III.

Guvernul

3.1. Guvernul României – organ central al puterii executive

Potrivit art. 102 alin. (1) din Constituţie, Guvernul este acea autoritate care
asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercita conducerea general ă
a administraţiei publice, activitate indeplinită pe baza unui program de guvernare,
la care Parlamentul şi-a dat acordul13. Guvernul este alcătuit din şeful guvernului
care poartă denumirea de prim-ministru şi din guvernul propriu-zis format din
miniştri, secretari de stat etc.
Deducem de aici dublul rol al Guvernului, cel politic şi cel de conducere,
la nivel “suprem”, a activităţii administrative. În ceea ce priveşte rolul politic,
trebuie pus în lumină faptul că acesta nu se exprim ă numai în sfera executiv ă, ci şi
în alte sfere, unde acesta se realizează prin colaborarea Guvernului cu celelalte
autoritatăţi, cu Preşedintele în domeniul politicii externe, cu Parlamentul în
domeniul adoptării legilor. Cu privire la roulul jucat de Guvern în înf ăptuirea
administraţiei publice, putem aminti poziţia sa bine determinat ă în cadrul
sistemului instituţional, rolul său de conduc ător, ap ărând astfel ca organ suprem al
administraţiei publice14.
Prin continutul trasaturilor si atributele sale guvernul reprezinta una dintre
cele mai importante si distincte institutii ale statului. Importanta acestei puteri
decurge din faptul ca ea este cea care organizeaza si conduce efectiv societatea.
Drept urmare, ea se afla cel mai mult si cel mai direct in legatura cu cetateanul.
Din aceasta cauză, guvernul sau executivul ii intereseaza in cea mai mare
masura pe cetateni, intrucat de activitatea si eficienta acestuia se leaga in mare
masura realizarea aspiratiilor si intereselor lor.
Rolul Guvernului, atât pe plan politic cât şi pe plan administrativ, se
realizează “potrivit programului său de guvernare acceptat de Parlament”.
“Acceptarea” aceasta nu înseamnă un transfer de responsabilitate. Acordarea
încrederii Guvernului şi acceptarea programului său de guvernare au drept
consecinţă obligativitatea realizării programului de către Guvern. Răspunderea
13
M. Criste, op. cit., p. 286;
14
Cristian Parvulescu, Politici şi Instituţii politice, Ediţia a II-a revizuită, Ed. Trei, Bucureşti, 2003, p. 64;
11
pentru îndeplinirea lui îi aparţine exclusiv. Parlamentul, prin votul acordat, şi-a
exprimat doar încrederea în acest program, încredere pe care oricând o poate
retrage, prin adoptarea unei moţiuni de cenzură, dacă motivele pentru care ea a
fost acordată la investitură au dispărut ulterior (art. 113, Constituţia României).
3.2. Statutul Guvernului

Statutul Guvernului rezultă din dispoziţiile privind formarea sa

(“investitura”), durata mandatului, incompatibilităţile, şi compoziţia, pe care le
vom analiza în continuare.

Investitura Guvernului

Formarea Guvernului este opera Parlamentului şi parcurge următoarele

etape:
1.Desemnarea unui candidat la funcţia de prim-ministru. Această
competenţă îi revine Preşedintelui României, în urma consultării partidului care
are majoritatea absolută în Parlament. Daca nu există o asemenea majoritate,
desemnarea se va face după consultarea partidelor reprezentate în Parlament.
2.Investitura Parlamentului. Candidatul se prezintă, în termen de 10 zile
de la desemnarea sa, în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului pentru a-şi
prezenza şi susţine programul de guvernare, împreună cu lista miniştrilor care
compun Guvernul. Aceasta listă se constitie după consultarea partidelor
majoritare în Parlament. Termenul de 10 zile este prevăzut pentru a lăsa
canditatului libertatea de a-şi alege echipa. Programul Guvernului şi lista cu
viitorii miniştrii fac apoi obiectul unei dezbateri largi în plenul Parlamentului.
Dacă Guvernul obţine votul de investitură, prgoramul devine obligatoriu pentru
el. Dacă votul de investitură nu este primit, se va relua procedura prin numirea
altui candidat. Respingerea şi celei de a doua candidaturi poate provoca
dizolvarea Parlamentului de către Preşedinte.
3.Numirea Guvernului de către Preşedintele României închide ciclul
acolo de el a început, adică la Preşedinte. Competenţa este una limitată,
deoarece Preşedintele nu are o marjă largp de apreciere, ci se va limita la
persoanele care au obţinut investitura Parlamentului.
4.Depunerea jurămâmtului urmează actului de numire. Potrivit art. 104
din Constituţie, primul-ministru, miniştrii şi ceilalţi membri ai Guvernului
depun, individual, jurământul în faţa Preşedintelui, juramânt înscris in art. 82. 15
15
Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României, Ed. Virginia, 1995, p. 288 ;
12
Mandatul Guvernului şi al membrilor săi

