filosof, is-
toric, poet france/.
Tatăl lui Voltaire, nolarul Arouet, dorea ca fiul său să
devină magistrat. Şi cum pe vremea aceea, în Franţa,
această sarcină publică se cumpăra, el era dispus să ofere
respectiva sumă numai să-l vadă pe fiul său într-un loc
onorabil. Dar ambiţiosul Voltaire îi răspunse:
— Nu mă interesează o onoare care se cumpără. Prin
propria mea strădanie vei vedea că voi cuceri onoarea care
să-ţi umple inima de bucurie!
într-o zi Voltaire îi spuse unui prieten de al său:
— Văd că religia pierde teren din ce în ce mai mult.
Dacă dispare, de ce anume pot spune eu rău?
— Oh! - îl consola prietenul său - nu-ţi va lipsi ocazia
să spui rău de orice altceva!
— Dumnezeu?! - exclamă Voltaire - dacă n-ar fi, ar

trebui inventat?! Nu?
— în fond este ceea ce au şi făcut oamenii - îi răspunse
prietenul său.
Ieşise de curând traducerea Jeremia făcută de poetul
Lefranc de Pompignan.
— Acum abia înţeleg - spuse Voltaire - de ce Ieremia
se văita atât de mult! Profetul ghicise că avea să fie tradus
dc Lefranc.
Voltaire, inlâlnindu-l pe ministrul de Finanţe Turgot,
care suferea de gută, îi spuse:
— De câte ori vă văd, îmi sugeraţi statuia lui
Nabucodonosor. Ca şi Voi, are picioarele de argilă şi capul
plin de aur!
Odată, într-un salon literar, Voltaire îl lăuda pe poetul
şi naturalistul german Albrecht von Haller, când un prieten
de-al lui Voltaire îi atrase atenţia:
— Cum se face că la laudele dumitale, von Haller îşi
exprimă păreri cu totul opuse în ceea ce priveşte opera
dumitale?
— Da? - întrebă surprins Voltaire -. N-am ştiut, dar
asta înseamnă că amândoi ne-am înşelat amarnic, unul
asuprii celuilalt!
Deşi ateu, Voltaire făcu totuşi efortul să-şi scoată
pălăria în faţa crucifixului care preceda o înmormântare. Un
prieten care-l surprinse în această postură neaşteptată, îl

felicită:
— Mă bucur! Frumos exemplu!
— Ne salutăm - îi preciza Voltaire ateul - dar nu ne
vorbim...
Când autorităţile elveţiene au dat ordin ca întreaga
operă filosofică a marelui Rousseau să fie arsă, Voltaire s-a
grăbit să-i scrie:
— Deşi nu sunt de acord cu nimic din tot ceea ce
afirmi, voi apăra până la ultima suflare tot ceea ce crezi.
Fără a fi deopotrivă de puternici, toţi cetăţenii trebuie să fie
deopotrivă de liberi!
Voltaire lua masa alături de rege. Ameţit uşor de vin,
regele îi spuse pe un ton oarecum poruncitor:
— Voltaire, distrează-mă cu o anecdotă spirituală de-a
dumitale!
Jignit de tonul regelui, Voltaire se grăbi să-i
răspundă:
— Sire, azi mă simt cam prost pentru aşa ceva...
— Ia te uită - replică regele - m-ai auzit vreodată pe
mine spunând că mă simt prea prost sau cam prost ca să
domnesc?
— Din păcate nu, niciodată... - îi răspunse causticul
Voltaire.
Când BoisgeŢin îl lăudă pe Voltaire pentru claritatea
stilului său, într-un exces de modestie Voltaire îi răspunse:
— Şi pârâiaşele sunt clare. Dar ştiţi de ce? Fiindcă nu

sunt adânci...
Voltaire eliberase pe abatele Desfontaines, dar acesta,
nerecunoscător, scrise o satiră violentă şi Iară noimă la
adresa binefăcătorului său. întâlnindu-l într-o bună zi,
fireşte că Voltaire îl dojeni pentru atitudinea lui ingrată.
Dar Desfontaines îi răspunse indiferent:
— Trebuie să trăiesc şi eu, nu?
Iar Voltaire caustic, mai mult ca oricând, îi răspunse:
— Nu văd deloc necesitatea!
În Sala Academiei de Ştiinţe, la Paris, Voltaire îl
întâlneşte pe Benjamin Franklin. Cei doi se îmbrăţişează în
faţa mulţimii care-i aplaudă, strigând:
- Geniul îmbrăţişează libertatea!
Când Caterina a II—a a Rusiei i-a trimis lui Voltaire o
tabacheră de fildeş, lucrată de ea însăşi, Voltaire i-a trimis o
pereche de ciorapi de lână tricotaţi de el însuşi; i-a scris:
„Mi-aţi dăruit truda unui bărbat făcută de o femeie,
permiteţi-mi şi mie să vă dăruiesc un lucru de femeie făcut
de un bărbat."
Voltaire purta deseori cu el Biblio, spre uimirea tuturor
care-l ştiau un ateu convins. El îi lămurea, spunându-le:
— Când cineva are un proces, nu vrea să aibă mereu la
îndemână apărarea şi documentele adversarului?
Odată, la Curtea lui Friedrich cel Mare se discuta despre
rc/onanţa mai mult sau mai puţin plăcută a diverselor
limbi. Un neamţ lăuda frumuseţea limbii germane. Voltaire,

