Finanțe corporative Suport de curs

Cuprins

Tema 1. Conținutul finanțelor întreprinderii

Tema 2. Capitalul întreprinderii

Tema 3. Politica financiară

Tema 4. Gestiunea activelor pe termen lung

Tema 5. Gestiunea activelor curente

Tema 6. Organizarea circulaţiei băneşti la întreprindere

Tema 7. Analiza financiară a întreprinderii

Tema 8. Insolvabilitatea întreprinderilor

Bibliografie recomandată

1
 Finanțe corporative Suport de curs

Tema 1. Conținutul finanțelor întreprinderii

Finanțele întreprinderii, ca parte integrantă de bază a finanțelor publice, incumbă

constituirea, repartizarea și gestionarea resurselor financiare necesare pentru realizarea
obiectivelor sale economice, financiare și sociale, concretizate în: producerea de bunuri si servicii
în vederea satisfacerii cerintelor consumatorilor si furnizarea lor, la timpul oportun și în cantitati
optime; asigurarea echilibrului financiar; obținerea profitului necesar dezvoltării activității și
remunerării acţionarilor; ocuparea forţei de muncă ș.a.
Obiectul finanţelor întreprinderii include:
 Constituirea și lărgirea capitalului social;
 Crearea și/sau atragerea mijloacelor financiare necesare derulării ritmice ai activităţii
operaționale;
 Constituirea unei structuri financiare optime;
 Asigurarea circuitului fondurilor conslituite;
 Mobilizarea creanţelor și efectuarea plăţilor;
 Plasarea eficientă a mijloacelor bănești excedentare;
 Formarea și repartizarea profitului, remunerarea acționarilor și finanțarea creșterii
economice
Funcțiile finanțelor întreprinderii sunt:
1) Functia de asigurare presupune asigurarea întreprinderii, în cantitate optimă și la timpul
oportun, cu resursele financiare necesare, prin apelarea la o gamă largă de surse;
2) Funcţia de repartiție constă în repartizarea resurselor acumulate şi constituirea unui sistem
de fonduri necesare îndeplinirii programelor economice, financiare și sociale ale
întreprinderii;
3) Funcția de control prin executarea căreia se urmărește organizarea şi funcționarea în
condiții de eficiență a întreprinderii și în corespundere cu legislaţia în vigoare a țării.
Deosebim două forme de control financiar: intern și extern.
Controlul financiar intern se execută de persoane abilitate cu funcții în acest domeniu
(contabil-șef, director financiar, managerul general, acționari, comisia de cenzori etc.) și are ca
obiectiv evitarea imobilizării fondurilor, depistarea dereglărilor ce se pot solda cu nerespectarea
termenelor de incasări și plăți, cu neîndeplinirea contractelor de producție-vânzare, irosirea
patrimoniului etc., în vederea luării măsurilor operative de lichidare a acestora.

2
 Finanțe corporative Suport de curs

Controlul financiar extern se execută de către organele financiare centrale și locale care
urmăresc veridicitatea calculării impozitelor și taxelor datorate statului, modul de aplicare a
prețurilor şi tarifelor, calculul salariilor etc. Deasemenea, controlul financiar extern poate fi
executat și de către banci comerciale, alte instituții de creditare, în ceea ce priveste gradul de
lichiditate și de solvabilitate a întreprinderii, respectarea regimurilor de decontare, a formelor și
instrumentelor de plată, rambursarea la timp a împrumutului.
Principiile de organizare ai activității financiare:
 Eficienţa şi raționalitatea. Acest principiu derivă din teoria comportamentului rațional al
lui ,,homo economicus", care considera profitul drept cea mai puternică motivație a
întreprinzătorului. “Este imposibil, pentru fermier, ca şi pentru manufacturier
(intreprinzatorul industrial) - spunea David Ricardo - să trăiască fără profit, tot aşa cum
muncitorul nu poate trăi fără salariu. Motivul care îi face să acumuleze, se va reduce cu
fiecare micşorare a profitului și el va înceta complet atunci când acesta va fi așa de mic,
încât nu va mai oferi o recompensă suficientă pentru truda lor și pentru riscul pe care ei și-l
asumă, întrebuinţându-şi capitalul într-un mod foarte productiv".
 Demarcarea netă a activităţilor cu efecte directe asupra capitalului, (emisiuni de acţiuni şi
obligatiuni, contractarea de credite și rambursarea lor, incasări şi plăţi, calcularea costurilor
și înregistrarea veniturilor ş.a.) de activităţile cu efecte indirecte asupra capitalului
(evidenţa stocurilor, întocmirea statelor, evidenţa clienţilor, executarea controlului intern
etc.). Respectarea acestui principiu impune o anumită diviziune a muncii între
compartimente și posturi, astfel încât o singură persoană să nu deţină controlul asupra unei
tranzacţii. În acest fel, vor putea fi evitate fraudele, efectuarea de operaţiuni ilegale.
Factori influenți asupra modului de organizare financiară a întreprinderii:
 Forma de proprietate, în funcție de care apar deosebiri între sursele și metodete de
constituire a fondurilor, în repartizarea profitului, în raporturile financiare cu statul;
 Particularităţile procesulul de producţie, în funcţie de care apar deosebiri în structura
capitalului fix și circulant, izvoarele de provenienţă a fondurilor, viteza de rotație a
capitalului;
 Condițiile pieţei;
 Fiscalitatea, etc.

3
 Finanțe corporative Suport de curs

Tipurile întreprinderilor în dependență de domenii ale economiei naţionale

Întreprinderea ca societate comercială poate fi definită ca o grupare de persoane constituită
pe baza unui contract de societate beneficiind de personalitate juridică, în care asociaţii se înţeleg
să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor fapte de comerţ, în scopul realizării şi
împărţirii beneficiilor rezultate.
În conformitate cu prevederile articolului 106 al Codului civil al Republicii Moldova
societatea comercială poate fi constituită sub diferite forme conform criteriului de diversitate a
răspunderii asociaţilor faţă de terţi și anume:
 Societate în nume colectiv;
 Societate în comandită;
 Societăți cu răspundere limitată – S.R.L.;
 Societăți pe acțiuni – S.A.
Societatea în nume colectiv este societatea comercială ai cărei membri practică, în
conformitate cu actul de constituire, activitate de întreprinzător în numele societăţii şi răspund solidar
şi nelimitat pentru obligaţiile acesteia. La momentul înregistrării de stat este obligatoriu de vărsat cel
puţin 40 % din aportul subscris dacă statutul nu prevede o sumă mai mare.
Societatea în comandită este societatea comercială în care, de rînd cu membrii care
practică în numele societăţii activitate de întreprinzător şi poartă răspundere solidară nelimitată
pentru obligaţiile acesteia (comanditaţi), există unul sau mai mulţi membri-finanţatori
(comanditari) care nu participă la activitatea de întreprinzător a societăţii şi suportă în limita
aportului depus riscul pierderilor ce rezultă din activitatea societăţii. La momentul înregistrării
societăţii în comandită, comanditarul este obligat să verse cel puţin 60 % din cota-parte la care s-a
obligat.
Societatea cu răspundere limitată este societatea comercială al cărei capital social este
divizat în părţi sociale conform actului de constituire şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu
patrimoniul societăţii. La momentul înregistrării de stat este obligatoriu de vărsat cel puţin 40%
din aportul subscris dacă statutul nu prevede o sumă mai mare.
Societatea pe acţiuni este societatea comercială al cărei capital social este divizat în
acţiuni şi ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul societăţii. Capitalul social al societăţii pe
acţiuni se varsă integral pînă la înregistrarea de stat în cazul în care aportul este în numerar şi, în
termen de 30 de zile de la înregistrare dacă aportul este în natură.
Se cunosc și alte forme de societăți cum ar fi: întreprinzători individuali – Î.I.; cooperative
(de producție, de consum și de întreprinzător); întreprinderi de stat și municipale – Î.S. și Î.M.;
organizații necomerciale.

4
 Finanțe corporative Suport de curs

Tema 2. Capitalul întreprinderii

Capitalul este ansamblul de resurse folosite de întreprindere pentru finanţarea activităţii

sale și obținerii unei creșteri economice.
Structura financiară a întreprinderii exprimă raportul dintre finanţare pe termen scurt şi
finanţarea pe termen lung: dintre capitalul propriu şi datoriile totale.
Capitalul are o compoziție complexă a diverselor surse de finanțare a întreprinderii și
anume:
 Capital propriu reprezintă resursele întreprinderii fără obligații, care provine, în primul
rând de la acționari, în al doilea rând – are ca sursă permanent profitul.
 Capitalul împrumutat are ca scop asigurarea curentă și de lungă durată a nevoilor
întreprinderii. Principale surse de obținere a capitalului atras sunt: credite bancare,
comerciale, leasing, factoring ș. a.
Costul capitalului poate fi:
 Costul explicit se referă la costul capitalului împrumutat și se măsoară prin plata dobânzii
 Costul implicit se referă la costul capitalului propriu, fiind denumit și cost de oportunitate.
Costul capitalului explicit (împrumutat) se calculă prin două modalități:
1) Dobânda simplă – se aplică la acordarea creditelor pe termen scurt (până la un an)

So∗rd∗n
D=
365

unde So – suma creditului, rd – rata dobânzii, n – perioada / termenul

2) Dobânda compusă – pentru credite acordate pe termen mediu (1-3 ani) și lung ( >3 ani)

D=So(1+ rd)n

Spre deosebire de capitalul împrumutat, capitalul propriu nu impune, din punct de vedere
juridic, remunerarea obligatorie a acționarilor – dividende.
Teoria financiară modernă acceptă ca remunerarea capitalului propriu să fie cel puțin egală
cu profitul obținut în cazul depunerii resurselor financiare sub forma unui depozit bancar.
Structura financiară optimă al capitalului întreprinderii exprimă raportul dintre
finanţare pe termen scurt şi finanţarea pe termen lung: dintre capitalul propriu şi capitalul
împrumutat (datoriile totale).

