BISERICA ÎN EPOCA PRIMARĂ

POP MIHAI

CLUJ-NAPOCA
2022

Biserica creștină își are obârșiile în regiunea Palestina din Orientul Apropiat, când, în urmă
cu aproape 2000 de ani la data de 29 martie anul 33 d.Hr., în cetatea Ierusalimului cu ocazia
sărbătoririi Cincizecimii de către iudei, Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostoli așa cum Domnul
Iisus Hristos le făgăduise acestora înainte de înălțarea Sa la Ceruri. De la acest eveniment în care
Biserica lui Dumnezeu este întemeiată în chip văzut și la care aderă în acea zi o comunitate de
aproximativ 3000 de suflete și până la comunitatea de cca. 2,4 miliarde, cât numără astăzi toate
denominațiunile creștine, este un pas uriaș și imposibil de realizat fără ajutorul divinității. În
paginile care urmează voi prezenta contextul istoric în care Biserica creștină s-a format precum și
principalele elemente care au influnețat dezvoltarea acesteia dar și provocările peste care a trecut.
La acel moment Palestina făcea parte din Imperiul Roman, fiind o provincie de o categorie
specială, de rangul al treilea și era condusă de un procurator sau epitrop. Imperiul Roman era cea
mai mare entitate statală a acelei ere, Marea Mediterană ajung un ”lac interior al imperiului” numit
și ”marre nostrum”. Se întindea pe trei continente de la Oceanul Atlantic și Marea Nordului în nord-
vest până la granița Armeniei, Arabiei în est, în sud până la Deșertul Saharei și Etiopia, iar prin
cucerirea Daciei de către împăratul Traian(98-117) imperiul a atins expansiunea maximă fiind
mărginit în partea estică de Marea Caspică și de Golful Persic. Din punct de vedere politic,
imperiului era condus de impărat împreună cu Senatul de la Roma, împăratul având și rol religios,
Augustus fiind primul împărat Roman care s-a autointitulat ”Pontifex maximus”, adică liderul
religios al romanilor. În interiorul imperiului se putea călătorii destul de ușor, granițele fiind
desființate, comunicația fiind facilitată de o rețea de drumuri foarte bine dezvoltată, acest fapt
ajutând în viitor misiunea de propovăduire a apostolilor și a misionarilor. Limba de cea mai mare
circulație în toate provinciile imperiale era un dialect comun al limbii grecești, cărțile Noului
Testament fiind scrise în această limbă. Răspândirea rapidă a creștinismului a fost favorizată de
starea religioasă precară a imperiului, nevoile religioase și morale ale populației nefiind satisfăcute
de religiile și culte păgâne învechite și imorale.
În vremea Mântuitorului, Palestina era provincie romană, cucerirea realizându-se ca urmare
a tulburărilor create de luptele pentru moștenirea tronului, urmașii lui Ioan Hircan solicitându-le
sprijinul romanilor. Aceștia profită din plin de această opotunitate, iar în anul 63 î. d. Hr., generalul
roman Pompei intervine și cucerește Ierusalimul. Iudeii ajung să plătească tribut romanilor, iar la
anul 30 î. d. Hr. îl numesc rege al Iudeii pe Irod cel Mare, care a rezidit templul iudaic. După
moartea lui Irod, romanii împărțesc Palestina celor trei fi ai săi, Arhelau, Irod Antipa și Filip, iar
între anii 41-44 Irod Agripa, nepotul lui Irod cel Mare devine rege al întregii Palestine. Situația
populației se înrăutățește, țara ajungând să fie condusă doar de procuratori romani care îi asupreau
tot mai mult pe populația. În timpul împăratului Nero (54-68), a izbucnit un război iudaic care a fost
înăbușit dur de către romani, aceștia cuceresc Ierusalimul, iar în anul 70 Titus Vespasianus distruge
templul.
