CURS 14

6.1.2. Tutunul
Tutunul este o plantă cu provenienţă din zona tropicală, dar datorită capacităţii mari de
acomodare este cultivat în aproape toate regiunile lumii. Cultivarea tutunului se datorează
frunzelor din care, uscate şi prelucrate, se obţin produse pentru fumat (ţigarete, havane, etc.).
Frunzele constituie şi materie primă pentru obţinerea nicotinei, substanţă mult utilizată în
industria farmaceutică. De asemenea, din frunzele de tutun se poate obţine acid citric, care se
află în frunzele de tutun proaspete (îndeosebi de mahorcă), în cantitate de 10-15%. Din
seminţe se extrage ulei, care poate fi folosit în industria vopselelor. Turtele se pot întrebuinţa
în alimentaţia animalelor, deoarece nu conţin nicotină.
Cei mai periculoşi factori din fumul de ţigară sunt substanţele cancerigene şi
cocangerigene care se găsesc în aerosolii produşi de fumul de ţigară şi care poartă denumirea
generală de gudroane.
Importanţa tutunului este mărită de faptul că, unele soiuri valorifică soluri cu potenţial
productiv redus, cum sunt solurile nisipoase, erodate sau alte soluri puţin productive.
Pentru a reduce din efectele negative ale tutunului asupra organismului uman s-au
creat instituţii specializate în producere şi industrializare, care, între alte probleme, urmăresc
stăruitor producerea unei materii prime pentru ţigarete ale cărei efecte negative asupra
fumătorului să fie reduse la minimum sau anihilate complet.
Tutunul se cultivă pe toate continentele, pentru frunzele sale utilizate, în principal,
pentru obţinerea produselor de fumat (ţigarete, ţigări de foi, tutun pentru prizat, tutun pentru
mestecat). Din frunze se poate prepara praful de tutun şi leşia (soluţia), utilizată ca insecticid
în agricultura ecologică. Din frunze se extrage acidul nicotinic (vitamina PP), utilizat în
industria farmaceutică pentru tratamentul unor afecţiuni, precum pelagra; se mai extrage
acidul citric, aflat în proporţie ridicată (10-15%), mai ales la mahorcă (Nicotiana rustica L.).

6.1.2.1. Suprafeţe şi producţii pe plan mondial şi în România

În Uniunea Europeană, producția de tutun a scăzut în mod constant începând din 1991,
când s-au cultivat aproximativ 400.000 t în opt țări din UE, ajungând la 140.000 t în 2018, an
în care alte patru țări din UE s-au alăturat țărilor producătoare. În 2018, culturile de tutun din
UE au ocupat o suprafață de 66.000 ha (jumătate față de 2001), iar numărul de producători
specializați a fost de 26.000.
Tutunul se cultivă în prezent în 12 țări din UE. Principalii producători sunt Italia,
Spania, Polonia, Grecia, Croația, Franța, Ungaria și Bulgaria, reprezentând 99% din producția
de tutun a UE. Zonele de culturi tind să se micșoreze, în principal din cauza scăderii
consumului de produse din tutun.
Producția variază între 1 și 3 tone la ha, în funcție de soi. Soiurile de tutun Virginia
uscat cu aer cald (flue-cured) reprezintă 71% din producție, soiurile de tutun uscat cu aer
(light-air-cured) de tip Burley, 16%, tutunul uscat la soare sau oriental, 7% și alte soiuri, adică
tutunul brun uscat la aer (dark-air-cured) și uscat prin foc (fire-cured), 6%.
UE produce mai puțin de 2% din producția mondială anuală de tutun brut. În 2018, UE
a importat aproximativ 420.000 t (tendință ascendentă) și a exportat 120.000 t (tendință
descendentă) de tutun brut.
În România, suprafața cultivate cu tutun a fost de 1,1 mii ha în 2018.
 Tabelul 6.2
Evoluția suprafețlor cultivate cu tutun în România
(Sursa: MADR, 2020)
Anul Suprafaţa mii ha Producţie medie Producţie
Kg/ha totală
mii to
2007 1,1 1.025 1,1
2008 1,2 1.916 2,4
2009 0,9 1.842 1,6
2010 1,5 1.939 3,0
2011 1,7 1.524 2,6
2012 1,3 1.066 1,3
2013 0,9 1.442 1,4
2014 0,9 1.643 1,4
2015 0,7 1.448 1,1
2016 0,9 1.788 1,7
2017 0,8 1.522 1,2
2018 1,1 1.282 1,4

6.1.2.2. Compoziţia chimică şi calitatea recoltei

Tutunul are o compoziţie chimică complexă. În frunze se găsesc diverse componente
chimice: celuloză, proteine, amidon, steroli, săruri minerale, dar cele mai dăunătoare sunt
substanţele specifice tutunului ca nicotina şi acizii organici (tabelul 6.3). Prin ardere tutunul
îşi modifică compoziţia iniţială dând naştere la noi substanţe: o întreagă mixtură de gaze,
vapori necondensaţi şi substanţe particulare variabile (gudroane, dioxid de carbon, etc).
Conţinutul cel mai ridicat de glucide se găseşte în tutunul de tip Virginia (27%),
mijlociu la tipul Oriental (19-20%) şi redus la tipul de mare consum (2-3%). Prin arderea
acestora se formează acizi organici, aldehide, fenoli şi alte substanţe care imprimă tutunului
aromă plăcută.
Tabelul 6.3.
Compoziţia chimică a frunzelor de tutun (% s.u)
(după M.H. Siddiqui, F.C. Oad şi L. Kumar, 2004)
Substanţe Conţinut
Glucide
Zaharoză 15,15
Celuloză 12,12
Substanţe pectice 10,36
Amidon, pentozani 3,03
Proteine şi aminoacizi
Proteine 7,27
Aminoacizi liberi 3,03
Substanţe bazice şi ceruri
Substanţe volatile 2,42
Nicotină 1,81
Rezine şi metale 6,06
Fenoli 7,87
Acizi organici 10,90
Lignină 4,24

Nicotina este principalul alcaloid din frunze. Este un lichid incolor în clipa extragerii,
dar în contact cu aerul şi lumina se colorează în brun. Are un gust amar şi iritant, iar mirosul
este slab la rece şi asfixiant la căldură. Specia Nicotiana rustica conţine 8-16% nicotină, iar
tutunul (Nicotiana tabacum), 0,3-5%, cu diferenţieri în funcţie de tipul de tutun: 0,3-1% la
tipul oriental, 1-2% la tipul semioriental şi Virginia, 1,5-2,5% la tipul de mare consum, şi 2,5-
5% la tutunul pentru ţigări de foi. Conţinutul în nicotină este mai mare în condiţii de climă
umedă, pe soluri mai grele, şi mai reci, pe cele fertilizate abundent cu azot, şi mai mic în
condiţii de climă secetoasă pe soluri slab aprovizionate cu azot. Alături de nicotină se mai
găseşte nornicotina şi anabasina (N. Hodişan, Al. Timar, 2010).
Acizii organici sunt reprezentaţi prin acidul malic, oxalic şi citric, provin din
transformările amidonului şi zahărului şi reprezintă 12-16%.
Răşinile şi uleiurile eterice, sunt responsabile de aromă, prezenţa lor fiind foarte
importantă pentru calitatea frunzelor. Cantitatea de răşini este cuprinsă între 2 şi 16%, iar
cantitatea de uleiuri eterice este de 0,047% la tipul de mare consum şi de 1,2% la tipul
oriental. Acestea pot fi puse în evidenţă prin tratamente tehnologice aplicate frunzelor după
recoltare (dospire, uscare, fermentare).
Uleiul de seminţe de tutun este comparabil cu cel de arahide, în special prin conţinutul
în fosfolipide totale (3-15%). Studiul histopatologic nu arată existenţa efectului toxic al
uleiului din seminţe de tutun. Şi astăzi hidrazida acidului nicotinic are o deosebită importanţă.
Aceasta este vitamina PP cu eficienţă în tratarea pelagrei. Substanţele minerale se găsesc în
proporţie de 8,5 până la 23% şi sunt alcătuite din 35% CaO şi 30% K2O. Potasiul are
influenţă pozitivă asupra arderii, urmat de calciu, iar clorurile şi sulfaţii influenţează negativ
arderea (N. Hodişan, Al. Timar, 2010).

6.1.2.3. Particularităţi biologice

Nicotiana rustica este o plantă erbacee, cu tulpina înaltă de 100 cm, ramificată de la
bază, cu frunze mari peţiolate, cu limbul ovat, rar ascuţit, cu flori pedicelate, galbene verzui,
seminţe brune, cu suprafaţa reticulară şi MMB de 150-250 mg.
Nicotiana tabacum, tutunul propriu-zis are tulpina de 75-150 cm, simplă sau puţin
ramificată spre vârf, cu frunze sesile, mai rar scurt peţiolate, glandulos-păroase, subţiri, fine,
cu nervuri puţin evidente. Florile sunt roze sau roşietice, seminţele mici, reticulate, brune-
roşiatice, cu MMB 70-110 mg. Conţinutul plantei în nicotină oscilează între 0,3-5%.