5
 Finanțe corporative Suport de curs

Astfel, se formează o corelaţie de întrebuinţare a mijloacelor proprii şi împrumutate, care

asigură o proporţionalitate eficientă între coeficientul rentabilităţii financiare şi coeficientul
solvabilităţii financiare.
Întreprinderea trebuie să gestioneze eficient compoziția capitalului său, ce îi va permite
realizarea cu maximum de rezultate, a obiectivelor de realizare a bunurilor și serviciilor în
conformitate cu cerințele pieței și maximizarea valorii de piață.
Particularitățile formării și utilizării capitalului prin îndatorare impune întreprinderii
anumite restricții ce au ca scop păstrarea unui anumit grad de independență financiară pentru a
putea acoperi, pe baza rezultatelor obținute, costul capitalului împrumutat, iar activitatea sa să fie
în continuare eficientă. Astfel de restricții se impun în legătură cu apariția unor riscuri la care sunt
expuși creditorii privitor la capacitatea de rambursare a împrumutului.
Băncile, precum și alte instituții financiare, obligă întreprinderile să respecte anumiți
indicatori care reflectă capacitatea maximă de îndatorare în condiții de siguranță financiară.
În acest scop sunt calculați indicatori financiari descriși în continuare, care reflectă
structura capitalului întreprinderii și scot în evidență proporțiile dintre împrumuturile pe termen
lung și fondurile avansate în circuitul economic și relevă faptul dacă întreprinderea și-a epuizat
sau nu accesul la noi credite pe termen lung.
Costul mediu ponderat al capitalului (CMP) reprezintă o medie a costurilor capitalurilor
proprii și împrumutate, ponderate cu proporția pe care o ocupă fiecare dintre acestea în totalul
resurselor financiare ale întreprinderii. Deci, CMP – nivelul minim obligatoriu al rentabilității
investițiilor și se calculează după formula:

CMP=Wi∗Ki+ W 1∗K 1+ …+℘∗Kp

unde Wi – ponderea activelor finanțare prin intermediul resurselor împrumutate din total
activ; Ki – costul capitalului împrumutat; Wp – ponderea activelor finanțare prin intermediul
resurselor proprii din total activ; Kp – costul capitalului propriu.
Exemplu: Managerii S.A. „Delta” au calculat următoarele costuri ale capitalurilor:
Costul creditului bancar - 15%
Costul creditului leasing – 12%
Costul capitalului propriu – 23%.
Iar proporția în care activele se finanțează pe baza acestor resurse este următoarea:
Creditele bancare – ponderea 25%
Creditele leasing – 10%
Capitalul propriu – 65%.

6
 Finanțe corporative Suport de curs

Calculați CMP al capitalului:

CMP = 0.25*15% + 0.1*12% + 0.65*23% = 19.9%
Concluzie: rezultă că întreprinderea trebuie să obțină o rentabilitate de cel puțin 19.9%
pentru a-și putea justifica utilizarea resurselor împrumutate (pentru a putea achita dobânda la
creditele - bancar, leasing, factoring).
Rentabilitatea capitalului propriu sau economică (Re) calculat ca raportul dintre profit
și capital. Dacă întreprinderea este rentabilă, iar rata rentabilității este mai mare ca rata dobânzii,
este indicată posibilitatea atragerii creditelor.

Profit net
ℜ= ∗100 %
Capital propriu

Gradul de îndatorare la termen (GÎT) sau regula îndatorării maxime - indicator care
măsoară capacitatea de împrumut a întreprinderii pe termen lung, conform căruia datoriile pe
termen lung trebuie să respecte 2 limite:

Datorii totale
GIT = ≤2
Capital propriu

Datorii pe termen lung

GIT = ≤1
Capital propriu

Datorii pe termen lung 1

GIT = ≤
Capital permanent 2

Capitalul permanent =Capital propriu+datoriile pe termen lung

Deci, potrivit acesteia, îndatorarea unei întreprinderi trebuie să reprezinte cel mult 50-70%
din totalul capitalurilor întreprinderii. Când gradul de îndatorare atinge limitele stabilite,
capacitatea de îndatorare se consideră saturată, iar întreprinderea nu mai poate spera la contactări
de noi credite.
Regula echilibrului financiar minim, conform căreia, diferența dintre fondul de rulment
și lichiditate să fie pozitivă. Fondul de rulment - o parte din resurse financiare permanente care
depășește necesitățile de finanțare a mijloacelor fixe.

7
 Finanțe corporative Suport de curs

Criteriul destinației fondurilor – în conformitate cu acesta, activele pe termen lung care

reprezintă imobilizări de fonduri financiare pentru o perioadă mai mare de 1 an, trebuie să fie
finanțate din contul capitalurilor permanente; iar activele circulante – din surse temporare, care
cuprind: fondul de rulment și datoriile pe termen scurt.
Factori care influențează formarea structurii financiare:
 Stabilitatea vânzărilor – întreprinderile care au vânzări stabile și o profitabilitate ridicată se
pot abține de la împrumuturi, pentru că profiturile realizate sunt suficiente pentru
finanțarea activității lor;
 Structura activelor – întreprinderile care au active adecvate pentru a fi folosite ca garanții
bancare, tind să utilizeze cât se poate de mult capitalul împrumutat;
 Strategia dezvoltării întreprinderii – întreprinderile care recurg la schimbări profunde
impuse de diversificarea sortimentului de producție sau de reînnoirea acestora, la intrarea
pe noi piețe, de regulă, vor căuta resurse financiare noi;
 Profitabilitatea întreprinderii;
 Impozitele.
Impactul levierului financiar asupra rentabilității capitalului propriu
Îndeplinirea obiectivului de creștere a valorii de piață a întreprinderii depinde, într-o
măsură importantă, de alegerea modalităților de finanțare din surse proprii și din surse atrase.
Apelarea la surse externe de finanțare implică modificări ale structurii financiare. Aceste
modificări se reflectă, în mod direct, asupra rezultatelor financiare ale întreprinderii, având în
vedere costurile suportate în legătură cu plata dobânzilor și rambursarea creditului.
Impactul îndatorării asupra rentabilității financiare a întreprinderii este pus în evidență prin
prisma efectului de levier (efect de pârghie, de îndatorare), care exprimă sporul rentabilității
capitalului propriu pe seama recurgerii la împrumuturi.

Capital împrumutat
Levier financiar= (ℜ−rd)
Capital propriu

Rentabilitatea cpr =Levier financiar+ ℜ

unde Rcpr – rentabilitatea capitalului propriu; Re – rentabilitatea economică; rd – rata dobânzii.

8
 Finanțe corporative Suport de curs

Din relația de mai sus reiese că efectul de levier se va produce doar în cazul în care rata
rentabilității economice este mai mare decât rata dobânzii.
Efectul de îndatorare este în relație directă cu structura financiară a întreprinderii și cu
diferența dintre rata rentabilității și costul capitalului împrumutat.
Dacă rentabilitatea economică este mai mare decât rata dobânzii, este preferabilă apelarea
la credite pentru finanțare, deoarece eficiența capitalului propriu va crește.
Totodată, cu cât raportul dintre cele două surse de finanțare este mai dezechilibrat în
favoarea creditului, cu atât mai mari sunt perspectivele ei de profitabilitate, dar și riscul asumat de
acționari este mai mare, respectiv, crește riscul financiar al întreprinderii.
Responsabilitatea financiară a întreprinderii este influențată nu numai de levierul financiar,
ci și de rentabilitatea activelor achiziționate. Însă, performanțele acestora pot contribui la
îmbunătățirea rentabilității financiare, respectiv, a efectului de levier financiar, doar dacă folosirea
lor este corelată cu cererea produselor pe piață.
În practica financiară, deseori apare necesitatea de a majora/diminua capitalul
întreprinderii.
Majorarea valorii capitalului întreprinderii se efectuează prin:
 Emiterea de noi acțiuni;
 Mărirea valorii nominale a acțiunilor întreprinderii.
Micșorarea valorii capitalului întreprinderii se efectuează prin:
 Tezaurizarea acțiunilor (scoaterea/retragerea acțiunilor din circulație);
 Micșorarea valorii nominale a acțiunilor.

