Minciuna, spune Robert Feldman, profesor de psihologie la Universitatea din Massachusetts, este o

deprindere de bază pe care o învăţăm de la vârsta de trei ani. Mai mult, o vom folosi ca mijloc de a atinge
succesul: social, profesional, sexual, politic. Doctorul psiholog Aurelia Moraru este de părere că un copil mic, care
cu greu face distincţie între real şi imaginar, alterează adevarul, dar că nu minte. Când el fabulează sau
înfrumuseţează  realitatea, nu face decât să cedeza unei tendinţe normale. Adevarata minciună apare după vârsta
de şase sau şapte ani, constitund apropape întotdeauna o conduită de eschivare, în general destinată să evite o
mustrare
Potrivit doamnei doctor psiholog Aurelia Moraru, principalele motive pentru care ascundem adevărul ţin de
evitarea disputelor, de comoditate, de evitarea complexelor de inferioritate sau pentru a nu deranja alte persoane.
Denigrarea, evitarea responsabilităţii sau afilierea la anturaj sunt alte motive ce stau la baza unei minciuni.
Minciună poate fi considerată şi omisiunea, adică atunci când o persoană “uită” să amintească un aspect important
al unei întâmplări reale. Există şi cazuri în care o persoană care minte va recunoaşte adevărul dacă i se oferă
şansa. Practic, îşi dă seama că dacă există suspiciuni privind veridicitatea evenimentelor relatate provoacă mai
mult rău continuând cu minciuna decât dacă recunoaşte adevărul.
Dacă nu îţi poţi explica de ce mint oamenii în general, sau dacă vrei să înţelegi de ce ai fost minţit într-o anumita
situaţie, dă un ochi la lista de mai jos:

Minţim pentru a nu fi pedepsiţi

În cazul în care în copilărie am fost aspru pedepsiţi pentru fiecare greşeluţă pe care o făceam, e posibil să fi
dezvoltat acest mecanism de apărare. Copilul care a luat bătaie atunci când a făcut o boacănă devine adultul care
nu vrea să-şi asume consecinţele boacănelor. Chiar dacă e puţin probabil să mai capete bătaie, vrea să evite
consecinţele negative ale acţiunilor sale.

Minţim pentru a învinovăţi pe altcineva pentru alegerile noastre

Dacă preferăm să petrecem timp lucrând până târziu la un proiect în loc să ne ocupăm de responsabilităţile de
acasă, s-ar putea să minţim că a fost decizia şefului, când de fapt alegerea am făcut-o noi. Această situaţie apare
atunci când putem da vina pe altcineva care nu ar avea de suferit dacă ar fi învinovăţit.

Minţim pentru a obţine un beneficiu

De exemplu, ne atribuim ideea unui coleg pentru a primi o promovare sau o mărire de salariu. Minţim că avem 18
ani împliniţi pentru a putea cumpăra alcool sau ţigări.

Minţim pentru a proteja pe cineva

Dacă ştim că pe bunica ar durea-o sufletul să afle că nu i-am mâncat sarmalele, îi spunem că au fost extrem de
bune, ca întotdeauna. Nu îi vom spune că le-am dat altcuiva sau le-am aruncat.

Minţim pentru a ne proteja pe noi înşine

Când ne abordează un dubios beat într-un club, îi spunem că ne aşteaptă prietenul care e poliţist, culturist, cu
centură neagră şi cu poftă de a se lua la bătaie.

Minţim pentru a ne proteja intimitatea

Atunci când nu suntem suficient de asertivi pentru a spune cuiva Conversaţia pe care am avut-o e privată şi nu voi
da detalii, de cele mai multe ori vom spune că am discutat despre altceva, sau cu altcineva, sau vom evita să
răspundem. De prea puţine ori avem curajul să spunem Nu te priveşte.

Mințim pentru a nu dezamăgi

Dacă părinţii noştri ne plătesc facultatea iar noi picăm examenele, s-ar putea să îi minţim că le-am trecut, pentru a
nu-i dezamăgi. Dacă jobul primit e mult sub așteptări, s-ar putea să înflorim că e mult mai bine, pentru a nu-i lăsa
să se îngrijoreze.

Minţim pentru a evita să ne facem de ruşine

Se întâmplă atunci când am încălcat un cod moral, şi nu vrem să recunoaştem asta pentru ca cei din jur să nu îşi
facă o părere proastă despre noi. Dacă îi blamăm pe cei care încalcă legile şi avem o reputaţie de om corect,
atunci când primim o amendă am putea spune că am împrumutat maşina unui prieten. Nu noi am depăşit limita de
viteză.

