STADIUL OGLINZII - PSIHOLOGIE, LITERATURĂ SAU ISTORIE?

                                                                                                                                                Caius
Traian DRAGOMIR

            
             Jacques Lacan vorbeste, în teoria sa psihanalitică, de o perioadă a vietii
infantile în care subiectul se examinează cu atentie pe sine – eventual în oglindă –
pentru a-si repera structura corporală, a-si defini o identitate fizică recognoscibilă,
a se cunoaste ca aparitie, a se regăsi apoi în propria sa imaginatie, ca si în perceptii.
Având insuficient parcurs acest „stadiu al oglinzii”, ori trăindu-l deficitar, individul
aflat într-o astfel de conditie va prezenta un semnificativ handicap sufletesc si
intelectual; el va urma o evolutie psihică de tip schizoid sau schizofren. Kretchmer
a echivalat boala psihică unui viciu în dezvoltarea personalitătii, aceasta rămânând
la stadiul primitiv sau infantil. Oricât ar încerca să ne convingă antropologii –
precum un Claude Levy-Strauss - ori specialistii în studiul gândirii infantile, Anna
Freud sau Melanie Klein, că sălbaticul precum si copilul dispun de mecanisme
complexe si suficiente pentru o analiză completă, chiar dacă efectuată dintr-un
unghi specific, a realului, trebuie să fim de acord că planurile spirituale pe care se
plasează atât unul cât si celălalt nu au acelasi grad de racordare la necesitătile de
comunicare si dezvoltare ca acelea ale omului actual, civilizat, adult. Primitivul si
copilul pot reprezenta în numeroase privinte, mult mai mult decât adultul de azi si
au capacitatea să se plaseze la un grad al elevării emotionale sau transcendente cu
totul superior acestuia, dar sub raportul participării integrate la viata umanitătii, cu
plusurile si minusurile ei, fiinta noastră prezentă, educată si matură, are un avantaj
adaptativ incontestabil. Pe de altă parte este dificil de apreciat coeficientul de
adevăr al teoriilor lui Lacan si Kretschmer si totusi este cazul să ne întrebăm dacă
modul parcurgerii de către subiectul uman a stadiului oglinzii, ori a cunoasterii
infantile de sine, oricum s-ar întâmpla aceasta, nu constituie, în sine, o parte a
istoriei umanitătii, dacă experienta propriei imagini, a modalitătii autoperceptiei nu
evoluează cultural, nu parcurge epoci si civilizatii într-o diversitate de forme sau,
dimpotrivă, dacă nu se împlineste într-o manieră intens omogenă. A străbătut oare
omul culturii si deci al istoriei în chip corect stadiul oglinzii? Este, acest stadiu, în
cazul ansamblului dezvoltării civilizatiei, o perioadă limitată, definită, ori se
regăseste dispus în toată viata umanitătii? În primul rând însă: care este oglinda, în
acest caz vast, suprem – în ce anume constă ea? Desigur, oglinda este arta – în
primul rând literatura. Dacă omul se reprezintă pe sine – oricât de subtil simbolic,
însă neîntrerupt – în literatură; dacă această expresie este, apoi, corect redescifrată
în perceptie sunt lucruri care au fost nu odată discutate. Evolutia marii literaturi
implică numeroase dimensiuni ale universalitătii (si generalitătii) umanului –
câteva dintre acestea sunt însă prezente încă de la începutul creatiei de artă si
probează o prezentă în timp si o evolutivitate, mai exact o miscare, lipsite de
discontinuităti. Mă refer mai întâi la caracterul simultan – ori succesiv – anabazic
si catabazic al existentei; oricum, la inseparabilitatea, într-o formă sau alta, a
anabazicului si catabazicului. Pe de altă parte, am în vedere evidenta reconstruire a
chipului uman, în artă (eventual în literatură) după un model transcendent.
Anabasis, de Xenofon, putea foarte bine să poarte titlul contrariu – denumirea este
reluată de Saint John-Perse pentru a defini mai curând o stare de spirit; important
este faptul că tot ceea ce reprezintă o experiantă a autodefinirii umanului trebuie să
poarte semnul dublu al ascensiunii si coborârii. Omul se verifică pe sine prin
măsura în care este capabil de a străbate în dublu sens un drum al existentei si
destinului. Unii dintre eroii homerici ratează, precum Agamemnon, elementul