9
 Finanțe corporative Suport de curs

Tema 3. Politica financiară

Politica financiară este definită ca ansamblul de metode şi instrumente cu caracter financiar

antrenate în procurarea, alocarea şi gestionarea resurselor băneşti, în vederea realizării obiectivului
suprem al întreprinderii – maximizarea valorii de piaţă.
Directive de manifestare ale politicii financiare a întreprinderii sunt:
1) Selectarea proiectelor de investiţii, ca suport al alocării resurselor financiare pentru
finanţarea proiectului ales;
2) Identificarea modalităţilor de finanţare, respectiv a surselor de capital utilizabile;
3) Fundamentarea structurii financiare a întreprinderii, cu asigurarea unui raport optim între
capitalul propriu şi capitalul împrumutat;
4) Alegerea variantei de distribuire a dividendelor, respectiv a profitului net;
5) Modificarea mărimii capitalului propriu şi alegerea soluţiilor de aplicat în acest scop;
6) Îndatorarea (sau dezdatorarea) întreprinderii, pornind de la nevoia de lichidităţi şi evoluţia
ratei dobânzii pe piaţa financiară.
Obiectivele politicii financiare se concretizează în:
1) Constituirea și modificarea mărimii capitalului;
2) Crearea unei structuri financiare optime;
3) Reducerea capitalului și creșterea rentabilității financiare;
4) Folosirea facilităților fiscale acordate de stat;
5) Maximizarea valorii de piață a întreprinderii.

Politica financiară se structurează pe trei componente:

1) Politica de investiții;
2) Politica de finanțare;
3) Politica de dividend.
I. Politica de investiții cuprinde ansamblul de decizii financiare privind plasarea
capitalului în anumite operaţiuni economico-financiare cu scopul obţinerii unui profit în viitor.
Investiţia, în sens economic, reprezintă toate consumurile de resurse care se fac în prezent în
speranţa obţinerii, în viitor, a unor efecte economice (venituri, încasări) eşalonate în timp, şi care,
în sumă totală, sunt superioare cheltuielilor iniţiale.

10
 Finanțe corporative Suport de curs

Elementele financiare ale unei investiţii sunt:

1) Suma investiţiei ca totalitatea cheltuielilor efectuate de către întreprindere pentru realizarea
investiţiei propuse. Ea se determină diferit în funcţie de modul de realizare a lucrărilor de
achiziţii, construcţii, instalaţii şi montaj.
2) Durata de viaţă a investiţiei reprezintă diferite tipuri de interese, cum ar fi:
- durata contabilă reprezintă durata normală de serviciu (din catalogul normelor de
amortizare) a unui mijloc fix;
- durata tehnică - durata determinate de caracteristicile tehnico-funcţionale, specifice
oricărui mijloc fix;
- durata comercială - determinate de durata de viaţă a produselor fabricate cu respectiva
investiţie.
- durata juridica - durata protecţiei juridice asupra dreptului de concesiune a unei
exploatări, asupra unui brevet, mărci de fabrică.
3) Venitul net (cash flow-ul) reprezintă avantajele economice care urmează să fie obţinute în
urma punerii în aplicare a investiţiei.
4) Valoarea reziduală exprimă valoarea posibilă a fi realizată după încheierea duratei de viata
a investiţiei.
5) Rata de actualizare reflectă costul de oportunitate al investiţiei, adică costul alternativei
sacrificate sau beneficiile pierdute prin neangajarea resurselor economice în altă activitate
alternative.
Pentru finanţarea investiţiilor capitale, la nivelul agentului economic, pot fi utilizate
următoarele surse: fondul de uzură; profiturile obţinute, avantajele economice obţinute în urma
lichidării unor active imobilizate; creditele bancare; leasingul etc.
Termenul de „risc investiţional” implică probabilitatea de nerambursare a capitalului
investit.
II. Politica de finanţare cuprinde deciziile referitoare la formarea capitalului financiar al
întreprinderii, la acoperirea nevoilor de finanţare a proiectelor sale fie prin fonduri proprii (surse
interne), fie prin fonduri atrase (surse externe).
Sursele interne de finanţare provin:
1) De la proprietari (capital statutar);
2) Din propria activitate pe care o desfăşoară întreprinderea, reprezentând partea din profit
care rămâne după achitarea impozitului pe venit şi după remunerarea acţionarilor – profitul
net.

11
 Finanțe corporative Suport de curs

Sursele externe de finanţare pot fi grupate în trei categorii, din punct de vedere al
termenului de acordare:
1) Împrumuturi pe termen lung - credit obligatar; împrumuturi de la organisme publice
specializate; credite bancare; împrumuturi de la stat.
2) Împrumuturi pe termen mediu - credit pe termen scurt prelungit, acordat pentru
acoperirea financiară a activelor curente; leasing.
3) Împrumuturi pe termen scurt - creditul comercial; creditul bancar.

III. Politica de dividend se referă la decizia adunării generale a acţionarilor de a distribui

profitul net sub forma de dividende acţionarilor sau de a reinvesti dividendele cuvenite în proiecte
investiţionale ce promit o creştere a profiturilor în viitor. Dividendele sunt plăţi periodice de
numerar făcute de întreprindere acţionarilor ca o răsplată a contribuţiei lor la capitalul propriu.
Dividendele distribuite pot îmbrăca trei forme: bani, acţiuni şi în natură.
Politica dividendelor este influenţată de trei categorii de factori:
1) Situaţia financiară a întreprinderii, şi anume:
- de nivelul lichidităţii întreprinderii;
- de nivelul profitului net;
- de rata îndatorării.
2) Preferinţele acţionarilor;
3) Influenţele pieţei:
- rata dobânzii;
- cererea la produsele oferite de întreprindere;
- preţul factorilor de producţie etc.

Urmărirea politicii de dividend poate fi realizată prin intermediul unor indicatori, precum:

Volumul total al dividendelor platite

Rata distribuirii dividendelor=
P rofit net anual

Volumul total al dividendelor platite

Dividend /actiune=
Numărul actiunilor emise

D 1(divid . din anul curent )

Rata cresterii dividendelor=
Do( divid . din anul preced .)

12
 Finanțe corporative Suport de curs

Dividend/actiune
Rentabilit . capital . investit ∈actiuni=
Valoarea nominala ai actiunii

Dividend /actiune
Randament pentru o actiune=
Valoarea bursiera aiactiunii

Pretul unei actiuni

Rata capitalizarii=
Profit pentru o actiune

Instrumente de realizare a obiectivelor politicii financiare sunt:

 Instrumente operaţionale (titluri financiare: acţiuni, obligaţiuni, profit, împrumutul;
metode şi tehnici de derulare a activităţii financiare; autofinanţare, creditare etc.);
 Instrumente funcţionale (documente de previziune financiară, de gestiune financiară, de
analiză şi control financiar (bugetele întreprinderii, bilanţul contabil, raportul privind
rezultatele financiare, raportul privind fluxul mijloacelor băneşti).
Activitatea economică a oricărei întreprinderi comportă riscuri - probabilitatea ca un
anumit eveniment nefavorabil să aibă loc.
Principalele riscuri ce pot apărea la nivel de întreprindere sunt:
 Riscul economic este cauzat, în primul rând, de natura operaţiunilor efectuate de firmă,
factorii determinanţi fiind: sensibilitatea vânzărilor faţă de fluctuaţiile generale economice;
gradul de competiţie şi mărimea firmei; levierul operaţional; variaţia preţului de intrare;
abilitatea de a ajusta preţurile de ieşire.
 Riscul financiar constă în incapacitatea întreprinderii de a face faţă obligaţiilor de plată
către creditori, iar la un volum mare al datoriilor exigibile aceasta poate deveni insolvabilă.