Minţim pentru plăcerea de a scăpa fără a fi prinşi

Eu nu cred că am avut vreodată motivaţia asta, dar am găsit articole în care era prezentat şi acest motiv. A minţi
pentru a-ţi testa propriile limite. A minţi pentru a testa limitele celorlalţi. A minți pentru a testa până unde poți întinde
coarda fără să fii prins. Ai făcut-o vreodată?

Minţim pentru a evita o confruntare

Fugim de conflict ca dracul de tămâie, fără să ne gândim că o confruntare sănătoasă poate îmbunătăţi relaţiile şi
ne poate ajuta să depăşim anumite blocaje. E mai comod să spunem Sunt plecat atunci, nu pot veni la nunta

Pag. 1 / 4
ta decât Nu îmi place să particip la astfel de evenimente, dar nu aş vrea ca relaţia noastră să se strice dacă te
refuz.  Aşa că minţim.

Minţim pentru a deţine controlul

Cel minţit este cel controlat, iar o persoană într-o poziţie de putere ar putea recurge la minciună în momentele în
care simte că pierde controlul.

Minţim pentru că ceea ce spunem este adevărat pentru noi

Chiar dacă pentru interlocutorul nostru nu este. Amintirile sunt subiective, trecem toate experienţele prin filtrul
personal înainte de a le înmagazina în memoria pe termen lung. Aşa că se poate întâmpla ca cineva să ne fi dat un
răspuns evaziv, iar noi să-l fi interpretat într-un anume fel şi să dăm această informaţie mai departe. Acel cineva ar
putea considera că minţim, iar noi am fi surprinşi, considerând că spunem adevărul.

Minţim din politeţe

Atunci când am fost invitaţi la un eveniment nereuşit, dar complimentăm  gazda. Atunci când prietena noastră a
pus multe kilograme şi ne întreabă dacă îi vine bine rochia mulată. Atunci când preferăm să renunţăm la sinceritate
pentru a păstra o relaţie bună.

Care sunt semnele ce trădează o persoană care minte Oricine şi-ar dori să îşi dea seama când este minţit, dar
uneori ne găsim în situaţia în care acceptăm o minciună doar pentru simplul fapt că adevărul ar fi de nesuportat.
Există şi situaţii în care oamenii sunt atât de disperaţi să creadă că durerosul adevăr este o minciună, încât caută
semne ale falsităţii, acolo unde ele nu există. Pentru a identifica o minciună trebuie luat în calcul şi motivul pentru
care o persoană ne-ar ascunde adevărul. Cel mai bun exemplu este cel al copilului care îşi minte părinţii pentru a
nu fi pedepsit. Prin urmare, dacă sunteţi convinşi că o persoană are motive să vă mintă şi v-a lăsat impresia că
ascunde adevărul fiţi atenţi la câteva aspecte. Primul pas în a descifra limbajul corpului unei persoane care minte
este să îi cunoaşteţi obiceiurile dintr-o conversaţie obişnuită, când nu există niciun fel de presiune. Astfel veţi reuşi
să observaţi când apar schimbări. Observaţi în ce fel stresul afectează comportamentul. Cele mai multe semne pe
care le implică o minciună au drept cauză stresul resimţit de minte şi de corp în momentul în care ascundem
adevărul - s-ar părea că oamenii nu sunt făcuţi pentru a denatura adevărul, iar într-o astfel de situaţie apar semne
uşor de identificat. Iată şi o listă a celor mai întâlnite modificări în comportamentul unei persoane care ascunde
adevărul. Este bine de reţinut, însă, că aceleaşi "simptome" apar în cazul persoanelor stingherite de o anumită
conversaţie. 1. Remarcaţi schimbări în tonalitatea vocii. Atunci când spun ceva fals, este normal pentru oameni să
îşi modifice tonul vocii, fără să-şi dea seama. Acest lucru este cauzat de tensiunea produsă de acţiunea de a minţi.
Tonalitatea vocii poate fi mai ridicată sau mai scăzută comparativ cu cea utilizată în conversaţiile normale. 2.
Mişcări exagerate ale corpului sau lipsa lor. Oamenii tind să se mişte cât mai puţin atunci când mint sau
gesticulează exagerat de mult, tocmai pentru a nu da de bănuit. Fecare dintre aceste "simptome" sunt cauzate de
stresul prin care trece persoana care minte, în încercarea de a construi o poveste care să susţină minciuna. 3. Fiţi
atenţi la ochi. Uneori este suficientă o simplă privire pentru a transmite ceva, iar majoritatea persoanelor întâmpină
dificultăţi în a minţi pe cineva privindu-l în ochi. Din nou, pentru a nu da impresia că minte, unele persoane menţin
contactul vizual cu interlocutorul mai mult decât în mod obişnuit. 4. Gesturi care trădează stresul persoanei care
minte: clipeşte şi înghite des, se scarpină insistent, zâmbeşte excesiv. Dacă este descoperită, o minciună poate
atrage dezamăgiri mai mari decât simpla recunoaştere a adevărului. Tocmai conştientizarea acestui fapt îi face pe
cei care mint să simtă un disconfort şi să acţioneze diferit
n psihologie confabulatia este povestirea spontana a unor evenimente care nu s-au intimplat
niciodata. Consta din crearea de false amintiri, perceptii sau credinte despre sine sau mediul inconjurator -
de obicei ca rezultat al disfunctiei neurologice sau psihologice. Cind este vorba de amintiri confabulatia
este confuzia imaginatiei cu amintirile sau aplicatia confuza a adevaratelor amintiri. Confabulatiile sunt dificil
de diferentiat de iluzii si de minciuna.
Despre amintiri, confabulatiile ciudate despre trecutul cuiva sunt rare in absenta unor cauze organice, iar termenul
de confabulatie este restrins la aceste tipuri de distorsiuni.

