Protecția bunurilor culturale în timp

de război
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 2

Planul lucrării

Capitolul 1. Consideraţii preliminare

Capitolul 2. Aspecte privind protejarea bunurilor culturale în caz de

război

Secţiunea I. Conceptul de bun cultural

Secţiunea a II-a. Crearea şi evoluţia sistemului internaţional de
protecţie a bunurilor culturale în caz de conflict armat
Secţiunea a III-a. Evoluţia protecţiei bunurilor culturale în
concordanţă cu aspectul juridic
Secţiunea a IV-a. Conţinutul şi funcţiile protecţiei
Secţiunea a V-a. Categorii de bunuri culturale protejate

Capitolul 3. Regimul actual de protecţie a bunurilor culturale

conform Convenţiilor de la Haga şi Geneva

Secţiunea I. Protecţia bunurilor culturale între material şi ideologic

Secţiunea a II-a. Acordarea protecţiei şi imunitatea bunurilor
culturale aflate sub protecţie specială
Secţiunea a III-a. Retragerea imunităţii
Secţiunea a IV-a. Reglementări privind transporturile de bunuri
culturale
Secţiunea a V-a. Despre semnul distinctiv şi folosirea acestuia
Secţiunea a VI-a. Domeniul de aplicare a tratatelor cu privire la
protecţia bunurilor culturale pe timp de conflict armat
Secţiunea a VII-a. Protecţia bunurilor culturale în conflictele non-
internaţionale

Capitolul 4. Consideraţii finale

 Protecția bunurilor culturale în timp de război 3

Capitolul 1. Consideraţii preliminare

O analiză asupra bunurilor culturale ne obligă, inevitabil, la o

analiză, la o corelaţie a acestora cu fiinţa umană, creatorul lor. Omul şi
bunul cultural au evoluat împreună, istoria unuia implică istoria şi
celuilalt. Înţelegerea omului sau a bunului cultural nu se poate realiza
independent unul de celălalt, ei constituind împreună părţi ale aceluiaşi
destin.
În acest context putem să înţelegem o afirmaţie intens vehiculată în
doctrină, potrivit căruia „un războinic nu are satisfacţie mai mare decât
aceea provocată de distrugerea simbolului adversarului” 1. Simbolurile
umane sunt însăşi fiinţa umană, în ele poţi regăsi un individ, o naţiune
sau întreaga specie umană, poţi regăsi un timp şi un spaţiu. Acestea
sunt bunurile culturale, creaţiile umane care reprezintă omul însuşi.
Bunul cultural este mereu în pericol dacă se ţine cont de
dezvoltarea umanităţii şi exprimarea identităţii individuale şi etnice. Pe
lângă ameninţările majore, apă, foc, cutremure, acestea sunt ameninţate
de pericolele clasice precum furtul, exportul ilicit, actele de vandalism
etc. Pe lângă acestea se adaugă şi riscurile la care bunurile culturale se
supun în cazul unui conflict armat: distrugerile, furtul. Aceste din urmă
ameninţări se încearcă a fi înlăturate prin mijloace diverse precum
prevederile tratatelor internaţionale sau cele ale legislaţiei naţionale. Prin
urmare, protecţia bunurilor culturale este o parte a dreptului internaţional
şi a celui naţional, deopotrivă. Producerea culturii este o exprimare a
vieţii omeneşti, a întregii evoluţii a umanităţii de-a lungul istoriei.
Rezultatele sunt obiecte de artă, valori culturale, idei, descoperiri
ştiinţifice. Ele duc la definirea sau descoperirea unei societăţi sau a unui
popor. De aceea, nu trebuie să ne surprindă faptul că scopul războaielor
a fost distrugerea bunurilor culturale produse de fiecare popor sau
aproprierea acestora. În acest sens, reprezentanţii statului se străduiesc
de mai mult de o sută de ani să elaboreze norme de protejare a bunurilor
culturale împotriva furturilor şi distrugerilor care au loc în timpul unui
război2.
Protecţia bunurilor culturale prezintă mai multe aspecte, în funcţie
de mai multe criterii. Un prim aspect ar fi acela al stării în care se află
statul în care se găsesc bunurile culturale: de pace sau de război. În timp
de pace, bunurile culturale sunt protejate de legislaţia internă a fiecărui
1
I. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de dreplinternaţional umanitar, Editura V.I.S., Bucureşti, 2000, p. 339.
2
R. Ciobanu – Coordonator, C. S. Păun, C. S. Roşca şi colaboratorii, Drept umanitar, Ed. Universităţii
Transilvania din Braşov, Braşov, 2011, p. 127
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 4

stat, dar şi de dreptul internaţional, statele încheind în acest sens

acorduri bilaterale sau multilaterale.
În timp de conflict armat, bunurile culturale sunt protejate de o serie
de instrumente juridice: Convenţia privitoare la legile şi obiceiurile
războiului terestru, (Convenţia a IV-a, Haga, 18 octombrie 1907);
Convenţia privitoarea la bombardarea prin forţe navale în timp de război
(Convenţia a IX-a, Haga, 18 octombrie 1907); Regulile de la Haga, 1923;
Actul final al Conferinţei pentru protecţia bunurilor culturale în caz de
conflict armat (Haga, 14 mai 1954), care anexează următoarele tratate:
Convenţia pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat;
Regulamentul de aplicare a Convenţiei pentru protecţia bunurilor
culturale în caz de conflict armat; Protocolul I al Convenţiei de la Haga
din 1954 privind protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat; Al
Doilea Protocol la Convenţia de la Haga din 1954 cu privire la protecţia
bunurilor culturale în caz de conflict armat, din 26 mai 1999; Rezoluţiile
Conferinţei interguvernamentale de la Haga pentru protecţia bunurilor
culturale în caz de conflict armat; Protocolul adiţional la Convenţiile de la
Geneva din 12 august 1949, privind protecţia victimelor conflictelor
armate internaţionale (Protocolul I) – Geneva, 12 iunie 1977; Protocolul
adiţional la Convenţiile de la Geneva din 12 august 1949, privind
protecţia victimelor conflictelor armate fără caracter internaţional
(Protocolul II) – Geneva, 12 iunie 1977.
Un al doilea aspect ar fi acela din perspectiva creatorului, al locului
unde se află bunurile culturale şi al proprietarului acestora.
Perspectiva creatorului nu ar trebui să ridice nicio problemă,
întrucât bunurile culturale sunt creaţie umană iar spiritul uman nu are
rasă, culoare sau naţionalitate. Cu toate acestea, realitatea
demonstrează, nu de puţine ori, că creatorul bunului cultural şi, odată cu
el, însuşi bunul cultural creat de acesta, devin reprezentanţi, simboluri,
pentru o rasă, pentru o naţiune, pentru o religie etc.
Locul în care se află bunurile culturale nu ar trebui să aibă, de
asemenea, nicio relevanţă. Aceasta deoarece acest loc poate fi
determinat de întâmplare, conjunctură istorică, interes, resurse
financiare, sau chiar de chestiuni ilegale, cum ar fi transferul ilicit, furtul,
jaful, etc.
Dreptul de proprietate asupra unui bun cultural este un aspect mai
complex al problemei, cu o serie de particularităţi. În principiu, posesia
cuiva asupra unui bun cultural ar trebui să fie irelevantă, iar atributele
dreptului de proprietate nu ar trebui să se poată manifesta în cazul
bunurilor culturale ca în cazul celorlalte bunuri materiale. 3
Se instituie un regim juridic distinct şi unic pentru bunurile mobile,
care fac parte din patrimoniul cultural naţional, indiferent de proprietarul
acestora, prin reglementarea activităţilor specifice de evidenţă,
3
E. Greppi, Protecţia bunurilor culturale în conflictele armate:elemente normative, în Caiet de Drept
Internaţional, nr. (8), 3, anul III, 2005, p. 17 – 28.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 5

expertizare, clasare, cercetare, depozitare, conservare, restaurare şi

punere în valoare a acestor bunuri.
Bunurile culturale aparţin, în cea mai mare parte, domeniului
public, asigurându-se astfel posibilitatea ca oricine să poată avea acces
la ele. Evident, aceste bunuri culturale se constituie, în multe cazuri, în
elemente turistice importante şi, prin urmare, în surse importante de
venituri pentru statul care le deţine.
Bunurile şi serviciile culturale, fie că sunt sau nu bunuri publice, au
o dimensiune socială, care le face să nu fie „la fel cu alte forme de
mărfuri”.4 Ele contribuie în mod esenţial la o clasă de produse ce ar
putea fi denumite bunuri sociale, care au o caracteristică deosebită:
valoarea lor creşte cu cât numărul de persoane care le consumă este
mai mare.