13
 Finanțe corporative Suport de curs

Tema 4. Gestiunea activelor pe termen lung

Activele pe termen lung reprezintă activele care îmbracă o formă fizică naturală şi pot fi
utilizate o perioadă mai mare de un an în activitatea economico-financiară a întreprinderii cu
scopul obţinerii unor avantaje economice.
Componentele activelor materiale pe termen lung sunt:
 Active materiale în curs de execuție;
 Terenuri;
 Mijloace fixe;
 Resurse naturale.
Mijloacele fixe sunt bunurile materiale, al căror preţ unitar depăşeşte plafonul stabilit de
legislate, aflate în sfera producţiei, comercializării şi prestaţiilor de servicii. Mijloacele fixe nu se
consumă la prima utilizare, iar valoarea lor se recuperează treptat prin includerea, în costurile mai
multor exerciţii financiare, sub formă de uzură.
Din momentul utilizării la întreprindere, dar mai ales în procesul de folosire, mijloacele
fixe se uzează.
Uzura poate fi de doua tipuri:
 Uzura fizică constituie baza materială a pierderii valorii mijlocului fix;
 Uzura morală are loc atunci când mijloacele fixe se învechesc din punct de vedere
tehnologic, apar altele mai performante, din punct de vedere al parametrilor calitativi şi
cantitativi.
Din punct de vedere financiar, uzura reprezintă un fond – o sumă de bani ce se detaşează
din valoarea mijloacelor fixe şi care permite întreţinerea şi reparaţia mijloacelor fixe, iar în
anumite condiţii, înlocuirea acestora cu altele.
Din punct de vedere economic, uzura este un proces capabil să repartizeze valoarea
mijlocului fix asupra exerciţiilor financiare în care este utilizat mijlocul respectiv. Astfel, uzura
devine un element al costului, care se recuperă în urma vânzării şi încasării produselor, serviciilor.
Metode de calcul al uzurii mijloacelor fixe:
1) Metoda liniară se realizează prin includerea uniformă, în costul vânzărilor, a unor sume
fixe stabilite proporţional cu numărul de ani ai duratei de funcţionare utilă a mijloacelor
fixe. Uzura anuală se calculează prin aplicarea normei de uzura (N u), la valoarea uzurabilă
a mijlocului fix (Vuz):

14
 Finanțe corporative Suport de curs

Uzura=Vuz∗Nu
unde:
Vuz=V intrare−V ramasa

100 %
Nu=
numarul de anide functionare utila

2) Metoda în raport cu volumul de produse fabricate prin care uzura se calculează ţinând
cont numai de volumul produselor fabricate, kilometrajul parcurs ş.a., după următorul
procedeu:
 se calculează uzura, ce revine unei unităţi de producţie (u/p), ca raportul dintre valoarea
uzurabilă (Vuz) şi capacitatea de fabricare a utilajului (Qtotal):

Vuz
Uzura u/ p=
Qtotal

 uzura anuală se calculează ca produsul dintre norma de uzură (uzura pe unitate de

produs) şi volumul producţiei prevăzute a se fabrica anual (Qanual):

u
Uzura anuala=Uzura ∗Qanual
p

3) Metoda degresivă cu rata descrescătoare unde uzura anuală se calculează aplicând

asupra valorii uzurabile a mijlocului fix norma de uzură degresivă, calculată ca raportul
dintre numărul anilor de funcţionare rămaşi şi suma anilor de funcţionare utilă:

Nr . anilor ramasi
Nu=
Suma anilor de functionare utila

4) Metoda soldului degresiv prin care uzura anuală se calculează aplicând asupra valorii de
bilanţ a mijlocului fix norma de uzură. Norma de uzură se determină ca produsul dintre
norma liniară de uzură şi coeficientul (k) cuprins între valorile 1 si 2.
Uzura în ultimul an = valoarea de bilanţ – valoarea rămasă probabilă.

15
 Finanțe corporative Suport de curs

Indicatorii ce caracterizează eficienţa utilizării activelor pe termen lung sunt:

Active pe termen lung 2

1. Rata imobilizarilor= ≤
Total active 3

Uzura acumulata
2. Coeficientul de uzura acumulata=
Val . de inventar mijl . fixe

Valoarea de inventar −uzura acumulata

3. Coeficientul de utilitate=
Valoarea de inventar mijl . fixe

Val. mij . fixe intrate∈ perioada raportata

4. Coeficientul de reînnoire mijl . fixe=
Val . mijl . fixe sfirsit . perioadei

Masini ,utilaje , instal .de transmisie

5. Compozitiatehnologica mijl . fixe=
Total mijl . fixe

16
 Finanțe corporative Suport de curs

Tema 5. Gestiunea activelor curente

Activele curente constituie o parte a activului care se caracterizează prin transformarea

permanentă a formelor funcţionale, prin consumarea lor într-un singur ciclu de exploatare şi
transmiterea valorii integrale asupra produselor şi serviciilor în care au fost încorporate.
În structura activelor curente se includ:
1) Stocuri de materii prime şi materiale;
2) Creanţe pe termen scurt;
3) Investiţii pe termen scurt;
4) Disponibilităţi băneşti.
Stocurile au ponderea cea mai mare in structura activelor curente si nu trebuie sa fie nici
foarte mare si nici foarte mic.
Valorile realizabile pe termen scurt sunt alcatuite din creanțe ce apar din operațiunile de
exploatare, adică odată cu vînzarea produselor finite, elementele de active circulante nu dispar,
valoarea lor transformându-se în creanțe, până la incasarea contravalorii sub forma de bani.
Elementul fundamental al activității îl reprezintă mijloacele bănești, adică disponibilitățile
bănești din casa sau de la bancă, care asigură achizitionarea de materii prime și materiale necesare
procesului de producție propriu–zis.
Din punct de vedere al fazelor procesului de exploatare, activele curente pot fi:
1) Active curente ce ţin de faza aprovizionării (materii prime, materiale);
2) Active curente ce ţin de sfera producţiei propriu-zise (producţia neterminată);
3) Active curente ce ţin de faza comercializării (produse finite).
În raport cu sursele financiare de formare sau de acoperire cu fonduri deosebim:
1) Active curente procurate din fonduri proprii;
2) Active curente procurate din fonduri împrumutate.
Din punct de vedere al formei activele curente pot fi:
1) În formă naturală;
2) În formă bănească.
În funcţie de durata de timp, în componenţa activelor curente se includ: stocuri, valori
realizabile pe termen scurt (creanţe, investiţii pe termen scurt) şi valori disponibile (mijloace
băneşti).
În cadrul întreprinderii, volumul activelor curente depinde de mai mulţi factori: nivelul
aprovizionării, producţiei şi al desfacerii, viteza de rotaţie a activelor curente, nivelul cheltuielilor
de producţie.

17
 Finanțe corporative Suport de curs

Pentru finanţarea activelor curente, se utilizează următoarele surse de finanţare:

1) Credite pe termen scurt, care includ:
- credite furnizor;
- datorii faţă de diverşi creanţieri. Reflectă sumele datorate şi neplătite de întreprindere
şi cuprind în structura lor următoarele elemente: salarii datorate personalului, impozite
datorate statului, contribuţii de asigurări sociale, prime de asigurare neachitate etc.
- credite bancare.
2) Fondul de rulment, care constituie partea din resursele financiare ce asigură finanţarea
permanentă a activelor curente.
Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operaţiilor realizate de întreprindere, pentru a
produce bunuri şi servicii destinate vânzării și cuprinde trei faze:
1) Aprovizionare - presupune achiziţionarea de bunuri şi servicii;
2) Producţie - transformarea bunurilor şi a serviciilor, pentru a ajunge la un produs finit;
3) Comercializare - presupune vânzarea produselor.
În cadrul întreprinderii se pot identifica trei politici de gestiune a ciclului de
exploatare cu efecte diferite asupra rentabilităţii şi a riscului:
1) Politica agresivă îşi propune realizarea unei cifre de afaceri înalte cu stocuri minime.
Această politică presupune obţinerea unei rentabilităţi înalte cu preţul unor riscuri mari
legate de lipsa de stoc, de lipsa de lichidităţi şi de insolvabilitatea întreprinderii.
2) Politica defensivă propune realizarea unei cifre de afaceri cu stocuri şi lichidităţi înalte. În
acest caz, rentabilitatea întreprinderii va fi afectată de costurile suplimentare generate de
deţinerea de stocuri de siguranţă.
3) Politica echilibrată presupune sincronizarea perfectă dintre scadenţele activelor şi
pasivelor pe termen scurt.
Funcţionarea normală şi continuă a ciclului de exploatare este asigurată de existenţa
stocurilor ce reprezintă anumite cantităţi de resurse materiale şi cărora le corespund din punct de
vedere financiar anumite fonduri.
Întreprinderea poate deţine trei categorii de stocuri:
 Stocuri de materii şi materiale;
 Stocuri în curs de execuţie;
 Stocuri de produse finite.
Gestionarea eficientă a stocurilor reclamă stabilirea de legături directe şi de durată cu
furnizorii şi alegerea acestora după criteriul distanţei, stabilirea şi urmărirea unor grafice de
aprovizionare, reducerea cheltuielilor de transport-aprovizionare, reducerea blocărilor de monedă
în stocuri inutile, reducerea pierderilor în timpul transportului şi depozitării.

18
 Finanțe corporative Suport de curs

Pentru aprecierea eficienţei utilizării activelor curente, se calculează viteza de rotaţie

a acestora, care se exprimă prin doi indicatori:
1) Numărul de rotaţii, denumit şi coeficient de rotaţie, se determină din următoarea relaţie:

VN
n=
AC

2) Durata unei rotaţii, denumită şi viteză, exprimată în zile, se determină din relaţia:

365
d=
n
unde: VN – indică vânzările nete; AC – valoarea medie a activelor curente; n – numărul de
rotaţii; d – durata unei rotaţii.

Accelerarea vitezei de rotaţie a activelor curente are ca efecte:

 creşterea rentabilităţii producţiei,
 cu acelaşi capital circulant se poate obţine o producţie mai mare,
 eliberarea unor resurse financiare ce pot fi utilizate pentru investiţii noi (eliberarea de
resurse poate fi absolută şi relativă).