care era de faţă, spuse:
— Eu o consider dură şi chiar înfricoşătoare. Cred că
Dumnezeu când i-a alungat din Paradis pe Eva şi pe Adam,
a strigat la ei în germană!
— Se poate - interveni Friedrich - dar nu poţi nega că
şarpele care a sedus-o pe Eva nu şuiera în franceză!
Voltaire vizită într-o zi grajdurile regelui Prusiei. îl uimi
vederea unui cal cu un valtrap foarte elegant şi ceru să i se
explice motivul acelui privilegiu. Află că era calul pe care-l
călărise regele la lupta de la Molwitz. După aceea, plecând,
întâlni pe stradă un biet cerşetor. îi 'dădu câteva monezi şi
bietul om îi povesti că luase şi el parte la lupta de la
Molwitz, ca simplu soldat. Marele filosof nu putu să nu
simtă o cumplită amărăciune de felul în care era tratat
viteazul cal şi halul în care era viteazul soldat.
Cineva îl întrebă pe Voltaire ce vârstă avea
Pământul?
— Planeta asta îmi parc o bătrână cochetă care-şi
ascunde vârsta - răspunse filosoful.
în călătoria lui în Anglia, Voltaire se duse să-l viziteze pe
poetul Congreve care, contrar tuturor poeţilor, nu-şi
preţuia deloc opera.
El îi spuse lui Voltaire:
— Consideraţi-mă un simplu gentilom, nu-mi vorbiţi
de poeziile mele!
Iar Voltaire:
— Dacă aţi fi fost un simplu gentilom, nu m-aş fi
deranjat să vă vizitez!
întrebat ce părere are despre o oraţie funebră, el
răspunse:
— Seamănă cu spada lui Charlesmagne: e lungă şi
plată!
Cineva îi şopti lui Voltaire că Metastasio îi furase multe
idei din Zaire. Drept răspuns, Voltaire spuse:
— Mi-e drag acest hoţ. A ştiut să înfrumuseţeze mult
ideile furate!
Voltaire primea cu mare generozitate pe străinii carc-l
vizitau în castelui lui din Ferney. Un oaspete exagera însă,
hotărându-se să rămână acolo vreo două, trei săptămâni.
Voltaire îi spuse:
— Constat că nu v-a impresionat deloc puritatea lui
Don Quijote: el lua hanurile drept castele, iar
dumneavoastră consideraţi castelele drept hanuri!
Voltaire justifica astfel ajutorul pe care îl dădea unei
nepoate a lui Corneille, căzută în mizerie:
— E datoria oricărui soldat să dea o mână de
ajutor nepoatei propriului său general.
Sosi la castelui lui Ferney un muncitor care ţinea cu
orice chip să—I vadă pe Voltaire. Cum el insista şi cei din
casă nu-l lăsau să intre, se iscă un scandal atât de mare că
Voltaire ieşi la fereastră, indignat:
— Ce se întâmplă?
— Eu vreau să vă văd şi atât - îi răspunse muncitorul -
fiindcă şi eu fac oarecum ce faceţi dumneavoastră - şi
anume, luminez lumea: sunt lampagiu!
Voltaire aprecie mintea luminată a muncitorului şi-l
primi cu mare bunăvoinţă.
Unul din prietenii lui Voltaire avea urâtul obicei de a nu
lăsa pe nimeni să vorbească, vorbind continuu numai el. De
aceea Voltaire îl întrerupse odată, spunând tare:
— Natura ţi-a negat un har esenţial, dragul meu,
acela al
dialogului!
La Ferney s-a ridicat o biserică pe cheltuiala ateului
Voltaire, pe al cărei frontispiciu se putea citi: Deo erexit
Voltaire. Voltaire glumea cu vizitatorii:
— Două mari nume legate intre ele!
La optzeci şi trei de ani, cu obrajii pesmeţiţi şi scorojiţi,
Voltaire se duse totuşi la Paris să-şi salute prietenii:
— Vedeţi - glumi el - mi-am întrerupt agonia, de

