Personalități românești

Medicul Ioan Cantacuzino a pus la punct o metodă de vaccinare antiholerică, folosită și astăzi în
țările unde se mai semnalează cazuri de holeră.
În anul 1913, a condus prima vaccinare antiholerică masivă în focarele infecțioase, cunoscută în
știință ca „Marea experiență românească", care a salvat mii de vieți, potrivit descopera.ro.

Mircea Eliade (născut pe 13 martie 1907) reprezintă, prin prisma contribuțiilor sale în domeniul
filosofiei, unul dintre cei mai influenți istorici ai religiilor din toate timpurile.
Este un interpret original al experienței religioase, care a stabilit paradigme în studiul religiilor
folosite și astăzi. Pentru exemplificare, Mitul Eternei Reîntoarceri (1949) și Sacru și Profan (1956)
reprezintă două dintre cele mai influente lucrări ale sale.

Emil Racoviță, născut pe 15 noiembrie 1868, este considerat fondatorul biospeologiei, fiind
preocupat de studiul faunei din subteran. 

1
 George Emil Palade, s-a remarcat prin studii în domeniul biologiei celulare, fiind singurul român
care a câștigat un premiu Nobel.
Marele savant a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Fiziologie și Medicină în 1974, iar
în 1986, la o conferință în Statele Unite, i s-a acordat National Medal of Science („Medalia Națională
pentru Știință”) în biologie pentru: „descoperiri fundamentale (de pionierat) în domeniul unei serii
esențiale de structuri supracomplexe, cu înaltă organizare, prezente în toate celulele vii”.

Gheorghe Marinescu (1863 – 1938) este fondatorul Școlii Românești de Neurologie, având
numeroase descoperiri științifice în acest domeniu, una din bolile sistemului nervos purtându-i numele
(sindromul Marinescu-Sjoegren).
Împreună cu operatorul Constantin Popescu, a realizat un film științific referitor la „Tulburările
mersului în hemiplegia organică“ într-o perioadă în care frații Louis și Auguste Lumière puneau bazele
cinematografiei.

Nicolae Paulescu este o personalitate de marcă din domeniul medicinei, fiind primul cercetător
care a descoperit insulina.
La 90 de ani de la prima folosire clinică a insulinei, majoritatea articolelor despre diabet îi citează
pe Frederick Grant Banting și biochimistul John J.R. Macleod de la Universitatea din Toronto ca unici
descoperitori ai acestui medicament.
În prezent, lumea medicală recunoaște că profesorul Nicolae Paulescu si-a publicat studiile
înaintea celor doi cercetători care au primit premiul Nobel pentru medicină.
Încă din 1921, profesorul Nicolae Paulescu a prezentat descoperirea insulinei în revista belgiană
„Archives Internationales de Physiologie“. Pancreina, cum o numea el, provoacă scăderea glicemiei, dar și
a corpilor cetonici și a ureei în sângele câinilor care sufereau de diabet.

2
 Traian Vuia a realizat pe data de 18 martie 1906 primul zbor autopropulsat (fără catapulte sau alte
mijloace exterioare) cu un aparat mai greu decat aerul.

Henri Coandă a contribuit la dezvoltarea aviației. Avionul cu reacție al lui Coandă reprezintă
una dintre cele mai importante realizări tehnologice din istorie. Este cunoscut și pentru descoperirea
"efectului Coandă", pentru care a obținut, în 1934, brevet în Franța.

Ana Aslan a pus bazele geriatriei românești și a inventat produse revoluționare pentru tratarea
afecțiunilor specifice bătrânilor.
În anul 1949, a început să studieze efectele procainei, care a condus la apariția liniei de produse
Gerovital. Eficiența lor a fost dovedită în repetate ori, încentinind efectele îmbătrânirii cu 40%. 
Printre personalitățile care au beneficiat de acest tratament se numără: Mao Zedong, Charles de
Gaulle, Pablo Picasso, Sir Winston Churchill, Charlie Chaplin, Marlene Dietrich, Konrad Adenauer,
Aristotle Onassis, John F. Kennedy.

Gheorghe Lazăr s-a născut într-o familie de țărani, fiind crescut în casa baronului Samuel von
Brukenthal, care l-a trimis la studii de filosofie, istorie şi ştiinţe fizico-matematice la Viena.
La revenirea în Transilvania, a fost hirotonisit arhidiacon şi a obţinut un post la Şcoala teologică
ortodoxă, remarcându-se prin traducerea unui manual de pedagogie.
În urma unui conflict cu un episcop, adept al învăţământului în slavonă, a plecat la Bucureşti, unde

3
a înfiinţat „Şcoala de la Sfântul Sava", prima şcoală cu predare în limba română din Ţara românească,
care în prezent a devenit Colegiul Naţional "Sfântul Sava".

Gheorghe Ţiţeica (1873-1939) este unul din cei mai valoroși matematicieni români, care a
contribuit la dezvoltarea şcolii de matematică și a pus bazele revistelor "Gazeta matematică" şi
"Mathematica", ultima alături de Dimitrie Pompeiu.
S-a remarcat prin cercetări în geometria diferenţială proiectivă şi afină, unde a introdus noi clase
de suprafeţe, curbe şi reţele care îi poartă numele.

Gimnasta Nadia Comaneci s-a născut la Onești, iar părinții ei i-au dat numele după
“Nadejda”(“Speranța”), eroina unui film.
Anul 1976 a fost anul care a consacrat-o pe gimnastă. Ea a participat la Jocurile Olimpice de Vară
de la Montreal, unde, nu numai că a devenit prima gimnastă din lume care a obținut scorul perfect (de 7
ori nota 10), dar a și câștigat trei medalii de aur (la individual compus, bârne și paralele), o medalie de
argint și una de bronz.
Este primul sportiv român care a fost inclus în memorialul International Gymnastics Hall of Fame.