Eliber . absol .=active cur . perioadaacceler .−active cur . perioada preced . acceler .

( Vitezarot . anul preced .−viteza rot . anulcurent )∗VN anul curent

Eliber . relat .=
360

Încetinirea vitezei de rotaţie a activelor curente are ca efect blocarea de capitaluri curente
care determină lipsa de lichidităţi şi incapacitatea de plată.
În cadrul întreprinderii, sporirea vitezei de rotaţie a activelor curente poate fi realizată
prin următoarele măsuri: selectarea furnizorilor şi încheierea la timp a contractelor, utilizarea
integrală a timpului de muncă, mecanizarea, robotizarea şi automatizarea proceselor de fabricate,
accelerarea desfacerii, reducerea timpului de ambalare, sortare şi maturizare a produselor etc.

19
 Finanțe corporative Suport de curs

Tema 6. Organizarea circulaţiei băneşti la întreprindere

Motivaţia deţinerii în permanenţă de către întreprinderi a mijloacelor băneşti se

datorează unor cauze şi împrejurări, printre care menţionăm:
 Asigurarea activităţii curente: plata furnizorilor, plata salariilor, plata dividendelor,
achitarea dobânzilor, achitarea impozitelor etc.;
 Pentru a putea beneficia de avantajele oferite de anumite împrejurări conjuncturale
favorabile: rabaturi (adaos) acordate de furnizori, achiziţii de bunuri şi servicii la preţuri
avantajoase, investiţii profitabile etc.;
 Pentru efectuarea unor plăţi neprevăzute: apariţia unor comenzi de producţie suplimentare;
 Pentru a avea acces la anumite înlesniri acordate din partea băncilor şi pentru a beneficia
de punctaje bune, în cazul în care întreprinderea doreşte să contracteze credite bancare;
 Din considerente de precauţie, având în vedere caracterul imprevizibil al intrărilor şi
ieşirilor de numerar. Întreprinderile stabile din punct de vedere financiar tind să-şi formeze
solduri de precauţie sub formă de valori mobiliare foarte lichide şi cu grad mic de risc.
În tabelul 1 sunt sunt specificate urmările deținerii soldului de numerar în dependență de
mărimea lui.

Tabelul 1. Avantajele și dezavantajele deținerii numerarului la întreprindere

Nivelul soldului de Avantaje
numerar
Soldul de numerar  Apariția unei comenzi
mare suplimentare de
producție;
 Acordarea rabaturilor
comerciale pentru plata
imediată a mărfurilor.
Soldul de numerar  Evitarea costului de
mic oportunitate legat de
blocarea numerarului.
Dezavantaje
 Întreprinderea suportă costuri sub
forma dobânzilor, care s-ar fi
câștigat, dacă fondurile n-ar fi fost
blocate în contul curent.
 Apariția costurilor de comandă
(costuri de decizie, de brokeraj);
 Sporirea cheltuielilor legate de
vânzarea valorilor mobiliare;
 Costuri ocazionate de contractarea
unui împrumut.

Numerarul intră şi iese dintr-o întreprindere, în mod continuu. Nivelul acestuia depinde de
mai mulţi factori: tipul de activitate, durata ciclului de producţie, mărimea întreprinderii etc.
Întrucât încasările şi plăţile sunt operaţiuni cotidiene, iar asigurarea echilibrului financiar necesită
asigurarea unei egalităţi între încasări şi plăţi, este necesar să se organizeze, la nivel de
întreprindere, un departament aparte cu evidenţa a acestor operaţiuni – numit trezorerie.

20
 Finanțe corporative Suport de curs

La întreprindere se pot utiliza următoarele instrumente de plată:

Numerar – aceasta este cea mai simplă și mai rapidă metodă de achitare a contra valorii
mărfurilor livrate, serviciilor prestate sau lucrărilor executate. Implică utilizarea banilor lichizi.
Există posibilitatea de plată în monedă națională sau valută străină. Avantaj: întreprinderea
primește banii imediat la livrarea bunurilor. Nu apar datoriile creditoare, astfel poate să folosească
numerarul mai departe în circuit în vederea obținerii de profituri. Dezavantaj: acest instrument de
plată este, de obicei, utilizat în cazul vânzărilor cu amănuntul, a unei sume neînsemnate, întrucât
nu se obișnuiește operarea cu sume mari de numerar.
Virament – este o operațiune efectuată de bancă, pe baza dispoziției clientului său (în
cazul dat, a întreprinderii), de transfer a unei sume de bani din contul clientului respectiv în contul
beneficiarului desemnat, prin debitarea contului clientului și creditarea contului beneficiarului.
Cambia – este un titlu de credit și de plată succeptibil de a circula pe calea girului și care
reprezintă ordinul dat de o persoană către o altă persoană, de a plăti la scadență o anumită sumă
terțului beneficiar.
Ordinul de plată – dispoziția dată de o persoană, numită ordonator, unei bănci, de a plăti
o sumă determinată în favoarea altei persoane, numită beneficiar, în vederea stingerii obligației
bănești a ordonatorului față de beneficiar.
Incaso – ordin pe care îl dă întreprinderea băncii sale, de a încasa contravaloarea unei
tranzacții comerciale și de a o vira în contul său, depunând la banca sa documentele ce atestă
executarea obligațiilor sale contractuale.
Trezoreria este definită ca ansamblul de activităţi şi operaţiuni, efectuate de un aparat
specializat, referitoare la gestiunea încasărilor şi plăţilor, astfel, încât să fie asigurată în
permanenţă, o armonie corespunzătoare între cele două categorii de operaţiuni, cum ar fi:

Trezoreria=Active curente−Datorii curente=Fondul de rulment

sau
Trezoreria=Incasari banes ti−Credite bancare pe termen scurt

Obiectivul principal al trezoreriei întreprinderilor este optimizarea permanentă a

raportului dintre incasările şi plăţile băneşti, astfel, încât aceasta să-şi poată realiza, în condiţii de
raţionalitate şi eficienţă, obiectivul său de activitate.

21
 Finanțe corporative Suport de curs

Sarcinile trezoreriei se concretizează în:

 Accelerarea incasărilor şi evaluarea variantelor de investire pe termen scurt a excedentului
de trezorerie;
 Aprecierea şi evaluarea diferitelor surse de finanţare pe termen scurt, care să asigure o
rentabilitate a fondurilor investite;
 Alegerea mijloacelor de plată adaptate nevoilor întreprinderii;
 Elaborarea bugetului de trezorerie.
Incasările reflectă mişcările de resurse băneşti care asigură alimentarea curentă a conturilor
de disponibilităţi.
Gestiunea incasărilor cuprinde ansamblu de metode şi tehnici, mijloace şi instrumente
prin intermediul cărora se asigură derularea, în condiţii optime, a tuturor fluxurilor băneşti ce
converg spre întreprindere, urmărindu-se obiectivul de asigurare a echilibrului între încasări şi
plăţi pe intervale determinate.
Gestiunea încasărilor presupune, în primul rând studierea structurii acestora pe surse de
provenienţă, fapt ce permite stabilirea ponderii pe care o ocupă fiecare sursă în total încasări,
contribuţiei pe care o are fiecare dintre cele pentru activităţi (operaţională, investiţională,
financiară şi la formarea trezoreriei şi luarea unor decizii adecvate fiecărui fel de încasare.
Activități principale care asigură întreprinderii incasări și ieșiri de numerar:
I. Activitatea operațională (de bază), includ:
 Incasări băneşti din vânzări;
 Avansuri primite de la cumpărători (clienţi);
 Alte incasări băneşti, provenite din: vânzarea altor active curente, decât produse finite;
arenda curentă; sub forma de amenzi, penalităţi; recuperarea prejudiciului material;
restituirea sumelor de la titulari de avans etc.
II. Incasările generate de activitatea investiţională includ:
 Incasări din vânzarea activelor pe termen lung;
 Dividende din investiţii financiare pe termen scurt;
 Dobânzi primite din credite acordate;
 Suma avansurilor încasate pentru activele pe termen lung destinate vânzării;
 Rambursarea creditelor şi împrumuturilor pe termen lung de către terţi ş.a.
III. Incasările ocazionate de activitatea financiară sunt reprezentate de:
 Sumele de bani obţinute din emisiunea de noi acţiuni;
 Sume din contractarea creditelor bancare (termen scurt și lung, emisiuni de obligaţiuni);
 Sume provenite din subvenţii, sponsorizări, donaţii, premii, ajutoare ş.a;

22
 Finanțe corporative Suport de curs

 Sume sub formă de redevenţe financiare.