Capitolul 2. Aspecte privind protejarea bunurilor

culturale in caz de razboi

Secţiunea I. Conceptul de bun cultural

Din punct de vedere juridic, definirea bunurilor culturale din art. 1 al

Convenţiei de la Haga din 1954, diferă de definiţii similare din alte tratate
de drept internaţional umanitar. Prevederile Convenţiei de la Haga din
1907 privind legile şi politicile războiului terestru, precum şi Protocolul I
din 1977 adiţional la Convenţiile de la Geneva din 1949 funcţionează,
ambele, pe baza unor categorii de obiective protejate ca „bunuri
culturale”; termenul este folosit, într-o oarecare măsură, în mod diferit de
fiecare parte. În practică, aceste diferenţe par să fie rezolvate prin
determinarea tratatului aplicabil fiecărei situaţii de conflict armat.
În Enciclopedia Wikipedia cultura este definită ca „totalitatea
lucrurilor produse de om. Aceasta cuprinde lucrurile fizice, uneltele, dar
şi modificările aduse naturii, precum şi diferite forme de organizare
socială în cadrul cărora omul trăieşte”. În această explicaţie termenul de
cultură este strâns legat de termenul de civilizaţie 5.
O altă perspectivă asupra dimensiunilor culturii integrează în
interiorul acesteia următoarele componente: patrimoniu cultural,
literatură, muzică şi arte interpretative, arte vizuale, mijloace audio-
vizuale. Fiecare element în parte poate îmbrăca mai multe forme sub
care se prezintă şi este consumat de către public. Astfel patrimoniul
cultural este gestionat de către monumente, muzee, galerii de artă şi
antichităţi şi arhive. Literatura poate fi accesibilă prin intermediul
bibliotecilor, al variatelor publicaţii locale şi al editurilor, precum şi librării
4
Recomandarea 3.12 adoptată cu prilejul Conferinţei Interguvernamentale privind politicile culturale
pentru dezvoltare, organizată de UNESCO la Stockholm în 1998.
5
D. Glockner, Concepţia de protecţie a bunurilor culturale a Societăţii germane pentru protecţia
bunurilor culturale, Caiet de drept internaţional, nr. (8) 3, anul III, 2005, p. 23-32.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 6

şi distribuitori de carte. Muzica şi artele interpretative sunt găzduite şi

interpretate de către teatre, trupe de dans, formaţii muzicale diverse.
Creaţiile de artă vizuală sunt făcute publice în expoziţii de fotografie,
expoziţii de pictură şi grafică, expoziţii de sculptură, galerii de artă şi
muzee. Mijloacele audio-vizuale au, comparativ, o istorie mai scurtă dar
pot fi produse şi mediatizate în modalităţi diverse, precum staţii de radio,
posturi de televiziune, cinematografie şi săli de cinema, producţie audio-
video. Mai nou şi internetul este o mijloc de transmitere a creaţiilor şi
valorilor culturale din cele mai diverse.
Conferinţa generală UNESCO 6 întăreşte termenul de cultură
definind-o ca fiind totalitatea caracteristicilor spirituale, materiale,
intelectuale şi emoţionale, care definesc o comunitate (societate), grup
social, lucru care depăşeşte arta şi literatura şi cuprinde diferite forme de
viaţă, forme de convieţuire, tradiţii…. .
O abordare complexă asupra culturii întâlnim în cadrul politicilor şi
strategiilor culturale7, care se impune printr-o viziune nouă, pluralistă:
Cultura este un factor de dezvoltare socială şi comunitară; în contextul
dezvoltării durabile, cultura are multiple funcţiuni şi implicaţii; Cultura este
un factor al calităţii vieţii; orice evaluare a standardelor de calitate a vieţii
individului, a colectivităţii şi a societăţilor trebuie să ia în considerare
acest indicator; Cultura trebuie privită ca mod de viaţă al individului şi al
societăţilor-un element prin care acestea se diferenţiază; Cultura este
expresia identităţii (individuale, de grup, regionale, naţionale etc.) şi miză
a diversităţii şi diferenţei, valori esenţiale care trebuie asumate şi
susţinute prin demersuri şi programe pro-active; Cultura contribuie la
structurarea societăţii şi a personalităţii umane; Cultura are un rol
important în realizarea integrării sociale şi în respingerea oricărei forme
de excluziune şi marginalizare. Cultura este o forţă de coeziune sociale.
Pactul Roerich, în conţinutul său şi prin însăşi denumirea sa nu
foloseşte termenul de bun cultural. Cu toate acestea, atunci când
vorbeşte despre protecţia monumentelor istorice, a muzeelor, a
instituţiilor dedicate ştiinţelor, artelor, educaţiei şi culturii, putem
considera că, prefigurează, practic, definiţia termenului generic de bun
cultural. Aceasta reiese şi din faptul că, deşi Pactul Roerich este un tratat
cu caracter regional, el este asimilat, într-o oarecare măsură, de
Convenţia de la Haga din 1954.
Conform art. 1 din Convenţia de la Haga, din 1954, bunul cultural
capătă noi dimensiuni şi noi valenţe; el fiind definit astfel: sunt
considerate bunuri culturale, oricare ar fi originea sau proprietarul lor:
bunurile mobile sau imobile care prezintă o mare importanţă pentru
patrimoniul cultural al popoarelor, cum sunt monumentele de arhitectură,
6
A avut loc în data de 02.11.2001.
7
În Raportul Conferinţei Mondiale privind Politicile Culturale, organizată în 1982 de UNESCO la
Mexico City.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 7

de artă istorice, religioase sau laice, terenurile arheologice, grupurile de

construcţii care, în ansamblu, prezintă un interes istoric sau artistic,
opere de artă, manuscrise, cărţile şi alte obiecte de interes artistic, istoric
sau arheologic, precum şi colecţiile ştiinţifice şi colecţiile importante de
cărţi, arhive sau de reproduceri ale bunurilor definite mai sus; edificiile a
căror destinaţie principală şi efectivă este de a conserva sau de a
expune bunurile culturale mobile, definite la alineatul a), cum sunt
muzeele, marile biblioteci, depozite de arhive, precum şi adăposturile
destinate să protejeze, în caz de conflict armat, bunurile culturale mobile
definite la aliniatul a); centrele în cuprinsul cărora se află un număr
considerabil de bunuri culturale, aşa cum sunt definite la aliniatele a) şi
b), denumite centre monumentale.
Convenţia din 1954 protejează bunurile culturale după importanţa
lor pentru patrimoniul cultural al popoarelor, ea stabilind şi categoriile de
bunuri care urmează a fi protejate. Chiar şi în această definiţie există
neajunsuri, din enumerarea bunurilor culturale lipsind locurile de cult sau
siturile naturale. Pentru acestea din urmă UNESCCO, în 1972, adoptă o
convenţie specială8, care elimină această lacună.
Deşi UNESCO propune reconsiderarea definiţiei termenului de
„bun cultural”, considerând-o învechită şi foarte imprecisă, cel de al
Doilea Protocol nu modifică această definiţie.Ulterior, evenimentele au
clarificat faptul că o încercare de a modifica definiţia termenului de „bun
cultural” riscă să submineze Convenţia şi să nu ducă la o revizuire a
acesteia în termen util, sau poate chiar să oprească acest proces.

Secţiunea a II-a. Crearea şi evoluţia sistemului internaţional de

protecţie a bunurilor culturale în caz de conflict armat

Din cele mai vechi timpuri şi în toate colţurile lumii, omul a creat
opere de cultură. Toate aceste bunuri conţin un mesaj, care vorbeşte
despre oameni, despre timp, despre spaţiu, despre istorie etc.
Dat fiind faptul că mesajul acestor bunuri este deosebit de
important pentru fiinţa umană, preocupările privind protecţia bunurilor
culturale în eventualitatea unor conflicte au existat, într-o măsură sau
alta, în toate epocile istorice, începând din antichitate şi continuând în
zilele noastre.
În Antichitate distrugerea monumentelor, a oraşelor reprezentau
fapte încadrate în linia firescului. Primele tendinţe de ocrotire a bunurilor
culturale au apărut la greci şi la romani, ei fiind cei care au construit
primele muzee.
Evul Mediu nu a adus, nici el, o îmbunătăţire a statutului bunurilor
culturale. În această perioadă războiul era considerat just, spunându-se
despre el că ar fi fost acceptat de Divinitatea Supremă. Singurele
8
Convenţia cu privire la protecţia moştenirii culturale şi naturale mondiale.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 8