dragul de a vă revedea!
Dar un invidios nu-l iertă nici atunci şi în şoapte spuse
celui de lângă el:
— Pare un mort pe care rudele au uitat să-l
îngroape!
Când Voltaire era pe patul de moarte, îi spuse preotului

care căuta să-l convingă să se convertească:
— Ai dreptate, părinte, e bine să mori în religia
propriilor părinţi, a propriei ţări. De-aş fi fost născut pe
malul Gangelui, acum aş muri ţinând coada unei vaci în
mână, nu?
După moartea titanului inteligenţei, a geniului
universal care fusese Voltaire, un grup de intelectuali îi
lăudau cunoştinţele lui enciclopedice. Se aflau în casa lui
Duclos.
— Păcat - interveni un jursiconsult - că Voltaire a
vorbit despre jurisprudenţă, fără s-o cunoască...
— Cunoştea atâtea, dar nu cunoştea teologie -
interveni un teolog. ^
— în matematică aş putea spune că era un intrus -
observă un matematician.
— Inventând istoria - spuse un istoric - eu afirm că nu
cunoştea absolut deloc istoria adevărată!
Un poet necunoscut era pe punctul de a spune poate şi
el că Voltaire nu ştia să scrie, dar Duclos îi tăie scurt elanul,
afirmând fără drept de replică faptul că Voltaire a fost un
geniu şi că a fost instruit în toate.
George Vraca (1896-l964) - actor român.
George Vraca trecea drept unul din cei mai fascinanţi
aciori: frumos şi cu o voce caldă baritonală, cucerea
publicul de la primele replici. Cum însă nici el nu era străin

de propriul său farmec, mulţi îl considerau foarte îngâmfat.
Odată, între colegi el se exprimă astfel:
— Faţă de două celebrităţi am mare stimă!...
Şi un coleg răutăcios, fără a-l lăsa pe Vraca să-şi
termine fraza, îl întrerupse maliţios:
— Mare minune! Şi cine ar fi, mă rog, a doua
celebritate?!
George Vraca şi Nicolae Gărdescu aşteptau nerăbdători
să vină autobuzul, să nu piardă o vizionare.
Când autobuzul se opri in faţa lor, Vraca încercă să-şi
facă loc să urce, prin sj)ate, dar cum era ticsit de lume, se
văzu nevoit să renunţe. Intre timp, şoferul autobuzului,
recunoscând pe marele comic Nicolae Gărdescu, îl pofti,
nereglementar, să urce prin faţă. Cu o clipă înainte de a
porni autobuzul, " ^^u^tS, asta înseamnă
„artistul poporului" şi a -P
Şi Vraca ramase pe trotuar Lanouo larilălii sale,
la televizor.
Richard Wagner (1813-l883) - compozitor german.

Baudelaire a vrut să-l cunoască pe Wagner. Acesta l-a
primit într-un halat foarte elegant, galben. Ca să-i facă
plăcere lui Baudelaire îi cântă ceva la pian. Baudelaire păru
nespus de încântat. Atunci Wagner ieşi din cameră, apăru
într-un splendid halat verde şi din nou îi cântă lui
Baudelaire ceva. Se mai ridică odată la sfârşitul acelei
bucăţi, ca să revină îmbrăcat într-un superb halat roşu.
Baudelaire era entuziasmat.
— Am observat că fiecare bucată aţi executat-o în
altă
culoare. Sunt foarte curios să aflu simbolul - întrebă
Baudelaire.
Wagner râse cu poftă, destrămând tot extazul în care
căzuse Baudelaire:
— Totdeauna îmi schimb halatele, deoarece punând
mult suflet când cânt, transpir şi simt nevoia să mă schimb.
După asemenea răspuns realist, Baudelaire mult timp

nu-şi mai reveni...
Berlioz după ce ascultase Tristan fi holda exclamă:
— Momente sublime şi ore de curată nebunie! E un
om nebun! Nebun de legat.
Wagner spunea: .
— Ador muzica lui Rossini, daţ nu mă spuneţi
wagnerienilor, că mă ucid! Ascultând Wilhelm TeH, cu greu
m-am desprins de minunata melodie, când am compus
Lohengrin.
Wagner trecea drept un mare original. Una din
trăsnelile, lui a fost aceea de a-şi construi mormântul, fiind
în viaţă. Mormântul era în grădină, în spatele casei. Adesea
se ducea să-l vadă. Când avea prieteni în casă, brusc
întrerupea conversaţia şi îşi invita oaspeţii să viziteze
mormântul.
— Dragii mei prieteni - spunea Wagner - când ne e mai
dragă viaţa, ni se poate curma. Haideţi să-mi vedeţi
mormântul!
Şi prietenii, parcă hipnotizaţi de acel om ieşit din
comun, îl urmau.
într-o^ zi, pictorul englez Richmond se afla în vizită la
Bismark. îl întrebă dacă-l cunoştea pe Wagner.
— îl cunosc - răspunse Cancelarul - Este insuportabil ca
om. Pretinde o admiraţie infinită. E obositor cu infatuarea
lui. îi admir însă muzica, deşi evit să-i ascult prea des
operele, deoarece motivele muzicale mă persecută după