6.1.2.4. Cerinţe ecologice

Cerinţe faţă de temperatură:
- temperatura minimă de germinare 12oC (10 - 18oC) la Nicotiana tabacum şi
7 - 8oC la Nicotiana rustica;
- temperatura optimă de creştere a plantelor 27oC;
- temperaturile de 16 - 17oC înrăutăţesc calitatea tutunului;
- răsadul de tutun bine călit înainte de plantare rezistă la -1oC ... -2oC;
- pe perioada de vegetaţie, tutunul are nevoie de 2.500 - 2.900oC (temperaturi
mai mari de 5oC);
- clima rece şi precipitaţiile abundente întârzie vegetaţia şi se formează frunze
cu ţesuturi grosiere, lipsite de aromă, dar bogate în nicotină.
Cerinţe faţă de umiditate:
- consumul specific al tutunului 300 - 500 l apă pentru un kg substanţă uscată;
- în lunile mai, iunie şi iulie sunt necesare 60 - 70 mm precipitaţii, iar lunile
august şi septembrie mai secetoase asigură condiţii bune pentru maturizarea
frunzelor, dospirea şi uscarea lor.
Vânturile:
- provoacă ruperea plantelor, deteriorarea frunzelor şi înrăutăţirea condiţiilor
pentru uscarea la soare a frunzelor;
 - vânturile uşoare, care primenesc continuu atmosfera şi o menţin mai uscată,
crează condiţii mai puţin favorabile pentru dezvoltarea agenţilor patogeni.

Cerinţe faţă de lumină:

- lumina influenţează producţia şi calitatea tutunului la toate tipurile de tutun,
cu excepţia celui pentru ţigări de foi, la care este necesară o intensitate luminoasă
mai redusă pentru a obţine frunze fine, subţiri, elastice şi rezistente.
Cerinţe faţă de sol:
- sunt favorabile solurile uşoare şi lutoase, calde, permeabile, cu pH 6,4 - 7,3;
- cerinţe diferite la fiecare tip de tutun:
 soiurile de tip oriental – necesită soluri nisipo-pietroase superficiale, slab
fertile - aluviunile vechi, calde, permeabile, cu expoziţie sudică, bine însorite;
 soiurile din tipul semioriental – aluviosoluri, preluvosoluri roşcate,
cernoziomuri puternic levigate, calde, permeabile, cu expoziţie sudică;
 soiurile din tipul Virginia – soluri profunde, uşoare, sărace în substanţe
nutritive şi mai ales humus, cernoziomuri nisipoase şi nisipuri eoliene;
 soiurile din tipul de mare consum – soluri lutoase, fertile, profunde, calde şi
permeabile, din seria cernoziomurilor şi luvosolurilor;
 soiurile din tipul pentru ţigări de foi – solurile aluviale, luto-nisipoase,
profunde, umede, bogate în substanţe nutritive şi humus.

Figura 6.1. Harta de răspândire a tutunului în România

Zonele de cultură a tutunului sunt: Mureş, Dolj, Argeş, Olt, Constanţa, Ialomiţa, Vaslui, Alba, Arad, Timiş,
Satu-Mare, Cluj , Giurgiu
(Sursa: https://www.bursa.ro/supliment-tabac-subventii-pentru-culturile-de-tutun-2650-64-euroha-
28781116)
 6.1.2.5. Sistematică. Sortimentul de soiuri
Dintre numeroasele specii (circa 60) care compun genul Nicotiana (grupate în
subgenurile Rustica, Tabacum şi Petunoidis) numai două prezintă interes din punct de vedere
agricol şi industrial, şi anume Nicotiana tabacum L. şi Nicotiana rustica L. La prima specie
aparţin toate formele de tutun pentru fumat (de la tutunurile tari la tutunuri uşoare); la cea de-
a doua specie aparţine tutunul “cu miros puternic” sau „mahorca” foarte puţin cultivat. În
România se cultivă în exclusivitate specia N. tabacum.
Specia Nicotiana tabacum cuprinde varietăţile: fructicosa, lancifolia, virginica,
braziliensis, havanensis şi macrophylla. Soiurile de tutun au rezultat din hibridarea a două sau
mai multe varietăţi, cu particularităţi morfologice, biologice şi calitative care le grupează în
tutun de tip: oriental, semioriental, Virginia, De mare consum, Burley, pentru ţigări de foi.
Tipul oriental se caracterizează prin frunze mici, precocitate mare, ţesutul frunzelor
catifelat şi elastic, conţinut în nicotină scăzut, conţinut în glucide solubile ridicat, aromă şi
gust plăcute la fumat. După uscare culoarea frunzelor este galbenă, galbenă-portocalie sau
roşie-deschisă. Capacitatea de producţie este scăzută (1.000-1.400 kg frunze uscate/ha), dar
calitatea este superioară. Sunt recomandate în cultură soiurile: Djebel RP 123, Molovata 94,
Molovata 178, Djebel 212, Djebel 252, Djebel 143.
Tipul semioriental are frunzele mai mari, perioada de vegetaţie mai lungă, ţesut foliar
elastic, conţinut în nicotină mai ridicat, conţinut în glucide solubile mai scăzut, decât la tipul
oriental. După uscare frunzele devin roşietice, asigură ţigarete de calitate mijlocie, capacitatea
de producţie este de 1.800-2.400 kg/ha frunze uscate. Se cultivă soiurile: Ghimpaţi RP 55,
Ghimpaţi 111.
Tipul Virginia are frunze mult mai mari, perioada de vegetaţie este mijlocie, conţinut
mijlociu de nicotină, conţinut în albumine scăzut. După uscare frunzele devin gălbui, de
diferite nuanţe, cu aromă fină, gust plăcut. Se obţin producţii mari de peste 1.800 kg/ha frunze
uscate, frunzele acestor soiuri se folosesc pentru obţinerea de ţigarete de calitate superioară.
Se cultivă soiurile: Virginia 1173, Virginia 196, Virginia RP 207, Virginia 180.
Tipul Burley se caracterizează prin plante cu frunze mari, perioada de vegetaţie lungă,
capacitate de producţie ridicată (peste 2.000 kg/ha frunze uscate). Frunza este fină, elastică, cu
capacitate mare de absorbţie şi reţinere a sosurilor, pretabilă la obţinerea ţigărilor de foi. Se
cultivă soiurile: Burley114, Burley 235, Burley 224, Tenessee 86.
Tipul de mare consum grupează soiuri cu frunze mari, perioada de vegetaţie lungă,
conţinut ridicat în nicotină (1-5%) şi scăzut de glucide solubile. Frunzele uscate produc un
tutun de culoare roşie, până la castanie-brună. Capacitate de producţie este mare, de peste
2.400 kg/ha frunze uscate. Se obţin ţigarete de calitate mijlocie şi inferioară. Se cultivă
soiurile: Banat 13, Banat RP125, Bărăgan 132, Bărăgan 133, Bărăgan 185, Banat 95, 73.
Tipul pentru ţigări de foi este format din soiuri cu frunze mari, elastice, nefragile,
potrivite pentru confecţionarea ţigărilor de foi. Se găsesc în cultură soiurile: Sătmărean şi
Havana.

6.1.2.6. Tehnologia de cultivare

6.1.2.6.1. Rotația culturii
Tutunul este una din plantele care suportă să fie cultivat mai mulţi ani de-a rândul pe
aceeaşi suprafaţă de teren fără să se înregistreze fenomenul de oboseală a solului. Se poate
cultiva pe aceeaşi parcelă 15-20 de ani şi chiar mai mult. Se poate semăna foarte bine după
grâul de toamnă şi orzul de toamnă.
În funcţie de tipul de tutun cultivat:
 tipurile oriental, semioriental şi Virginia – ca premergătoare cerealele păioase
(grâul);
 soiurile pentru ţigări de foi şi pentru tutun de pipă – după leguminoase pentru
boabe;
 soiurile de tutun de mare consum – cereale păioase, leguminoase pentru boabe şi
alte plante.
Porumbul este mai puţin indicat: părăseşte mai târziu terenul, rămân resturi vegetale,
care împiedică plantarea tutunului.
Nu se cultivă după: alte solanacee, castraveţi, pepeni, varză, dovleci, fasole, cânepă,
floarea-soarelui, datorită unor paraziţi comuni (viroze, lupoaie, diferite insecte);
Tutunul – premergătoare corespunzătoare pentru toate culturile (cu excepţia celor cu
boli şi dăunători comuni): eliberează terenul timpuriu, îl lasă curat de buruieni, în stare bună
de fertilitate.

6.1.2.6.2. Aplicarea îngrășămintelor

Fertilizarea solului cere o deosebită atenţie, întrucât elementele nutritive utilizate
influenţează producţia de frunze, cât şi compoziţia chimică şi calitatea acestora. Consumul de
elemente nutritive pentru 100 kg frunze este de: 2,4 kg N, 0,7 kg P2O5 şi 5,0 kg K2O.
Îngrăşămintele cu fosfor, potasiu şi cele organice, se încorporează sub arătura de bază,
iar îngrăşămintele cu azot sau cele complexe înainte de plantare.
Îngrăşămintele suplimentare se încorporează la praşilele mecanice: 10 - 15 kg/ha N +
30 - 45 kg P2O5/ha (la prima praşilă).