catabazic al vietii lor; altii, între care Nestor, parcurg neted – aproape fără istorie –
atât versantul anabazic precum si pe cel catabazic pe care sunt chemati să le
încerce. Poate că aceasta si este întelepciunea : să învingi obstacole  anulând
evenimentele, să te sustragi conditiei socante, stării instabile – să existi dincolo de
poveste. Altii, precum Ulise, străbat în ambele sensuri destinul lor, însă nu o fac
simplu, lipsiti de încercări, în nici un caz cu usurintă sau degajare.
Dacă Iliada este simbolul laturii anabazice a fiintării noastre, Odiseea, de bună
seamă, este expresia însăsi a orientării catabazice – de vreme ce, însă, la capătul ei
este regăsirea linistii, echilibrului, normalitătii, utilizarea termenilor definitorii ar
putea fi cu totul inversată. Din nou, evaluarea depinde integral de referential.
Indiferent cum ar fi văzute lucrurile, omul se distantează de sine pentru a se regăsi.
Eneida ar părea că ilustrează o singură variantă existentială; în realitate drumul de
la Troia, cetatea distrusă de armata elenă, până în palatul Didonei este în chip sigur
o miscare, o evolutie, catabazică, în timp ce faptul de a o părăsi pe regina
Cartaginei spre a ajunge la locul predestinării poartă un cu totul alt semn, cel al
unei valorizări pozitive a vietii, printr-o particulară vointă eroică. Dante coboară în
Infern, spre a urca apoi până în Empireu. Formula existentei sale este completă – s-
ar putea spune că el devine singurul om a cărui conditie capătă o marcă de
integralitate divină. Anabazicul si catabazicul se află asociate în trăirea poetului, pe
când tuturor celorlalti oameni li se rezervă, în poemul său, doar câte una din fetele
fiintării. Modernitatea intrică în mod evident anabazicul si catabazicul. Pentru
Marcel Proust curba descendentă a vietii este continuu dublată de revenirea în
timp, de o ascensiune printre jaloanele, reperele, memoriei pe când pentru James
Joyce, totul decurgând exclusiv în senzatie, ceea ce există dobândeste un semn
ascendent sau descendent strict în planul virtual, fictiv, al conventiilor.
În oglinda civilizatiilor fiinta umană se priveste spre a-si descoperi modelul
originar. Artistul antic relevă omului imaginea zeului. Indiferent ce ar reda –
oameni, eroi, fiinte nemuritoare – sculptorul, pictorul sau poetul antic realizează
imagini ale zeului, sau unele substituibile acestora. Atunci când, în perioada
romană, trăsăturile personajului capătă o anumită substantialitate, eventual
materialitate, arta se dezintegrează progresiv, sau evoluează către o sacralitate
directă, precum în pictura medievală. Renasterea încearcă să regăsească etericul,
visarea, superioritatea înaripată a divinitătii – o face însă cu o oarecare doză de
modestie si, în consecintă, arta acestei epoci este dedicată realizării imaginii
îngerului. Dante, Petrarca, Lippi, Da Vinci, Fra Angelico, Botticelli, Rafael adaugă
cunoscutului model al umanului pe cel, nou în epocă, angelic. Arta modernă se
construieste, ca imagine a omului dacă nu neapărat după modelul satanic, măcar în
functie de formula tentatiei diabolice. Iată încă un ciclu închis: o altă variantă
esentială după care poate să  fie conceput omul nu mai are unde să se afle.
Ce perspective se oferă omului actual spre a găsi în artă – să ne gândim mai ales la
literatură – o imagine satisfăcătoare pentru conturarea identitătii sale, în sensul cel
mai larg ? „Stadiul oglinzii” a fost parcurs foarte partial în diferitele culturi, în
variatele epoci, a căror succesiune alcătuieste istoria. S-a spus că în lumea modernă
„nouă nu mai poate fi decât sinteza”. Această sinteză – încorporând anabazic si
catabazic, divin, angelic, diabolic sau atâtea alte configuratii completând
identitatea umană – ar putea însemna o împlinire anterior nerealizată (si irealizabilă
în trecut) a omului. Problema care se pune este însă dacă imaginea preluată din
oglinda copilăriei sau a istoriei serveste mai ales pentru identificare sau pentru
constituirea, prin contrast, a unui profil opus – carenta si excesul oglindirii nu dau,
cumva, ambele, rezultate cu totul similare?   

http://convorbiri-literare.dntis.ro/CAIUSfeb4.html