In schimb, chiar si persoanele intacte neurologic sunt succeptibile la erori ale memoriei sau confuzii datorita
cauzelor psihologice.
Pacientii care au suferit leziuni cerebrale, mai ales ale regiunilor prefrontale, pot avea confabulatii ca un
simptom. Pacientii cu sindrom Korsakoff confabuleaza caracteristic, prin ghicirea unui raspuns sau imaginarea
unui eveniment. Uneori confabulatia apare prin modificarea chimiei creierului.

Sindromul amintirilor false descrie o afectiune in care identitatea si relatiile unei persoane sunt afectate de
amintiri care sunt incorecte dar sunt crezute puternic. Acestea pot fi rezultatul terapiei de recuperare a
amintirilor care descrie metode terapeutice care predispun la crearea de confabulatii. Acest sindrom nu este
recunoscut ca un diagnostic oficial de boala mentala, dar principiul prin care amintirile sunt alterate de influentele
din exterior este acceptat de catre cercetatori.

Confabulatia este fenomenul prin care pacientii cu tulburari ale memoriei pot produce amintiri false. Uneori
confabulatia este impartita in doua tipuri. Confabulatia spontana se refera la confabulatia in care pacientul
Pag. 2 / 4
povesteste spontan despre amintiri care nu pot fi corecte. Confabulatia provocata consta din erori sau
distorsiuni produse cind pacientul este provocat la un test de memorie.
Exista probabil diferite mecanisme care stau la baza acestor forme de confabulatie. Confabulatia spontana este
uneori brusca si cu un continut care frecvent preocupa pacientul, parind a fi rezultatul leziunilor lobilor prefrontali.
Nu toti pacientii cu tulburari severe ale memoriei au astfe de leziuni cerebrale, aceasta forma de confabulatie fiind
comuna. In schimb, confabulatia provocata sau momentana este probabil ceva ce toti oamenii o fac intr-un anumit
grad cind nu isi amintesc ceva, fiind astfel interpretata ca un raspuns normal la o memorie care a cedat. Este
mult mai frecventa dar este vazuta doar cind memoria pacientului este provocata, ca intr-un test de memorie.

onstruirea in plan fictiv, cu ajutorul cuvintelor, a unor situatii, evenimente sau personaje prin inventie ca angajare
intr-o anumita directie, indiferent de faptul daca subiectul crede sau nu in cele pe care le relateaza.

Se disting doua tipuri de fabulatie:

 Una care poate fi calificata ca normala si care se intilneste frecvent la copii sub influenta lecturii, filmelor, si
in general a evenimentelor care actioneaza puternic asupra imaginatiei lor. In acest caz subiectul este
constient ca fabuleaza.
 O alta forma este cea patologica si eminamente inconstienta, subiectul fiind convins de adevarul si
realitatea fabulatiilor.

Fabulatia patologica apare ca sindrom in tulburarile de memorie, datorate unei dezorganizari a memoriei, a
„telescoparii” si amestecarii amintirilor in fluxul perceptiv actual. Fabulatia are, in acest caz, un caracter mai mult
sau mai putin oniric.

Fabulatia este adesea intiinita in sindromul Korsakoff si in presbiofrenii, ca o caracteristica esentiala, si in

parafrenii, prezentind o exceptionala proliferare imaginativa.

Mitomania, denumită și minciuna patologică sau impulsul de a minți, nu este o boală propriu-zisă, nefiind integrată
în DSM V (Diagnostic and Statistic Manual of Mental Disorders), ci este un simptom al unor tulburări de
personalitate.