aceea mult timp şi cu greu reuşesc să mă descătuşez de
obsesia lor.
George Washington (1732-l799) - general şi om de
stat american, unul din fondatorii Statelor Unite şi primul
preşedinte al acestora.
Deşi modest, refuză totuşi o scrisoare importantă care-i
fusese adresată de un general englez „Domnului
Washington", fără nici o menţionare a gradului său militar.
La reîntorcerea din războiul împotriva francezilor, din
Canada, numele lui Washington era pe buzele tuturor.
Invitat, în calitate de deputat în Parlamentul din
Virginia, a fost primit triumfal. Elogiat astfel de diferiţi
oratori, Washington peste măsură de emoţionat, nu a
putut rosti nici un cuvânt. Luă cuvântul preşedintele
Adunării:
— Luaţi loc, domnule Washington, modestia
dumneavoastră este egală curajului dumneavoastră. Nici
un elogiu nu poate fi la înălţimea lor. Cât priveşte emoţia
dumneavoastră, e mai elocventă decât orice discurs.
Când Washington a fost ales preşedintele Statelor
Unite, credea că nu are suficiente calităţi pentru a guverna
un stat. El spunea:
- Popularitatea, din păcate, nu înseamnă arta de a
guverna, în. aceeaşi seară, el scria în „Jurnalul lui intim":
„Ce mare sărbătoare în onoarea mea! Ce aclamaţii ale

poporului! Dar dacă acest popor va fi într-o zi nemulţumit
de mine, în ciuda oricărui efort neprecupeţit pentru a-l
servi, ce se va întâmpla oare?"
Antoine Watteau (1684-l721) - pictor francez.
Watteau venise la Paris să studieze pictura. Când
termină un anume număr de tablouri, le duse la Academia
de pictură, cerând o bursă ca să poată studia şi să se poată
perfecţiona la Roma. Trecând pe coridorul unde erau
tablourile lui Watteau, pictorul la Fosse rămase fascinat de
ele. îi spuse tânărului pictor:
- Dumneata nu-ţi cunoşti meritele. Dumneata eşti
mare! Eu te susţin să intri imediat la Academie.
La scurt timp după această întâlnire fericită, Watteau a
fost primit ca membru al Academiei.
Pictorul Watteau era pe patul de moarte într-un sat,
numit Nogent. Preotul care-i dădea ultima împărtăşanie îi
înfăţişă un crucifix pe care să-l sărute. Crucifixul era
înfiorător de urât sculptat.
Watteau nu se putu abţine să nu remarce:
— Nu vreau să văd această oroare de crucifix! Un
artist nu-l poate vedea atât de hidos pe creatorul Lumii!
Orson Welles (1915-) - actor şi regizor american.
Genialul actor şi regizor, plictisit după o masă nu prea
reuşită, spuse:
— Trei lucruri sunt cu adevărat neplăcute in viaţă: o

cafea fierbinte, o parteneră rece şi o şampanie nici caldă
nici rece!
Mai mult decât gazda se frământa prietena lui Welles,
întrebându-se ce-a vrut exact să spună.
Wellington (Arthur Wellesley, duce de) (1769-l851)-
general englez.
învingătorul lui Napoleon era un om foarte sever,
ţinând mult la disciplina militară, de aceea era mai mult
respectat decât iubit. într-o zi, când era abia colonel,
întâmplarea a făcut ca să alunece într-un canal. L-a salvat
un soldat. După ce Wellington i-a mulţumit, fireşte că l-a
întrebat în ce fel ar putea să se revanşeze pentru imensul
bine făcut.
— Cel mai bun lucru este să nu spuneţi nimănui nimic
-îi răspunse cu francheţe soldatul, fără intenţia de a face pe
spiritualul.
— Nu înţeleg - îi răspunse colonelul.
— Dacă vreunul din camarazii mei ar afla că v-am
salvat, fără îndoială că m-ar arunca pe mine în acest canal!
La bătălia de la Waterloo, Wellington se expunea,
alergând mereu în locurile cele mai primejdioase. Lordul
Hill, ca să-l poată dojeni respectuos pentru faptul că-şi risca
mereu viaţa, arătându-i un obuz care tocmai exploda la o
mică distanţă de ei, îl întrebă:
— Milord, ce ordine ne lăsaţi în cazul că vă realizaţi