excepţii se refereau la biserici şi la monumentele şi operele de artă cu

condiţia ca acestea să facă obiectul uzului religios.
Renaşterea postula omul ca individualitate creatoare, gânditorii
acelei epoci exercitând o influenţă puternică asupra concepţiei de război.
În această perioadă s-au auzit voci care, considerând operele de artă ca
acte de creaţie unice şi irepetabile, au conferit acestora o poziţie
privilegiată în timp de război.
Cu toate acestea, între ideologia umanistă a renaşterii şi practica
războaielor continuă să se manifeste o contradicţie flagrantă. Analizând
istoria războaielor din secolele al XIV –lea şi al XVII –lea, se poate
constata că „ sistemul de protecţie umanitară, în general, şi protecţia
bunurilor culturale, în special, nu s-a ameliorat în comparaţie cu epoca
medievală. Arhive, biblioteci, colecţii de artă şi monumente arhitecturale
de o incomensurabilă valoare artistică au fost integral jefuite sau
distruse”9.
Secolul Luminii consacră în plan umanitar o doctrină care consacra
un principiu de drept al ginţilor care nu admitea nici distrugerea, nici
jefuirea bunurilor care nu au importanţă pentru desfăşurarea războiului.
Această doctrină umanistă se regăseşte şi în tratatele de pace
încheiate începând de la mijlocul secolului al XVII –lea. Aceste tratate
conţin clauze care prevăd restituirea bunurilor confiscate particularilor.
Clauzele referitoare la această problemă comportă diferenţe de la tratat
la tratat, dar, cu toate acestea, ele se constituie într-un element
cvasiprezent.
Odată făcut acest pas, alte categorii de bunuri culturale urmează a
intra într-o sferă a protecţiei.
Secolul al XIX –lea se înscrie în istorie ca perioadă în care a fost
creată instituţia protecţiei bunurilor culturale. Lărgirea cunoaşterii a fost
facilitată de noile ştiinţe care au luat naştere şi care au condus la
extinderea cooperării culturale internaţionale organizate. În această
perioadă, conceptul unui patrimoniu cultural naţional, bunurile din acest
domeniu încep să fie inventariate, clasate şi se creează administraţii
pentru conservarea lor. Iau fiinţa mari muzee naţionale, de stat şi
particulare, princiare, ecleziastice etc. După oficiul din Florenţa înfiinţat în
1738, la Londra, în 1753 îşi deschide porţile British Museum, iar la Paris
Muzeul Louvre în 1791 etc. Între state se încheie acorduri culturale ce
acoperă o gamă largă de activităţi, cum sunt: schimbul de publicaţii
oficiale, efectuarea de excavaţii arheologice, echivalarea diplomelor de
studii etc.
Pe acest fond se creează o conştiinţă a respectului şi protecţiei
bunurilor culturale şi începe cristalizarea conceptului de patrimoniu
cultural al popoarelor, care în 1954 va dobândi statut juridic.

9
H. Grotius - De jure belli ac pacis, Editura Ştiinţifică, 1968, cartea a III –a , cap. XII, pct. 5, pct. 740.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 9

Aceste realităţi au influenţat, după cum era de aşteptat, şi sistemul

de drept, care prin norme juridice, interne şi internaţionale încearcă
protejarea patrimoniului cultural. Această protecţie este urmărită atât pe
timp de pace, cât şi pe timp de război.
Doctrina şi jurisprudenţa acestui secol ne arată că toţi marii autori
din acel timp au identificat existenţa unor norme cutumiare referitoare la
imunitatea proprietăţii private, la interzicerea jefuirii bunurilor culturale, a
bombardării lor etc.
Divergenţele de interpretări din interiorul normelor cutumiare şi
dificultăţile în constatare au condus la necesitatea realizării unui proces
de codificare care să fie capabil să asigure o protecţie mai eficientă a
bunurilor culturale. Acest proces a parcurs mai multe etape până acum şi
continuă să se transforme. Această transformare trebuie privită ca un
fapt pozitiv, o şlefuire menită să adapteze reglementările la realităţile
curente tocmai pentru o asigurare reală a protecţiei bunurilor culturale 10.

Secţiunea a III-a. Evolutia protecţiei bunurilor culturale in

concordanta cu aspectul juridic

Preocupări privind protecţia bunurilor culturale în caz de conflict

armat au existat din toate timpurile, începând cu epoca antică, unde
existau cutume de sorginte religioasă care interziceau distrugerea
operelor dedicate divinităţii, continuând cu evul mediu unde s-au
manifestat şi impus o serie de măsuri în acest sens. Renaşterea
influenţează şi ea acest proces. Mai mare însă decât contribuţia
Renaşterii a fost, se pare, aceea a Secolului luminilor (sec. al XVIII –lea).
Momentul când aceste preocupări capătă o consistenţă reală
corespunde cu momentul afirmării noilor principii de civilizaţie şi
umanism în conducerea ostilităţilor de la jumătatea secolului al XIX –lea,
care, deşi aveau un caracter intern, au exercitat o puternică influenţă
asupra dezvoltării dreptului războiului, prevederile lor referitoare la
protecţia bunurilor culturale regăsindu-se foarte rapid în regulamentele
militare ulterioare ale multor state, dar şi în textul tratatelor internaţionale.
Un rol important în evoluţia reglementării îl au „Declaraţia
referitoare la legile şi obiceiurile războiului” din 27 august 1874, adoptată
la Bruxelles, Belgia, care stabilea că „bunurile destinate cultelor, carităţii
şi educaţiei, artelor şi ştiinţei, chiar dacă aparţin proprietăţii publice, vor fi
tratate ca proprietate privată şi respectate….în asedii şi bombardamente
trebuie să se ia toate măsurile necesare pentru a cruţa, pe cât posibil ,
edificiile destinate artelor, ştiinţelor, scopurilor caritabile etc. cu condiţia
de a nu servi scopurilor militare” şi „Manualul Oxford” (Legile şi
obiceiurile războiului terestru ) din 9 septembrie 1880, care, spre

10
R. Ciobanu – Coordonator, C. S. Păun, C. S. Roşca şi colaboratorii, Drept umanitar, Ed. Universităţii
Transilvania din Braşov, Braşov, 2011, p. 132
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 10

deosebire de Declaraţia de la Bruxelles, stabileşte că vinovaţii vor trebui

pedepsiţi de legea penală.
La Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907, în regulamentul
anexă la Conferinţa a II –a şi respectiv a IV –a cu privire la legile şi
obiceiurile războiului terestru, au fost elaborate primele norme de drept
pozitiv referitoare la protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat.
În cadrul acestor norme au fost prevăzute anumite elemente de
noutate precum: interzicerea categorică a jafului; interzicerea distrugerii
sau sechestrării proprietăţii inamice; avertizarea autorităţilor înainte de a
efectua un bombardament terestru şi interzicerea bombardării cu forţele
navale a porturilor, oraşelor,satelor, locuinţelor sau clădirilor care nu sunt
apărate; interdicţia de a ataca sau bombarda, prin orice mijloc, oraşele,
satele, locuinţele sau clădirile care nu sunt apărate; interzicerea jefuirii
unui oraş sau locuinţă, chiar luată cu asalt; 11
Datoria asediaţilor este de a marca aceste edificii sau locuri de
adunare prin semne vizibile, speciale, notificate dinainte asediatorului.
Convenţia a IX –a privind bombardarea cu forţe navale în timp de
război reia în articolul 5 prevederile referitoare la protecţia bunurilor
culturale din articolul 27 al regulamentului la Convenţia a IV –a: „în
bombardarea cu forţele navale, comandantul trebuie să ia toate măsurile
necesare spre a cruţa, pe cât posibil, clădirile destinate cultelor, artelor,
ştiinţelor şi binefacerii, monumentele istorice, spitalele şi locurile de
adunare a bolnavilor şi răniţilor, cu condiţia ca ele să nu fie, în acelaşi
timp, folosite în scop militar”.
În plus, acest articol stabileşte modelul semnului de protecţie al
bunurilor culturale: un panou dreptunghiular, împărţit pe diagonală în
două triunghiuri, negru cel de sus şi alb cel de jos.
Toate aceste prevederi au fost, de fapt, încercări de soluţionare a
problemei privind protecţia bunurilor culturale.
Lacunele existente în dreptul internaţional umanitar în ceea ce
priveşte bunurile culturale ies la suprafaţă la izbucnirea primului război
mondial, în anul 1914. În timpul acestui război au fost distruse în mod
deliberat monumente istorice de mare valoare, ca de exemplu Catedrala
din Reims şi centrele monumentale din Louvain, au fost jefuite colecţii de
artă. Unele state, pentru a-şi apăra bunurile de riscurile războiului, şi-au
transferat tezaurele în alte state, de unde nu le-au mai fost restituite.
Scuza găsită a fost aceea de „necesitate militară” 12.
Discrepanţele apărute între dispoziţiile Convenţiei de la Haga din
1907 şi evenimentele primului război mondial au condus la ideea
îmbunătăţirii şi completării acestor norme. Astfel, la 19 februarie 1923, o
comisie de jurişti a finalizat o culegere de norme numite „Regulile de la