4
 Georghe Hagi s-a născut în data de 5 februarie 1965 în localitatea Săcele din județul Constanța.
Este supranumit și „Regele fotbalului românesc”, fiind unul din cei mai valoroși fotbaliști români și cei
mai buni mijlocași ofensivi din Europa.
A debutat la vârsta de zece ani la Farul Constanța, după care a evoluat la diverse echipe din țară și
străinătate: Sportul Studențesc, Steaua București, Real Madrid, Brescia, Barcelona și Galatasaray.
La echipa națională, Hagi a fost selectat de 125 de ori și a marcat 35 de goluri, participând la trei
campionate mondiale (1990, 1994, 1998) și trei campionate europene (1984, 1996, 2000).
Celebrul fotbalist a fondat clubul român Viitorul Constanța și a înființat Academia de Fotbal
Gheorghe Hagi.

Gheorghe Zamfir, "Regele Naiului", reprezintă unul dintre artiștii de talie mondială, care, în
decursul carierei sale muzicale, a creat peste 300 de lucrări în stil folcloric, cameral, coral, vocal,
instrumental și simfonic. 
A câștigat 120 de discuri de aur și platină, are peste 190 de discuri înregistrate, și are peste 120 de
milioane de albume vândute.

Cel mai important muzician român, George Enescu, s-a născut în data de 19 august 1881, la
Liveni, din județul Botoşani, în familia Mariei și a lui Costache Enescu. Talentul său muzical s-a
manifestat în multiple ipostaze: compozitor, violonist, pedagog, pianist şi dirijor.
Încă din copilărie a manifestat înclinații muzicale, fiind îndrumat de părinții săi și de un vestit
lăutar, Nicolae Chior, începând apoi studii de compoziție cu profesorul Eduard Caudella.
În perioada 1888-1894 a studiat la Conservatorul din Viena, pe care l-a absolvit cu medalia de
argint, după care a urmat Conservatorul din Paris, între anii 1895 și 1899.
Debutul în calitate de compozitor a avut loc în data de 6 februarie 1898 în cadrul Concertelor
Colonne din Paris cu Suita simfonică Poema Română, op. 1.
A fost admirat de Regina Elisabeta a României (celebra protectoare a artei Carmen Sylva), fiind
deseori invitat să cânte la Castelul Peleş din Sinaia. Enescu a compus mai multe lieduri, inspirat de câteva
poeme ale lui Carmen Sylva.
Cele mai cunoscute compoziții ale lui Enescu au fost concepute la începutul secolului al XX-lea, și
anume: cele două Rapsodii Române (1901-1902), Suita nr. 1 pentru orchestră (1903), prima sa Simfonie
(1905), cele Șapte cântece pe versuri de Clément Marot (1908).
Activitatea muzicală a lui George Enescu a fost împărțită cu precădere între Bucureşti şi Paris,
dar a întreprins și turnee în mai multe ţări europene, alături de parteneri prestigioşi ca Alfredo Casella,
5
Pablo Casals, Louis Fournier.
În timpul Primului Război Mondial a rămas la Bucureşti, unde a dirijat Simfonia a IX-a de
Ludwig van Beethoven, compoziţii de Hector Berlioz, Claude Debussy, Richard Wagner, precum şi creaţii
proprii: Simfonia nr. 2 (1913), Suita pentru orchestră nr. 2 (1915).
Pentru a stimula creaţia muzicală autohtonă, George Enescu a fondat Concursul Naţional de
Compoziţie, decernat cu premii din venituri proprii - constând din sume generoase, precum și posibilitatea
câștigătorilor de a se specializa la Paris.
În data de 13 martie 1936 a avut loc la Paris premiera operei Oedip, pe un libret de Edmond
Fleg, cu un succes răsunător la public.
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, marele artist a desfășurat la București o activitate
dirijorală intensă, încurajând totodată şi creaţiile unor muzicieni români ca Mihail Jora, Constantin
Silvestri, Ionel Perlea, Theodor Rogalski, Sabin Drăgoi.
După război, se pot menționa următoarele evenimente din viața lui George Enescu:
- în luna aprilie 1946 a întreprins un turneu în URSS, unde a intrat în contact cu personalităţi de marcă
ale muzicii ruse: Dmitri Şostakovici, Aram Haciaturian, Kiril Kondraşin, David Oistrah, Lev Oborin.
- în luna mai a primit la Bucureşti vizita lui Yehudi Menuhin, iar în luna septembrie, împreună cu soţia sa
Maria (Maruca, născută Rosetti-Tescanu) a plecat într-un turneu în Statele Unite ale Americii. La
revenirea în Europa s-a stabilit la Paris, ca protest faţă de regimul comunist instaurat în România.
Printre ultimele creaţii ale genialului artist se află Cvartetul de coarde nr. 2, Simfonia de Cameră
op. 33, Poemul simfonic Vox Maris op. 31, Simfoniile nr. 4 și nr. 5 etc.
George Enescu s-a stins din viaţă în noaptea de 3 spre 4 mai 1955 şi a fost înmormântat la
cimitirul Père Lachaise din Paris.

Constantin Brâncuși reprezintă o personalitate artistică de seamă care a contribuit la înnoirea