dorinţa de a muri pe câmpul de luptă?
Şi Wellington îi răspunse calm:
— Să faceţi toţi ca mine!
Wellington vizită într-o zi colegiul militar în care

studiase şi unde îşi formase caracterul iubitor de disciplină
şi abnegaţie. Se simţi nespus de încântat când constată că
există aceeaşi fervoare pentru studiu, acelaşi respect faţă
de tot ceea ce este demn de respectat, în fine, spirit de
disciplină şi seriozitatea de altădată. Bucuros, el exclamă:
— în aceste ziduri s-a născut victoria de la
Waterloo.
Oscar Wilde (1856-l900) - poet şi dramaturg englez.
Oscar. Wilde şi-a creat un renume şi o popularitate sui
generis, recurgând în primul rând la diverse ciudăţenii, în
felul de a se îmbrăca.
— Prima datorie - spunea Wilde - este de a fi cât mai
artificial în viaţă, iar a doua datorie... în viaţă... nimeni n-a
ştiut-o vreodată!
îşi puse o floarea-soarelui la butonieră şi o porni prin
centrul Londrei.
Într-o zi veni la Oscar Wilde un lord care se dedicase
literelor, dar fără nici un succes, nici de public nici de presă.
El îl întrebă pe Wilde:
— Ce pot face împotriva acestei conspiraţii a

tăcerii?
— Singura soluţie, după mine - îi răspunse spiritualul
Wilde - este să luaţi parte la această conspiraţie!
într-un grup de literaţi cineva întrebă care cărţi ar
putea fi socotite cele mai frumoase din lume.
— Câte ai vrea să-ţi enumăr? - întrebă cineva.
— Să zicem o sută!
Oscar Wilde care era de faţă, răspunse:
— Dacă n-aş fi scris doar cinci, aş şti eu care sunt cele
o sută de cărţi cele mai frumoase din lume!
Căutat pentru paradoxurile sale, Oscar Wilde era invitat
în cele mai rafinate saloane din Londra.
— Vedeţi? - se adresa el prietenilor - cum Londra
domină Anglia şi Anglia domină omenirea întreagă, cine
domină într-unui din cele mai dominante saloane din
Londra se poate spune că domină toată lumea!
Cu unul din paradoxurile sale îi înmărmuri pe toţi cei de
faţă. Cineva spuse că beţia e o plagă a clasei muncitoare,
indiferent din ce ţară. La care Wilde inversa fraza:
— Munca este într-adevăr o plagă a clasei
beţivanilor!
Odată, Andr6 Gide afirmă că mai mult valorează o
conversaţie cu Wilde decât propriile sale opere.
— Este foarte adevărat! - susţinu însuşi Wilde. Tot
geniul meu l-am derulat în viaţă, lăsând operelor mele doar
o oarecare abilitate!
înainte de a părăsi închisoarea, le spuse tovarăşilor de
suferinţă:
— Ţineţi minte, de îndată ce ieşiţi de aici, vă duceţi la
Poştă. Şi acolo veţi găsi fiecare o scrisoare de la mine!
A doua zi, Wilde se duse la poştă şi puse în câte un plic,
pentru fiecare câte o sumă de bani şi o vorbă bună,
încântat de bucuria pe care spera să le-o facă tuturor, la
ieşirea din închisoare, cu surpriza aceea!
Directorul unui ziar îi ceru lui Wilde, după ieşirea lui din
închisoare, să-şi publice periodic memoriile în ziarul lui.
— Vă închipuiţi - îi spuse directorul ziarului - ce succes
ar însemna, după condamnarea dumneavoastră!
— Prefer să mă opresc la succesul avut înainte de
condamnarea mea! - îi răspunse Oscar Wilde.
Wilhelm I de Prusia (1797-l888) - regele Prusiei şi apoi
împărat al Germaniei.
Când nu era decât un simplu principe, Wilhelm I
avusese mai multe divergenţe cu aghiotantul fratelui său,
Friedrich Wilhelm al IV-lea, generalul Manteuffel.
După moartea fratelui său, Wilhelm I ajunse regele
Prusiei şi imediat îl ceru ca şef al cabinetului militar tocmai
pe acest general Manteuffel. Cum generalul rămase foarte
surprins de această preferinţă ţinând cont de relaţiile
adverse dintre ei doi, pe când regele era doar principe,
Wilhelm I îi explică:
— Eu te-am chemat, generale, tocmai din acest motiv,

