…………………… Genul liric.

Opera lirică
Genul liric cuprinde totalitatea operelor lirice.
Opera lirică este textul în care autorul transmite idei, gânduri, sentimente în mod direct, prin discursul eului
liric, într-o viziune subiectivă, filtrată prin prisma personalității sale originale, utilizând un limbaj artistic care
favorizează sensurile figurate ale cuvintelor și ia forma descrierii și a monologului liric.
Numele provine din Grecia Antică, unde recitarea poeziei era însoţită de acompaniamentul lirei.
Tema - un aspect dintre cele mai generale ale realității surprins artistic în operă.
Ex: copilăria, natura, dragostea, destinul, călătoria, creația, geniul, timpul, cunoașterea, viața micilor
viețuitoare
Motivul – particularizare a temei. Ex: fereastra, luna, lacul, pădurea, izvorul, stelele, soarele, plânsul,
amintirea, toamna.
Laitmotiv – motivul care se repetă în operă.
Trăsături:
1. Conţinutul cuprinde idei, gânduri, sentimente transmise în mod direct:
Ideile valorifică tema textului.
Sentimente:
- de tristeţe („A venit toamna, Acoperă-mi inima cu ceva”);
- de revoltă (,,M-a plesnit şi ieri cu biciul / Ici grămadă-aş vrea să-l pui/ şi să joc ca azi la nuntă/ care
sârbă-i mai măruntă/ pe spinarea lui”);
- de iubire („Să plutim cuprinşi de farmec/ Sub lumina blândei lune”);
- de admiraţie (,,Cât de frumoasă te-ai gătit naturo, tu!”).
2. Subiectivitatea este oferită de prezența eului liric marcat lexico-gramatical, de originalitatea ideilor, dar şi
de expresivitate.
3. Eul liric - vocea delegată de autor să transmită idei, gânduri, sentimente în mod direct. O abstracţiune care
nu trebuie confundată cu autorul. Este un alt chip al poetului. Capătă diverse ipostaze: a contemplatorului, a
îndrăgostitului, a melancolicului, a nostalgicului, a revoltatului, a observatorului, confesorului etc.
Mărcile lexico-gramaticale explicite ale eului liric:
- pronume şi adjective pronominale de pers. I (eu, mele), verbe la pers. I (merg ), interjecţii
afective (ah!) şi puncte de suspensie.
Mărci lexico-gramaticale implicite ale eului liric:
- pronume şi adjective pronominale de pers. a II-a (tu, tale), verbe la pers. a II-a (mergi) şi
substantive în vocativ (“frumoaso”; „Măi bădiţă”).
Obs: Când în text apar pronume, adjective pronominale de persoana a III-a (el/său,) şi verbe la persoana a III-
a (merge ), eul liric este o mască, o voce impersonală, este camuflat în peisaj. În acest caz, subiectivitatea
transpare din originalitatea ideilor, a imaginilor artistice şi a figurilor de stil.
4. Modurile de expunere
- monologul liric – de tip confesiune (mărturisire, destăinuire) – (verbe, pronume şi adjective
pronominale la persoana I, interjecţii, puncte de suspensie);
- de tip adresare (verbe, pronume şi adjective pronominale la persoana a II-a,
substantive în vocativ);
- descrierea (verbe, pronume şi adjective pronominale la persoana a III-a).
Lirism subiectiv în care accentul cade pe complexitatea interioară a ființei (mărci specifice).
Lirism obiectiv în care accentul cade pe realitatea exterioară din afara sufletului.
5. Imaginarul artistic – întregul sistem de imagii artistice și de figuri de stil integrate în țesătura lirică a operei.
Imaginea artistică – un ecou expresiv al manierei în care poetul percepe realitatea și o transfigurează în
operă. Este specifică lirismului.
- vizuale (,,Arborii-n genunchi plângeau”);
- dinamice („Somnoroase păsărele/ Pe la cuiburi se adună”);
- statice („Pierdut e totu-n zarea tinereţii”);
- auditive (,,Doar izvoarele suspină”);
- olfactive („Azi-noapte mi-a bătut în geam caisul”);
- tactile (,,Cu mâna mea în van pe liră lunec ”);
- sinestezice(„ vorbă dulce”);
Figura de stil – este un procedeu artistic care nu defineşte, ci sugerează; este utilizat pentru a creşte
expresivitatea unui text, în care cuvintele sunt folosite cu sens figurat.