11
I. Cloşcă, I. Suceavă - Drept internaţional al conflictelor armate, Documente, Casa de editură şi
presă „Şansa”, Bucureşti, 1993, p. 423 – 432.
12
Motive care se regăsesc în articolul 53 din „Manualul Oxford”.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 11

Haga”; acestea conţin în articolele 25 şi 26 norme referitoare la protecţia

bunurilor culturale13 şi marchează paşi importanţi în evoluţia codificării.
La 15 aprilie 1935 este încheiat, la Washington, „Tratatul privind
protecţia instituţiilor artistice şi ştiinţifice şi a monumentelor istorice”
( Pactul Roerich), care stabileşte un sistem de protecţie pentru timp de
pace şi un sistem de protecţie pe durata conflictelor armate.
În timpul celui de al II –lea Război Mondial, „un adevărat campion
al nerespectării dreptului”, au fost respectate doar regulile prevăzute în
Regulamentul de la Haga din 1907, referitoare la oraşele deschise 14.
Nicio altă regulă nu a mai fost respectată, fie că unele state nu erau părţi
la convenţii, fie din dispreţ faţă de reglementările de până atunci.
Deşi evenimentele din timpul războiului nu păreau să acorde vreo
şansă reglementărilor instituite de dreptul internaţional, procesul de
codificare a continuat. Astfel, la numai 3 ani de la terminarea războiului,
Olanda propune unui comitet al UNESCO un proiect de Convenţie,
elaborat sub auspiciile Oficiului Internaţional al Muzeelor.
Între 21 aprilie şi 14 mai 1954, a fost convocată la Haga o
Conferinţă interguvernamentală cu largă participare internaţională,
respectiv 56 de state participante, care s-a finalizat cu adoptarea Actului
final al Conferinţei pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict
armat.
Dacă până la această Convenţie era avut în vedere criteriul
destinaţiei, care aducea umbrela protecţiei în raport cu bunurile culturale,
Convenţia din 14 mai 1954 le protejează după criteriul importanţei
bunurilor pentru patrimoniul cultural al popoarelor.
Convenţia instituie pentru toate bunurile culturale un sistem general
de protecţie, iar pentru o anumită categorie de bunuri culturale instituie
un sistem special de protecţie.
Reglementările acestei Convenţii sunt mai cuprinzătoare şi mai
amănunţite decât ale tuturor tratatelor de până atunci. A fost înlăturată
clauza de participare, protecţia nu se mai limitează doar la situaţiile de
război clasic „între naţiunile civilizate”, iar represaliile au fost în mod
categoric interzise.
În urma Conferinţei diplomatice asupra reafirmării şi dezvoltării
dreptului internaţional umanitar (Geneva 1974 – 1977), în Protocoalele
adiţionale din 10 iunie 1977, au fost adoptate două articole (art. 53 din
Protocolul I şi art. 16 în Protocolul al II –lea ) cu referire la protecţia
internaţională a bunurilor culturale şi a lăcaşelor de cult.

Secţiunea a IV-a. Conţinutul şi funcţiile protecţiei

13
I. Cloşcă, I. Suceavă - Drept internaţional al conflictelor armate, Documente, Casa de editură şi
presă „Şansa”, Bucureşti, 1993, pp. 423 – 432.
14
Oraşul Praga nu a fost niciodată atacat pe parcursul celor 6 ani de război.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 12

Protecţia bunurilor culturale a început prin asimilarea acestora

bunurilor cu caracter civil proprietate privată. Cu timpul, reglementarea
protecţiei se diferenţiază atât datorită importanţei lor cât şi faptului ca
acestea constituie în conflictele armate o ţintă specială. Aceste două
dimensiuni ale protecţiei sunt în continuare complementare şi strâns
corelate şi nicidecum nu se exclud reciproc.
În temeiul art. 3 din Convenţie, părţile aflate în conflict au obligaţia
să pregătească, încă din timp de pace, ocrotirea bunurilor culturale
situate pe propriul lor teritoriu împotriva posibilelor efecte ale unui conflict
armat. Potrivit art. 4 din Convenţie, părţile în conflict se obligă să
respecte bunurile culturale situate atât pe teritoriul lor propriu, cât şi pe
teritoriul altor ţări, abţinându-se de a folosi aceste bunuri sau
dispozitivele lor de protecţie ori a împrejurimilor lor imediate în scopuri
care ar expune aceste bunuri distrugerii sau deteriorării, sau la orice alt
act ostil îndreptat împotriva lor.
A. Reguli cu caracter de principiu15
Principiul protecţiei
Bunurile culturale nu au nicio legătură cu raporturile dintre state
care au determinat declanşarea războiului sau care au fost generate de
război. Ele reprezintă concretizarea a ceea ce este pozitiv în spiritul
uman. Astfel, toate acţiunile care au la bază aspectele negative ale fiinţei
umane (violenţă, duşmănie, lăcomie, răzbunare, provocare etc.) nu
trebuie să afecteze bunurile culturale.
Protecţia bunurilor culturale include respectul şi ocrotirea acestora.
Această obligaţie există pentru state în sensul de a-şi proteja
propriul patrimoniu cultural – încă din timp de pace, dar şi după
declanşarea ostilităţilor – dar şi patrimoniul cultural al altora. În acest
sens, art. 5 din Convenţia din 14 mai 1954 prevede: „Înaltele Părţi
Contractante care ocupă total sau parţial teritoriul unei alte Înalte Părţi
Contractante, sunt obligate să sprijine, în măsura posibilului, eforturile
autorităţilor naţionale competente ale teritoriului ocupat, în scopul
asigurării ocrotirii şi conservării bunurilor culturale ale acestuia”.
Principiul discriminării.
Bunurile culturale sunt diferenţiate după criteriul importanţei lor iar
protecţia care li se acordă este, de asemenea, influenţată de acest
criteriu. Există, aşadar, o ierarhie a acestor bunuri culturale, iar cele mai
importante dintre ele16, adică cele care constituie patrimoniul cultural sau
spiritual al popoarelor sunt puse la adăpost de orice act de ostilitate. O
astfel de discriminare este îndreptăţită, ierarhia acestor bunuri existând şi
fiind acceptată de majoritatea oamenilor.
Principiile neutralităţii şi inviolabilităţii.
15
I. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de dreptul Internaţional umanitar, Editura V.I.S., Bucureşti, 2000, p. 352
– 354.
16
Bunurile culturale prevăzute la art. 53, lit. a din Protocolul I al Convenţiei de la Haga din 14 mai
1954.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 13

Acţiunile personalului afectat protecţiei bunurilor culturale trebuie

considerate asemănătoare celor ale personalului sanitar, religios sau al
protecţiei civile care ajută fiinţa umană. Acţiunile lor nu trebuie
considerate ca ingerinţe în conflictul armat. Prin urmare, trebuie reţinut
că acest personal trebuie respectat şi protejat, întreaga lor activitate
vizând protecţia bunurilor culturale.
Principiul reglementării deschise.
Acest principiu presupune că nimic nu împiedică statele să aducă
un plus de reglementare acelor probleme care necesită acest lucru.
Acest plus de reglementare, însă, nu poate însemna restrângerea
protecţiei acordate de tratate.
În acest sens, art. 24 al Convenţiei din 14 mai 1954 prevede:
„1) Înaltele Părţi Contractante pot încheia acorduri speciale în orice
chestiune cu privire la care ele socotesc utilă o reglementare separată.
2) Nu va putea fi încheiat niciun acord special care să micşoreze
protecţia asigurată prin prezenta Convenţie bunurilor culturale şi
personalului afectat acestora”.
Principiul normalităţii.
Acest principiu trebuie privit foarte diminuat atunci când este vorba
despre bunurile culturale de o importanţă cu totul deosebită. Nefiind
permis niciun act de ostilitate îndreptat împotriva lor, măsurile preventive,
de respect, ocrotire etc. trebuie să fie foarte ferme. În privinţa prevalării
fiinţei umane în faţa unuia dintre bunurile prevăzute la art. 53 din
Convenţie, părerile sunt împărţite. Nu face obiectul lucrării de faţă să
decidă întâietatea unuia sau a altuia; probabil nici nu ar putea. Cu toate
că fiinţa umană reprezintă valoarea supremă în interiorul umanităţii,
rămâne o realitate de necontestat faptul că există foarte mulţi oameni,
capabili să renunţe la viata proprie pentru a ocroti de efectele războiului
capodopere ca Marele Zid Chinezesc, Moscheea din Sevilla, Cupola
Stâncii din Ierusalim etc.
Cu privire la acest principiu, mai trebuie adăugate şi următoarele
aspecte: este interzisă utilizarea bunurilor culturale în sprijinul efortului
militar, conform art. 8, lit. b din Convenţia din 1954; represaliile împotriva
bunurilor culturale sunt interzise (art. 4, par. 4 din Convenţie şi art. 53, lit.
c din Protocolul I); fiecare din Înaltele Părţi Contractante se obligă să
împiedice exportul bunurilor culturale de pe un teritoriu ocupat de ea în
caz de conflict armat (art. 1, par. I din Protocolul din 14 mai 1954);
bunurile culturale care au fost exportate contrar interdicţiei stabilite prin
art.1 par. 1 din Protocol, vor fi predate autorităţilor competente ale
teritoriului respectiv. Ele nu vor putea fi reţinute sub nici un caz cu titlul
de reparaţii de război (art. 1, par. 3 al Protocolului din 14 mai 1954);
Fiecare din Înaltele Părţi Contractante se obligă să primească în
custodie pe teritoriul său bunurile culturale importante, care provin direct
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 14