viziunii plastice și a formelor de exprimare în sculptura contemporană, trecând de la reprezentarea
figurativă a realității la surprinderea esenței lucrurilor.
S-a născut la 19 februarie 1876, la Hobița, județul Gorj, fiind al șaselea copil în familia Mariei și
a lui Radu Nicolae Brâncuși.
A urmat școala primară la Peștișani și Brădiceni, după care s-a înscris la Școala de Arte și Meserii
din Craiova, pe care a absolvit-o în anul 1898. S-a mutat la București unde a urmat Școala de Belle-Arte,
remarcându-se ca student prin realizarea unor lucrări artistice, precum: Bustul lui Vitellius, Capul lui
Laocoon, Studiu, Ecorșeu.
Prima comandă pentru un monument public a primit-o în 1903, când i s-a cerut să realizeze bustul
generalului medic Carol Davila, care a fost instalat la Spitalul Militar din București.
În anul 1904, Constantin Brâncuși, după ce și-a luat rămas bun de la mama sa, a plecat spre Paris,
trecând prin Budapesta, Viena și München, a călătorit pe jos prin Bavaria și Elveția până la Langres, în
Franța, însă lângă Lunéville a fost surprins de o ploaie torențială și s-a îmbolnăvit de pneumonie, fiind
nevoit să-și continue drumul cu trenul.
6
 În anul 1905 a fost admis la prestigioasa École Nationale Supérieure des Beaux-Arts și a lucrat în
atelierul lui Antonin Mercié până în 1906, când, atingând limita de vârstă, părăsește școala.
În luna ianuarie a anului 1907, a fost angajat de Rodin ca practician, dar, convins că „La umbra
marilor copaci nu crește nimic”, a lucrat puțin timp, preferând să închirieze un spațiu pe strada
Montparnasse, unde și-a amenajat atelierul propriu. Aici a realizat prima versiune a Sărutului, temă pe
care o va relua sub diferite forme până în 1940, când a definitivat Poarta Sărutului, lucrare care face parte
din Ansamblul monumental „Calea Eroilor“de la Târgu-Jiu împreună cu Masa tăcerii, Aleea scaunelor și
Coloana fără sfârșit, cele patru componente sculpturale fiind dipuse pe aceeași axă, orientată de la apus
spre răsărit, cu o lungime de 1275 m.
Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu este un omagiu adus eroilor căzuți în
Primul Război Mondial, fiind realizat cu sprijinul lui Arethia Tătărescu, soția primului ministru
Gheorghe Tătărescu.
De remarcat că activitatea creatoare a lui Brâncuși a atins cote maxime până în anul 1940, perioadă
în care a realizat și alte opere valoroase precum cele din ciclul Pasărea în văzduh, ciclul Ovoidului și
sculpturile în lemn.
Marele artist a participat la cele mai importante expoziții de sculptură din Franța, Elveția, Olanda,
Anglia și SUA. În cadrul unor expoziții colective din Paris și București a inaugurat ciclurile: Păsări
Măiestre, Muza adormită, Domnișoara Pogany.
Numeroase lucrări ale lui Brâncuși se află la Muzeul Național de Artă Modernă din Paris. Este
regretabil că autoritățile române au refuzat oferta lui Brâncuși de a lăsa moștenire României toate lucrările
nevândute și uneltele sale.
Constantin Brâncuși a murit în data de 16 martie 1957, la ora 2 dimineața, fiind înmormântat în
cimitirul Montparnasse din Paris. Înainte de trecerea în veșnicie, a mărturisit: „Mor cu inima întristată
pentru că nu mă pot întoarce în țara mea”.

7
 Alexandru Vlahuță s-a născut la 5 septembrie 1858, în localitatea Pleșești (azi comuna Al.
Vlahuță), din județul Vaslui, în familia lui Ecaterina și Neculai Vlahuță - un mic proprietar de pământ și
fiul unui ispravnic din Piatra. La bătrânețe, mama sa Ecaterina s-a călugărit la Mânăstirea Agapia, sub
numele de maica Elisaveta, fiind urmată de unica sa fiică, Eliza Străjescu, apoi Neculai Vlahuță se
retrage la Mânăstirea Neamț, sub numele de Nectarie, împreună cu Mihail, unul dintre fiii săi.
În perioada 1867 -1878, Alexandru Vlahuță a urmat școala primară și liceul la Bârlad, s-a înscris la
Facultatea de Drept din București, la care a renunțat după un an, din cauza situației materiale precare,
devenind institutor și apoi profesor la Târgoviște. După 1884 a fost profesor la mai multe instituții de
învățământ bucureștene (Școala Normală a Societății pentru Învățătura Poporului Român, Azilul „Elena
Doamna”, Liceul „Sfântul Gheorghe”), apoi revizor școlar în județele Prahova și Buzău.
A editat revista Vieața(1893-1896), apoi Semănătorul (1901), în colaborare cu George Coșbuc,
după care a fost numit referendar la Casa Școalelor.
În anul 1905 s-a recăsătorit pentru a treia oară cu Ruxandra, fiica unui proprietar de pământ din
Dragosloveni, județul Râmnicu Sărat.
A debutat în literatură cu volumul Nuvele(1886) și Poezii(1887), alternând activitatea literară cu
ziaristica și conferințele de la Ateneul Român. Popularitatea scriitorului crește progresiv prin publicarea
unor noi opere în proză: romanul Dan (1893), volumul Din goana vieții (1892), Clipe de liniște (1899),
Din durerile lumii (1908), File rupte (1909), România pitorească (1901) etc.
Devine cunoscut și prin culegerile de poezii: Poezii vechi si nouă (1894), Iubire (1895), Poezii
(1909) etc. Acestea fost reeditate de mai multe ori, deși au fost respinse de la premiile Academiei, fapt
pentru care autorul a refuzat să devină membru al înaltului for.
Despre capodopera sa România pitorească, Dumitru Micu afirmă că este un „atlas geografic
comentat, traversat de o caldă iubire de țară”.
Marele scriitor a murit la București în data de 19 noiembrie 1919, iar casa în care a locuit a
devenit Muzeul Memorial „Alexandru Vlahuță”.

Lucian Blaga (n. 9 mai 1895, Lancrăm, d. 6 mai 1961, Cluj) a fost o personalitate polivalentă a
culturii interbelice, remarcându-se ca poet, dramaturg, filosof, jurnalist, traducător, profesor
universitar, academician şi diplomat român.
Opera
Volume de versuri: Poemele luminii(1919), Paşii profetului(1921), În marea trecere (1924),
Lauda somnului(1929), La cumpăna apelor(1933), La curţile dorului(1938), Poezii(1942),
Nebănuitele trepte(1943).
Dramaturgie: Zamolxe(1921), Tulburarea apelor, Drama(1923), Daria(1925), Invierea(1925),
Meșterul Manole(1927), Cruciada copiilor(1930), Avram Iancu(1934), Arca lui Noe(1944),
Anton Pann(1964)
Filosofie: Trilogia cunoaşterii(1943) - Eonul dogmatic, Cunoaşterea luciferică, Cenzura transcendentă;

8
Trilogia culturii(1944) - Orizont şi stil, Spaţiul mioritic, Geneza metaforei şi sensul culturii;
Trilogia valorilor(1946) - Ştiinţă şi creaţie, Gândire magică şi religie, Artă şi valoare.