Tabelul 6.5
Dozele de îngrăşăminte în funcţie de fertilitatea solului şi tipul de tutun
(după M. Axinte, 2012)
Fertilitatea solului Elemente Doze (kg s.a./ha)
Aprovizionare Indice P2O5 K2O Tipuri de tutun
azot (ppm) (ppm) Oriental Semioriental Virginia Burley Mare
(IN) consum
Foarte slabă - - P2O5 70 90 120 160 120
 0,8
Slabă 2 8,1 - 18,0  66,0 N 40 50 50 120 80
P2O5 60 80 100 140 100
K2O 70 90 120 160 120
Mijlocie 2,1 - 18,1 - 66,1 - N 30 40 40 80 70
4,0 36,0 132,0 P2O5 50 60 80 100 80
K2O 60 70 100 140 100
Bună 4,1 - 36,1 - 132,1 - N 20 30 20 70 50
6,0 72,0 200,0 P2O5 40 50 70 80 60
K2O 40 50 70 100 60
Foarte bună -  72,1  200,0 P2O5 - - 50 60 -
K2O - - 50 60 -

6.1.2.6.3. Lucrările solului

O deosebită importanţă prezintă pentru tutun arătura de vară, la adâncimea de 22-25
cm, atunci când urmează după grâul de toamnă. Arătura se menţine toată vara afânată şi
curată de buruieni. Primăvara, solul se lucrează până la plantare cu grapa cu discuri, în
agregat cu grapa cu colţi reglabili echipată cu lama nivelatoare, pentru ca solul să fie cât mai
afânat şi nivelat. Ultima lucrare a solului se face înainte de plantare, cu combinatorul pentru
pregătirea patului germinativ.

6.1.2.6.4. Producerea răsadurilor. Plantatul

Producerea răsadului în răsadniţe. Datorită sensibilităţii mari a plantelor faţă de
temperaturile scăzute şi a seminţelor de dimensiuni foarte mici, tutunul nu se seamănă direct
în câmp ci în răsadniţe. Se produce mai întâi răsadul de tutun, care se plantează apoi în câmp,
după ce a trecut pericolul brumelor târzii. Sămânţa de tutun pentru semănat trebuie să fie
certificată şi să îndeplinească următoarele condiţii: puritate fizică minimum 96%, capacitate
de germinaţie minimă 70%.
În răsadniţele calde, răsadul corespunzător pentru plantare se obţine în 39-44 zile.
Semănatul se face prin împrăştiere. Sămânţa este foarte mică şi de aceea trebuie semănată la
suprafaţa solului. După ce a fost semănată se acoperă cu un strat de mraniţă mărunţită, în
grosime de 4-5 mm. Apoi solul se tasează cu o scândură şi se stropeşte uşor cu apă călduţă.
Sămânţa răsare în 7-9 zile.
Cele mai importante lucrări de îngrijire în răsadniţe sunt: aerisirea, udatul, plivitul,
fertilizarea, combaterea bolilor şi pregătirea răsadului pentru plantat.
Udatul se face ori de câte ori este nevoie. Se foloseşte apă călduţă depozitată în
butoaie. Plivitul se efectuează cu atenţie pentru a nu se smulge plăntuţele. Această lucrare se
face numai când pământul este umed. Este mai indicat să se erbicideze cu Dialen Super (10
ml pentru 20 m2 dizolvaţi în 6-8 l de apă). Datorită udărilor repetate şi a densităţii mari a
plantelor, pământul din răsadniţă sărăceşte în substanţe nutritive. Cu foarte bune rezultate se
folosesc la îngrăşarea răsadului îngrăşămintele minerale dizolvate în apă, circa 200 l soluţie
/100 m2 (300 g azotat de amoniu, 1.000 g superfosfat şi 600 gr sulfat de potasiu). Se fac trei
fertilizări în fazele: urechiuşe; după 6-8 zile de la prima; cu o săptămână înainte de plantare.
În răsadniţe apar numeroase boli (rhizoctonioza, putrezirea neagră a rădăcinilor, căderea
răsadurilor, mana tutunului), combaterea acestora fiind una din cele mai importante lucrări de
îngrijire ale răsadului de tutun. Pentru combatere se pot folosi fungicide sistemice sau
semisistemice: Proplants, Funguran OH 300 SC, Captan 50 WP, în doze de 1,2-3 kg/ha.
Călirea răsadului este obligatorie, realizându-se astfel o adaptare a plantelor pentru
condiţiile naturale din câmp (aeraţie, luminozitate, temperatură). Pentru aceasta, cu 7-8 zile
înainte de plantare, răsadniţele se ţin descoperite ziua şi noaptea, iar udatul se face mai rar şi
cu apă mai puţină. În ultimele 3-4 zile, înainte de plantare, udatul se suspendă pentru a
determina planta la o mai bună înrădăcinare. Cu o oră înainte de plantare răsadul se stropeşte
cu Zineb, în concentraţie de 0,3%, pentru prevenirea atacului de mană.
Pentru plantatul manual în câmp, răsadul de tutun, trebuie să aibă lungimea de 7-8 cm
şi un număr de 5-6 frunze.
Plantatul. Epoca de plantare se stabileşte în funcţie de condiţiile climatice de cultură,
alegându-se data de plantare în funcţie de brumele târzii de primăvară. Timpul optim de
plantare în condiţiile ţării noastre se încadrează între 20 aprilie şi 10-15 mai. Distanţele de
plantare se stabilesc în funcţie de soi, variind între 35-60 cm între rânduri şi 12-40 cm/rând.
Tehnica plantării răsadului se aseamănă cu tehnica plantării oricărui răsad. Se face o
gaură cu plantatorul, se umple cu apă, se aşează răsadul, se acoperă cu pământ. Pentru
păstrarea apei, pe lângă răsad se adună pământ uscat. La 3-4 zile de la plantare se face o
atentă verificare a lanului, pentru determinarea golurilor (a răsadurilor neprinse) şi se iau
imediat măsuri pentru completarea lor.

6.1.2.7.5. Lucrări de îngrijire

Principalele lucrări de îngrijire în vegetaţie sunt: combaterea buruienilor, politul,
cârnitul, copilitul şi combaterea bolilor şi dăunătorilor.

6.1.2.7.5.1. Combaterea buruienilor

Prin praşile mecanice şi manuale sau cu ajutorul erbicidelor, completate cu praşile.
Prima praşilă efectuată la 7 - 8 zile de la plantare, la adâncimea de 6 - 8 cm, pentru afânarea
solului şi distrugerea buruienilor. Urmează 2 - 3 praşile la intervale de 10 - 15 zile. Praşilele
se execută mecanizat, dacă distanţa dintre rânduri permite, sau manual pe rând şi chiar între
rânduri, dacă utilajele ar dăuna frunzelor tutunului.
Combaterea chimică a buruienilor - măsură deosebit de importantă, şi pentru
protejarea frunzelor de tutun de acţiunea mecanică a praşilelor. Combaterea buruienilor se
face prin praşile sau prin erbicidare. Prima praşilă se face după 7-8 zile de la plantare.
Urmează apoi încă 2-3 praşile, la intervale de 10-15 zile. Când plantele sunt mari şi acoperă
solul se mai fac încă două praşile. Erbicidarea se face înainte de plantare. Pe terenurile
infestate cu pir se face o erbicidare totală cu Fusilade Forte EC - 4,5 l/ha, Balam 6-8 l/ha, Agil
1-2 l/ha, Dual Gold 1 l/ha, etc. Este bine să se combine erbicidarea totală cu praşile mecanice
şi manuale.

6.1.2.6.5.2. Politul. Cârnitul. Recepatul. Copilitul

Politul sau înlăturarea foilor de la bază se execută când pe plante s-au format foile din
mijloc şi cele din vârf. Foile de la bază se dezvoltă în condiţii necorespunzătoare, sunt lovite
în timpul lucrărilor de întreţinere sau stropite de pământ din cauza picăturilor de ploaie.
Aceste frunze nu prezintă importanţă din punct de vedere industrial, în schimb constituie
mediu de infecţie şi consumă din substanţele necesare celorlalte frunze de pe plantă.
Cârnitul este o lucrare care constă în înlăturarea florilor ce apar în vârful plantelor
împreună cu un număr de frunze mai mare sau mai mic, în scopul creşterii producţiei de foi şi
calităţii acestora. Florile se înlătură la îmbobocire cu un număr mai mare sau mai mic de
frunze, în funcţie de fertilitatea solului.
Copilitul plantelor de tutun este o lucrare importantă şi se execută după cârnit, când
lăstarii au 6-10 cm lungime. Copilii sunt lăstarii adiacenţi care apar lângă tulpina principală.
Recepatul. În cazul în care o cultură de tutun este distrusă de grindină (tulpinile şi
frunzele au fost distruse) are loc retezarea tulpinilor la 10-12 cm deasupra solului. Din
porţiunea de tulpină rămasă pornesc lăstari din care se reţin, unul-doi pe fiecare plantă.
Aceştia, prin fertilizare şi irigare, pot asigura o recoltă bună de tutun. În cazul când daunele
provocate de grindină sunt parţiale nu se execută receparea, ci frunzele neindustrializabile se
elimină de pe plantă, creând astfel condiţii pentru o bună dezvoltare a celor rămase.