sau indirect de pe un teritoriu ocupat (art. 1, par. 1, al Protocolului din 14

mai 1954);
Bunurile culturale provenite de pe teritoriul uneia dintre Înaltele
Părţi Contractante şi care au fost depuse de ea pe teritoriul unei alte
Înalte Părţi Contractante în vederea protecţiei lor, la încheierea
ostilităţilor vor fi restituite autorităţilor competente ale teritoriului de
provenienţă (art. 2 al Protocolului din 14 mai 1954);
Pentru a fi recunoscute, bunurile culturale trebuie semnalizate cu
un semn distinctiv17. Absenţa semnalizării nu scuteşte de obligaţia
respectării şi ocrotirii. S-ar putea invoca o asemenea scuză doar în cazul
bunurilor de valoare mică, necunoscute. Chiar şi în acest caz, protecţia
subzistă, deoarece bunurile culturale respective au fost recunoscute ca
atare.
B. Protecţia specială a bunurilor culturale.
Sediul materiei se regăseşte în Convenţia pentru protecţia
bunurilor culturale în caz de conflict armat (art. 8 – 11) şi în
Regulamentul de aplicare a Convenţiei (art. 11-16).
Bunurile aflate sub protecţie specială beneficiază de imunitate de
îndată ce au fost înscrise în Registrul internaţional. Ele sunt, de
asemenea, excluse de la orice utilizare a lor sau a împrejurimilor lor în
scopuri militare.
C. Retragerea imunităţii acordate bunurilor aflate sub protecţie
specială.
Imunitatea acordată bunurilor culturale aflate sub protecţie specială
poate fi ridicată în două situaţii:
1. Violarea condiţiilor impuse de Convenţia pentru protecţia
bunurilor culturale în caz de conflict armat, din 14 mai 1954;
2. Necesitatea militară de neînlăturat18.

Secţiunea a V-a. Categorii de bunuri culturale protejate

Categorii de bunuri culturale care fac obiectul dispoziţiilor generale

privind protecţia
Bunurile culturale care fac obiectul dispoziţiilor generale privind
protecţia sunt următoarele:
1. Conform Convenţiilor de la Haga din 5-18 octombrie 1907 –
clădirile destinate cultelor, artelor, ştiinţelor şi binefacerii, monumentele
istorice; bunurile stabilimentelor închinate cultelor, carităţii şi instrucţiei,
artelor şi ştiinţelor, chiar aparţinând statului (pe teritoriul ocupat de statul
advers).
2. Conform Convenţiei de la Haga din 14 mai 1954 –
17
Mr. Ioan Bârsan , Semne şi semnale distinctive utilizate în dreptul internaţional umanitar, Sibiu,
1996;
18
R. Ciobanu – Coordonator, C. S. Păun, C. S. Roşca şi colaboratorii, Drept umanitar, Ed. Universităţii
Transilvania din Braşov, Braşov, 2011, p. 137
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 15

a) bunurile mobile sau imobile, care prezintă o mare importanţă

pentru patrimoniul cultural al popoarelor cum sunt: monumentele de
arhitectură, de artă sau istorice, religioase sau laice; terenuri
arheologice; grupurile de construcţii care, în ansamblu, prezintă un
interes istoric sau artistic; operele de artă; manuscrisele, cărţile şi alte
obiecte de interes artistic, istoric sau arheologic; colecţiile ştiinţifice şi
colecţiile importante de cărţi sau reproduceri ale bunurilor definite mai
sus. edificiile a căror destinaţie principală şi efectivă este de a conserva
sau de a expune bunurile culturale mobile prevăzute la aliniatul a), cum
sunt muzeele, marile biblioteci, depozitele de arhive, precum şi
adăposturile destinate să adăpostească, în caz de conflict armat,
bunurile culturale mobile definite la aliniatul a); centrele în cuprinsul
cărora se află un număr considerabil de bunuri culturale, aşa cum sunt
ele definite la aliniatul a) şi b), denumite „centre monumentale”;
3.Conform Protocoalelor de la Geneva din 10 iunie 1977 –
monumentele istorice, operele de artă şi lăcaşurile de cult care
alcătuiesc patrimoniul cultural al popoarelor.
Pentru a înţelege exact domeniul bunurilor culturale trebuie să
luăm toate aceste prevederi menţionate mai sus, în mod cumulat, şi nu
independent unele de altele.
Categorii de bunuri culturale care fac obiectul protecţiei speciale
O categorie aparte de bunuri culturale sunt cele care beneficiază
de protecţie specială. Acestea sunt prevăzute în art. 8 din Convenţia
pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, din 14 mai
1954. De fapt, aceste bunuri fac parte, cu excepţia adăposturilor
destinate să ferească bunurile culturale mobile în caz de conflict armat,
din categoria bunurilor care primesc protecţia generală. S-a instituit un
plus de protecţie pentru o anumită categorii de bunuri, datorită
importanţei acestor bunuri, dar, mai ales, datorită expunerii lor la riscuri
în caz de conflict armat. În aceste condiţii, este lesne de înţeles că este
mult mai uşor să protejezi o pictură, adăpostind-o într-un loc sigur, în
comparaţie cu un muzeu, o biserică, un dom etc.
Aceste bunuri sunt: un număr restrâns de adăposturi destinate să
protejeze bunuri culturale mobile în caz de conflict armat; centre
monumentale de foarte mare importanţă; alte bunuri culturale imobile de
foarte mare importanţă.
Fiind vorba despre un număr restrâns de bunuri culturale, dar cu o
valoare deosebită, pentru a putea fi circumscrisă aria lor, Convenţia
stabileşte condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească aceste bunuri
pentru a putea beneficia de o astfel de protecţie. Condiţiile sunt: Să se
găsească la o distanţă suficientă de un mare centru industrial sau de
orice alt obiectiv militar important, care constituie un punct vulnerabil, aşa
cum ar putea fi un aerodrom, o staţie de radiodifuziune, un stabiliment
care lucrează pentru apărarea naţională, un port sau o cale ferată
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 16

importantă, sau o mare cale de comunicaţie. Dacă un bun cultural este

situat în apropierea unui obiectiv militar important, el va putea fi pus
totuşi sub protecţie specială la cererea unei Înalte Părţi Contractante,
dacă această Parte îşi asumă obligaţia de a nu folosi obiectivul respectiv
în caz de conflict armat. Dacă este vorba despre un port, de o staţie de
cale ferată sau de un aerodrom, va fi evitat orice trafic prin aceste
obiective. Devierea traficului trebuie organizată încă din timp de pace; Să
nu fie folosite în scopuri militare; Să fie înscris în „Registrul internaţional
al bunurilor culturale sub protecţie specială”, ţinut de Directorul general al
UNESCO.
Înscrierea în „Registrul internaţional al bunurilor culturale sub
protecţie specială” va fi comunicată Secretarului general al O.N.U. şi
părţilor aflate în conflict.
Bunurile culturale puse sub protecţie specială trebuie să fie
prevăzute cu semnul distinctiv al bunurilor culturale repetat de trei ori, la
care se ataşează autorizaţia dată şi semnată de către autoritatea
competentă a părţii aflate în conflict.
În temeiul art. 53 din Protocolul Adiţional I, lăcaşurile de cult
beneficiază şi ele de protecţie specială, fiind interzise pe timpul
conflictului armat orice act de ostilitate îndreptat împotriva lor, precum şi
utilizarea acestora în sprijinul militar şi supunerea lor represaliilor.
Astfel, în articolul 53 din Protocolul I, de la Geneva din anul 1977,
se interzice categoric orice act de ostilitate contra bunurilor culturale care
constituie patrimoniul cultural şi spiritual al popoarelor, utilizarea
bunurilor culturale în sprijinul eforturilor militare şi de a face din bunurile
culturale obiect al represaliilor; articolul 16 din Protocolul II interzice
comiterea de acte de ostilitate îndreptate împotriva bunurilor culturale
care constituie patrimoniu cultural sau spiritual al popoarelor şi folosirea
lor în sprijinul activităţilor militare19.