Spectrul politico-religios iudaic era dominat în aceea perioadă de două partide: fariseii și
saducheii. Primii erau mai numeroși, își arogau meritul de adevărați păstrători ai tradiției și ai Legii
mozaice, erau foarte formaliști, ceremonioși și ipocriți, însă poporul avea o părere pozitivă despre ei
fiindcă, deși nu o făceau direct, erau ostili ocupației romane. Ei își racolau adepți din toate păturile
sociale, criteriul de bază fiind cunoaștere temeinică a Legii. Pe de altă parte, partidul saducheilor era
elitist, membrii lui erau preoți care făceau parte din aristocrația bogată, ei respectau doar Legea
scrisă, nu și tradiția orală, negau existența vieții de apoi, a îngerilor și a demonilor. Membrii acestor
partide se vor dovedii a fi cei mai mari dușmani ai Mântuitorului Iisus Hristos, ei nu au acceptat
discursul acestuia, punând accent pe respectarea ad literam a Legii, a tradițiilor și formalismului
exagerat. Un alt motiv al neaceptării caracterului mesianic al lui Hristos a fost opresiunea stăpânirii
străine care i-a făcut să aștepte un Mesia sub formă de eliberator național,nu un Mântuitor al lumii
care să deschidă calea spre Împărăția Cerurilor. Totuși, prin păstrarea ideii mesianice, iudaismul a
pregătit calea către răspândirea creștinismului.
Dar nu toți iudeii locuiau în Palestina, datorită împrejurărilor istorice exista o diasporă foarte
numeroasă și bine organizată încă din vremea lui Alexandru cel Mare (sec. IV î.d. Hr.) care îi
folosește în colonizarea orașelor pe care le înființase. În perioada Mântuitorului, centre urbane mari
precum Alexandria, Roma, Antiohia, Damasc, Corint sau Babilon aveau populații semnificative de
iudei dislocați din Palestina, fie datorită unor deportări, colonizări, captivități sau din rațiuni
econmice ori diferite privilegii de ordin comercial. Întrucât stăpânirea romană le oferea multe
facilități și le permitea manifestarea liberă a credinței mozaice, diaspora era foarte puternică, avea
sinagogi și practica un prozelitism intens. Comparativ cu iudeii care locuiau în Palestina, cei din
diaspora aveau o deschidere mai mare, ideile religioase sunt mult mai largi, iar coroborat cu
prozelitismul pe care îl realizau au fost factori catalizatori pentru misionarii creștini de la începuturi.
În acest context, începe o dată cu Pogorârea Sfântului Duh peste apostolii din Ierusaluim,
istoria zidirii Biserici văzute de către Dumnezeu prin ucenicii Fiului Său, Domnul Iisus Hristos. Din
motivele prezentate mai sus, sporirea numărului creștinilor nu a fost văzut cu ochi buni de către
clasele sociale conducătoare iudaice, astfel că în anul 36 d.Hr. în urma unui coonflict doctrinar
Sfântul diacon Ștefan este ucis cu pietre. La această crimă se învoinse și Saul, un tânăr iudeu extrem
de zelos, care ulterior avea să devină, prin darul lui Dumnzeu Sfântul Apostol Pavel – Apostolul
Neamurilor. Din Cartea Faptele Apostolilor aflăm despre misiunea pe care o desfășoară Apostolul
Petru la Ierusalim și cum acesta este arestat împreună cu Apostolul Ioan de către preoții templului și
saduchei, find anchetați pentru agitația care se stârnise în popor. Aceștia insuflați de Duhul Sfânt îl
mărturisesc fără frică pe Hristos și le declară acuzatorilor că: ”noi trebuie să-l ascultăm mai mult pe
Dumnezeu decât pe oameni” F.A. 5:29. Acest răspuns a amplificat mânia cărturarilor și celor
apropiați lor care doreau să-i ucidă pe apostoli, însă învățatul Gamaliel i-a sfătuit să nu recurgă la
această pedeapsă fiindcă evenimentele ar putea escalada într-o revoltă care va fi înnăbușită în sânge
de către romani. Sinedriul a considerat pertinentă opinia acestuia, au fost chemați apostolii, bătuți,
avertizați din nou să înceteze propovădurea Evangheliei lui Hristos și apoi eliberați. Apostolii au
plecat bucuroși că s-au învrednicit să sufere pentru Hristos, neîncetând să-l binevestească pe Hristos
cel înviat din morți.