6.1.2.6.5.3. Combaterea bolilor

Cele mai frecvente boli în cultura tutunului sunt: micozele – înnegrirea tulpinii
(Phytophtora nicotiana); mana (Peronospora tabacina); făinarea (Erysiphe cichoracearum);
mucegaiul tulpinii (Sclerotinia sclerotiorum). Aceste boli se combat prin tratarea seminţelor,
plantarea la epocă optimă, politul de timpuriu, şi cu produse chimice: metalaxil + mancozeb
(RIDOMIL 72 WP, 0,25 %; RIDOMIL PLUS COLD 42,5 EP, 3 kg/ha); captan (CAPTADIN
50 PU, 0,2 %); mancozeb (DITHANE M-45, 0,2 %); oxiclorură de cupru (TURDACUPRAL
50 PV, 0,3 - 0,4 % în 600 l apă/ha - pentru mană); pentru făinare: SULF MUIABIL PU, 0,4 -
0,5 %; dinocap (KARATHANE EC 0,3 l/ha); sulf (THIOVIT PU, 0,3 - 0,4%). Bacteriozele
tutunului - focul sălbatic (Pseudomonas tabaci); pătarea unghiulară (Pseudomonas angulata);
veștejirea şi ofilirea (Pseudomonas solanacearum), se combat prin dezinfectarea seminţelor şi
amestecului nutritiv, asolamente de 4 ani, distrugerea buruienilor solanacee, corectarea pH şi
utilizarea de mancozeb (DITHANE M-45, 0,3 %). Virozele tutunului – mozaicul tutunului
(Nicotiana virus 1); boala petelor de bronz (Lycopersicum virus 3); răsucirea frunzelor
(Nicotiana virus 4), se previn şi combat prin distrugerea insectelor cu malathion (CARBETOX
37 CE, 0,5 % 3 l/ha), acetamiprid (MOSPILAN 20 SP, 0,13 kg/ha), plantarea în epoca optimă,
culturi curate de buruieni, politul timpuriu, îndepărtarea şi arderea plantelor virozat

6.1.2.6.5.4. Combaterea dăunătorilor

Tripsul (Thrips tabaci) – atacă plantele pe tot timpul vegetaţiei, iar combaterea se
efectuează prin: respectarea asolamentului şi rotaţiei; distrugerea buruienilor; recoltarea la
timp a frunzelor; combaterea chimică prin 2 - 4 tratamente cu: malathion (CARBETOX 37
EC, 3,5 - 4,0 l/ha); acetamiprid (MOSPILAN 20 SP, 0,15 - 20 kg/ha); alfa-cipermetrin
(FASTAC 10 EC, 1,0 - 1,5 l/ha); deltametrin (DECIS 25 EC, 0,3 - 0,4 l/h). Tratamentele se
repetă la 14 zile, iar la acetamiprid (MOSPILAN) după 21 - 25 zile.
Combaterea nematozii tutunului (Meloidogyne sp., Ditylenchus sp. etc.) – efectuată
prin dezinfecţia amestecului nutritiv. Pentru murgoci (Euxoa segetum) şi viermi sârmă
(Agriotes sp.) se folosesc insecticide granulate la sol. Pentru omizile defoliatoare (Autographa
gamma) şi omida capsulelor (Heliothis obsoleta) tratamente cu insecticide la 10 - 15 zile de la
eclozare, mai ales pentru larvele din generaţiile I şi II (produse folosite şi pentru combaterea
tripsului).

6.1.2.6.5.6. Irigarea
Pe solurile nisipoase, tutunul se irigă de 6 - 8 ori, în funcţie de precipitaţii; prima udare se
aplică înainte de plantare, a doua udare după ce plantele s-au înrădăcinat şi au pornit în creştere; până
la înflorire, se mai udă de 2 - 3 ori, iar după înflorire de 2 - 3 ori, cu norme de 200 - 300 m3 apă/ha. Pe
solurile zonale sau pe aluviuni se udă de 3 - 6 ori, cu norme de 400 - 500 m3 apă/ha.

6.1.2.6.6. Recoltarea
Frunzele de tutun se recoltează la maturitatea tehnică (industrială) când frunzele au
atins maximum de dezvoltare. Foile de pe aceeaşi plantă nu ajung la maturitatea tehnică în
acelaşi timp, ci treptat, de la bază spre vârf. Diferenţa de maturitate între foile de la bază şi
foile de la vârf este de 20-25 de zile.
Culoarea deschisă a frunzelor, pierderea luciului, apariţia de pete gălbui spre vârf şi
margini, căderea perişorilor, răsfrângerea uşoară a marginilor în jos constituie semne
exterioare ale maturităţii tehnice. Tot ca semne ale maturităţii tehnice se menţionează ruperea
cu uşurinţă a frunzelor de pe tulpină, un anumit grad de lipiciozitate a acestora şi, uneori,
băşicarea limbului (Gh. Bîlteanu, 2003).
Datorită coacerii treptate a foilor de la bază spre vârf şi recoltatul se face în mai multe
etape (de obicei 5-6), intervalul de timp de la o recoltă la alta fiind de 6-7 zile. La o singură
recoltare se desprind de plante 2-7 foi, mai puţine de la baza tulpinii şi mai multe de la mijloc
şi vârf. Recoltatul se face manual, rupând foaie cu foaie, în direcţia laterală şi în jos, pentru a
nu vătăma tulpina. Foile se aşează cu grijă pe pământ, la marginea plantaţiei, unde se lasă
câteva ore pentru o uşoară vestejire, astfel ca să se poată umbla cu ele fără să se rupă. Se pun
în coşuri, cu peţiolul către pereţi (Gh. Bîlteanu, 2003).
Dospitul. Dospitul este un proces care determină îngălbenirea frunzelor de tutun şi
îmbunătăţirea calităţii lor. La recoltare, frunzele de tutun conţin 80-85% apă. În timpul
procesului de dospire ele nu trebuie să piardă mai mult de 35-45% din cantitatea iniţială de
apă.
Durata procesului de dospire este de 1-2 zile. Foile galbene se înroşesc şi apoi trec în
culoare brună-închis. În această fază procesul de dospire s-a încheiat. Foile de tutun se aşează
pe gherghefuri, care nu sunt altceva decât nişte rame aşezate vertical, între marginile cărora se
aşează foile de tutun cu peţiolul în sus. Aceste rame se pun în solarii, sau în alte încăperi unde
se asigura umiditate şi temperatură optime.
Uscarea. Prin uscare se asigură fixarea culorii şi eliminarea apei. Sunt două metode de
uscare: uscarea naturală şi uscarea la căldură artificială. Uscarea naturală se face la soare la
tutunurile orientale şi pentru cele de mare consum, la umbră şi cu curenţi de aer pentru ţigările
de foi. Uscarea la căldură artificială se practică în două variante: uscarea la foc indirect şi
uscarea în masă compactă. Pentru dospirea şi uscarea tutunului se construiesc solarii
îmbrăcate în folie de polietilenă. Durata de uscare a tutunului este de 30-45 zile. Pentru
predare foile de tutun se aşează unele peste altele, în păpuşi (15-25 foi) sau fascicule (8-10
foi).
Tutunul este o plantă destul de productivă obţinându-se o producţie de 1.000-2.000
kg/ha.
 Test de autoevaluare

1. Dozele orientative de îngrăşăminte recomandate pentru tutunul Virginia, pe

un sol bine aprovizionat cu elemente nutritive (IN = 4,1 - 6,0); P2O5 = 36,1 -
72,0 ppm; K2O = 132,1 - 200,0 ppm) sunt următoarele:
a. 20 kg N; 70 kg P2O5; 70 kg K2O
b. 30 kg N; 50 kg P2O5; 60 kg K2O
c. 0 kg N; 60 kg P2O5; 60 kg K2O
d. 20 kg N; 40 kg P2O5; 40 kg K2O

2. Ce se înţelege prin lucrarea de polit?

a. Împrăştierea sau cernerea peste răsad de mraniţă sau amestec nutritiv, pentru a
se dezvolta mai multe rădăcini laterale
b. Înlăturarea inflorescenţelor plantelor de tutun cu scopul de a creşte producţia de
frunze şi calitatea acesteia
c. Înlăturarea lăstarilor formaţi după cârnit
d. Înlăturarea frunzelor de la baza plantelor, care sunt inferioare calitativ

3. Unele dintre cele mai frecvente boli ale tutunului sunt următoarele:
a. Tripsul, nematozii, murgociul
b. Viermii sârmă, omizile defoliatoare
c. Mana, înnegrirea tulpinii, făinarea
d. Coropişniţa, lupoaia, omida capsulelor