Grigore Vieru s-a născut pe 14 februarie 1935, într-o familie de plugari români (Pavel şi
Eudochia Vieru) în satul Pererîta din fostul judeţ Hotin, pe teritoriul de azi al Republicii Moldova.
A absolvit şcoala de şapte clase din satul natal în anul 1950, apoi a urmat şcoala medie din
orăşelul Lipcani, după care s-a înscris la Institutul Pedagogic "Ion Creangă" din Chişinău, Facultatea de
Filologie şi Istorie, pe care l-a absolvit în anul 1958.
În noaptea de 15 spre 16 ianuarie, pe traseul R-3 Chișinău-Hînceşti-Cimişlia-Basarabească a
suferit un grav accident de circulație și a fost internat la Spitalul de Urgență din Chișinău. A încetat din
viață pe 18 ianuarie în urma unui stop cardiac, fiind înmormântat pe 20 ianuarie 2009 la Chișinău, în
cimitirul central din strada Armeană.
Grigore Vieru a fost decorat post-mortem cu Ordinul Naţional “Steaua României” în grad de Mare
Cruce. În semn de omagiu, câteva școli din Republica Moldova, un bulevard din Chișinău, o stradă din
Iași şi o stradă din Buzău îi poartă numele.
Opera
*A debutat în 1957, student fiind, cu o plachetă de versuri pentru copii, "Alarma", apreciată de criticii
literari.
*În 1958, i-a apărut a doua culegere de versuri pentru copii, "Muzicuţe", şi s-a angajat ca redactor la
revista pentru copii „Scânteia Leninistă".
*Între 1960 şi 1963, Vieru a fost redactor la editura Cartea Moldovenească, unde i-au apărut şi două
plachete de versuri pentru copii: "Făt-Frumos şi Curcubeul" şi "Bună ziua, fulgilor!".
*În 1964, publică în revista Nistru poemul "Legământ", dedicat poetului Mihai Eminescu.
*În 1965, îi apare volumul "Versuri pentru cititorii de toate vârstele", pentru care i se acordă Premiul
Republican al Comsomolului în domeniul literaturii pentru copii şi tineret (1967). În 1967, Revista Nistru
publică poemul "Bărbaţii Moldovei", cu o dedicaţie pentru "naţionalistul" Nicolae Testimiţeanu. Întregul
tiraj este oprit, iar dedicaţia este scoasă.
*În 1968 are loc o cotitură logică în destinul poetului, consemnată de volumul de versuri lirice "Numele
tău", cu o prefaţă de Ion Druţă. Cartea este apreciată de critica literară drept cea mai originală apariţie
poetică. Chiar în anul apariţiei, cartea devine obiect de studiu la cursurile universitare de literatură
naţională contemporană.
Trei poeme din volum sunt intitulate "Tudor Arghezi", "Lucian Blaga", "Brâncuşi", iar alte două
sunt închinate lui Nicolae Labiş şi Marin Sorescu. Asemenea dedicaţii apar pentru prima oară în lirica
basarabeană postbelică.
*În 1969, el publică "Duminica cuvintelor" la editura Lumina, cu ilustraţii de Igor Vieru, o carte mult
îndrăgită de preşcolari, care a devenit "obligatorie" în orice grădiniţă de copii.
*În 1970, editura Lumina publică "Abecedarul", semnat de Spiridon Vangheli, Grigore Vieru şi pictorul
Igor Vieru. S-a dat o luptă aprigă de câţiva ani pentru apariţia lui, luptă în care s-au angajat şi învăţătorii
basarabeni, lucrarea fiind considerată naţionalistă de către autorităţi.
*Tot în 1970, apare volumul selectiv de versuri pentru copii "Trei iezi". La numai câteva zile după
9
apariţie, în urma unui denunţ, volumul este retras din librării.
*În 1973, în cadrul unei delegaţii de scriitori sovietici, Grigore Vieru trece Prutul pentru a participa la
întâlnirea cu redactorii revistei Secolul XX, Dan Hăulică, Ştefan Augustin Doinaş, Ioanichie Olteanu, Geo
Şerban şi Tatiana Nicolescu.
*În 1974, Zaharia Stancu, preşedintele Uniunii Scriitorilor din România, îi face o invitaţie oficială din
partea Uniunii Scriitorilor, căreia poetul îi dă curs. Vizitează Transilvania, însoţit de poetul Radu Cârneci.
În acelaşi an, apare volumul de versuri lirice "Aproape", cu ilustraţii color de Isai Cârmu.
*În 1977, la invitaţia Uniunii Scriitorilor din România, Vieru vizitează, împreună cu soţia, mai multe oraşe
din România: Bucureşti, Constanţa, Cluj-Napoca şi Iaşi.
Un an mai târziu, prin apariţia la editura Junimea din Iaşi (director Mircea Radu Iacoban) a
volumului "Steaua de vineri", cu un cuvânt-înainte semnat de Nichita Stănescu, se rupe tăcerea între
scriitorii români de pe ambele maluri ale Prutului.
*În 1981, la editura Albatros din Bucureşti (director Mircea Sântimbreanu), în colecţia "Cele mai
frumoase poezii", apare o selecţie din lirica poetului sub numele "Izvorul şi clipa", cu o prefaţă de Marin
Sorescu.
*În 1982 este lansat filmul muzical pentru copii "Maria Mirabela", al regizorului Ion Popescu, textele
pentru cântece fiind semnate de Grigore Vieru, iar în 1988 i se acordă cea mai prestigioasă distincţie
internaţională în domeniul literaturii pentru copii: Diploma de Onoare Andersen.
În acelaşi an apare cartea de versuri "Rădăcina de foc", la Editura Universul din Bucureşti (director
Romul Munteanu).
*În 1989, Vieru este ales deputat al poporului. Adunând în jurul său pe cei mai populari interpreţi şi
compozitori de muzică uşoară din Basarabia, poetul întreprinde un turneu în Moldova de peste Prut.
*În 1990, Grigore Vieru este ales Membru de Onoare al Academiei Române, în 1991 devine membru al
Comisiei de Stat pentru Problemele Limbii, iar în 1992, Academia Română îl propune pentru premiul
Nobel pentru Pace.
*În 1993, poetul este ales membru corespondent al Academiei Române.
*În 1995, la împlinirea vârstei de 60 de ani, Vieru este sărbătorit oficial la Bucureşti, Iaşi şi la Uniunea
Scriitorilor din Chişinău.
În acelaşi an, poetul este ales membru al Consiliului de administraţie pentru Societatea Română de
Radiodifuziune, iar în anul 1996 este decorat cu Ordinul Republicii.
*În 1997, Editura Litera din Chişinău lansează volumul antologic "Acum şi în veac" , iar în 2000 este
decorat cu Medalia guvernamentală a României "Eminescu" - 150 de ani de la naştere. 
Într-o caracterizare sugestivă, Grigore Vieru este poetul fără țară, care a murit cu dor de România
Mare. Pentru posteritate rămâne emblematică afirmaţia sa: “Dacă visul unora a fost să ajungă în Cosmos,
eu viața întreagă am visat să trec Prutul”.