Credincioșii recent convertiți care vedeau faptele minunate, elocința propovaduirii și curajul
cu care ceilalți creștini acceptă să primească, calomnii, bătăi și chiar și moartea pentru numele lui
Iisus Hristos îî transformă pe aceștia în misionari și numărul celor care doreau să devină creștini
sporea în fiecare zi, mulți dintre aceștia nefiind iudei. Un eveniment foarte important în
transformarea credinței creștine dintr-o credință, locală, obscură dintr-un colț de imperiu, într-o
credință universală este botezul sutașului Corneliu, de către Petru și prin aceasta se deschide accesul
și al celorlalte neamuri la creștinism, nu doar al iudeilor.
Primul martir dintre Apostoli este Sfântul Apostol Iacov(cel Bătrân) fiul lui Zevedeu, care
moare în anul 44 în timpul prigoanelor pornite de regele Irod Agripa. Din tradiție aflăm că ceilalți
apostoli pleacă din Ierusalim la propovăduire în diferite părți ale lumii, astfel: Toma a propovăduit
la parți, în India și Persia, Andrei în Șciția, Ioan în Asia, Petru în Bitinia, Galatia, Capadocia,
Bartolomeu în Armenia, Matei printre iudei și posibil în Etiopia.
Un eveniment care a dinamizat evoluția Bisericii primare este încreștinarea tânărului Saul,
cel care asistase la uciderea Sfântului diacon Ștefan la Ierusalim. Despre Saul cunoaștem că s-a
născut la Tars, capitala provinciei Cilicia, în primii ani ai erei creștine într-o familie de iudei de
condiție medie de la care moștenise și calitatatea de cetățean roman. Saul, viitorul apostol Pavel, are
parte de o bună educație și instrucțiune religioasă atât în familie, cât și în sinagoga din localitate.
Mai cunoaștem despre Saul că a fost ucenic la școala rabinică a vestitului învățat Gamaliel, unde a
depris cu mult zel tot ce trebuia să știe iudeu despre credința mozaică. Pe lângă cunoașterea
aprofundată a credinței iudaice, viitorul apostol era familiarizat cu cultura elenistică, orașul Tars
fiind un vestit centru elenist. Această calitate, împreună cu cea de cetățean roman vor avea o foarte
mare importanță în viitoarea activitate misionară de apostol al neamurilor.
Revenind la momentul convertirii lui Saul, acest eveniment extrem de important în istoria
Bisericii primare, are loc în momentul în care tânărul iudeu se afla în apogeul prigoanei pornite
împotriva creștinilor. După ce cu mult zel reușise să-i împrăștie pe creștinii din Ierusalim, el primise
carte de întărire de la mai marii iudeilor pentru a continua prigoana și împrotriva creștinilor din
cetatea Damasc. În timpul acestei călătorii ”o lumină din cer, ca de fulger, l-a învăluit deodată. Și,
căzând cu fața la pământ, a auzit un glas zicându-i: Saule, Saule de ce Mă prigonești?” (Fapte 9,2);
era Iisus Hristos care se identifica cu fiecare creștin prigonit. După această întâmplare, Saul se
botează la Damasc și devine Apostolul Pavel, iar din prigonitor, ajunge el însuși prigonit de către
iudei. Din această cauză, fiind mereu bănuit și amenințat de iudei, el va călătorii din cetate în cetate,
de obicei în marile orașe unde existau comunități iudaice sau de prozeliți, unde înființa câte o
biserică creștină și apoi pleca în altă cetate, însă păstra legătura cu aceasta prin epistole. Tot în
direcția deschiderii Bisericii către neamuri, Pavel va participa la Sinodul Apostolic de la Ierusalim
din anul 50 și va susține solicitarea Bisericii din Antiohia de a nu li se mai solicita primirea și
respectarea întocmai a Legii mozaice de către păgânii care doreau să fie încreștinați. Această
hotărâre importantă va sprijinii foarte mult misiunea creștină printre neamuri. Pavel devine un
apostol neobosit care va întreprinde trei mari călătorii misionare și în cele din urmă, va ajunge să
propovăduiască în capitala imperiului, la Roma, unde conform tradiției va muri ca martir în anul 67,
sub Nero.
Propovăduirea creștină a întâmpinat încă de la început piedici foarte mari și din partea
autorităților romane. Persecuțiile propriu-zise au început de la împăratul Nero și s-au oprit la
împăratul Constantin cel Mare, în urma edictului de toleranță religioasă de la Milano (313).