Exerciţii pe internet:
1. Vizitaţi informaţiile furnizate de Institutul de Stat pentru Testarea şi Înregistrarea
Soiurilor (ISTIS) privind recomandările asupra soiurilor de sfeclă pentru zahăr.
2. Vizitaţi site-urile www.madr.ro, www.agro-bucuresti.ro, www.incdpcsz.ro şi ale
firmelor care furnizează inputuri pentru agricultură cu scopul de a colecta
informaţii/recomandări privind cultivarea sfeclei pentru zahăr.
 7.1. Tehnologii agricole ecologice
7.1.2. Aspecte generale
Agricultura ecologică are ca obiectiv - protecţia mediului, prevenind impurificarea şi
degradarea acestuia cu întregul arsenal chimic al agriculturii contemporane, a lucrărilor
solului şi irigaţiilor şi a reziduurilor industriale de transformare a produselor agricole.
În strategia agriculturii ecologice, trebuie precizat că „mai înainte de orice, o premisă
fundamentală se impune să fie acceptată: orice sistem nou care se propune, trebuie să fie un
sistem intensiv, de înaltă productivitate, în caz contrar, oricât ar fi de serioasă
fundamentarea sa biologică sau ecologică, el nu va putea fi acceptat din raţiuni economice”.
Principiile de bază ale agriculturii ecologice sunt:
 protecţia mediului înconjurător;
 menţinerea şi sporirea fertilităţii solului;
 respectul pentru sănătatea consumatorilor;
 menţinerea biodiversităţii ecosistemelor agricole;
 reciclarea substanţelor şi resurselor, cât mai mult posibil în cadrul exploataţiilor
agricole;
 considerarea exploataţiilor agricole ca entităţi în echilibru;
 menţinerea integrităţii produselor agricole ecologice, de la producerea acestora şi
până
La comercializarea lor;
 cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, în armonie cu legile naturale;
 obţinerea de producţii optime, nu maxime;
 tehnologii noi şi convenabile pentru sistemul de agricultură ecologică;
 creşterea animalelor corespunzător cerinţelor fiecărei specii.
Într-un sistem de agricultură ecologică, trebuie avută în vedere dezvoltarea unor
exploataţii agricole durabile şi productive, cu obligaţia de a proteja mediul înconjurător.
Tehnologiile de cultivare trebuie să restabilească şi apoi să menţină stabilitatea ecologică a
exploataţiei agricole şi a mediului înconjurător. Fertilitatea solului este menţinută şi
îmbunătăţită printr-un sistem de măsuri care favorizează activitatea biologică maximă în sol,
precum şi conservarea resurselor solului. Controlul buruienilor, bolilor şi dăunătorilor se
realizează prin metode de control integrate, precum şi prin lucrările solului, rotaţia culturii,
împrăştierea insectelor utile pentru a fi creat un echilibru între prădători şi insectele
dăunătoare, promovând diversitatea biologică.
Într-un sistem de agricultură ecologică, animalele beneficiază de condiţii de creştere şi
de o densitate a animalelor conforme cu necesităţile lor comportamentale, precum şi de furaje
ecologice şi de metode de creştere care reduc nivelul de stres, favorizează o mai bună stare de
sănătate a animalelor şi previn îmbolnăvirile.
Principalul obiectiv al agriculturii ecologice este de a obţine produse agricole
sănătoase şi sigure pentru consumatori, având în vedere şi protecţia mediului. Menţiunea de
"Produs ecologic" garantează că acel produs este rezultatul unui mod de producţie care
exclude utilizarea produselor chimice de sinteză şi protejează mediul înconjurător. Pentru a
putea fi comercializate, toate produsele agriculturii ecologice trebuie să fie controlate şi să
obţină certificarea din partea unui organism autorizat în acest sens
Obiectivele agriculturii ecologice ar putea fi sintetizate astfel:
 să evite toate formele de poluare, atât la nivelul produselor cât şi la nivelul
mediului;
 să menţină fertilitatea naturală a solurilor, prin aceasta putându-se asigura de
o manieră durabilă, securitatea alimentară a planetei;
  să permită agricultorilor un nivel de viaţă decent;
 să producă, în cantităţi suficiente şi la un nivel calitativ corespunzător,
alimente-produse de care depinde, într-o mare măsură, sănătatea
consumatorilor.
Agricultura ecologică nu este un tip de agricultură „simplistă” ci dimpotrivă, ea se
bazează pe respectarea unor reguli şi principii de producţie stricte şi riguroase, în conformitate
cu ghidurile, standardele naţionale şi internaţionale, care îi conferă unitate în desfăşurare.
Pentru a fi recunoscute ca produse ecologice destinate comercializării, produsele
trebuie să fie etichetate corespunzător, să se facă referiri explicite la modul de producţie
ecologică şi să se supună controlului unui organism de inspecţie şi certificare, în scopul
obţinerii certificatului de control.

7.2.2. Legislaţia naţională

Legislaţia românească din acest domeniu preia integral legislaţia comunitară, respectiv
Regulamentul Consiliului (CEE) nr.848/2018 (consolidat şi amendat) privind modul de
producţie şi etichetare a produselor agro-alimentare ecologice.

În afara Regulamentului European, la nivel naţional pentru agricultura ecologică au

fost elaborate o serie de regulamente specifice dintre care putem aminti următoarele:

 ORDONANȚĂ DE URGENȚĂ nr. 34/2000 privind produsele ecologice

(forma consolidată valabilă la data 01.01.2022)
 ORDINUL ministrului agriculturii și dezvoltării rurale nr. 312 din 5
noiembrie 2021 privind organizarea sistemului de control şi certificare, de
aprobare a organismelor de control şi de supraveghere a activității acestora în
agricultura ecologică
 ORDIN nr. 895 din 19 august 2016 pentru aprobarea regulilor privind
organizarea sistemului de inspecţie şi certificare, de aprobare a organismelor
de inspecţie şi certificare/organismelor de control şi de supraveghere a
activităţii organismelor de control, în agricultura ecologică (forma consolidată
la 27 iulie 2021)
 ORDIN nr. 464/2019 pentru aprobarea regulilor naționale privind importul
de produse ecologice din țări terțe pe teritoriul României;
 ORDONANŢĂ nr. 29/2014 pentru modificarea art. 6 alin. (2) din
Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 34/2000 privind produsele
agroalimentare ecologice, precum şi pentru stabilirea unor măsuri în domeniul
produselor agroalimentare ecologice;
 ORDONANŢĂ DE URGENŢĂ nr. 34 din 17 aprilie 2000 privind
produsele agroalimentare ecologice;
 ORDONANTA nr. 10 din 30 august 2021 pentru modificarea și
completarea OUG 34/2000 privind produsele agroalimentare ecologice;

 HOTĂRÂRE nr. 131/2013 pentru stabilirea măsurilor şi sancţiunilor

necesare în vederea respectării prevederilor Regulamentului (CE) nr.
834/2007 al Consiliului din 28 iunie 2007 privind producţia ecologică şi
 etichetarea produselor ecologice, precum şi de abrogare a Regulamentului
(CEE) nr. 2.092/91;
 ORDIN nr. 986/2016 privind aprobarea cuantumului taxei pentru
aprobarea organismelor de inspecţie şi certificare în agricultura ecologică;
 ORDIN nr. 895/2016 pentru aprobarea regulilor privind organizarea
sistemului de inspecţie şi certificare, de aprobare a organismelor de inspecţie
şi certificare/organismelor de control şi de supraveghere a activităţii
organismelor de control, în agricultura ecologică;
 ORDIN nr. 1253 /2013 pentru aprobarea regulilor privind înregistrarea
operatorilor în agricultura ecologică;
 ORDIN nr. 900/2013 privind funcţionarea bazei de date pentru seminţe
sau material vegetativ săditor în sectorul agricultură ecologică;
 ORDIN nr. 417 din 13 septembrie 2002 pentru aprobarea Regulilor
specifice privind etichetarea produselor agroalimentare ecologice.

Conform legislaţiei naţionale, în cadrul Ministerului Agriculturii, Direcţia

Îmbunatăţiri Funciare şi Organizări de Piaţă în Sectorul Vegetal funcţionează
Compartimentul de Agricultură Ecologică şi Produse Procesate care supraveghează şi
organizează toate activităţile acestui sector.
Pe durata întregului lanţ de obţinere a unui produs ecologic, operatorii trebuie să
respecte permanent regulile stabilite de Regulamentul (CEE) nr. 834/2007 al Consiliului. Ei
trebuie să-şi supună activitatea din exploataţie, unor vizite de inspecţie, realizate de organisme
de inspecţie şi certificare în scopul controlului conformităţii cu prevederile legislaţiei în
vigoare privind producţia ecologică.

7.2.3. Legislaţia Europeană

Regulamentul Consiliului nr. 848/2018 privind producţia ecologică şi etichetarea
produselor ecologice

Acest regulament stabileşte cadrul legal pentru toate nivelurile de producţie,

distribuţie, control şi etichetare ale produselor ecologice care se pot oferi şi comercializa
în UE.

Acesta stabileşte dezvoltarea permanentă a producţiei ecologice prin asigurarea de

obiective şi principii clar definite.