Capitolul 3. Regimul actual de protectie a bunurilor

culturale conform Conventiilor de la Haga si Geneva

Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale

în caz de conflict armat este principalul instrument internaţional pentru
protecţia bunurilor culturale pe timpul conflictelor armate. Pe lângă
aceasta, alte instrumente care tratează această problemă sunt cele două
Protocoale de la Geneva din 1977, precum şi cel de al doilea Protocol al
Convenţiei de la Haga, din anul 1999.
În 1939, Olanda, a prezentat un proiect de Convenţie, elaborat sub
auspiciile Oficiului Internaţional al Muzeelor. În anul 1948 acest proiect a
fost prezentat unui subcomitet al UNESCO, care a fost supus în anul
19
R. Ciobanu – Coordonator, C. S. Păun, C. S. Roşca şi colaboratorii, Drept umanitar, Ed. Universităţii
Transilvania din Braşov, Braşov, 2011, p. 139
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 17

1952 Conferinţei generale şi trimis apoi guvernelor, spre studiere. Între

21 aprilie şi 14 mai a fost convocată o Conferinţă la Haga, la care au fost
prezente 56 de state, printre care şi România. În cadrul acestei
Conferinţe au fost adoptate: Convenţia pentru protecţia bunurilor
culturale în caz de conflict armat; Regulamentul de aplicare a Convenţiei;
Protocolul I; Rezoluţiile I, II, III;
Convenţia a intrat în vigoare la data de 7 august 1956.
Spre deosebire de reglementările din 1907, care consideră bunurile
culturale sub un dublu criteriu – al destinaţiei şi al naturii, Convenţia din
1954 le protejează numai în raport cu un singur criteriu, şi anume după
importanţa lor pentru patrimoniul cultural al popoarelor. Astfel, Convenţia
enumeră, în primul său articol, categoriile de bunuri care intră sub
incidenţa protecţiei.
Convenţia din 1954 instituie un sistem general de protecţie, iar
pentru o categorie foarte limitată, un sistem special de protecţie.
Regulamentul de executare a Convenţiei prevede o măsură ce
trebuie luată pe timp de pace şi anume întocmirea unei liste
internaţionale de persoane capabile să îndeplinească funcţia de comisar
general pentru proprietatea culturală. Lista este însoţită de directorul
general al UNESCO şi cuprinde nume de persoane indicate de părţile
contractante.
Protocolul cuprinde măsuri de evitare a transferului de bunuri
culturale din teritoriul ocupat, iar pentru situaţiile în care acest fapt s-a
produs, sunt indicate măsurile pentru returnarea bunurilor şi plata
prejudiciilor.
Rezoluţia I cere Naţiunilor Unite să asigure aplicarea prevederilor
Convenţiei de către forţele armate implicate în acţiuni militare întreprinse
în aplicarea Cartei O.N.U.
Rezoluţia II prevede constituirea de comitete naţionale consultative
în statele părţi la convenţie. Aceste comitete trebuie să fie constituite din
personalităţi culturale.
Rezoluţia III prevede organizarea sub egida O.N.U. a unei reuniuni
de trecere în revistă a modului de aplicare prevederilor Convenţiei.
Caracterul incomplet şi insuficienta claritate a unor formulări din
Convenţia din 1954, soluţia nesatisfăcătoare dată protecţiei speciale,
absenţa protecţiei bunurilor de cult şi altele, au constituit motivele care
au determinat statele participante la elaborarea Protocoalelor din 1977,
să procedeze la o dezvoltare progresivă a acestei protecţii.
Protocolul I din 1977 are meritul de a proteja bunurile civile în
ansamblu, din care fac parte şi bunurile culturale, de a interzice
represaliile la adresa lor, de a prohibi atacurile fără discriminare şi de a
impune părţilor beligerante obligaţia de a lua, în atac şi în apărare,
măsurile adecvate pentru a asigura protecţia şi respectarea bunurilor
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 18

civile şi a lăcaşurilor de cult, pentru a asigura o imunizare totală a

bunurilor care constituie „patrimoniul cultural şi spiritual al popoarelor”.
La 31 iunie 1999 Protocolul a fost ratificat de 152 de state, motiv
pentru care acest protocol reprezintă expresia opiniei juridice a lumii
contemporane, respectarea sa fiind astfel, imperativ universală.
Prin adoptarea acestui Protocol, părţile contractante au urmărit 20:
Să îmbunătăţească protecţia bunurilor culturale în situaţii de conflict
armat, prin stabilirea unui sistem special de protecţie pentru o anumită
categorie de bunuri; Să stabilească proceduri adecvate pentru aplicarea
protecţiei bunurilor culturale; Să completeze prevederile Convenţiei cu
măsuri care să întărească implementarea lor; Să asigure ca regulile care
guvernează protecţia bunurilor culturale să reflecte evoluţiile din cadrul
dreptului internaţional; Problemele nereglementate prin prevederile
Protocolului vor continua să fie guvernate de dreptul cutumiar.

Secţiunea I. Protecţia bunurilor culturale între material si

ideologic

Spre deosebire de reglementările Convenţiei din 1907, cea din

1954 stabileşte un singur criteriu după care erau protejate bunurile
culturale, şi anume cel al importanţei lor pentru patrimoniul cultural al
popoarelor21.
S-a afirmat că bunurile enumerate în Convenţie este lacunară.
Afirmaţia poate fi admisă ca adevărată, dacă raportăm protecţia bunurilor
culturale la criteriul instituit de Convenţie: bunurile mobile sau imobile,
care prezintă o mare importanţă pentru patrimoniul cultural al popoarelor.
Însăşi acest ultim termen ridică o serie de probleme şi controverse,
întrucât este greu de a delimita cu certitudine ce anume reprezintă „o
mare importanţă”. Cu toate acestea, nu se poate afirma că Convenţia
lasă neprotejate bunurile destinate cultelor, binefacerii, carităţii şi
instrucţiei deoarece enumerarea cuprinsă în art.1, lit. a din Convenţie nu
este exhaustivă. Articolul menţionat cuprinde expresia exemplificativă
„cum sunt”, drept pentru care nu se pot pune probleme de interpretare în
acest caz.
În art. 53 din Protocolul I şi în art. 10 din Protocolul II, de la Geneva
din 1977, sunt amintite cele trei categorii de bunuri care intră în sfera
protecţiei speciale: monumente istorice; opere de artă; bunuri de cult,
numai dacă constituie „patrimoniu cultural sau spiritual al popoarelor”;
Această enumerare ridică o problemă în ceea ce priveşte
formularea „patrimoniu cultural sau spiritual al popoarelor”, care poate fi
sau nu mai complexă decât ceea ce presupune formularea stipulată în
art.1 al Convenţiei din 1954 privitor la bunuri: „care prezintă o mare
importanţă pentru patrimoniul cultural al popoarelor”.
20
I. Cloşcă, I. Suceavă - Tratat de dreptul Internaţional umanitar, ARDU, Bucureşti, 2000, p. 544.
21
Cuvântul popor nu este luat în sens juridic, ci în accepţiunea sa culturală.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 19