Mihai Eminescu a fost poet, prozator și jurnalist român, fiind considerat de unii critici literari ca
fiind cea mai importantă personalitate din literatura română.

10
11
 Constantin Brâncoveanu s-a născut în august 1654 la Brâncoveni, judeţul Olt, în familia lui
Matei Brâncoveanu şi a Stancăi Cantacuzino(sora domnitorului Șerban Cantacuzino).
Încă de la vârsta de un an a rămas orfan de tată, fiind crescut de un unchi al său, stolnicul
Constantin Cantacuzino - un iubitor de artă şi de literatură - care i-a asigurat o educaţie aleasă, învățând,
printre altele, greaca, latina și slavona.
S-a căsătorit cu Marica, nepoata lui Antonie Vodă din Popești, cu care a avut patru fii şi șapte fiice:
Constantin, Ștefan, Radu și Matei, respectiv, Stanca, Maria, Ilinca, Safta, Anca, Bălașa și Smaranda.
12
 Începând cu deceniul al optulea, Brâncoveanu a urcat rapid în ierarhia boierească: paharnic,
postelnic al doilea, logofăt al doilea, logofăt, agă, ispravnic al scaunului Bucureşti şi mare postelnic, apoi a
urmat la tron, după moartea în 1688 a domnitorului Şerban Cantacuzino.
Pe plan extern, Brâncoveanu a adoptat o politică „suplă şi abilă”, pentru a face faţă celor patru
mari puteri, care aveau interese la Dunăre: Imperiul Otoman, Imperiul Habsburgic, Polonia lui Ioan
Sobieski, şi Rusia lui Petru cel Mare.
În condiţiile de vasalitate a ţării faţă de Înalta Poartă, Brîncoveanu a acţionat cumpătat, pentru a
asigura pacea, plătind regulat dările către sultan şi funcţionarii de la Constantinopol.
În perioada 1688 - 1714, când a domnit Brâncoveanu, Ţara Românească a progresat economic şi
administrativ, fiind luate măsuri de modernizare a aparatului statal şi de reformare a sistemului fiscal.
În domeniul culturii, epoca brâncovenească se caracterizează printr-o sinteză naţională originală a
influenţelor occidentale cu cele orientale. Pentru pasionaţii de istorie, stilul arhitectural eclectic, de tip
brâncovenesc, este fascinant şi uşor de recunoscut.
Constantin Brâncoveanu s-a remarcat prin ctitorirea de biserici şi mânăstiri, ca de exemplu
Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti, Mânăstirea Horezu (sau Hurezi), cu hramul Sfinţii
Împăraţi Constantin şi Elena.
În Biserica Sfântul Gheorghe Nou din Bucureşti se află şi osemintele ctitorului, care, în anul 1720,
au fost aduse în secret de la Constantinopol, de către soţia sa, doamna Marica.
Marele domnitor a rămas în conştiinţa poporului român şi prin apariţia Bibliei de la Bucureşti,
prima ediţie integrală în limba română a Sfintei Scripturi, a cărei tipărire începuse încă din timpul lui
Şerban Cantacuzino.
Deşi în 1699 a fost confirmat pe viaţă în domnie şi reconfirmat de noul sultan în 1703,
Brâncoveanu a fost mazilit în aprilie 1714, ca răspuns la „acţiunile diplomatice secrete” ale acestuia, dar
şi la denigrările şi intrigile adversarilor săi. În locul său, turcii au numit ca domnitor al Ţării Româneşti pe
spătarul Ştefan Cantacuzino.
După ce i s-a confiscat averea din ţară, Constantin Brâncoveanu a fost dus cu întreaga familie
la Constantinopol, unde a fost torturat de turci, pentru a le ceda şi averea din străinătate, fiind executat
pe 15 august 1714, împreună cu cei patru fii (Constantin, Ştefan, Radu şi Matei) şi cu sfetnicul Ianache
Văcărescu.
Aceşti martiri sunt veneraţi de Biserica Ortodoxă Română, care i-a canonizat în 1992 sub numele
de Sfinţii Mucenici Brâncoveni.