Mandatul Guvernului se întinde din momentul depunerii jurământului şi

până la la data validării următoarelor alegeri parlamentare generale. Odată
validate mandatele, noul Parlament îşi va exprima propria sa opţiune privind
componenţa şi programul noului Guvern. Dar, potrivit normelor constituţionale,
încetarea mandatului Guvernului poate interveni chiar pe timpul funcţionării
Parlamentului, în cazul demiterii.
Încetarea mandatului pe timpul funcţionării Parlamentului poate fi
consecinţa fie a faptului că Parlamentul l-a retras, ca urmare a adoptării unei
moţiuni de cenzură, fie a faptului că primul-ministru a încetat să mai fie
membru a Guvernului sau este în imposibilitatea de a-şi exercita atribuţiile mai
mult de 45 de zile. Rezultă că, deşi votul de încredere se acordă pentru întreaga
listă a Guvernului şi deşi acesta este investit în bloc, şi nu fiecare membru în
parte, pentru primul-ministru increderea acordata are un character intuit
personae, deoarece el este cel care, în calitate de candidat la această funcţie, a
solicitat acordarea încredereii şi a reuşit să obţină votul necesar16.
Funcţia de membru al Guvernului încetează în cazul demisiei, revocării,
pierderii drepturilor electoarale, stării de incmpatibilitate şi decesului.
Demisia constituie un act unilateral de voinţă, pe care un membru al
Guvernului şi-o manifestă în scopul încetării mandatului său, manifestare
nesupusa vreunei condiţii, în baza caracterului facultativ al mandatului.
Revocarea mandatului de ministru este dată în competenţa Preşedintelui
României, care ia această măsură la propunerea primului-ministru. Este
consecinţa faptului că însuşi guvernul a fost numit de Preşedinte şi echipa
guvernamentală s-a constituit potrivit voinţei primului-ministru. Totuşi, acesta
nu-l poate revoca pe primul-ministru17.
Pierderea drepturilor electorale poate avea loc fie pentru motive de boală,
care duc la punerea sub interdicţie, fie prin intervenirea unei hotărâri
judecătoreşti de condamnare, fie prin dobândirea unei alte cetăţenii.
16
Mircea Criste, op. cit., p. 287;
17
Cristian Parvulescu, op. cit., p. 68;
13
Incompatibilităţile

