PROBLEMELE BUCURESTIULUI SUNT REALE, DAR POLITICIENII NU STIU SA LE

REZOLVE
Societatea civilă are o idee mai bună: lăsaţi baltă referendumul, care în stadiul actual
reprezintă bani aruncaţi pe fereastră indiferent cum sunt formulate întrebările, şi
porniţi o consultare reală conform obiectivelor şi etapelor indicate mai jos

Indiferent care va fi rezultatul alegerilor locale din 2012, dacă actuala împărţire de funcţiuni
(şi, în plan secund, venituri) între centru şi sectoare nu se schimbă, oraşul va rămâne greu
de guvernat. Dar aşa ceva nu se poate face printr-o simplă Lege a Capitalei, existând multe
legi care trebuie modificate coerent în acest proces. De asemenea, o reforma buna e greu
de testat într-un referendum, el însuşi o idee nepregătită, apărută peste noapte.
Concluzia? Bucureştiul are nevoie de o schimbare bazată pe un pachet de legi care să
întrunească un minim consens politic şi care să-i aducă mai multă funcţionalitate,
indiferent cine va fi ales la Primăria Generală şi la Sectoare în 2012. Acum el este de
fapt cel mai puţin autonom dintre oraşele României, cetăţenii săi alegând un primar cu
răspundere politică, dar fără suficiente pârghii pentru a conduce strategic.

O întărire a poziţiei întregului municipiu faţă de guvern, plus o regândire a relaţiei centru-
sectoare, nu înseamnă desfiinţarea ultimelor, ci doar reaşezarea resurselor şi pârghiilor aşa
fel încât să corespundă cu mandatul democratic şi cu necesitatea unei strategii de
metropolă, să simplifice actul de decizie, sporind transparenţa şi posibilitatea de control a
cetăţenilor. Punctele urgente ar fi:

• Întărirea rolului coordonator al municipalităţii pe (i) colectarea veniturilor proprii şi (ii)

politicile generale de dezvoltare şi urbanism, pentru a evita situaţia de acum când
nivelurile se blochează şi se învinuiesc reciproc pentru disfuncţionalităţi;
• După un model european, trebuie regândită relaţia oraşului cu (i) guvernul, prin
finalizarea procesului de descentralizare a principalelor funcţiuni conform strategiei
guvernamentale (ordine publică, metrou, sănătate, educaţie, etc); şi (ii) zona
metropolitană înconjurătoare ce depinde funcţional de oraş;

Obiective:
1. Trebuie rediscutat rolul Sectoarelor, care în toate capitalele europene sunt mai
numeroase, mai mici (asigurând coerenţa comunitară în interiorul lor) şi îndeplinesc funcţii
predominant sociale sau de lucru direct cu cetăţenii, permiţând ca strategiile de dezvoltare
ale oraşului să fie administrate unitar.
Până la un consens pe noua împărţire de atribuţii (şi în subsidiar, resurse), un pas preliminar
îl poate constitui crearea unui Sector 7 în zona centrală, care să faciliteze coordonarea
intervenţiilor urgente pentru rezolvarea marilor probleme din acestă parte a oraşului.

2. Reforma funcţională a Capitalei nu se poate sprijini doar pe o singură lege specială.

Urmănd bunele practici din UE, ea trebuie să constea într-o secvenţă de paşi obligatorii:
a. Elaborarea unui scurt material de consultare publică (Green Paper) în care să fie
sintetizare marile problemele actuale, cauzele lor şi posibilele remedii, în 2-3 scenarii;
b. Dezbaterea publică a acestui Green Paper în vederea selectării unei soluţii,
eventual şi prin organizarea câtorva runde de “sondaje deliberative” cu populaţia
Bucureştiului (deliberative polls, vezi http://en.wikipedia.org/wiki/Deliberative_opinion_poll),

1
mult mai ieftine şi superioare ca rezultat unui referendum (referendum oricum cu
valoare consultativă şi cu slabe şanse de a avea o bună prezenţă la urne);
c. Identificarea listei de acte normative şi legislaţie secundară (norme) care ar fi
necesar să fie modificate (sau scrise de la zero, dacă e cazul) după ce se alege o
soluţie prin dezbatere publică. Acest pachet de amendamente trebuie să fie gândit
unitar pentru a fi funcţional, dseci trebuie prezentat publicului tot deodată. El poate
include o nouă Lege a Capitalei, dar în plus trebuie să aibă în vedere cel puţin:
c1. Legile care definesc organizarea şi principalele funcţiuni ale administraţiei
locale, începând cu Legea 215/2001, plus lunga listă de legi şi norme
sectoriale care guvernează educaţia, sănătatea, urbanismul, infrastructura
urbană, etc;
c2. Legea 67/2004 care guvernează alegerile locale;
c3. Codul Fiscal al României, cu referire în special secţiunea pe taxe şi
impozite locale; Legea 273/2006 a finanţelor publice locale; şi eventual Legea
500/2002 a finanţelor publice.