deoarece în litigiile avute, dumneata erai mereu de partea
dreptăţii, apărând cu credinţă pe fratele meu care era
atunci legitimul dumitale suveran. Nădăjduiesc, prin
urmare, că vei face întocmai şi cu mine.
Scriitoarea franceză Audonard, călătorind în Germania,
a făcut într-o zi o lungă plimbare cu trăsura. La un moment
dat, coborî şi întinse vizitiului o monedă. Acesta,
gesticulând, spuse în grabă ceva în germană, şi bineînţeles,
scriitoarea nu pricepu nimic. Dar în acelaşi timp, dintr-o vilă
apropiată, ieşi cineva. Un domn foarte distins se apropie de
scriitoare şi-i spuse:
— Cât i-aţi oferit, doamnă, vizitiului?
— Două lire - răspunse scriitoarea franceză.
— E prea mult. Nu trebuie să risipiţi banii.
— Păreţi cam avar, domnule! - replică scriitoarea
dezinvoltă.
— Avar nu, dar econom da.
în aceeaşi seară, la un concert la Curte, unde era
invitată şi scriitoarea franceză, rămase nespus de uimită
când, fiind prezentată regelui Prusiei, văzu că el nu era altul
decât domnul pe care-l ofensase de dimineaţă, făcându-l
avar. Dar Wilhelm,
gentil, îi spuse:
— Cred că abia acum îmi daţi dreptate de ce trebuie să
fiu econom, din moment ce cheltuiesc banii supuşilor mei.
împăratul Wilhelm al Germaniei era renumit pentru

modestia lui. într-o zi, ministrul Bulow, tatăl viitorului
cancelar al Germaniei, îşi exprimă marea lui admiraţie faţă
de această modestie a împăratului.
— Cum să nu fiu modest - îi răspunse împăratul - când
ultima mea apariţie înainte de dispariţie, nu mă va deosebi
cu nimic faţă de oricare altul dintre supuşii mei, poate mai
harnici şi mai devotaţi patriei decât mine chiar.
Într-o seară, împăratul Wilhelm I se duse la teatru,
însoţit de obişnuitul său lacheu. Coborând din trăsură, intră
în teatru şi se instala în loja lui. Dar cum spectacolul îl cam
plictisea, plecă după primul act.
Ca de obicei, vizitiul era acolo în trăsură şi-l aştepta, dar
lacheul, nebănuind că împăratul avea să revină înainte de
terminarea spectacolului, se dusese la un bar din apropiere
să ia ceva. Împăratul aflând de toate acestea de la vizitiu,
aşteptă tăcut în trăsură.
Jenat peste măsură, tremurând de frică, veni şi lacheul.
Dar împăratul poftindu-l lângă el, îl linişti, spunându-i:
— De câte ori n-ai fost nevoit să mă aştepţi şi tu pe
mine, sărmane om! N-o să fie cine ştie ce dacă te-am
aşteptat şi eu o dată! Fii pe pace!
împăratul Wilhelm I era servit de *trei ori pe
săptămână de bărbierul său, la zece dimineaţa. De mai
multe ori la rând, bărbierul întârzie. împăratul, ca să-l
oblige să fie punctual, se gândi să-i dăruiască un ceas.
— Pesemne că ceasul dumitale merge rău - îi spuse

împăratul, oferindu-i bărbierului un ceas de aur - iată în dar
acest ceas bun, şi de acum încolo sper să fii punctual.
De câteva ori la rând, bărbierul se arătă punctual. Dar
după câteva săptămâni, veni din nou târziu. Ca să-l
pedepsească, împăratul, într-o dimineaţă, ii spuse:
— Ia să văd ceasul de aur pe care ţi l-am dăruit!
Şi bărbierul, nebănuind intenţiile împăratului, se grăbi
să i-l arate. Cu ceasul în mână, Wilhelm ii spuse:
— Probabil că şi ăsta merge înapoi. Trebuie să-ţi
dau altul. Vârî ceasul de aur în buzunar şi-i întinse altul de
nichel.
Wilhelm al III—lea d'Orange (1650-l702) - rege al
Angliei.
Wilhelm intenţiona o expediţie împotriva Franţei; cum
nimeni nu se aştepta, regele conta mult pe surpriză, deci pe
reuşită. Se aşeză în fruntea armatei în marş, fără a spune
nimănui unde o pornea. Unul din coloneii lui, foarte curios
din fire, îndrăzni să-l întrebe despre destinaţia acelui marş.
La care regele îi răspunse:
— Dacă ţi-aş spune, ai şti să păstrezi secretul?
— Fără îndoială că n-aş spune nici unui suflet de pe
pământul ăsta!
— Bravo! - îi răspunse regele - şi eu ştiu să păstrez un
secret, întocmai ca şi dumneata - şi nu l-aş trăda. nici unui
suflet viu de pe pământul ăsta!
Un tânăr nobil englez, reîntors de curând din Franţa, a