Tabelul 2. Caracteristica incasărilor și plăților din fiecare activitate

Nr Activitățile întreprinderii
. Incasări Plăți
1. din activitatea operațională (de bază)
 Contravaloarea bunurilor, lucrurilor și  Sumele, reprezentând contravaloarea
serviciilor vândute clienților; bunurilor, mărfurilor, serviciilor
 Avansurile primite de la cumpărători; cumpărate de la furnizori;
 Alte încasări bănești (vânzarea altor  Plata salariilor și contribuțiilor pentru
active curente, arenda curentă, asigurările sociale și medicale;
restituirea sumelor din buget).  Plata arendei curente;
 Investiții pe termen scurt.
2. din activitatea investițională
 Încasări din vânzarea activelor pe  Procurarea activelor pe termen lung;
termen lung;  Procurarea obligațiunilor;
 Dividende din investiții financiare pe  Acordarea creditelor și împrumuturilor pe
termen lung; termen lung.
 Dobânzi primite din credite acordate
 Suma avansurilor încasate pentru
activele pe termen lung destinate
vânzării.
3. din activitatea financiară
 Sumele de bani obținute din emisiunea  Restituirea creditelor și împrumuturilor;
de noi acțiuni;  Răscumpărarea acțiunilor proprii;
 Sumele din contractarea creditelor  Plata dividendelor.
bancare pe termen scurt sau pe termen
lung;
 Sumele provenite din subvenții,
sponsorizări, donații, premii, ajutoare.

Pentru înreprinderi este deosebit de importantă planificarea numerarului, iar obiectivul

de bază constă în armonizarea fluxurilor bănești pentru a asigura în permanență capacitatea de
plată a acesteia.
Planificarea numerarului la întreprindere oferă răspunsuri la următoarele întrebări:
1) De ce resurse financiare va dispune întreprinderea la sfârșitul perioadei planificate?
2) Dacă va putea întreprinderea să efectueze plățile în termenele stabilite și să acopere
cheltuielile necesare desfășurării activității întreprinderii?
3) Care va fi necesarul de mijloace financiare împrumutate pentru acoperirea deficitului de
capital bănesc și care vor fi sursele de obținere a lor?
Scopul planificării numerarului:
- Asigurarea că în perioada de vârf a plăților se va dispune de suficiente lichidități, pentru a
nu crea dificultăți partenerilor economici și sociali;
- Satisfacerea tuturor obligațiunilor de plată asumate contractual;

23
 Finanțe corporative Suport de curs

- Folosirea rațională, oportună și eficientă a resurselor bănești;

- Crearea unei reputații bune pentru toți creditorii cu privire la seriozitatea manifestată în
ceea ce privește achitarea integrală și la termen a obligațiilor bănești față de aceștia;
- Exploatarea unor premise favorabile valorificării avantajoase a surplusului de
disponibilități și/sau în privința efectuării de achiziții profitabile.
Se cunosc mai multe măsuri de acoperire a deficitului de numerar:
 Acordarea rabatului (adaos) comercial pentru plata imediată a vânzărilor;
 Oferirea unui discont pentru plăți anticipate;
 Reducerea volumului vânzărilor pe credit clienților rău-platnici;
 Renunțarea la unele cheltuieli de mijloace bănești care nu afectează imaginea de piață a
întreprinderii (acțiuni social-culturale, unele cheltuieli generale și administrative, donații);
amânarea plăților dividendelor; accelerarea incasărilor.
 Prelungirea termenului de plată aferent creditului obţinut de la furnizori;
 Reeşalonarea rambursării datoriilor financiare;
 Amânarea plăţii impozitelor;
 Reducerea dividendelor cuvenite acţionarilor;
 Obţinerea unui credit avantajos etc.
În cazuri de excedent de numerar, se caută modalități eficiente de plasare a acestora:
 Investiții în valori mobiliare pe termen scurt;
 Depozite bancare pe termen scurt;
 Plasamente în produse ale pieții;
 Răscumpărarea propriilor acțiuni;
 Investirea în stocuri de mărfuri și materiale sau în imobilizări;
 Achitarea în avans a unor mărfuri.

24
 Finanțe corporative Suport de curs

Exemplu: Presupunem că întreprinderea X își propune efectuarea vânzărilor lunare în

limita mărimilor prezentate în tabel.
Luna Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie
Vânzări estimate (mii lei) 300 450 600 500 350 250

Incasarea venitului din vânzări are loc conform condițiilor stipulate în contractele cu
clienții săi, care presupun că:
- Pentru 30% din vânzări – plata se va face în luna livrării
- Pentru 50% din vânzări – plata se va face în luma următoare celei în care s-a livrat marfa
- Pentru 20% din vânzări – plata se va efectua la 2 luni după livrare.

Tabel Bugetul incasărilor pentru perioada lunilor ianuarie - iunie

Incasări
lunare Ianuarie Februarie Martie Aprilie Mai Iunie Sold luna
Vânzări următ.
lunare
300 90 150 60
450 - 135 225 90
600 - - 180 300 120
500 - - - 150 250 100
350 - - - - 105 175 70
250 - - - - - 75

25
 Finanțe corporative Suport de curs

Tema 7. Analiza financiară a întreprinderii

Necesitatea şi obiectivele analizei financiare constă în ajutorul întreprinderii la

identificarea activităţii nesatisfăcătoare a întreprinderii şi la stabilirea măsurilor care vor influenţa
rezultatele în viitor. Prin cunoaşterea post-faptică, curentă şi previzională a activităţii entităţilor
economice a rezultatelor interne şi a cauzelor care le-au generat, analiza contribuie la cunoaşterea
continuă a eficienţei utilizării resurselor umane, materiale şi financiare. Deoarece obiectivul
principal al unei întreprinderi îl constituie maximizarea valorii patrimoniului, eficienţa cu care a
fost folosit capitalul investit constituie obiectivul central al analizei financiare.
Obiectivele de bază ale analizei financiare:
 Descoperirea şi mobilizarea rezervelor interne;
 Diagnoza şi reglarea activităţii întreprinderii;
 Întărirea autonomiei economico – financiare;
 Creşterea eficienţei economice;
 Fundamentarea deciziilor financiare;
 Informarea firmei cu cerinţele standardelor şi nivelul concurenţei pe diferite pieţe.
Îndeplinind o dublă funcţie de diagnoză şi reglare, analiza financiară constituie un
instrument indispensabil al conducerii eficiente a activităţii întreprinderii. Analiza financiara
fundamentează întreaga politică economico-financiară viitoare a întreprinderii, constituie o
condiţie cheie pentru elaborarea şi aplicarea unor decizii raţionale, stă la baza efectuării de
expertize şi negocieri vizând estimarea valorii întreprinderii în cazul privatizării, reorganizării sau
vinarii activelor.
Funcțiile analizei financiare:
1) de informare și evaluare a potenţialului tehnico-economic;
2) de realizare a gestiunii eficiente a patrimoniului întreprinderii;
3) de realizare a relaţiilor cu mediul extern.
Rolul analizei financiare:
 Analiza financiară reprezintă un mijloc indispensabil în elaborarea unor planuri reale,
temeinice fundamentate din punct de vedere ştiinţific;
 Analiza financiară în acelaşi timp este un instrument operativ de cunoaştere şi de reglare a
procesului îndeplinirii planului;
 Analizei financiare îi revine rolul de a contribui la asigurarea unui echilibru permanent la
îmbunătăţirea rezultatelor economico-financiare.

26
 Finanțe corporative Suport de curs

Metode de analiză financiară

Gruparea constă din unirea unor indicatori care au aproximativ acelaşi sens economic în
grupe omogene cu scopul analizei simultane a lor. Alegerea caracteristicii de grupare este în
funcţie de scopul cercetării, de esenţa fenomenului studiat, de natura colectivităţi studiate.
Divizarea presupune că unii indicatori generalizaţi se divizează în alţii mai detaliaţi când e
nevoie de a efectua analiza detaliată a lor.
Comparaţia prevede că orice analiză se efectuează în comparaţie. Indicatorul rezultativ
analizat se compară cu acelaşi indicator pentru o altă perioadă – precedentă, planificată sau de altă
natură. In activitatea practică de analiză economico – financiară, se utilizează mai multe tipuri de
comparaţie.
Modelarea determinată include determinarea modelului analitic şi detalierea acestuia.
Modelul analitic e legătura cauzală între indicatorul rezultativ şi factorii ce-l determină.
Generalizarea sau sintetizarea constă în prezentarea concluziilor, a rezultatelor sau a
elementelor esenţiale în cadrul analizei fenomenului sau procesului economic. Sinteza este o
„metodă ştiinţifică de cercetare a fenomenelor, bazată pe trecerea de la particular la general, de la
simplu la compus, pentru a se ajunge la generalizare, îmbinarea a două sau mai multor elemente
care pot forma un tot”.
Metoda balanţieră se utilizează în cadrul modelului analitic aditiv. Acest metodă se
bazează pe relaţia balanţieră dintre factori. Se utilizează concret în cadrul analizei legăturilor
balanţiere a stocurilor de producţie şi în cazul când e necesar de verificat exactitatea unor calcule.
De asemenea, metoda balanţieră serveşte pentru efectuarea verificării corectitudinii efectuării
anumitor calcule.
Metoda substituţiei în lanţ se utilizează în cazul modelului analitic multiplicativ, cel mai
des în cazul când există mai mulţi factori (mai mulţi decât 3). Se bazează pe substituţia treptată a
factorilor. Calculele se prezintă într-un tabel în care de fiecare dată se calculează indicatorul
rezultativ ca produs al factorilor.
În baza metodei substituţiei în lanţ au fost elaborate câteva metode derivate ce se
utilizează în funcţie de caz: metoda abaterilor absolute; abaterilor relative; metoda recalculării;
metoda participării în cotă; metoda matricială şi integrală.
Pentru a uşura analiza şi generaliza rezultatele, seriile statistice pot fi reprezentate grafic.
Graficul este o imagine spaţială, cu caracter convenţional, care prin diferite mijloace plastice de
reprezentare reliefează ceea ce este caracteristic, esenţial pentru obiectul cercetării. Tocmai
datorită acestui avantaj se afirmă că un grafic simplu valorează mai mult decât o expunere lungă.