Incompatibilităţile privind calaitatea de membru al Guvernului sunt

instituite pentru a asigura desfăşurarea în bune condiţii a activităţii membrilor
Guvernului. Prin interdicţia ca aceştia să mai ocupe alte posture, li se asigura o
anumită independenţă şi protecţie în faţa unor suspiciuni ori tentaţii. Astfel,
conform art. 105 din Constituţie, funcţia de membru al Guvernului este
incompatibilă cu exercitarea altei funţii publice de autoritate, cu excepţia celei
de deputat sau de senator. De asemenea, ea este incompatibilă cu exercitarea
unei funţii de reprezentare profesională salarizate în cadrul organizaţiilor cu
scop commercial, precum şi în alte cazuri stabilite prin lege organică.
Iniţial, prin tezele Constituţiei, s-a prevăzut că nu pot face parte din
Guvern membri ai familiei preşedintelui României sau a primului-ministru, alte
rude ale acestora până la gradul IV inclusive, precum şi afinii. Ideea constituia o
reacţie firească la trecutul nu prea îndepărtat, când clanul Ceaşescu deţinea toate
funcţiile fundamentale în stat. Dar, de acum privirile trebui aţintite spre viitor.
Nu se poate interzice unei personae competente o funţie numai pe motivul că
este rudă cu o altă persoană ce lucrează aici. Adresându-se celor ce susţineau
textul amintit, senatorul Gheorghe Dumitraşcu spunea: ”…Ceea ce propuneţi cu
alineatul 2 este un feudalism invers. Dacă altădată nu se puteau căpăta funcţii
deât în virtutea faptului că sunt rude, astăzi nu pot căpăta funcţii decât în
virtutea faptului că nu sunt rude.”
Legea nr. 161/2003 reglementează, pentru prima dată, conflictul de
interese în exercitarea funcţiei de membru al Guvernului. Asfel, membrilor
Guvernului le este interzisă emiterea unui act administrative, încheierea unui act
juridic, luarea sau participarea la laurea unei decizii pentru sine, pentru soţul său
ori pentru rudele sale de gradul I. Încălcarea interdicţiei atrage, pe lângă
răspunderea ministrului, nulitatea actelor juridice încheiate sau a actelor
administrative emise18.
18
Mircea Criste, op. cit., p. 287;
14
3.3. Funcţiile şi actele Guvernului

Guvernul asigură realizarea politicii interne şi externe a ţării, dispunând

în acest scop de numeroase atribuţii pe plan guvernamental şi administrativ, în
domeniul legislativ şi financiar. Guvernul realizează împrenă cu Preşedintele
României funcţia executivă a statului. În acest scop, Guvernul exercită
conducerea generală a administraţiei publice, coordonând activităţile multiple
şi variate ale organelor administrative de specialitate – centrale şi locale.
Guvernul asigură executarea legilor şi a tuturor dispoziţiilor legale adoptate în
vederea aplicării lor.
Guvernul este şi un artizan al legii, contribuind în măsură la realizarea
funcţiei legislative a statului, atât prin colaborarea sa cu Parlamentul în procesul
de elaborare şi adoptare a acesteia, cât şi prin adoptarea de acte normative
proprii – hotărâri pentru organizarea executării legililor şi ordonanţe în domenii
de reglementare prin lege, dacă Parlamentul îl abilitează. Diferenţa între aceste
categorii de acte nu este una procedurală, ci una raportată la obiectul şi forma
lor juridică. Hotărârile sunt date în executarea legilor, deşi nu trebuie să
insoţească orice lege dacă punerea în executare a acestora nu necesită precizări
sau dispoziţii suplimentare19.
Ordonanţele în schimb, au forţa juridică a unei legi şi intervin în
domeniul de reglementare rezervat legii. În situaţii extraordinare a căror
reglementare nu poate fi amânată, delegarea legislativă e dată chiar de
Constituţie (art. 115), Guvernul fiind abilitat să adopte ordonanţe de urgenţă, cu
obligaţia motivării urgenţei în cuprinsul acestora.
Dar,având în vedere că “unica autoritate legiuitoare este Parlamentul”, şi
că Guvernul nu poate emite ordonanţe de urgenţă în domeniul legilor
constituţionale, nu pot afecta regimul instituţiilor fundamentale ale statului,
drepturile, libertăţile şi îndatoririle prevăzute de Constituţie, drepturile
electorale şi nu pot viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate

19
Cristian Parvulescu, op. cit., p. 71
15
public, putemafrima că funcţia legislativă nu aparţine sub nicio formă
Guvernului “cu titlu principal”.
Actele juridice ale Guvernului se semnează de primul-ministru şi se
contra-semnează de ministru de resort, fiind publicate în Monitoru Oficial, cu
exceptţia celor cu caracter militar, care se comunică doar instituţiilor interesate.
Atribuţiile Guvernului trebuie luate în considerare şi prin prisma poziţiei
primului-ministru în cadrul acestuia şi sarcinilor pe care le are ca organ ce-l
reprezintă pe plan intern şi extern.