Mitomania poate fi și un simptom de sine stătător, încadrându-se în profilul mincinosului patologic fără o tulburare
de personalitate sau organică subiacentă. [1]

Persoanele cu tulburare de personalitate borderline au dificultăți mari în a interacționa cu cei din jur, fiindu-le
frică de dezaprobarea acestora, de aceea simt nevoia să inventeze povești care să stârnească interesul cercului
social în care se află.

Mitomania se mai numește și pseudologia fantastică și este un fenomen fiziopatologic care presupune existența
unui discurs în care realitatea și ficțiunea se îmbină, persoana cu mitomanie atribuindu-și de multe ori caracteristici
pozitive sieși în cadrul respectivului discurs. Este un simptom recunoscut în psihiatrie de peste 100 de ani. [2]

Caracteristici
În încercarea de a evita să fie priviți într-o lumină negativă, persoanele care suferă de mitomanie inventează
conștient sau inconștient povești care să îi pună într-o lumină bună. În general, persoanele cu mitomanie nu vor
inventa povești fantastice și greu de crezut, ci minciunile lor vor fi foarte subtile și în concordanță cu realitatea,
amestecate cu fapte care chiar au avut loc, fiind foarte greu pentru cei din jur să-și dea seama că persoana
respectivă minte, mai ales dacă nu cunosc circumstanțele în care s-au produs întâmplările relatate de aceasta.

Cel mai frecvent întâlnite minciuni la persoanele cu tulburare de personalitate borderline sunt următoarele:

 mimarea unei afecțiuni medicale în scopul de a atrage atenția;

 implicarea într-o relație sentimentală doar în scopul de a se folosi de persoana respectivă și de a manipula;
 atribuirea responsabilității pentru propriile greșeli altor persoane apropiate;
 inventarea de diverse povești și răspunsul circumstanțial la întrebări în conversațiile cu prietenii și cei apropiați;
 evitarea unei situații jenante prin răspunsul la întrebările celorlalți în felul în care aceștia ar dori (de exemplu la
întrebarea "ați parcat unde v-am indicat noi să parcați?" persoana va răspunde „da”, chiar dacă nu a parcat în
locul respectiv sau a uitat unde trebuia să parcheze). [2, 3]

Un studiu recent efectuat la Universitatea California arată că persoanele care mint frecvent au creierul altfel
structurat comparativ cu persoanele care nu fac acest lucru. Modificările structurale apar la nivelul substanței
albe din cortexul prefrontal, persoanele care mint patologic având un procent mai mare de substanță albă
comparativ cu substanța cenușie față de persoanele care nu sufereau de mitomanie, acestea prezentând un
Pag. 3 / 4
echilibru între substanța albă și cea cenușie la nivelul cortexului prefrontal. Persoanele cu mitomanie au în general
și trăsături narcisiste și histrionice și suferă în general de tulburare de personalitate borderline. În diagnosticul
diferențial intră și schizofrenia și boala bipolară, însă mitomania se diferențiază de acestea prin faptul că subiectul
are un simț clar al realității. Cu toate acestea mitomania este o afecțiune gravă deoarece principala victimă a
propriilor ideații nu sunt cei care sunt mințiți, ci chiar persoana care devine victima propriilor sale invenții. [2, 3]
Mitomania este încă un subiect controversat în comunitatea psihiatrică, neexistând încă o definiție și o
caracterizare clară a acestui simptom, însă caracteristicile de bază sunt cunoscute. Miniciuna patologică se
caracterizează printr-un istoric îndelungat (uneori întreaga viață) de minciuni frecvente și repetate, minciuni care nu
sunt formulate întotdeauna în scopul de a obține un beneficiu. Deosebirea dintre mitomanie și minciuna obișnuită
este faptul că minciuna obișnuită este clar centrată pe obținerea unui avantaj sau pe ieșirea dintr-o situație jenantă,
în timp ce minciuna patologică poate să apară fără niciun scop anume. Prima dată mitomania a fost descrisă de
către Anton Delbruck, un psihiatru german care a observat că minciunile pe care le spuneau anumiți pacienți erau
atât de laborioase și anormale, încât le-a introdus într-o categorie separată denumind această
afecțiune pseudologia phantastica. [3]

Prevalența mitomaniei în populația generală este scăzută, aproximativ 1%. Vârsta medie la care se
diagnostichează acest simptom este în general 22 de ani. 40% dintre persoanele cu mitomanie prezintă afectare
organică reprezentată prin epilepsie, traumatisme ale sistemului nervos central, caracteristici encefalografice
anormale sau infecții ale sistemului nervos central.

Pag. 4 / 4