fost primit de Wilhelm d'Orange, regele Angliei, care l-a
întrebat ce ciudăţenii a văzut în Franţa. Tânărul îi răspunse:
— Ceea ce mi s-a părut mai ciudat a fost faptul că
Ludovic al XlV-lea, regele Franţei, are o iubită bătrână şi un
ministru tânăr, in loc să fie invers.
Monarhul englez zâmbi şi-i răspunse:
— Nu mi se pare prea ciudat, probabil că nu se
serveşte nici de ea şi nici de el.
Lordul Molesworl stătuse mult timp la Copenhaga şi la
reîntoarcerea sa în Anglia a publicai un volum asupra
Danemarcei, deplorând guvernul despotic care domina
acolo, în contrast cu spiritul de libertate specific englezilor.
Regele Danemarcei trimise un ambasador de al lui la
Londra, ca să exprime, în numele lui, indignarea, în faţa
regelui Wilhelm d'Orange.
— Bine - răspunse Wilhelm. Dar ce-ar vrea regele
dumitale să-i fac lordului Moleswort, ca să-l pedepsesc?
— Sire - răspunse ambasadorul danez - dacă
Majestatea Voastră ar fi fost lezată şi s-ar fi lamentat
suveranului nostru, el v-ar fi trimis imediat capul
vinovatului pe o tipsie.
— Este exact ceea ce eu nu aş putea face - îi răspunse
suveranul. - Voi povesti însă ceea ce ar fi făcut regele
vostru, lordului Moleswort, şi vei vedea că va apărea

întocmai, în a doua ediţie a operei sale.
z
Virginia Zeani (1926) - artistă lirică italiană, de origine

română.
Pe cât de generos îi este glasul, pe atât de generoasă
este şi firea celebrei cântăreţe. De câte ori se întorcea
dintr-un turneu, sosea încărcată de daruri pentru cei ai
casei ca şi pentru prietenii apropiaţi. Venind din Pisa,
cumpără câteva miniaturi ale celebrului „turn înclinat", in
alabastru, în aur şi argint.
Oferindu-i unul din turnuleţe prietenei ei bune, o
siciliana care nu văzuse niciodată turnul înclinat din Pisa, îi
spuse în glumă:
— Priveşte-l cât e de nostim, aşa mic şi strâmb...
La care naiva siciliana îi răspunse politicoasă:
— Nu-i nimic, mie îmi place şi aşa strâmb.
Zenon (din Citium) (336-264 î.Ch.) - filosof grec,
fondatorul stoicismului.
Zenon îşi deschisese de curând şcoala sub porticurile
Stoâ şi o mulţime de studioşi dădeau năvală... Sever cu ei,
le pretindea cea mai riguroasă tăcere, spunându-le:

— Natura ne-a dăruit două urechi şi o singură gură.
Asta nu înseamnă oare că trebuie să ascultăm şi să vorbim
puţin?
Zenon a fost întrebat dacă şi înţelepţii ar trebui să
iubească şi să răsfeţe femeile, la care el le-a răspuns:
— Ar fi păcat ca bietele femei să fie iubite doar de
proşti!
Unul din principiile fundamentale ale lui Zenon era că
noi suntem supuşi destinului ineluctabil.
Unul din servitorii lui, mai viclean, de câte ori fura şi era
prins, dădea vina pe destin.
— Nu-i vina mea, - spunea el - aşa a vrut destinul.
Zenon nu-l contrazicea, adăugând:
— Ai dreptate, aşa a vrut destinul, dar tot el vrea
acum ca tu să primeşti o sută de ciomege pe spate!
Emile Zola (1840-l902) - romancier francez.
Când creatorul şcolii naturaliste franceze, Emile Zola,
veni la Roma, îl invită principele Odescalchi. La un moment
dai, principele îl întrebă:
— Care romancier vă place mai mult?
— Balzac! răspunse imediat Zola.
— îl preferaţi înaintea dumneavoastră?
— Da... Poate şi pentru că eu nu mă recitesc
niciodată.
Zola era un om prea sincer.
Un critic, Bergerat, era foarte ostil operelor lui Zola. Cu