3.4. Primul-ministru

Programul de guvernare pe care Guvernul îl prezintă Parlamentului se

realizează prin două variante impuse de respectarea principiului separaţiei
puterilor în stat, în sensul că organul legiuitor acceptă sau respinge programul
Guvernului. Modificările în program pot fi efectuate, dacă este cazul, numai de
şeful Guvernului (Premierul sau Prim-ministrul). 
În statele cu formă de guvernământ parlamentară (ex: Regatul Unit, Germania)
primul ministru (sau cancelarul) este şeful Guvernului, autoritatea executivă în
stat, şeful statului (Monarh sau Preşedinte) având, cu mici excepţii, funcţii
simbolice.
În cele cu formă de guvernământ semiprezidenţială (ex: Franţa,
România), primul ministru este şeful Guvernului, dar nu şi al statului, funcţia
aceasta fiind preluată de preşedintele statului. Primului-ministru îi revine şi
sarcina de a reprezenta Guvernul în relaţiile cu legislativul, având obligaţia de a
prezenta raporturi şi declaraţii în faţa Parlamentului, în numele Guvernului.
În cazul în care primul-ministru se află în imposibilitate de a-şi exercita
atribuţiile sau i-a încetat mandatul, atribuţiile sale vor fi preluate de un alt
membru al Guvernului, desemnat de Preşedinte până la alcătuirea unui nou
Guvern. Interimatul nu se poate întinde pe o perioadă mai mare de 45 de zile,
pentru că s-ar ajunge la demiterea şi înlocuirea unui prim-ministru fără
consultarea Parlamentului20.

20
Mircea Criste, op. cit., p. 288;
16
3.5. Răspunderea Guvernului şi a membrilor Guvernului

Pentru întreaga sa activitate, Guvernul răspunde din punct de vedere

politic numai în faţa Parlamentului. Acest fapt nu presupune însă, că Guvernul,
organ indirect reprezentativ, nu ar răspunde şi în faţa poporului sau şi în faţa
partidului sau partidelor care l-au promovat. Numai că raspunderea aceasta este
pur politică sau politică şi etatică, nu şi juridică. Din punct de vedere juridic,
răspunderea Guvernului este reglementată de Constituţie, iar aceasta statuează
răspunderea Guvernului în faţa Parlamentului.21
În România nu se poate vorbi şi de răspunderea Guvernului în faţa
Preşedintelui întrucat hotârătoare în procedura de investitură este hotărârea
Parlamentului, Preşedintele neputând refuza numirea unui Guvern care are
încrederea acestuia. Preşedintele nu poate demite Guvernul, de aceea singura
autoritate în faţa căreia răspunde Guvernul este Parlamentul.
Sancţiunea corespunzătoare răspunderii politice a Guvernului în faţa
Parlamentului este demiterea sa ca urmare a retragerii încrederii acordate cu
ocazia investiturii. Moţiunea de cenzură şi demiterea constitiuie “modalităţi ” de
control şi sancţionare a Guvernului care trebuie privite în strânsă legătură cu
celelalte forme de control parlamentar ce pot conduce şi ele în final la moţiunea
de cenzură22. Demiterea apare astfel ca cea mai gravă sancţiune politică a
Guvernului.
Răspunderea politică a fiecărui membru a Guvernului este solidară cu a
tuturor celorlalţi. Abaterile grave înregistrate în oricare domeniu al executivului,
neregulile constatate în fiecare minister pot atrage în final demiterea
Guvernului. Orice faptă, orice culpă a unui ministru atrage răspunderea
Guvernului în întregul său, nu răspunderea exclusivă a aceluia care a comis-o.
Dacă răspunderea politică este una colectivă, in schimb răspunderea
penală este prin esenţa ei una personală, în penal fiecare fiind răspunzător
pentru fapta sa. Membrii Guvernului pot fi urmăriţi penal pentru fapte săvârşite
21
Cristian Ionescu, op. cit., p. 490;
22
Gheorghe Iancu , op. cit., p. 166;
17
în exercitarea funcţiei lor, numai la cererea Camerei Deputaţilor, a Senatului sau
a Preşedintelui. Această dispoziţie constituţională instituie o limitare în ceea ce
priveşte începerea urmăririi penale împotriva unui membru al Guvernului, fiind
exclusă o sesizare din oficiu, însă o circumscrie doar actelor legate de calitatea
de membru al Guvernului, nu şi la cele ce nu au legătura cu această calitate.