27
 Finanțe corporative Suport de curs

Sistemul de informații ca premisă a efectuării analizei financiare

La nivelul entităţii economice sistemul de informare necesar analizei se formează din 2
mari categorii de surse: interne și externe.
Surse interne reflectă funcţia propriu-zisă a întreprinderii, stările acesteia în anumite
momente şi este asigurată de sistemele de evidenţă contabilă. Sursa principala necesară analizei
financiare o constituie situaţiile financiare care sunt alcătuite din:
Bilanţul furnizează conducerii întreprinderii elementele de bază necesare pentru selectarea
direcţiilor de dezvoltare, modelelor de optimizare a procesului de producţie şi de desfacere,
investiţionale şi de creditare. Bilanţul creează condiţii de analiză a proceselor şi fenomenelor din
sfera de interes a entităţilor economice sub aspect dialectic pentru determinarea relaţiei dintre
cauze şi efecte în vederea luării măsurilor de reglare şi de stabilire a unor norme.
Situaţia de profit şi pierdere evidenţiază veniturile si cheltuielile pentru o anumită
perioadă de timp, grupate în funcţie de natura lor precum şi rezultatul exerciţiului concretizat în
profit sau pierdere. Scopul urmărit de acest raport este de a prezenta rezultatul unei afaceri
comparând venitul obţinut în decursul unei perioade cu cheltuielile efectuate pentru obţinerea
profitului, oferind posibilităţi de a urmări în evoluţie sarcinile stabilite pentru întreprindere şi de a
furniza informaţii necesare pentru luarea deciziilor.
Situaţia fluxurilor de numerar sintetizează tranzacţiile în numerar pentru o anumită
perioadă de timp, oferă informaţii necesare analizei surselor de incasări şi plăţi în numerar. Este
destinat să arate modul în care activităţile firmei au afectat lichiditatea şi solvabilitatea acestuia,
relaţia dintre fluxurile de numerar din activitatea operaţională, cu active imobilizate şi financiară.
Situaţia modificărilor capitalului propriu caracterizează existenţa şi modificarea
elementelor capitalului propriu în cursul perioadei de gestiune şi conţine informaţii privind:
capitalul social şi suplimentar; rezervele; profitul nerepartizat (pierderea neacoperită; alte
elemente de capital propriu.
Notele la Situaţiile financiare cuprind anexele şi nota explicativă. Anexele conţin
informaţii care detaliază elementele situaţiilor financiare şi includ:
 Date generale;
 Informaţiile cerute de Standardele Naţionale de Contabilitate;
 Nota informativă privind veniturile şi cheltuielile clasificate după natură;
 Nota informativă privind relaţiile cu nerezidenţii.
Nota explicativă conţine informaţii suplimentare care nu sînt incluse în situaţiile financiare
şi în anexele la acestea. Pe lîngă informaţiile cerute conform prevederilor Legii contabilităţii,

28
 Finanțe corporative Suport de curs

Standardelor Naţionale de Contabilitate şi altor acte normative din țara noastră, nota explicativă
trebuie să includă următoarele compartimente:
 Informaţii privind corespunderea situaţiilor financiare Standardelor Naţionale de
Contabilitate;
 Dezvăluirea politicilor contabile;
 Analiza activităţii economico-financiare a entităţii;
 Alte informaţii.
Surse externe sunt necesare orientării activităţii întreprinderii şi adaptării ei la schimbările
ce pot avea loc brusc în mediul economic şi ajută la dimensionarea unor noi obiective strategice.
Informaţiile externe în funcţie de natura domeniului la care se referă pot fi structurate astfel:
tehnologice, economico-financiare, juridice, fiscale etc. Informaţiile utilizate trebuie să satisfacă
următoarele cerinţe: utilitatea, profunzimea, vechimea informaţiei, costul.
Indicatori de analiză financiară folosiţi în diagnosticul situaţiei financiare a
întreprinderii sunt prezentați în tabelul 1.

Tabelul 1. Indicatori financiari utilizați în diagnosticul financiar al întreprinderii

Nr. Mărime
Indicator Formula de calcul Abrevieri
crt. optimă
Indicatori de profitabilitate
1. Rentabilitatea RV – rentabilitatea vânzărilor; Cât mai
PB
veniturilor din RV = ¿ 100 PB – profitul brut; mare şi în
vânzări Vv Vv – venituri din vânzări creştere

2. Rentabilitatea pe RP – rentabilitatea pe produs; Cât mai

PP
produs RP = ¿ 100 PP – profitul pe produs (diferenţa mare şi în
PV P dintre preţul de vânzare pe produs şi creştere
costul pe unitatea de produs);
PVP – preţul de vânzare pe produs.
3. Rentabilitatea PPI RA – rentabilitatea activelor; Cât mai
economică RA= ¿ 100 PPI – profitul (pierderea) până la mare şi în
(activelor) A impozitare; creştere
A – valoarea medie a activelor (media
aritmetică dintre valoarea activelor la
începutul anului gestionar şi la sfârşitul
anului gestionar).
4. Rentabilitatea PN RCPr – rentabilitatea capitalului Cât mai
financiară RC Pr = ⋅100 propriu; mare şi în
(capitalului
C Pr PN – profitul net; creştere
propriu) CPr – valoarea medie a capitalului
propriu (media aritmetică dintre
valoarea capitalului propriu la
începutul anului gestionar şi la sfârşitul
anului gestionar).
5. Rentabilitatea PN RCPerm. – rentabilitatea capitalului Cît mai
capitalului R CPerm . = ¿ 100 permanent; mare şi în
CPerm.

29
 Finanțe corporative Suport de curs

permanent PN – profitul net; creştere

CPerm. – suma dintre capitalul
propriu şi datoriile pe termen lung;
CPerm. – valoarea medie a
capitalului permanent (media
aritmetică dintre valoarea capitalului
permanent la începutul anului
gestionar şi la sfârşitul anului
gestionar).
Indicatori ai echilibrului financiar
6. Rata RSG = TP / (DTL+DC) RSG – rata solvabilităţii generale; >2
solvabilităţii TP – total pasive;
generale DTL – datorii pe termen lung;
DC – datorii pe termen scurt (curente).
7. Lichiditatea Lc = AC / DC Lc – lichiditatea curentă; 2 – 2,5
curentă AC – active circulante;
DC - datorii curente.
8. Lichiditatea Li = (N + IC + CC)/ DC Li – lichiditatea intermediară; 0,7 – 0,8
intermediară N – numerar;
IC – investiţii curente;
CC – creanţe curente;
DC – datorii curente.
9. Lichiditatea La = N+Its / DC La – lichiditatea absolută; 0,2 – 0,25
absolută N – numerar;
Its – investiții pe termen scurt
DC – datorii curente.
Coeficienţi ai structurii surselor de finanţare
10. CA = CPr / TP CA - coeficientul de autonomie; >0,5
Coeficientul de
CPr – capital propriu;
autonomie
TP – total pasive.
11. Coeficientul de CASÎ = (DTL+DC) / TP CASÎ – coeficientul de atragere a <0,5
atragere a surselor împrumutate;
surselor DTL – datorii pe termen lung;
împrumutate DC – datorii curente;
(grad de TP – total pasive.
îndatorare)
12. Coeficientul CC = (DTL+DC) / CPr CC – coeficientul corelaţiei între <1
corelaţiei între sursele împrumutate şi proprii;
sursele străine şi DTL – datorii pe termen lung;
proprii (levier DC – datorii curente;
financiar) TP – total pasive.
13. Rata RSG = TP / (DTL+DC) RSG – rata solvabilităţii generale; >2
solvabilităţii DTL – datorii pe termen lung;
generale DTS – datorii curente.

Indicatori ai structurii şi rotaţiei activelor

14. Rata RIM = AIM / TA RIM – rata imobilizărilor; <2/3
imobilizărilor AIM – active imobilizate;
TA – total active.
15. Rata activelor RAc = AC / TA RAc – rata activelor circulante; >1/3
circulante AC – active circulante;
TA – total active.
16. Rata compoziţiei RCTA = MFVAL.CON. / TA RCTA – rata compoziţiei tehnice a În funcţie
tehnice a activelor; de genul de
activelor MFVAL.CON. – mijloacele fixe la activitate al

30
 Finanțe corporative Suport de curs

valoarea contabilă (costul de intrare al entităţii

MF diminuat cu amortizarea acestora); economice
TA – total active.