 REGULAMENTUL DELEGAT (UE) 2020/427 al Comisiei din 13 ianuarie 2020

de modificare a anexei II la Regulamentul (UE) 2018/848 al Parlamentului
European și al Consiliului în ceea ce privește anumite norme de producție
detaliate pentru produsele ecologice;

 REGULAMENTUL DELEGAT (UE) 2020/1794 al Comisiei din 16 septembrie

2020 de modificare a părții I din anexa II la Regulamentul (UE) 2018/848 al
Parlamentului European si al Consiliului în ceea ce privește utilizarea
materialului de reproducere a plantelor neecologic și în conversie;

 REGULAMENTUL DELEGAT (UE) 2020/2146 al Comisiei din 24 septembrie

2020 de completare a Regulamentului (UE) 2018/848 al Parlamentului
 European și al Consiliului în ceea ce privește normele de producție
excepționale referitoare la producția ecologică;

 REGULAMENTUL DELEGAT (UE) 2021/642 al Comisiei din 30 octombrie

2020 de modificare a anexei III la Regulamentul (UE) 2018/848 al
Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește anumite informații
care trebuie furnizate pe etichetele produselor ecologice;

 REGULAMENTUL DELEGAT (UE) 2021/269 din 4 decembrie 2020 de

modificare a Regulamentului delegat (UE) 2020/427 în ceea ce privește data
aplicării modificărilor anumitor norme de producție detaliate pentru produsele
ecologice din anexa II la Regulamentul (UE) 2018/848 al Parlamentului
European și al Consiliului;

 REGULAMENTUL DELEGAT (UE) 2021/715 al Comisiei din 20 ianuarie 2021

de modificare a Regulamentului (UE) 2018/848 al Parlamentului European și
al Consiliului în ceea ce privește cerințele aplicabile grupurilor de operatori;

 REGULAMENTUL DELEGAT (UE) 2021/771 al Comisiei din 21 ianuarie 2021

de completare a Regulamentului (UE) 2018/848 al Parlamentului European și
al Consiliului prin stabilirea unor criterii și condiții specifice pentru verificările
documentelor contabile în cadrul controalelor oficiale privind producția
ecologică și pentru controalele oficiale asupra grupurilor de operatori;

 REGULAMENTUL DELEGAT (UE) 2021/716 al Comisiei din 09 februarie

2021 de modificare a anexei II la Regulamentul (UE) 2018/848 al
Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește normele de
producție ecologică privind semințele germinate și andivele, hrana pentru
anumite animale de acvacultură și tratamentele pentru paraziți la animalele de
acvacultură;

 REGULAMENTUL DE PUNERE ÎN APLICARE (UE) 2021/279 al Comisiei din

22 februarie 2021 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului (UE)
2018/848 al Parlamentului European și al Consiliului în ceea ce privește
controalele si alte măsuri de asigurare a trasabilității și conformitătii în cadrul
producției ecologice și etichetarea produselor ecologice;

 REGULAMENTUL DE PUNERE ÎN APLICARE (UE) 2021/461 al Comisiei din

16 martie 2021 de modificare a Regulamentului (CE) nr. 1235/2008 în ceea ce
privește data primirii cererilor de recunoaștere a autorităților de control și a
organismelor de control în scopul echivalenței în cadrul regimului de import al
produselor ecologice în temeiul Regulamentului (CE) nr. 834/2007 al
Consiliului;

 REGULAMENTUL DELEGAT (UE) 2021/1006 al Comisiei din 12 aprilie 2021

de modificare a Regulamentului (UE) 2018/848 al Parlamentului European și
al Consiliului în ceea ce privește modelul de certificat care atestă
conformitatea cu normele privind producția ecologică;
 REGULAMENTUL DELEGAT (UE) 2021/1189 al Comisiei din 7 mai 2021 de
completare a Regulamentului (UE) 2018/848 al Parlamentului European și al
Consiliului în ceea ce privește producția și comercializarea materialului de
reproducere a plantelor din material eterogen ecologic provenite de la anumite
genuri sau specii;

 REGULAMENTUL DELEGAT (UE) 2021/1691 al Comisiei din 12 iulie 2021 de

modificare a anexei II la Regulamentul (UE) 2018/848 al Parlamentului
European și al Consiliului în ceea ce privește cerințele referitoare la ținerea de
registre aplicabile operatorilor din sectorul producției ecologice;

 REGULAMENTUL DE PUNERE ÎN APLICARE (UE) 2021/1165 al Comisiei

din 15 iulie 2021 de autorizare a anumitor produse și substanțe pentru
utilizarea în producția ecologică și de stabilire a listelor acestora;

 REGULAMENTUL DE PUNERE ÎN APLICARE (UE) 2021/1378 al Comisiei

din 19 august 2021 de stabilire a anumitor norme privind certificatul eliberat
operatorilor, grupurilor de operatori și exportatorilor din țări terțe implicați în
importurile de produse ecologice și în conversie în Uniune și de stabilire a
listei autorităților de control și a organismelor de control recunoscute în
conformitate cu Regulamentul (UE) 2018/848 al Parlamentului European și al
Consiliului;

 REGULAMENTUL DELEGAT (UE) 2021/1698 al Comisiei din 13 iulie 2021 de

completare a Regulamentului (UE) 2018/848 al Parlamentului European și al
Consiliului cu cerințe procedurale pentru recunoașterea autorităților de control
și a organismelor de control care sunt competente să efectueze controale în
ceea ce privește operatorii ecologici certificați, grupurile de operatori ecologici
certificate și produsele ecologice din țări terțe, precum și cu norme privind
supravegherea respectivelor autorități de control și organisme de control și
controalele și alte acțiuni care trebuie efectuate de respectivele autorități de
control și organisme de control.

 REGULAMENTUL DELEGAT (UE) 2021/1697 al Comisiei din 13 iulie 2021 de

modificare a Regulamentului (UE) 2018/848 al Parlamentului European și al
Consiliului în ceea ce privește criteriile de recunoaștere a autorităților de
control și a organismelor de control care sunt competente să efectueze
controale ale produselor ecologice în țări terțe, precum și de retragere a
recunoașterii lor;

 REGULAMENTUL DELEGAT (UE) 2021/1342 al Comisiei din 27 mai 2021 de

completare a Regulamentului (UE) 2018/848 al Parlamentului European și al
Consiliului cu norme referitoare la informațiile care trebuie trimise de țările
terțe și de autoritățile de control și organismele de control în scopul
supravegherii recunoașterii acestora în temeiul articolului 33 alineatele (2) și
(3) din Regulamentul (CE) nr. 834/2007 al Consiliului în ceea ce privește
produsele ecologice importate, precum și la măsurile care urmează să fie
luate în cadrul exercitării supravegherii respective.
  REGULAMENTUL (UE) 2017/625 AL PARLAMENTULUI EUROPEAN ȘI AL
CONSILIULUI din 15 martie 2017 privind controalele oficiale și alte activități
oficiale efectuate pentru a asigura aplicarea legislației privind alimentele și
furajele, a normelor privind sănătatea și bunăstarea animalelor, sănătatea
plantelor și produsele de protecție a plantelor, de modificare a Regulamentelor
(CE) nr. 999/2001, (CE) nr. 396/2005, (CE) nr. 1069/2009, (CE) nr.
1107/2009, (UE) nr. 1151/2012, (UE) nr. 652/2014, (UE) 2016/429 și (UE)
2016/2031 ale Parlamentului European și ale Consiliului, a Regulamentelor
(CE) nr. 1/2005 și (CE) nr. 1099/2009 ale Consiliului și a Directivelor
98/58/CE, 1999/74/CE, 2007/43/CE, 2008/119/CE și 2008/120/CE ale
Consiliului și de abrogare a Regulamentelor (CE) nr. 854/2004 și (CE) nr.
882/2004 ale Parlamentului European și ale Consiliului, precum și a
Directivelor 89/608/CEE, 89/662/CEE, 90/425/CEE, 91/496/CEE, 96/23/CE,
96/93/CE și 97/78/CE ale Consiliului și a Deciziei 92/438/CEE a Consiliului;

 REGULAMENTUL (CE) NR. 848/2018 din 30 mai 2018 privind producţia

ecologică şi etichetarea produselor ecologice şi de abrogare a Regulamentului
(CE) nr. 834/2007 al Consiliului;

7.2.4. Conversia
Trecerea de la sistemul convențional la sistemul ecologic, constă într-o serie de măsuri
manageriale, tehnico-economice și administrative prin care ferma (terenul, animalele,
culturile agricole) sunt pregătite pentru exploatarea în sistem ecologic. Toate aceste măsuri
sunt ordonate și înregistrate în conformitate cu un plan bine stabilit care să respecte legislația
în vigoare care reglementează procesul de conversie. Conversia la producția ecologică
reprezintă perioada de timp în care se face trecerea de la un sistem de agricultură convențional
la sistemul de agricultură ecologică, rezultând un sistem de exploatare durabil.
Scopul conversiei este de a realiza un agroecosistem echilibrat, în care resursa umană
este factorul responsabil și integrator al tuturor mijloacelor, metodelor și măsurilor în mod
sistematic, asigurând astfel autoreglarea care determină sustenabilitatea acestuia.
Obiectivele conversiei au în vedere schimbarea elementelor, caracteristicilor și
funcțiilor sistemului în conformitate cu standardele agriculturii ecologice, într-o perioadă de
timp bine stabilită. Astfel, factorul tehnologic care suferă cele mai mari schimbări este
fertilizarea culturilor, fiind interzisă folosirea produselor chimice de sinteză (îngrășăminte
chimice de sinteză, pesticide ce conțin substanțe chimice de sinteză), precum și hormoni de
creștere, Organisme Modificate Genetic (OMG-uri), etc.
Chiar dacă în fermă (exploatație agricolă), până la conversie, nu s-au utilizat substanțe
chimice de sinteză, interzise în sistemul agriculturii ecologice, producția ecologică are
standarde precise, prevăzute de lege și nu se acceptă certificarea decât dacă se face dovada
neutilizării produselor interzise în sistemul agriculturii ecologice.
După perioada de conversie, culturile agricole pot fi certificate ecologic și ca atare
numai în aceste condiții producătorii pot beneficia de prevederile sistemului de agricultură
ecologică, deținând dreptul de a valorifica producția obținută la nivele de calitate specifice și
prețuri proprii produselor ecologice.
Perioada de conversie durează între 2 și 5 ani și de regulă nu trebuie să depășească un
ciclu de rotație a culturilor agricole, fiind de doi ani pentru culturile de câmp anuale și de trei
ani pentru culturile perene (plantații).
Producția ecologică va fi certificată atunci când toate cerințele standard au fost
respectate.
Important este de reținut că orice fermier (producător agricol), ce desfășoară activități
care au la bază sistemul agriculturii ecologice, trebuie să-și înregistreze activitatea la
Compartimentul de Agricultură Ecologică din cadrul Ministerului Agriculturii și Dezvoltării
Rurale și să se supună controlului unui organism de inspecție și certificare.