Curtea Constituţională a sublinia faptul că legea privind responsabilitatea

ministerială instituie o măsură de protecţie a mandatului exercitat de membrii
Guvernului, având dei caracterul obiectiv al unei garanţii constituţionale de
ordin procedural, menite să ocrotească interesul public, şi anume realizarea
actului de guvernare prin exerciţiul mandatului. Această măsură de ocrotire a
interesului public subzistă şi după încetarea mandatului membrilor Guvernului,
aşa încât este evident că, în privinţa infracţiunilor comise în exerciţiul funcţiei,
punerea sub urmărire penală a membrilor Guvernului trebuie să se realizeze cu
respectarea acleoraşi norme procedurale.
Dezbaterea propunerii de începere a urmăririi penale în Camera
Deputaţilor sau în Senat se face pe baza raportului întocmit fie de o comisie
permanentă care, în cadrul competenţei sale, a efectuat o anchetă privitoare la
activitatea desfăşurată de Guvern sau de un minister, fie de o comisie specială
de anchetă constituită în acest scop23.
Simpla cerere de deschidere a urmăririi penale îl îndreptăţeşte pe
Preşedinte să dispună suspendarea ministrului. Această suspendare devine
obligatorie când s-a dispus trimiterea în judecată,”măsuri” care răspund , pe de
o parte unor exigenţe de ordin juridic privind prezumţia de nevinovăţie şi, pe de
altă parte, unor exigenţe de operativitate a muncii executivului. Pe perioada
suspendării, soluţia la care se poate recurge este fie cea a interimatului, fie cea a
revocării.

23
Genoveva Vrabie, op. cit., p.292;
18
IV. Concluzii

Deşi problema separaţiei puterilor în stat are o istorie lungă nu se poate

afirma că s-a cristalizat o concepţie unitară în această privinţa, cu toate că în
practica statelor democratice principiul funcţionează sub diferite forme.
În teoria clasică a separaţiei puterilor în stat, puterile guvernamentale sunt
reunite în noiţiunea de “Executiv”, care ar defini puterea de a pune în aplicare,
de “a executa” legislaţia. Termenul de Executiv nu este pe deplin satisfăcător
deoarece organele politice, denumite astfel, altele decât Parlamentul sau
organele judecătoreşti nu se mărginesc doar la a executa legile, ci asigură
direcţia generală a politicii statului, potrivindu-li-se termenul de guvernanţi, pe
când Parlamentul asigură mai degrabă o funcţie de control şi delimitare.
Pentru cazul concret al României există două categorii de guvernanţi:
Preşedintele şi Guvernul, între aceste două autorităţi existând o anumită
dualitate care face ca regimul politic românesc să fie definit ca unul semi-
prezidenţial, deoarece şeful statului nu are doar un rol pur onorific, ci puteri
reale pe care le poate exercita în raport cu Parlamentul prin intermediul
mesajelor, cu Curtea Constituţională prin numirea unui număr de judecători ai
acesteia şi cu Guvernul sau împreună cu acesta, precum şi dreptul de a recurge
la referendum.
Putem afirma că, pe fondul conjuncturii politice şi a raportului de forţe,
Guvernul devine rezultatul voinţei comune a Preşedintelui şi Parlamentului şi
este presupus că doar cu greu şi-ar putea exercita mandatul fără încrederea
Şefului Statului.

19
V. Bibliografie

Cristian Ionescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice, Ediţia2, Ed.

All beck,Bucureşti 2004

Cristian Parvulescu, Politici şi Instituţii politice, Ediţia a II-a revizuită,

Ed. Trei, Bucureşti, 2003

Gheorghe Iancu , Drept constitutional si institutii politice - editia a V-a, Ed

Luminalex, 2007

Genoveva Vrabie, Organizarea politico-etatică a României, Ed. Virginia,

1995

Ion Rusu, Preşedintele României, Ed.Luminalex, Bucureşti, 2009

I Muraru, Dr. Constituţional si Instituţii Politice, vol 2, edit “Procardia”,

Buc, 1993

Mircea Criste, Instituţii Constituţionale contemporane, Edit. De Vest

Timişoara, 2010
20
21