17. Rata activelor RAPL = N / TA RAPL - rata activelor perfect lichide; În funcţie
perfect lichide N – numerar; de mărimea
TA – total active. datoriilor
curente
18. Patrimoniul net PNET = TA - DTL - Dc PNET – patrimoniul net, În creştere
TA – total active;
DTL – datorii pe termen lung;
Dc – datorii curente.
19. Numărul de NRAi = VV / Ai NRAi – numărul de rotaţii a unui Cât mai
rotaţii a element de activ; mare şi în
activelor VV – venituri din vânzări; creştere
Ai – valoarea medie a unui element de
activ.
20. Durata de DRA = 365 / NRA DRAi – durata de rotaţie a unui element Cât mai
rotaţie a de activ; mică şi în
activelor 365 – numărul de zile în anul de scădere
gestiune;
NRA – numărul de rotaţii a unui
element de activ.

Tema 8. Insolvabilitatea întreprinderilor

31
 Finanțe corporative Suport de curs

Insolvabilitatea reprezintă situaţia financiară a debitorului caracterizată prin incapacitatea

de a-şi onora obligaţiile de plată. Cu alte cuvinte, insolvabilitatea este starea economico-financiară
a debitorului, caracterizată prin incapacitatea acestuia de a achita, în termenele stabilite, creanţele
scadente ale creditorului, indiferent de cauză, timpul şi locul provenienţei acestora, sau prin
depăşirea activelor debitorului de către pasive.
Falimentul este definit ca starea patrimonială a debitorului, în care acesta nu este în stare
să execute creanţele creditorului şi instanţa de judecată adoptă hotărârea cu privire la distribuirea
masei între creditori, stingerea creanţelor neexecutate ale creditorilor prin reorganizare sau
lichidarea debitorului.
Cauzele (condiţiile) care influenţează apariţia situaţiei de faliment al întreprinderii:
 Nerespectarea autonomiei financiare a întreprinderii, ceea ce duce la diminuarea
activităţii;
 Neconcordanţa fluxurilor de numerar pe o perioadă lungă de timp;
 Incapacitatea de plată îndelungată a întreprinderii, cauzată de nivelul scăzut al lichidităţii
activelor întreprinderii;
 Utilizarea neeficientă a resurselor împrumutate;
 Eficienţa redusă a managementului financiar al întreprinderii;
 Nivelul scăzut de calificare etc.
Tipuri de faliment:
1) Faliment intenţional cuprinde crearea premediată de către conducătorul debitorului a
insolvabilităţii acestuia.
2) Faliment fictiv constă în declararea premeditat falsă, de către debitor a insolvabilităţii
sale cu scopul de a induce în eroare creditorii.
3) Falimentul principal este un proces deschis unui debitor în ţara care constituie centrul
intereselor sale principale.
4) Faliment secundar se deschide într-o altă ţară decât aceea, în care a fost deschis procesul
de faliment principal.
5) Faliment internaţional privește procesul deschis unui debitor în două sau mai multe ţări.
Restructurarea reprezintă un complex de măsuri juridice, tehnice, organizatorice şi
operaţional iniţiate de proprietarul întreprinderii, de acţionari, asociaţi (membrii) şi/sau de
managerul ei, de creditori sau de autorităţile publice centrale sau locale, orientate spre remedierea
financiară şi economică a întreprinderii pe bază de capitalizare şi reorganizare, schimbare a
structurii activelor şi modificare a procesului operaţional de producţie.
Probleme fundamentale soluționate pe parcursul restructurării financiare:

32
 Finanțe corporative Suport de curs

1) Organizarea unei evidenţe financiare, de gestiune şi fiscale, a monitoringului şi studiului

analitic al coeficienţilor financiari;
2) Organizarea bugetarii principalelor cheltuieli curente şi a rezultatelor referitore la
gestionarea fluxurilor băneşti şi a profitului;
3) Organizarea gestionării alocărilor pe termen lung şi optimizarea structurii capitalului;
4) Îmbunătăţirea calitativă a managementului etc.
Metode de restructurare financiară:
 Fuziunea în urma căreia unul din agenţii economici îşi pierde sigla sa. Această metodă are
ca efect reducerea funcţiilor unor angajaţi, combinarea unor activităţi, reducerea
cheltuielilor fixe etc.
 Lichidarea reprezintă procedura de vindere a activelor agentului economic, generate de
decizia proprie sau de starea de faliment, încasarea banilor în urma vânzării şi restituirea
creanţelor creditorilor în măsura posibilităţilor.
 Reorganizarea (procesul de reorganizare) reprezintă modalitatea de realizare a unui
complex de măsuri, negociate de părţi în procesul de faliment şi aprobate de către instanţa
de judecată, care are drept scop executarea creanţelor creditorilor în condiţiile reorganizării
debitorului, preluarea datoriilor debitorului de către succesorii de drepturi în conformitate
cu legislaţia.
Modalităţi de restructurare financiară:
1) Sistemul de bugetare şi controlul conform planului – factologic. În baza strategiei
economice se întocmesc bugetele: vânzărilor, cheltuielilor directe, cheltuielilor comerciale
şi de regie, precum şi a investiţiilor. În baza acestora, se efectuează calculul indicatorilor
de lichiditate, analiza formării profiturilor şi a cash-flow-urilor.
2) Managementul procedurilor, presupune organizarea unui management reglat după modelul
standard de administrare. Însă, ambele variante sunt eficiente doar în cazul unor condiţii
exterioare, a unei infrastructuri a pieţei dezvoltate şi a unui înalt nivel de calificare a
managerilor.
3) Restructurare treptată a activităţii.
Tehnici de restructurare utilizate de întreprinderi:
 Tehnici de restructurare orientate spre activ, ce presupun măsuri de restructurare
îndreptate spre partea de activ a bilanţului. Aceste tehnici au ca rezultat stabilirea unei
structuri mai favorabile a acesteia, în direcţia majorării sau micşorării unui anumit articol
de activ. Printre aceste tehnici, pot fi numite: vânzarea/procurarea activelor;
separarea/comasarea activelor; vânzarea/procurarea filialelor; divizarea/fuziunea;
închirierea/predarea în chirie a activelor etc.

33
 Finanțe corporative Suport de curs

 Tehnici de restructurare orientate spre obligaţiuni/capital, ce presupun măsuri de

restructurare îndreptate spre partea de pasiv a bilanţului. La aceste tehnici pot fi atribuite:
conversiunea datoriei în capital acţionar, conversiunea capitalului acţionar în datorii;
conversiunea prin schimbarea structurii datoriilor; conversiunea prin schimbarea structurii
capitalului acţionar; majorarea/diminuarea datoriilor; vânzarea unor noi acţiuni simple;
stingerea unei părţi din capitalul acţionar etc.
Principii de restructurare a datoriilor:
1) Capacitatea onorării în tranşe a datoriilor, plăţilor cu rente;
2) Inevitabilitatea achitării datoriei, garantării cu gaj a patrimon. sau a unei părţi din el;
3) Analiza structurii datoriei şi determinarea condiţiilor de restructurare;
4) Restructurarea simultană a datoriilor faţă de toate bugetele, fondul social şi alţi creditori.
Factori principali care determină succesul procesului de restructurare:
 Competitivitatea producţiei;
 Calitatea strategiei de marketing, în special a serviciilor;
 Climatul social, gradul de încredere al angajaţilor;
 Calitatea conducerii;
 Aplicarea noilor mecanisme financiare, etc.

Bibliografie recomandată

34
 Finanțe corporative Suport de curs

1. Asociația Internațională a Francizelor, http://www.franchise.org

2. Balaban E. Fiscalitatea agenţilor economici. Chişinău: ASEM, 2008. 305 p.
3. Botnari N., Baurciulu A. Finanțe (manual). Chișinău: ASEM, 2010. 423 p.
4. Business Portalul întreprinderilor sectorului IMM, http://www.businessportal.md
5. Ministerul Economiei și Comerțului, http://www.mec.gov.md
6. Organizația de atragere a investițiilor și promovare a exportului din Moldova,
http://www.miepo.md
7. Organizația pentru Dezvoltarea Sectorului IMM, http://www.odimm.md
8. Roșca P., Stana G., Sălvăstru V. Economia întreprinderii. Iași: PIM, 2013. 309 p.
9. Serviciul Fiscal de Stat, http://www.fisc.md
10. Șișcan N., Cara E. Probleme contemporane ale științei economice la nivel global și
național. Chișinău: ASEM, 2014. 221 p.
11. Ștefan D., Dumitrache R., Băhnărescu C. Antreprenoriat, competiție și război economic.
București: Ed.Universitară, 2014. 240 p.
12. Topan M. Întreprinzătorul în firma internațională. O teoretizare în tradiția școlii austriece.
București: ASE, 2013. 285 p.
13. Ușurelu L., Balaban E., Iabanji I. Taxe și impozite pentru întreprinderi mici și mijlocii.
Chișinău: Tipografia Centrală, 2012. 104 p.

35