7.2.5. Etichetarea produselor ecologice

Prevederile privind etichetarea produselor obținute din agricultura ecologicasunt foarte
precise și au în vedere oferirea încrederii depline a consumatorilor în produsele ecologice, ca
produse obținute și certificate în conformitate cu reguli stricte de producție, procesare,
inspecție și certificare.
În urma controalelor efectuate de organismele de inspecție și certificare, operatorii
care au respectat regulile de producție vor primi certificatul de produs ecologic și își vor putea
eticheta produsele cu mențiunea ”ecologic”. Pe eticheta aplicată unui produs ecologic sunt
obligatorii următoarele mențiuni: referire la producția ecologică, siglele, numele și codul
organismului de inspecție și certificare care a efectuat inspecția și a eliberat certificatul de
produs ecologic.
Sigla naționala “ae”, specifică produselor ecologice, alături de sigla comunitară sunt
folosite pentru a completa etichetarea, în scopul identificării de către consumatori a
produselor obținute în conformitate cu metodele de producție ecologică (figura 7). Aplicarea
logo-ului Uniunii Europene pe produsele alimentare preambalate este obligatorie începând cu
data de 1 iulie 2010. Utilizarea acestuia rămâne opțională pentru produsele importate.
Folosirea logo-ului comunitar trebuie să fie însoțită de indicarea locului de producere a
materiilor prime agricole. Această indicație poate fi de forma “UE”, “non-UE” sau/și numele
statului membru UE sau din afara UE, unde a fost obținut produsul sau materiile prime ale
acestuia. Logo-ul comunitar oferă recunoașterea produselor certificate ecologic în întreaga
Uniune Europeană.
Sigla “ae”, proprietate a Ministerului Agriculturii și Dezvoltării Rurale, garantează că
produsul, astfel etichetat, provine din agricultura ecologică și este certificat de un organism de
inspecție și certificare aprobat. Regulile de utilizare a siglei ”ae” sunt cuprinse în Anexa nr.1
la Ordinul comun pentru modificarea și completarea Anexei la Ordinul Ministrului
Agriculturii și Dezvoltării Rurale nr. 317/2006 și al Președintelui Autorității Naționale pentru
Protecția Consumatorilor nr. 190/2006 pentru aprobarea Regulilor specifice privind
etichetarea produselor agroalimentare ecologice.
Dreptul de utilizare a siglei “ae” pe produsele, etichetele și ambalajele produselor
ecologice îl au producătorii, procesatorii și importatorii înregistraţi la Ministerul Agriculturii
și Dezvoltării Rurale. În vederea obţinerii dreptului de utilizare a siglei “ae” de certificare și a
siglei “ae” de comunicare, solicitanţii vor completa cererile de solicitare.

Figura 7.1. Sigla comunitară (partea stângă) și națională (partea dreaptă), utilizate
în etichetarea produselor certificate ecologic
(după MADR, 2020)
 7.2.5. Certificarea fermelor ecologice
Inspecţia operatorilor şi certificarea produselor agroalimentare ecologice se fac în
România de către organisme de inspecţie şi certificare, persoane juridice din sectorul public
sau privat, acreditate pentru domeniul certificare produs de către organismul naţional de
acreditare din România sau de alt organism de acreditare echivalent din Uniunea Europeană,
semnatare ale acordului de recunoaştere multilaterală a acreditării europene (EA-MLA), şi
aprobate de MADR. În cazul în care organismul de certificare îndeplineşte criteriile, RENAR
acreditează acel program de certificare. Pentru a se asigura că organismul de certificare este
competent să efectueze inspecţii şi certificare, este nevoie ca organisme autorizate la nivel
naţional sa evalueze cu regularitate programele de certificare şi să verifice buna lor
funcţionare prin evaluarea conformităţii.
Indicația numărului de cod al autorității sau al organismului de control începe cu
acronimul care indică statul membru sau țara terță, astfel cum se prevede în standardul
internațional pentru codurile naționale din două litere în conformitate cu ISO 3166 (Coduri
pentru reprezentarea numelor de țări și a subdiviziunilor acestora). Conține un termen care
face referire la metoda de producție ecologică, conform legislatiei in domeniu. Include un
număr de referință stabilit de autoritatea competentă. Se amplasează imediat sub sigla
comunitară, în cazul în care sigla comunitară este aplicată pe etichetă.
Certificarea ecologică reprezintă asigurarea că un produs este cu adevarat ecologic. În
esenţă, certificarea ecologică este un simplu concept. Certificatorii ecologici desemnează
inspectori care să realizeze vizite în ferme, unităţi de ambalare şi procesare şi care să
întocmească rapoarte cu toţi fermierii, procesatorii, transportatorii care sunt în legatură cu
produsele ecologice. Se verifică astfel fiecare lanţ în parte pentru a se confirma dacă sunt
respectate standardele de calitate.