Formal, se susţine că redactorii acestor Protocoale, prin formula

folosită, nu au intenţionat să creeze o nouă categorie de bunuri protejate,
ci doar să aducă completări la Convenţie prin introducerea unor precizări
în ceea ce priveşte definirea bunurilor culturale, introducând atât „criteriul
destinaţiei”, cât şi criteriul naturii bunurilor protejate, făcând referire la
termenul de „patrimoniu cultural şi spiritual” al popoarelor, care se
apropie foarte mult de formula prevăzută şi în Convenţia de la Haga.
În realitate, construcţia juridică din art. 53, „monumentele istorice,
operele de artă şi locurile de cult care constituie patrimoniul cultural sau
spiritual al popoarelor”, nu lasă nici un dubiu asupra faptului că redactorii
Protocolului au dorit să facă o selecţie foarte severă, protejând numai
acele bunuri culturale, care îmbracă o importanţă artistică sau religioasă
pentru a putea constitui patrimoniul popoarelor. Este vorba aici de bunuri
a căror importanţă şi valoare depăşeşte frontierele unui stat şi care
prezintă un caracter unic, fiind intim ataşate istoriei şi culturii unui popor,
exprimând însăşi conştiinţa sa22.
Precizând categoriile de bunuri protejate printr-o clauză selectivă
foarte severă, Protocolul a acoperit totodată unele scăpări ale Convenţiei
din 1954, stabilind o protecţie specială.
Protecţia bunurilor culturale are în vedere două elemente: ocrotirea
şi respectul. În sensul Convenţiei, prin ocrotire se înţelege obligaţia
părţilor de „a face”, ceea ce presupune obligaţia părţilor de a lua măsurile
necesare pentru protejarea bunurilor culturale. Faptul că un stat nu a luat
măsurile de protecţie necesare, nu dă dreptul altui stat de a-i distruge
acestuia bunurile. Aici intervine cel de al doilea element al protecţiei,
respectul, datorită căruia apare obligaţia de a respecta bunurile părţii
contractante.
Respectarea bunului unui stat incumbă obligaţia de „a nu face”
ceva, obligaţie care se materializează în: interzicerea utilizării acestor
bunuri, a dispozitivelor lor de protecţie şi din imediata lor apropiere în
scopuri care ar putea să le expună unor distrugeri sau deteriorări;
abţinerea de la orice act de ostilitate faţă de ele; interzicerea, prevenirea
şi, la nevoie, impunerea încetării oricărui act de vandalism; interzicerea
rechiziţionării bunurilor culturale; interzicerea represaliilor împotriva
acestor bunuri.
Aceste prevederi relevă faptul că bunurile cu bunurile culturale
trebuie respectate atât pe timp de pace cât mai ales pe timp de război,
atât de proprii cetăţeni cât şi de cetăţenii altor ţări.
Articolul 5 din Convenţia din 1954 prevede obligaţia puterii de
ocupaţie de a sprijini, pe cât posibil, autorităţile naţionale ale teritoriului
ocupat să asigure ocrotirea şi conservarea bunurilor culturale aflate pe
acest teritoriu. Reiese astfel, că autorităţile unui stat au obligaţia de a lua
măsurile necesare protejării bunurilor culturale. În cazul în care, un stat
22
I. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de dreptul Internaţional umanitar, ARDU, Bucureşti, 2000, p. 500.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 20

se găseşte în imposibilitatea adoptării măsurilor de urgenţă necesare,

statul ocupant va lua astfel măsuri încât să conserve bunurile culturale al
statului ocupat.
Paragraful 2 din art. 4 din Convenţie, admite fără nici o altă
precizare, o derogare23 de la obligaţia de respectare a bunurilor culturale
aflate atât pe teritoriul propriu, cât şi pe teritoriul altei părţi contractante în
caz de „necesitate militară” imperativă, iar această prevedere reprezintă
punctul slab al sistemului de protecţie. Termenul de necesitate militară
nu este clar definit, el denumind o stare de fapt ce poate fi instituită
numai de marii comandanţi (de la divizie în sus), dacă aceştia consideră
că sunt întrunite toate acele condiţii prevăzute pentru astfel de situaţii.
Articolul 6 din Protocol, precizează care sunt motivele când se
poate invoca scuza necesităţii militare imperative, şi anume: când acel
bun a fost constituit în cadrul unui obiectiv militar; când nu există
alternativă posibilă în vederea obţinerii unui avantaj militar, similar celui
oferit prin dirijarea actului de ostilitate împotriva acelui obiectiv. Măsurile
prevăzute de Protocoale sunt mai severe decât cele ale documentelor
anterioare. În baza lor, orice utilizare a bunurilor culturale puse sub
protecţie specială în scopuri militare, este interzisă. O altă măsură
prevăzută, interzice orice act de ostilitate îndreptat împotriva acestor
bunuri.
Prin urmare, avem două situaţii distincte, şi anume:
Situaţia statului pe teritoriul căruia se găsesc bunurile culturale
protejate. Acesta are obligaţia de a nu folosi aceste bunuri în scopuri
militare, deoarece acest fapt ar transforma bunul respectiv într-un
obiectiv militar, ceea ce ar conduce la pierderea imunităţii.
Situaţia statului inamic, care nu mai poate motiva distrugerea
bunurilor culturale prin necesitatea militară. Potrivit Protocolului, statului
inamic îi este interzis să comită orice act de ostilitate contra bunurilor,
prin aceasta referindu-se chiar şi la actele dirijate împotriva acestora
care nu s-au soldat cu daune.
În baza Convenţiei de la Haga di 1954, orice bun cultural folosit în
scopuri militare poate fi atacat, dar potrivit Protocolului, nu orice utilizare
a bunurilor culturale în scopuri militare oferă automat adversarului dreptul
de a le ataca. Pentru a putea fi atacate sau distruse ele trebuie „să
aducă o contribuţie efectivă acţiunii militare a adversarului”, iar
distrugerea lor, totală sau parţială, capturarea sau neutralizarea lor să
ofere în situaţia dată un avantaj militar real celui care atacă 24.

Secţiunea a II-a. Acordarea protecţiei şi imunitatea bunurilor

culturale aflate sub protecţie specială
23
„Nu se face decât o singură derogare……când o necesitate militară cere în mod imperios o
asemenea derogare”.
24
I. Cloşcă, I. Suceavă, Dreptul Internaţional al conflictelor armate, Documente, Casa de editură şi
presă „Şansa”, Bucureşti, 1993, p. 551.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 21

O categorie aparte prevăzută în textul Convenţiei o constituie

bunurile aflate sub protecţie specială. Sistemul de protecţie specială este
prevăzut în articolele 8 – 11 din Convenţia de la Haga din 1954, în
articolele 11 – 17 din Regulamentul de aplicare a acestei Convenţiei,
precum şi în Protocoalele de La Geneva din 1977 şi în Protocolul din
1999. Evident, fiecare dintre aceste instrumente juridice, urmăreau, la
momentul creării lor, să instituie un sistem de protecţie specială cât mai
complex şi cât mai apt de a face faţă noilor evenimente şi realităţi.
În legătură cu această categorie, se face specificaţia expresă, din
motive evidente, că numărul lor trebuie să fie limitat. Această categorie
este reprezentată de: Refugiile care adăpostesc bunurile culturale
mobile; Centrele mobile; Bunuri imobile de mare importanţă; Pentru a
putea beneficia de această protecţie specială, aceste bunuri trebuie să
îndeplinească o serie de condiţii: Să se găsească la o distanţă suficient
de mare de orice obiectiv militar important; Să nu fie folosite în scopuri
militare – pentru deplasări de personal sau de material, chiar şi în tranzit;
activităţi legate direct de operaţiunile militare – cantonare a personalului
militar sau de producţie de materialele de război. Nu se consideră
folosire în scopuri militare supravegherea de către paznici înarmaţi a
bunurilor culturale şi nici prezenţa lângă aceste bunuri a forţelor de poliţie
însărcinate să asigure ordinea publică; Să fie înscrise în „Registrul
internaţional al bunurilor culturale sub protecţie specială”
În această idee, art. 12 din Protocol dispune: „părţile în conflict vor
asigura imunitatea bunurilor culturale aflate sub protecţie specială,
abţinându-se de la a transforma astfel de bunuri în obiective ale unui
atac prin utilizarea bunurilor şi a vecinătăţilor lor imediate în scopuri
militare”.
Articolul 7, care se referă la „Precauţii în atac” dispune
următoarele: „Fără a aduce prejudicii altor precauţii cerute de dreptul
internaţional umanitar în timpul operaţiunilor militare, fiecare Parte la
conflict va proceda astfel”: Va face tot posibilul să verifice dacă
obiectivele ce vor fi atacate sunt sau nu bunuri culturale protejate; Va lua
toate precauţiile posibile la alegerea mijloacelor şi metodelor de atac, în
vederea evitării şi, în toate situaţiile, pentru a reduce deteriorarea
incidentală a bunurilor culturale, conform art. 4 din Convenţie; Se va
abţine de la a decide lansarea unui atac care este de aşteptat să
cauzeze deteriorări incidentale ale bunurilor culturale protejate, care ar
putea fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct anticipat;
Anularea sau suspendarea unui atac dacă devine vizibil că: biectivul este
bun cultural protejat conform reglementărilor internaţionale în vigoare;
atacul ar putea cauza daune incidentale bunurilor culturale protejate,
care ar putea fi excesive în raport cu avantajul militar concret şi direct
anticipat.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 22

De asemenea, părţile în conflict, conform art. 8 din Convenţie, vor

încerca, pe cât posibil, pe de o parte să mute bunurile culturale mobile
din vecinătatea obiectivelor militare, iar pe de altă parte să evite
amplasarea obiectivelor militare lângă bunurile culturale.