13
 Generalul Ioan Dragalina, ortografiat şi Ion Dragalina, s-a născut la Caransebeş pe 16
decembrie 1860, fiind primul din cei patru copii ai lui Alexandru Dragalina şi Marta Lazaroni.
A urmat şcoala primară din oraşul natal, şcoala de cadeţi din Timişoara, iar în 1884 s-a înscris la
Academia Militară din Viena, fiind încadrat în armata austro-ungară.
În 1886 s-a căsătorit cu Elena Giurgincă, avînd împreună şase copii: Corneliu, Virgiliu, Aurora, Elena,
Cornelia şi Viorica.
Destinul militarului Ioan Dragalina s-a schimbat radical în 1887, când a demisionat din armata
austro-ungară şi s-a stabilit definitiv în România, fiind încadrat ca sublocotenent în Armata Română.
Datorită meritelor sale avansează pe scară ierarhică: căpitan (1893), maior (1899), locotenent-
colonel (1908), colonel (1911), general de brigadă (1915).
În perioada 1908-1911, lt.col. Ioan Dragalina a fost comandant al Şcolii Militare de Infanterie din
Bucureşti, fiind decorat cu Ordinul Steaua României clasa V-a, pentru ordinea, disciplina şi contribuţia sa
la ridicarea nivelului ştiintific al învăţământului militar.
În aprilie 1911, colonelul Ioan Dragalina este numit comandant al Regimentului 34 din Constanţa,
activitatea sa fiind răsplătită cu Ordinul Coroanei României, clasa IV-a.
În perioada neutralităţii României (1914-1916), s-a făcut remarcat prin realizarea unor lucrări de
fortificaţii pe Valea Prahovei.
În anul 1916, a fost numit comandant al Diviziei I de Infanterie, cu sediul la Drobeta Turnu
Severin, ale cărei trupe au apărat frontiera României, de la izvoarele Argeşului până la Calafat, împotriva
invaziei germano-austro-ungară. Sub comanda sa, trupele române au luptat cu vitejie la Orşova, pe valea
râului Cerna şi la Porţile de Fier, reuşind să elibereze oraşul Orşova şi să ocupe culmile muntoase Alion,
Ozoina şi Dranic.
La Muzeul Militar Național din București se află o carte poștală, care a fost trimisă generalului
Dragalina, pe 26 septembrie 1916, de către doctorul C.D. Constantinescu, medic-maior în Regimentul
„Mihai Viteazu” nr. 6, în care se afirmă: „Aud cu plăcere vorbindu-se mult şi bine de D-Voitre (Domnia
Voastră – n.r.), aici unde mă găsesc, numai între camarazi. Vă urez succese crescânde în interesul ṭării şi
spre realizarea visului românimei, a căruia înfăptuire se pare că este mai apropiată ca oricând”.
În octombrie 1916, pentru a opri ofensiva din Valea Jiului a trupelor germane şi austro-
ungare, conduse de generalul Paul von Kneussl , autorităţile române au desemnat pe generalul
Dragalina în funcţia de comandant al Armatei I, cu sediul la Craiova.
Marele strateg militar decide să oprească invazia în munţi pentru a proteja habitatele umane de
efectele devastatoare ale războiului.
În dimineaţa zilei 12 octombrie 1916 pleacă în Valea Jiului pentru a vorbi cu comandanţii aflaţi
în primele linii. La trecerea pe podul din apropierea Mânăstirii Lainici, într-un schimb de focuri, generalul
Dragalina este rănit de două gloanţe - în braţul stâng, respectiv, în omoplat.
Este trimis la la Târgu Jiu şi în aceeaşi zi la Craiova, unde doctorii îi amputează braţul.
Fiind transportat la Bucureşti cu trenul în condiţii necorespunzătoare, rana se infectează.
Pe patul de spital, regele Ferdinand îi conferă Ordinul Mihai Viteazul. Moare de septicemie în
seara zilei de 24 octombrie fiind înmormântat în Cimitirul Eroilor.
Pentru posteritate, rămâne memorabil îndemnul ordinului de zi din 11octombrie 1916, prin care
generalul Dragalina s-a adresat militarilor Armatei I-a române:
„Ofiţeri şi soldaţi ai Armatei I-a române, din acest moment am luat comanda armatei şi cer imperios la
toţi, de la General la soldat: în primul rând apărarea cu viaţa a sfântului pământ al ţării noastre,
14
apărarea vetrei strămoşeşti, a ogorului şi a cinstei numelui de român. Cer la toţi cea mai deplină
ascultare şi cea mai strictă executare a ordinelor. Trupa care nu înaintează, să moară pe loc.”

Ecaterina Teodoroiu s-a născut în data de 14 ianuarie 1894 la Vădeni(astăzi cartier al

municipiului Târgu-Jiu), în familia agricultorilor Elena şi Vasile Teodoroiu, care, pe lângă tânăra
Cătălina, a mai avut șapte copii: Nicolae, Eftimie, Andrei, Ion, Vasile, Elisabeta şi Sabina.
După școala primară - începută în satul natal şi terminată la Târgu Jiu(fiind înscrisă în catalog cu
numele de Ecaterina Teodoroiu) – a urmat, în perioada 1905-1909, Şcoala româno-germană din Târgu
Jiu, apoi a plecat la București, unde s-a înscris la cursurile unui gimnaziu-pension de lângă
Cişmigiu(dorind să devină învăţătoare), a frecventat până în 1916 cursurile liceale și a continuat studiile la
o şcoală de infirmiere.
În anul 1913, deși era elevă în anul V de liceu, a fost atrasă de viața militară, înscriindu-se în
asociația cercetașilor români, Cohorta ''Pastorul Bucur'' din București, iar, din 1914, în cohorta gorjeană
„Domnul Tudor” , unde și-a desfășurat activitatea pe timpul vacanțelor.
După intrarea României în Primul Război Mondial, tânăra Ecaterina s-a transferat la Târgu Jiu,
pentru a participa ca asistentă medicală pe front, urmând Regimentul 18, în care lupta și fratele ei,
Nicolae. Moartea acestuia a fost o lovitură grea pentru familie și a trezit în Ecaterina conștiința apărării
patriei până la jertfa supremă și dorința de a participa pe front ca soldat activ.
În data de 10 octombrie 1916, soldatul Ecaterina Teodoroiu participă la prima bătălie de la Jiu,
când trupele Armatei I Române, comandate de generalul Ion Dragalina, au respins o puternică ofensivă
inamică.
Pe 14 octombrie 1916, în luptele de la Podul Jiului, participă la respingerea atacului unei companii
bavareze inamice, alături de populația civilă, cercetași și o companie de milițieni.
Deși a fost rănită în război la ambele picioare, a urmat trupele române aflate în retragere către
Moldova, iar, după tratamentul urmat la spitalele Filiași, Craiova și Iași, a revenit pe front. Fiind luată
prizonieră, a reușit să scape împușcând "câțiva" soldați germani.
Pentru curajul său deosebit, în primăvara anului 1917, eroina a fost distinsă de către generalul
Dragalina, cu "Virtutea militară de război, clasa a II-a" și avansată la gradul de sublocotenent, fiind pusă
la comanda unui pluton cu 25 de soldați.
În august 1917, eroina a căzut la datorie pe câmpul de luptă de la Mărășești, fiind împușcată în
piept. Pentru posteritate, rămân celebre ultimele sale cuvinte adresate soldaților pe care îi comanda:
"Înainte băieți, sunteți cu mine!".
Ecaterina Teodoroiu a fost înhumată pe 23 august 1917, în satul Poieni, comuna Fitioneşti, judeţul
Vrancea, alături de mormântul căpitanului Dumitru Morjan, comandantul Companiei a 6-a care a
decedat cu o zi înainte.