rost şi fără rost căuta să-i distrugă orice publicaţie.
întâmplarea făcu ca în timp ce Zola era preşedintele
Societăţii Autorilor, să-i fie înmânat un premiu consistent
acestui Bergerat.
Cuprins de remuşcări, că-l tratase totdeauna mizerabil
pe marele Zola, Bergerat se duse a doua zi la Zola şi căută
să îndrepte răul pe care i-l făcuse, promiţându-i că de
atunci înainte avea să-i scrie numai critici favorabile.
Zola îl privi îndelung şi apoi îl întrebă:
— La fel mi-ai vorbi şi dacă ai şti că eu nu te-am
votat? Bergerat rămase mut în incertitudinea care a
continuat să-l
frământe mult timp.
Era renumită într-o societate o doamnă care se
complăcea în a părea o sofisticată, o complicată, în fine, o
femeie greu de cucerit. Zola interveni:
— După părerea mea, femeile îi preferă pe bărbaţii
care se însoară cu ele fără pretenţia de a le înţelege, decât
pe bărbaţii care... tocmai pentru că le înţeleg, ezită să se
căsătorească cu vreuna...
— Maestre - întrebă cineva pe Zola - care e soţia
ideală?
— Soţia ideală este cea care, deşi nu te înşeală, se
poartă cu tine atât de grijuliu şi de frumos, ca şi cum te-ar fi
înşelat.

Anecdote Despre Mari Personalitati

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Anecdote Despre Mari Personalitati

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Prefaţă

Tipa.: ^qrupul droqo pnnT

John Abernethy (1763-l831) - medic irlandez.

—De câte feluri sunt verbele?

— N-am ştiut până acum, dar dacă reuşeşti să mă

Alecsandri, încântat că negustorul

Într-o zi, Alexandru Macedón, văzând statuia lui Ahile,

André-Marie Ampère (1775-l836) -

ziua următoare ii aduse tiranului banii

— Am impresia că mai mult

Tudor Arghezi, după ce primi un telefon de la un

Fiind întrebat ce diferenţă există

Acuzat de servilism, deoarece se aruncase la picioarele

într-o zi, un prieten îl întrebă pe

Un palavragiu care vorbea vrute şi nevrute de ore

Sophie Arnould îl asculta pe un autor de comedii care-i

Emile Augier (1820-l889) - autor dramatic francez

Guido Baccelli (1832-l916) - medic profesor la Universi-

într-o zi, un client îi ceru o consultaţie.

Balzac se întâlneşte cu un prieten. Acesta-i spuse;

Guillaume de Bautru (1588-l665) - diplomat francez.

Trecând prin Magdeburg, Berlioz s-a oprit la vamă.

Aristide Briand (1862-l932) - om politic francez.

George Gordon Byron-lord (1788-l824) - poet romantic

Când lord Byron a fost întrebat ce înseamnă Geneva

Byron era literat din plictiseală. Pentru el literatura era

Callimach (304-240 î.Ch.) - poet şi critic grec.

Directorul ziarului umoristic la care scria şi Caragiale,

G. Călinescu avea un sistem al lui care nu dădea greş

Piotr Illici Ceaikovski (1840-l893) - compozitor rus.

Unui pictor care i se văita că şi el vinde puţine tablouri,

Într-o zi, se prezentă cineva la Corot, rugându-l să-i

Antonio D'Achiardi (1839-l902) - naturalist italian. După

După un an, acelaşi prieten il

Carol Davila (1832-l884) - medic

casă, ea pleca şi vice versa. Luisa

—Oh, domnule, vă mulţumesc

Atunci, în ilaritatea generală, i

Claude Debussy (1862-l918) -

Într-o seară, Debussy cânta o compoziţie de-a sa unui

Edgar Degas (1834-l917) - pictor şi sculptor francez.

Degas era invitat la masă de un

Pictorul Vilbert îi spunea intr-o zi lui Degas:

În faţa tabloului lui Laurens care o reprezenta pe regina

Degas nu cruţa pe nimeni de ironiile lui. Văzând un

Descartes era de o rară nobleţe

—Cunoşti proverbul francez

Demn de amintit este răspunsul

Cineva îi ceru într-o zi douăzeci

Are bolnavii in îngrijire

Albert Einstein (1879-l955) - fizician german.

Savantul Albert Einstein e

De multe ori, când Einstein ţinea o conferinţă, era

o întrebare destul de dificilă,

întrebat dacă energia atomică trebuie folosită numai în

Pe figura lui Enescu se citea

In scurtul răgaz în care oratorul

Dar la amiazi coşul devenise mai

Xantos îşi trimise sclavul Esop la un anume prieten; pe

L-au întrebat cum de reuşea să fie atât de cinstit.

într-o zi, stăpânul lui Esop, având oaspeţi la masă, îl

rost avea toată povestea aceea. Iar

Armando Falconi (187l-l951) - actor italian.

când Falconi văzu pe cineva intrând