Dispoziția 

este o stare sufletească, emotivă, conceptuală sau mixtă, care definește un

individ la un moment dat. Dispoziția este fie o orientare accentuată și presantă spre acțiune,
fie o lipsă de dorință sau chiar de posibilitate de a acționa într-un anume fel, pentru a rezolva
o situație dată.
Dispoziția este o caracteristică comportamentală momentană a fiecărui om, ea poate fi
mai bună sau mai rea, adică poate elibera resurse fizice și spirituale deosebite sau le poate
inhiba și pe cele obișnuite, în funcție de istoria emotivă sau mentală operantă a subiectului,
condiționat de mulțimea succeselor sau eșecurilor care au marcat viața sa în trecutul
imediat. Dispoziția umană poate fi fluctuantă.
Dispozițiile afective au ca „obiect” (ca temă) lumea în ansamblul ei (prin comparație cu
emoțiile care tind să aibă un obiect determinat). Dispozițiile afective dau seama de existența
unor stări generale induse de priza asupra lumii,  generând la rândul lor forme specifice de
raportare la lume. Ele sunt orientări specifice în cadrul cărora de fapt lumea își capătă chipul.
Raportul subiect-obiect constituie un model de analiză total nepotrivit, subiectul și obiectul
modelându-se de fapt reciproc, fiind într-o formă specifică de unitate în cadrul căreia acest
tip de abordare teoretică riscă să-i rateze sensul. Într-o încercare de explicitare am putea
spune că dispoziția afectivă este rezultatul unei forme specifice de compunere și analiză a
emoțiilor particulare (și sentimentelor corelative). Un capăt de dovadă în acest sens îl avem
în momentul în care sesizăm că anumite emoții/sentimente tind să ne modifice întreaga
dispoziție (adică întreaga raportare la lume); spre exemplu, tristețea pentru pierderea cuiva
drag tinde să se transforme în dispoziție, întreaga lume începând să pară tristă.[1] În
principiu, fiecare sentiment tinde să marcheze raportarea la lume, diferența fiind dată de
durata în care persistă această dominare și de efectele ei. O încercare de clasificare a
dispozițiilor afective ne conduce, via intenționalitate, la ideea existenței a două mari tipuri de
raportări: ofensive (generate îndeosebi de dispozițiile pozitive[2]) și defensive (generate
de dispozițiile negative). Excluzând diferitele probleme generate de raportări particulare,
ambele tipuri de dispoziții dau seama de strategii specifice adoptate de organism pentru a
supraviețui și ambele sunt modulații ale intenționalității generale.[3]
[1] Exemplul evidențiază faptul că uneori un sentiment poate exercita o contaminare a
întregii dispoziții afective, devenind astfel dominant.
[2] Încerc o clasificare ad hoc a dispozițiilor afective în pozitive  și  negative, gândite din
perspectiva raportării lor la polii bine – rău. Cu mențiunea că este vorba mai curând despre
modul în care acestea sunt resimțite decât de contribuția acestora la supraviețuire, ambele
categorii fiind de fapt mecanisme esențiale în procesul supraviețuirii. Altfel spus, împărțirea
dispozițiilor afective  în pozitive  și negative  este făcută în primul rând din perspectiva
modului în care sunt percepute.
[3] Dispozițiile afective sunt marcate de intenționalitate „într-o măsură mai mare” am
putea spune (dacă intenționalitatea suportă astfel de variațiuni) decât emoțiile, deoarece ele
sunt în mod evident forme ale orientării.
Durata proceselor afective
In mod normal, o traire afectiva dureaza:
1) cat timp dureaza factorul care a generat-o (factorul afectogen);
2) cat dureaza semnificatia obiectului respectiv pentru persoana. De exemplu, frica
dureaza cat persista cauza care a provocat-o, apoi este normal sa dispara. Dar dragostea
poate sa dureze si toata viata, chiar daca cel iubit nu este prezent. Anumite persoane au
tendinta de perseverare a afectului, pastreaza mult timp starea afectiva negativa respectiva,
desi imprejurarile care au provocat-o s-au schimbat. Este daunator si pentru ei insisi, precum
si pentru ceilalti.
Intensitatea proceselor afective
Se refera la profunzimea trairii. Aceasta depinde de particularitatile afective ale
persoanei si de semnificatia pe care obiectul (factorul afectogen) respectiv o are pentru acea
persoana. In mod normal, intensitatea factorului afectogen si intensitatea trairii afective sunt
direct proportionale: la intensitati medii ale situatiei, trairi de intensitate moderata; la
intensitate slaba, traire slaba, iar la intensitati inalte ale situatiei, trairi puternice. Cine este
echilibrat afectiv are trairi proportionale cu intensitatea factorului afectogen. Omul matur
afectiv este echilibrat.
Hipoafectivul are trairi slabe chiar si cand situatia provoaca in mod normal traire
puternica; el este “rece”, nu “vibreaza”, este “insensibil. Hiperafectivul are un prag de
activare afectiva prea scazut (invers decat hipoafectivul); de aceea are trairi intense si pentru
situatii cand ar trebui sa fie moderate. Copilul este hiperafectiv. Echilibrul afectiv depinde de
maturizarea afectiva care, la randul ei, depinde de ereditatea persoanei respective si de
mediul in care aceasta se formeaza (in special familia).