15
 La căpătâiul eroinei a fost ridicată o mare cruce de stejar, de către comandantul Diviziei a XI-a,
apoi trupul ei a fost mutat în Mausoleul de la Mărășești.
În Memoriul său din 10 mai 1920, colonelul Pomponiu afirmă: „Astfel a pierdut Regimentul 43/59
Infanterie această fecioară inimoasă, vitează, demnă de moşii şi strămoşii ei şi ca o pildă atât pentru
Regimentul cu care a luptat şi şi-a dat viaţa pentru apărarea şi mărirea Patriei, cât şi pentru toţi românii şi,
în special, pentru femeile române, fiind unicul exemplu în istoria Patriei, ca o fecioară tânără să aibă atât
de mare însufleţire să-şi jertfească viaţa pentru pământul strămoşesc”.
După patru ani, în data de 4 iunie 1921, autoritățile au decis mutarea la Târgu Jiu a osemintelor
Ecaterinei, fiind depuse inițial în cavoul din faţa Primăriei, pănă la realizarea unui monument
comemorativ.
Ecaterina Teodoroiu a fost comparată de generalul francez Henri Berthelot cu Ioana D'Arc,
ambele eroine având destine similare, dar în țări și epoci diferite.

La 5 ianuarie 1859, liderul unionist, Alexandru Ioan Cuza, reprezentantul „Partidei Naționale”,  a
fost ales în unanimitate domnitor în Moldova, iar pe 24 ianuarie 1859, la propunerea deputatului Vasile
Boerescu, a fost ales în unanimitate și domnitor al Țării Românești.
Evenimentul istoric de la 24 ianuarie 1859 a fost considerat de Poarta Otomană și Austria o
încălcare a Convenției de la Paris, însă în textul Convenției nu se stipula ca domnii aleși în cele două
Principate să fie persoane diferite.
Prin dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza ca domn în Moldova şi Ţara Românească, a fost
posibilă în 1862 realizarea unui Parlament și a unui Guvern unificate, punându-se astfel bazele statului

16
naţional al Principatelor Române.
Marele domnitor a realizat reforme îndrăzneţe pentru modernizarea Principatelor Unite, precum
reforma agrară şi cea electorală, pe care le-ar fi continuat cu siguranţă, dacă nu ar fi fost obligat să abdice
în 1866, în favoarea lui Carol de Hohenzollern–Sigmaringen.

În perioada 1866 -1947, destinul României s-a aflat sub semnul regalității. După înlăturarea în
1866 a domnitorului Alexandru Ioan Cuza de către partidele vremii, s-a format o Locotenenţă
Domnească ai cărei membri au hotărât aducerea unui prinţ străin la conducerea Principatelor Unite.