Principalele cauze ale persecuțiilor au fost de natură religioasă, politică și moral-socială.
În primul rând diferența dintre vechile credințe păgâne și creștinismul care venea cu un suflu
nou, iar aderarea la noua credință era considerată apostazie, ateism și nelegiuire, marile
catastrofe, cutremure, inundații, secete sau invazii erau considerate ca o pedeapsă venită din
cauza creștinilor, peste imperiu, considerându-se că zeii se răzbună pe ei din cauză că au părăsit
cultul. O altă cauză religioasă este instituirea cultului împăratului, după ce acesta își arogă
calitatea de ”pontifex maximus”, cultul împăratului devine o religie de stat, iar refuzul creștinilor
de a participa era considerat nerespectarea unei obligații cetățenești și era pedepsit conform
legilor în vigoare. Din punct de vedere politic, în Imperiul Roman obligațiile religioase erau
considerate îndatoriri publice, iar pentru funcționarii din aparatul administrativ sau pentru
militari, era obligatorie participarea la manifestările și serviciile religioase păgâne, venit ca un
semn de mulțumire adus zeilor care prin bunăvoința lor aduc bunăstare și putere imperiului.
Refuzul creștinilor de a participa era intolerabil și se cerea nu doar suprimarea acestora ci și a
credinței care îi determina să aibă atitudini considerate antistatale. Cauzele moral-sociale se
datorează printre altele, neînțelegerii de către păgâni a cultului creștin și a semnificațiilor
liturgice, lansându-se tot felul de zvonuri dintre cele mai abominabile, creștinii fiind acuzați că
ucid copii și că se hrănesc cu sângele și cu carnea lor sau cum că aceștia ar fi incestuoși.
De-a lungul istoriei, atitudinea luată împotriva celor care atacau Biserica, implicit dreapta
credință a avut ca efect ridicarea la luptă a unor oponenți pe măsură, care și prin scrierea unor
anumite lucrări luau apărarea acelor valori, punându-se adeseori în fața mâniei prigonitorilor.
Astfel au apărut în istorie marii apologeți cu scrierile lor pe care le avem până astăzi precum
Tertulian (Apologeticum), Sfântul Iustin Martirul și Filosoful (Apologia și Dialogul cu iudeul
Trifon), Atenagora (Rugăminte pentru creștini) Teofil al Antiohiei (Către Autolic) sau Minucius
Felix (Octavius).
Paradoxul persecuțiilor pornite împotriva creștinilor este că acestea nu au dus la
eradicarea credinței, așa cum cum își doreau persecutorii, ci din contră pe măsură ce persecuțiile
creșteau în intensitate, creștea și numărul credincioșilor, aspect marcat pentru eternitate de
exclamația apologetului african Tertulian ”sângele martirilor este sămânța creștinismului”.
Trupurile creștinilor martirizați erau foarte cinstite de credincioșii rămași în viață și erau
făcătoare de minuni, acestea fiind folosite ca suport pe care se săvârșea Sfânta Liturghie. Această
tradiție se păstrează până azi, câbd la sfințirea fiecărei Sfinte Mese, episcopul locului pune în
piciorul ei sfinte moaște. Mulți dintre prigonitori, văzând demnitatea și bărbăția celor supuși la
grele suplicii se converteau ei înșiși și deveneau mărturisitori.
Datorită jertfei supreme a martirilor Bisericii Primare pe constelația Bisericii se vor
înmulții stelele sfinților, iar pe cerul împăratului Constantin cel Mare în anul 312, înainte de
bătălia cu Maxentiu, va răsării luminos semnul sfintei cruci înconjurată de cuvintele ”in hoc
signo vincesc” (întru acest semn, vei învinge). Sfântul Impărat va pune victoria împotriva lui
Maxentiu în seama lui Dumnezeu și ca recunoștință, în anul 313, va da edictul de la
Mediolanum(Milano) prin care Biserica este recunoscută oficial ca instituție religioasă, iar
creștinismul devenea religio licita. Acest moment epocal va schimba pentru totdeauna cursul
istoriei, iar imperiul roman va deveni din cel mai mare asupritor, cel mai mare sprijitor al
Bisericii lui Hristos.