1. Personificarea - figura de stil prin care se atribuie însuşiri omeneşti unor fiinţe necuvântătoare, unor
lucruri, unor fenomene ale naturii cu scopul de a însufleţi („Iar pădurea lin suspină”).
 2. Comparaţia - este figura de stil cu ajutorul căreia se exprimă un raport de asemănare între două
persoane, obiecte sau acţiuni cu scopul de a evidenţia unul dintre termeni.
Primul termen (comparatul - cu sens propriu) este descris şi al doilea termen (comparantul – cu sens
figurat) este folosit la descriere. Comparaţia se bazează pe calităţile comune ale obiectelor comparate.
Între termeni apare un element de legătură: ca, precum, cât, asemenea, aidoma, la fel ca, asemănător
cu, întocmai ca etc. („oraşul…Geme, zbârnâie şi sună/ Ca un contrabas enorm.”).
3. Epitetul - figura de stil prin care unui obiect sau unei acţiuni i se atribuie o însuşire sau caracteristică
deosebită. Determină un substantiv („soarele…palid”) sau un verb („lin foșnească”). Se exprimă prin adjectiv
(„ părul meu grav şi năuc”), substantiv („codrii de aramă”), adverb („lin foșnească”).
Epitetul poate fi: simplu („satele pierdute”), dublu, („părul meu grav și năuc”) sau multiplu („vesela, verde
câmpie acu-i tristă, vestezită”), cromatic („cerul metalic”), personificator („cumplita iarnă”), metaforic
(„codrii de aramă”), în inversiune („unduioasa apă”).
4. Enumeraţia - figura de stil care constă într-o înşiruire de termeni de acelaşi fel sau cu sensuri
apropiate, făcută cu scopul de a evidenţia sau de a detalia imaginea prezentată. (,,ziua…, noapte…,
dimineaţa”).
5. Repetiţia – figura de stil care constă în reluarea de două sau de mai multe ori a aceluiaşi sunet, cuvânt
sau grup de cuvinte, pentru a evidenţia o idee sau un sentiment ( “plouă, plouă, plouă”).
6. Metafora - figura de stil bazată pe transferul de expresivitate dintre termenul-obiect şi termenul-
imagine al unei comparaţii subînţelese, din care lipseşte termenul de comparat. In relaţia celor doi termeni ai
metaforei, primul rămâne cu sensul său propriu sau este eliminat, iar celălalt devine termen cu sens figurat
(“fulgul uşor al norului” sau „norul, fulg uşor” sau „fulgul uşor” ).
7. Hiperbola figura de stil care constă în exagerarea voită a trăsăturilor unui obiect, fenomen, fiinţă,
animal. Porneşte de la un sentiment de revoltă, admiraţie, ironie şi are rolul de a impresiona cititorul (,,Mii de
roiuri de albine”).
8. Antiteza figura de stil prin care se redă opoziţia dintre prsonaje, idei, noţiuni. Se poate realiza la
nivelul unui vers, unei strofe sau a întregii opere şi are scopul de a evidenţia elementele contrastante („Vreme
trece, vreme vine”).
9. Oximoronul figura de stil care consta în asocierea neaşteptată, cu efecte expresive, surprinzătoare, a
doi termeni contradictorii sau chiar cu semnificaţii opuse („Aşa-s de negri ochii tăi,/ lumina mea”).
10. Simbolul procedeu artistic care constă în utilizarea numelui unui obiect concret, pentru a desemna un
alt obiect; o imagine care revine cu insistenţă în operă şi care ocupă o poziţie cheie. Sensul lui se conturează
doar în context.(„ochii”).
11. Aliteraţia figura de stil sonoră prin care se repetă o consoană sau un grup de consoane, pentru a crea
muzicalitate şi pentru a obţine un efect onomatopeic („Vâjâind ca vijelia”).
12. Asonanţa figura de stil sonoră prin care se repetă o vocală accentuată în două sau mai multe cuvinte
dintr-un vers, pentru a crea efecte expresive şi muzicale („Cum bat ca toaca toate , şi-o clipă toate tac”).
13. Interogaţia („Unde eşti, copilărie, / Cu pădurea ta cu tot?”).
14. Alegoria prezintă o idee abstractă printr-o suită de figuri de stil („Iar la cea măicuţă/ Să nu spui,
drăguţă,/ Că la nunta mea/ A căzut o stea,/ C-am avut nuntaşi/ Brazi şi păltinaşi,/ Preoţi, munţii mari,/ Paseri,
lăutari,/ Păsărele mii,/ Şi stele făclii”).
15. Invocaţia formulă de adresare către o persoană absentă sau imaginară, de la care nu se aşteaptă
răspuns. Este situată , de obicei, la începutul operei şi se realizează prin substantive în vocativ. („Măi bădiţă”).
16. Inversiunea figura de stil prin care se modifică topica, cu scopul de a scoate în evidenţă anumite
aspecte („Mut tălmăceşti toate semnele”).
6. Prozodie, versificaţie:
Versul – un rând dintr-o strofă;
Strofa – este alcătuită din unul sau mai multe versuri (monovers, distih, terţină, catren, cvintet);
Rima – identitatea sunetelor de la finalul unui cuvânt dintr-un vers (împerecheată - AABB,
încrucişată - ABAB, îmbrăţişată - ABBA, monorimă - AAAA);
Măsura – numărul de silabe dintr-un vers;
Ritmul – succesiune regulată de silabe accentuate şi neaccentuate;
Piciorul metric – este alcătuit din silabe accentuate şi neaccentuate ( troheu- două silabe dintre
care prima este accentuată şi a doua neaccentuată; iamb- două silabe dintre care prima este neaccentuată şi a
doua accentuată; dactil - trei silabe dintre care prima este accentuată şi următoarele neaccentuate; amfibrah -
trei silabe dintre care a doua este accentuată şi celelalte două neaccentuate; anapest- trei silabe dintre care
primele două sunt neaccentuate şi ultima accentuată.

Obs: Forma versificată este predominantă, dar nu specifică.