17
 Pe 10 mai 1866, Carol I depune jurământul în faţa Parlamentului şi devine principe al României
până la 10 mai 1881, dată când România este proclamată Regat, iar Carol I devine rege. Ziua de 10 mai
va deveni Sărbătoarea Națională a Regatului României până în 1947.
Pe 29 iunie 1866, se adoptă o nouă Constituţie, care instituie principiile monarhiei parlamentare, a
separării puterilor în stat şi a votului cenzitar.
Carol I s-a căsătorit pe 3 noiembrie 1869 cu Elisabeta de Neuwied, cuplul princiar având un singur
copil, pe Maria, care, din nefericire, a murit de scarlatină în 1874.
După începerea războiului ruso-turc din 12 aprile 1877, Carol I a proclamat pe 10 mai 1877
independența absolută a României şi a preluat pe 16 august 1877 conducerea trupelor române și ruse.
Deşi armata română s-a implicat și a contribuit decisiv la învingerea turcilor, din păcate, la
Pacea de la San Stefano din 19 februarie 1878, rușii au refuzat participarea României la tratative, ocupând
județele din sudul Basarabiei.
Este bine să amintim şi participarea României la cel de-al doilea război balcanic din 1913, în urma
căruia Bulgaria a cedat Cadrilaterul.
Regele Carol I a murit pe 27 septembrie 1914, iar după doi ani s-a stins din viaţă şi Regina
Elisabeta. Trupurile acestora se află la biserica din Curtea de Argeş, ctitorie a lui Neagoe Basarab.
O amintire lăsată de perechea regală o constituie Castelul Peleş, care a fost realizat în perioada
1873 – 1883, în stilul neo-renaşterii germane. Lângă acesta se află Castelul Pelişor, construit între 1899
şi 1902, în stilul Art – Nouveau.
Pe 28 septembrie 1914, Regele Ferdinand I, nepotul Regelui Carol I, a depus jurământul în faţa
Parlamentului.
După aproape doi ani, mai precis pe 14 august 1916, Consiliul de Coroană a hotărât intrarea
României în primul război mondial de partea Antantei. Trupele române au pătruns în Transilvania, însă
riposta Puterilor Centrale a fost foarte puternică, obligând regele şi guvernul să-şi mute sediul la Iaşi,
Bucureştiul fiind ocupat de trupele germane.
În vara anului 1917, armata română obţine victorii memorabile în luptele de la Mărăşeşti, Oituz şi
Mărăşti.
Ca urmare a revoluţiei bolşevice, în toamna anului 1917, Rusia se retrage din război, iar pe 24
aprilie 1918, se semnează pacea parțială între România și Puterile Centrale.
Anul 1918 este un reper istoric important, care înseamnă formarea României Mari, prin unirea cu
Regatul României a Basarabiei (27 martie 1918, Sfatul Ţării de la Chişinău), a Bucovinei (15 noiembrie
1918) şi a Transilvaniei (1 decembrie 1918, Marea Adunare de la Alba Iulia).
Pe 15 octombrie 1922, la Catedrala ortodoxă din Alba Iulia, Regele Ferdinand și Regina Maria au
fost încoronaţi ca suverani ai tuturor românilor de la Nistru la Tisa.
După război, s-au luat măsuri eficiente pentru modernizarea ţării: reforma agrară (1921),
adoptarea unei noi Constituţii (1923), legea pentru unificarea administrativă (1925, judeţe şi plăşi), legea
electorală (1926), legea sistemului bancar (1926, concentrarea şi centralizarea capitalului).
Regele Ferdinand a murit pe 20 iulie 1927, trupul său fiind depus în necropola regală de la Curtea
de Argeş.
După Regele Ferdinand I, a urmat la tron nepotul său Mihai, fiul prinţului moştenitor Carol, care
a cedat prerogativele sale regale şi a plecat la Paris.
În 1930, prinţul moştenitor Carol se întoarce în ţară şi revine asupra deciziei sale, fiind proclamat
Rege, cu numele de Carol al II-lea.
18
 Regimul democratic este întrerupt în 1938, an în care regele Carol al II-lea abrogă Constituţia din
1932 și instaurează "dictatura regală".
În condiţiile celui de-al doilea razboi mondial, situaţia României devine dramatică, fiind obligată
să cedeze teritorii importante, şi anume: Basarabia în favoarea URSS(28 iunie 1940), Cadrilaterul în
favoarea Bulgariei (21 august 1940), iar prin Dictatul de la Viena (30 august 1940) pierde partea de
Nord – Vest a Transilvaniei în favoarea Ungariei.
Pe 5 august 1940, Regele Carol al II-lea cedează majoritatea puterilor generalului Ion Antonescu,
iar pe 6 august 1940 abdică în favoarea fiului său, Mihai care este încoronat de către Patriarhul României,
Nicodim Munteanu , în catedrala patriarhală din Bucureşti.
Pentru a recâştiga Basarabia, pe 22 iunie 1941, România intră în război împotriva URSS, alături de
Germania, însă, în perioada 1943-1944, poartă prin reprezentanţii săi tratative secrete cu Puterile Aliate.
După intrarea trupelor sovietice pe teritoriul României, în martie 1944, evenimentele se precipită.
Pe 23 august 1944, Regele Mihai I îl demite pe generalul Antonescu, numind apoi un guvern militar
condus de generalul Sănătescu, care este sprijinit de partidele democratice. În cursul serii, Regele Mihai
transmite prin radio un mesaj către popor, prin care anunţă acceptarea armistițiului cu Aliații, însă
documentul oficial va fi semnat la Moscova abia pe 12 septembrie 1944.
Între timp, se poartă lupte grele cu germanii, Bucureştiul este eliberat de către trupele române, dar
pe 30 august 1944 este ocupat de către Armata Roşie.
Referitor la Transilvania, aceasta este eliberată în întregime de sub ocupaţia nazistă pe 25
octombrie 1944, chiar în ziua de naștere a Regelui Mihai.
Sub presiunea URSS, pe 6 martie 1945, ajunge la putere un guvern procomunist condus de Petru
Groza. Acţiunile Regelui Mihai de a se opune acestui guvern prin declanşarea “grevei regale” nu au avut
succes.
Pe 11 noiembrie 1947, Regele Mihai I pleacă la Londra pentru a participa la nunta prințesei
Elisabeta, actuala suverană britanică, unde se logodește cu Ana de Bourbon-Parma, cu care se va căsători
un an mai târziu.
Pe 30 decembrie 1947, Regele Mihai I este forţat să abdice, iar pe 3 ianuarie 1948 pleacă din
România împreună cu mama sa – prinţesa Elena - şi câţiva apropiaţi.
Iniţial a locuit în Anglia, după care s-a stabilit în Elveţia, la Versoix, de unde a transmis mesaje
către ţară şi a supervizat activitatea Comitetului Naţional Român, o organizaţie a celor din exil, condusă
de Nicolae Rădescu şi apoi de Constantin Vişoianu, având drept scop apărarea intereselor românești în
Occident.
Regele Mihai şi Regina Ana au mai avut reşedinţe la Aubonne(Elveţia), la Săvârşin(judeţul Arad),
la Palatul Elisabeta(Bucureşti) şi la Castelul Peleş(Sinaia).
Regele Mihai I a decedat în data de 5 decembrie 2017, la locuinţa sa din Aubonne (Elveţia), având
vârsta de 96 de ani. Guvernul României a decretat trei zile de doliu naţional.
A fost înmormântat cu onoruri militare în Catedrala Arhiepiscopală și Regală de la Curtea de
Argeș, la ceremonie fiind prezenți reprezentanți ai unor case regale din întreaga lume.
Cu siguranţă, Regele Mihai I va rămâne în mentalul colectiv al generațiilor viitoare ca o
personalitate de referinţă, care s-a implicat decisiv pentru salvarea poporului român, atunci când
destinul acestuia s-a aflat la o răscruce a istoriei.

19
20