7.2.6. Tehnologia de cultivare a plantelor în sistem de agricultură ecologică

Conform legislaţiei privind agricultura ecologică, „producția vegetală” înseamnă
producția de produse agricole vegetale, incluzând recoltarea produselor vegetale sălbatice în
scop comercial.
Totodată, elementele esențiale ale sistemului de gestionare a producției ecologice
vegetale sunt gestionarea fertilității solului, selecționarea de specii și varietăți, rotația
multianuală a culturilor, reciclarea materialelor ecologice și tehnicile de cultivare.
Îngrășămintele, amelioratorii de sol și produsele de protecție vegetală suplimentare trebuie
folosite doar dacă sunt compatibile cu obiectivele și principiile producției ecologice.
Producția vegetală ecologică trebuie să contribuie la menținerea și ameliorarea
fertilității solului, precum și la prevenirea eroziunii solului. De preferință, plantele ar trebui
hrănite prin ecosistemul solului, și nu prin îngrășăminte solubile adăugate solului.
Speciile şi soiurile cultivate în sistemele de agricultură ecologică sunt selectate în
funcţie de adaptabilitatea lor la condiţiile locale de sol şi climă, precum şi de toleranţa la
atacul dăunătorilor şi bolilor. De asemenea:
- tot materialul semincer şi pentru plantat trebuie să fie certificat ecologic;
- este necesar să fie cultivată o gamă variată de specii şi soiuri pentru a spori valoarea,
durabilitatea, independenţa şi biodiversitatea fermelor ecologice;
- soiurile de plante trebuie alese astfel încât să fie menţinută diversitatea genetică;
- este de dorit să fie folosite soiuri produse ecologic şi soiuri cunoscute ca fiind
adecvate pentru cultivarea ecologică;
- operatorii trebuie să folosească soiuri produse în sistem ecologic;
- trebuie folosit material semincer şi de plantat din soiuri corespunzătoare şi de calitate.
În cazul în care acesta nu este disponibil în comerţ, organizaţiile care definesc
 standardele vor stabili date limită pentru utilizarea seminţelor şi materialului de plantat
produs în condiţii de agricultură convenţională (neecologice);
- dacă materialul ecologic semincer şi de plantat nu este disponibil, poate fi utilizat
material convenţional, numai dacă acesta nu a fost tratat cu pesticide interzise de
standarde;
- dacă nu este disponibil materialul semincer şi de plantat convenţional netratat, pot fi
folosite seminţe şi material de plantat tratate chimic. Organismul de certificare va
stabili termenele limită şi condiţii pentru cazurile excepţionale care permit utilizarea
oricărui material semincer şi de plantat tratat chimic (FAO, 2004).
În producţia ecologică se interzice utilizarea OMG-urilor. Din motive de claritate și
coerență, un produs nu ar trebui să poată fi etichetat ca fiind ecologic atunci când conține
OMG-uri, constă în OMG-uri sau este obținut din OMG-uri.
Producția vegetală ecologică are la bază hrănirea plantelor în principal prin
ecosistemul solului. În consecință, este necesară interzicerea culturii hidroponice, în care
plantele cresc cu rădăcinile într-un substrat inert și sunt hrănite cu minerale și elemente
nutritive solubile.
Producția vegetală ecologică implică diverse practici de cultivare și utilizare limitată
de îngrășăminte și fertilizatori cu solubilitate scăzută; în consecință, este necesară specificarea
acestor practici. În principal, trebuie stabilite condițiile de utilizare a anumitor produse
nesintetice.
Fertilitatea şi activitatea biologică a solului trebuie menţinute şi ameliorate prin:
 cultivarea de plante leguminoase, plante pentru îngrăşăminte verzi sau plante cu
înrădăcinare adâncă, în cadrul unui asolament corespunzător;
 încorporarea de substanţe ecologice în sol, sub formă de compost, provenind de la
unităţile producătoare, în conformitate cu regulile de producţie ecologică.
Pot fi utilizate produse derivate provenind din fermele de animale, precum ar fi
bălegarul de curte, dacă acestea provin din unităţile de creştere a animalelor care respectă
regulile naţionale existente sau, în absenţa acestora, practicile internaţionale recunoscute
referitoare la producţia animalieră ecologică.
Creşterea fertilităţii solului se realizează prin practici culturale cum ar fi: rotaţia
culturilor; îngrăşăminte verzi; culturi ascunse; culturi intercalate; reziduuri vegetale şi animale
reciclabile; păşunat prin rotaţie; lucrări ale solului.
În fermele ecologice sunt recomandate spre cultivare ca plante premergătoare, circa
20%, specii din grupa leguminoaselor care fixează azotul atmosferic şi lasă terenul curat de
buruieni, sau alte plante care pot constitui îngrăşăminte verzi (rapiţă, muştar) sau alte plante
cu înrădăcinare adâncă cu rol în sporirea şi menţinerea fertilităţii solului.
De asemenea, se recomandă asolamente de cel puţin 3 ani, cu scopul ţinerii sub control
al organismelor dăunătoare.
Fertilitatea solului în cadrul sistemului de agricultură ecologică trebuie să fie
menţinută şi ameliorată printr-un sistem de măsuri care să favorizeze activitatea biologică
maximă a solului, precum şi conservarea resurselor acestuia. Astfel, fertilitatea şi sănătatea
solului sunt menţinute prin practici biologice, precum: rotaţia culturilor, lucrări manuale,
prăşit, compostare şi mulcire. Prin folosirea îngrăşămintelor organice în agricultura ecologică,
se menţine şi se măreşte procentul de materie organică din sol.
De asemenea, prin cultivarea plantelor leguminoase care fixează azotul atmosferic şi
lasă terenul curat de buruieni, prin plante care pot constitui îngrăşăminte verzi sau alte plante
cu înrădăcinare adâncă, pot fi create condiţii optime pentru nutriţia plantelor, prin punerea la
dispoziţia acestora a unor substaţe utilizate fie direct (azotul) sau prin microorganismele
prezente în sol (bacterii, ciuperici), care descompun materia organică şi au efecte pozitive
asupra sistemului radicular sau asupra fotositezei.
 Însă, în agricultura ecologică, baza fertilizării o constituie îngrăşămintele organice
naturale, pregătite după o tehnică specială, certificate, precum şi îngrăşămintele minerale
naturale. Pentru reuşita agriculturii ecologice, materiile organice necesare pregătirii
composturilor ecologice ar trebui să provină din exploataţiile agricole ce practică agricultura
ecologică.
Îngrăşămintele organice, prin încorporare, au efecte favorabile asupra fertilităţii,
dezvoltării micro-populaţiilor din sol, formării de humus nou, regimului aero-hidric al
acestuia, stării fizice, etc. Refacerea humusului este un proces care, în condiţii normale, este
în echilibru cu cel de descompunere şi, de aceea trebuie să existe în sol materia organică
primară.
Principalul îngrăşământ organic este gunoiul de grajd. Alte îngrăşăminte organice
sunt: composturile, mraniţa, turba, îngrăşămintele verzi, gunoiul de păsări, resturile vegetale
rămase la recoltarea culturilor, etc.
Referitor la resturile vegetale rămase după recoltarea diverselor plante, în producţie
sunt foarte dese cazurile când majoritatea acestora se îndepărtează de pe câmp pentru a fi
utilizate ca aşternut la animale, la fabricarea celulozei, etc. sau se practică arderea miriştei,
pentru a uşura executarea lucrărilor solului (procedeu interzis de legislaţia actuală din
domeniul protecţiei mediului).
O practică curentă în fermele ecologice o reprezintă tocarea cât se poate de mărunt,
împrăştierea uniformă pe teren şi încorporarea în sol a resturilor vegetale (paie, coceni, vreji,
tulpini şi calatidii de floarea-soarelui, muştar, ş.a.). De precizat că, acolo unde terenul este
lucrat superficial, fără aratură, se recomandă împrăştierea resturilor vegetale fără încorporare.
În acest fel, este realizat un strat de mulci, care protejează suprafaţa solului de eroziunea prin
vânt, de impactul picăturilor de ploaie şi de pierderea umidităţii, iar descompunerea
materialului organic are loc la suprafaţa solului, în condiţii aerobe.
Pe lângă îngrăşămintele organice, în agricultura ecologică sunt acceptate şi
îngrăşămintele de origine minerală naturale. Conform legislaţiei în domeniu, în cadrul
sistemului de agricultură ecologică sunt acceptate următoarele îngrăşăminte minerale:
- îngrăşăminte minerale cu azot: azotatul de Chile (16% N);
- îngrăşăminte minerale cu fosfor: fosfat natural cu conţinut inferior sau egal cu 90
mg/kg de P2O5 şi cadmiu; fosfat aluminocalcic cu conţinut inferior sau egal cu 90
mg/kg de P2O5 şi cadmiu (utilizare limitată pe solurile bazice (pH>7,5); zguri de
fosfaţi (zgura lui Thomas); făina de oase;
- îngrăşăminte minerale cu potasiu: sare brută de potasiu (kainit, silvinit); sulfat de
potasiu care conţine sare de magneziu (derivat al sării brute de potasiu); cenuşile din
lemne fără amestec de cărbune de mină; cenuşa obţinută din arderea resturilor
vegetale; gunoiului păios;
- îngrăşăminte minerale cu calciu şi magneziu: carbonat de calciu de origine naturală
(calcar, piatră de var, roci calcice, cretă, cretă fosfatată); soluţie de clorură de calciu;
carbonat de calciu şi magneziu de origine naturală (cretă magnezică, roci calcice şi
magnezice măcinate); sulfat de calciu (ghips), numai de origine naturală; sulfat de
magneziu (kieserit), numai de origine naturală;
- îngrăşăminte minerale cu siliciu: silicaţi fin măcinaţi (cuarţ, feldspat, bazalt, ortoclas);
- alte îngrăşăminte minerale: sulf elementar; clorură de sodiu numai sare din mină;
pudră de roci; produse reziduale de la fabricarea zahărului; drojdii de la distilare
exclusiv distilatele amoniacale; oligoelemente (bor, cupru, fier, magneziu molibden,
zinc).
Materialul de înmulţire, trebuie să fie produs, conform legii, din culturi semincere sau
răsaduri obţinute prin metode de producţie ecologică şi să nu provină din organisme
modificate genetic sau orice produse derivate din astfel de organisme.
 Seminţele sau materialul săditor trebuie să corespundă standardelor sub aspectul
germinaţiei, purităţii, componenţei botanice, stării sanitare. De asemenea, trebuie să provină
din recolta precedentă, deoarece se poate pierde facultatea germinativă. Metodele de producţie
ecologică pentru seminţe şi răsaduri trebuie să respecte următoarele condiţii: să nu fie tratate
la însămânţare decât cu produse admise pentru producţia ecologică şi să provină de la un
productor care a practicat tehnicile de producţie ecologică.
 TEST DE AUTOEVALUARE

1. Cerinţele principale ale standardelor ecologice se referă la:

a. Metode şi practici specifice producţiei ecologice
b. Utilizarea pesticidelor de sinteză
c. Sisteme intesive de cultivare a plantelor.

2. Inspecţia operatorilor şi certificarea produselor agroalimentare ecologice se

fac în România de către:
a. organisme de inspecţie şi certificare
b. MADR
c. RENAR

3. La cultivarea plantelor se recomandă:

a. Tot materialul semincer şi pentru plantat trebuie să fie certificat ecologic
b. Materialul semincer şi pentru plantat trebuie să provină din culturi tradiţionale
c. Soiurile şi hibrizii trebuie să provină din culturi intensive

4. Fertilitatea şi activitatea biologică a solului trebuie menţinute şi

ameliorate prin:
a. Cultivarea leguminoaselor şi utilizarea îngrăşămintelor organice
b. Utilizarea îngrăşămintelor chimice
c. Utilizarea culturilor conveţionale

5. Eticheta sau documentele de însoţire (pentru produsele în vrac) indică în mod

obligatoriu următoarele:
a. numele şi adresa producătorului sau prelucrătorului
b. denumirea produsului, inclusiv metoda de producţie ecologică utilizată
c. denumirea şi codul organismului de inspecţie şi certificare acreditat şi autorizat
d. ingredientele

6. Durata perioadei de conversie pentru culturile anuale, pășuni și pajiști este:

a. 2 ani înainte de semănat
b. 3 ani după semănat
c. 2 ani inainte de semănat și 3 ani după semănat
d. nici o afirmație nu este adevărată

Exerciţii pe internet:
Vizitaţi site-urile www.madr.ro, http://ec.europa.eu/agriculture/organic/home_ro,
http://www.ifoam.org/whoisifoam/index.html cu scopul de a colecta informaţii
privind agricultura ecologică.