Secţiunea a III-a. Retragerea imunităţii

După cum s-a arătat, obţinerea imunităţii se face parcurgând o

serie de etape, foarte bine definite.
Imunitatea acordată bunurilor aflate sub protecţie specială se poate
reţine în următoarele situaţii25: Violarea condiţiilor impuse de Convenţia
pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, din 14 mai
1954; Necesitate militară de neînlăturat.
Violarea condiţiilor impuse de Convenţie.
Vorbim în acest caz, de fapt, despre utilizarea acestor bunuri sau a
împrejurimilor lor în scopuri militare. Chiar şi în această situaţie se va
face, în prealabil, o somaţie de a se pune capăt acestei violări, într-un
termen rezonabil.
Întrebuinţarea în scopuri militare înseamnă: Folosirea bunului
pentru deplasări de personal sau material militar, chiar şi în tranzit;
Atunci când în acel bun se desfăşoară activităţi legate direct de operaţiile
militare; Atunci când în acel bun se cantonează personal militar; Atunci
când în acel bun se desfăşoară activităţi legate direct de producţia de
material de război; Atunci când un bun cultural se află în apropierea unui
obiectiv militar şi a fost pus sub protecţie specială cu condiţia nefolosirii
obiectivului militar respectiv, dar această condiţie a încetat de a mai fi
îndeplinită; Nu se consideră întrebuinţare în scopuri militare
supravegherea unui bun cultural aflat sub protecţie specială de către
paznici înarmaţi, autorizaţi special în acest scop, sau prezenţa pe lângă
acest bun a forţelor de poliţie, însărcinate în mod normal să asigure
ordinea publică.
Imunitatea se pierde, în condiţiile prezentate mai sus, dar numai pe
durata cât violările obligaţiilor se menţin.
Necesitatea militara de neînlăturat.
A doua situaţie în care imunitatea poate fi retrasă, este aceea
dictată de necesitatea militară de neînlăturat. Şi în această situaţie,
imunitatea poate fi retrasă numai pe durata cât această „necesitate
militară de neînlăturat”26 se menţine.

25
I.Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, ARDU, Bucureşti, 2000, p. 540 – 542.
26
M. Țăpîrlea, Crearea şi evoluţia sistemului internaţional de protecţie a bunurilor culturale în caz de
conflict, temă susţinută în cadrul seminarului internaţional – Iugoslavia, un ultim semnal de alarmă
pentru salvarea bunurilor culturale cu valoare internaţională, Editura V.I.S. PRINT, Bucureşti, 2000, p.
45 – 55.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 23

Această necesitate poate fi constatată numai de către şefii

formaţiunilor, de la nivelul comandanţilor de divizie (similare) inclusiv, în
sus.
Hotărârea de retragere a imunităţii va fi notificată Părţii adverse,
dacă împrejurările o permit. Acest lucru se va realiza în timpul cel mai
scurt, în scris, prin arătarea motivelor de către Comisarul general pentru
protecţia bunurilor culturale prevăzut de art. 1 şi 4 din Regulamentul
anexă la convenţie.
O problemă deosebită o ridică bunurile menţionate în art. 53, lit. a
din Protocolul I. Pentru aceste bunuri se stipulează: „este interzis să se
comită orice act de ostilitate îndreptate împotriva monumentelor istorice,
operelor de artă sau lăcaşurilor de cult care constituie patrimoniul cultural
sau spiritual al popoarelor” – ceea ce înseamnă că retragerea imunităţii
acestor bunuri pare a fi exclusă.
Articolul 85, par. 4, lit. d din Protocol oferă o altă soluţie. Prin
prisma acestui articol, bunurile prevăzute la art. 53 sunt asimilate
bunurilor aflate sub protecţie specială. O astfel de soluţie rămâne
discutabilă. Multe persoane îndreptăţite să facă remarci în această
privinţă sunt de părere că aceste bunuri ar fi trebuit puse sub o protecţie
absolută, întrucât condiţiile retragerii imunităţii bunurilor culturale se pot
îndeplini foarte uşor.
Trebuie observat că soluţia de protejare a bunurilor culturale sub
protecţie specială prevăzută în Convenţia din 1954, diferă de cea reţinută
de dreptul cutumiar. În conformitate cu acest drept, un bun cultural folosit
în scopuri militare poate fi atacat, în timp ce, conform Convenţiei din
1954, obligaţia de respectare a acestui bun există chiar şi când acesta
este utilizat în astfel de scopuri.
Astfel, dacă bunurile aflate sub protecţie specială, prin folosinţă, au
devenit obiectiv militar, ele pot fi obiective ale unui atac numai dacă:
atacul este singurul mijloc posibil de a face să înceteze folosirea acelui
bun; au fost luate toate precauţiile posibile de alegere a mijloacelor şi
metodelor atacului, în vederea încetării unei astfel de utilizări şi a evitării
sau a limitării deteriorării bunurilor culturale; în afara cazurilor în care
împrejurările nu o permit, datorită cererilor de apărare imediată ( atacul
este comandat la cel mai înalt nivel operaţional de comandă; se emite un
avertisment efectuat de către forţele opozante care să ceară încetarea
folosirii bunurilor respective; este acordat un timp rezonabil forţelor
opozante pentru a redresa situaţia).

Secţiunea a IV-a. Reglementări privind transporturile de bunuri

culturale

Un transport de bunuri culturale poate fi pus, la cerere, sub

protecţie specială, cu condiţia ca acesta să fie destinat exclusiv
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 24

transferului de bunuri culturale şi, în acelaşi timp, să urmeze procedura

prevăzută de Capitolul III din Regulamentul anexă.
Cererea Înaltelor Părţi Contractante va fi adresată Comisarului
general pentru protecţia bunurilor culturale şi trebuie să conţină
următoarele elemente27: motivele care au determinat această cerere;
numărul aproximativ al bunurilor culturale ce urmează a fi transferate;
importanţa acestor bunuri; locul unde se află; locul în care se doreşte a fi
mutate; mijloacele de transport destinate; ruta de urmat; data prevăzută
pentru transport; orice altă informaţie utilă.
Comisarul general analizează aceste cereri şi dacă va considera
transferul ca fiind justificat, va consulta delegaţii interesaţi ai Puterilor
protectoare asupra modului de transport. După consultare, Comisarul va
informa despre transport Părţile aflate în conflict. Transportul va fi însoţit
de unul sau mai mulţi inspectori, desemnaţi de Comisarul general, până
la destinaţie.
În situaţiile de urgenţă impuse de operaţiunile de război, un stat
parte la Convenţie poate efectua transferul unor bunuri culturale, chiar
dacă nu a urmat procedura menţionată mai sus sau când cererea i-a fost
respinsă, făcând în măsura posibilului, notificare părţilor adverse şi
aplicând pe mijloacele de transport semnul distinctiv al bunurilor
culturale. Transporturile dirijate către alte state nu vor putea fi, în nici un
caz, prevăzute cu semnul distinctiv dacă imunitatea nu i-a fost expres
acordată.
Dacă transportul se face în străinătate se vor aplica şi următoarele
dispoziţii:
 Statul destinatar este depozitarul bunurilor culturale în cauză.
Acest stat va îngriji aceste bunuri cel puţin la nivelul la care le
îngrijeşte pe ale sale;
 După încetarea conflictului armat, statul depozitar va înapoia
aceste bunuri;
 Înapoierea bunurilor se va face într-un termen de şase luni de
la data când înapoierea a fost cerută;
 Depunătorul şi depozitarul nu pot dispune de bunurile
culturale în discuţie pe timpul transporturilor succesive şi pe timpul
aflării lor pe teritoriul unui alt stat;
 Cererea de punere sub protecţie specială va menţiona că
statul depozitar acceptă condiţiile enumerate mai sus.
Convenţia din 1954, conţine, privitor la transporturile de bunuri
culturale următoarele aspecte:
 Bunurile culturale transportate sub protecţie specială şi cele
transportate în caz de urgenţă, precum şi mijloacele de transport
afectate exclusiv acestor bunuri se bucură de imunitate de confiscare,
captură şi priză;
27
I. Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, ARDU, Bucureşti, 2000, p. 550 – 552.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 25

 Protecţia transportului în caz de urgenţă va fi asigurată

împotriva unor acte ostile îndreptate contra lor numai în măsura
posibilului;
 Transporturile dirijate către alte state nu vor putea fi
prevăzute, în nici un caz, cu semnul distinctiv, dacă imunitatea nu le-a
fost expres acordată;
 Transporturile sub protecţie specială şi transporturile de
urgenţă se bucură de imunitate de confiscare, captură şi de priză; de
aceeaşi protecţie beneficiază şi mijloacele de transport afectate
exclusiv transferului acestor bunuri. Dreptul de vizită şi control
subzistă.

Secţiunea a V-a. Despre semnul distinctiv şi folosirea

acestuia28

Convenţia din 1954, a instituit prin articolele16 şi 17 semnele de

recunoaştere şi de protecţie a bunurilor culturale în caz de conflict.
Astfel, în art. 16 se precizează că:
„(1)Semnul distinctiv al Convenţiei constă dintr-un scut ascuţit în
jos, împărţit în patru părţi, cu liniile încrucişate oblic, în culorile albastru şi
alb (un scut format dintr-un careu albastru, unul din unghiuri formând
vârful scutului, şi dintr-un triunghi albastru deasupra careului, ambele
delimitând un triunghi alb de fiecare parte)
(2) Semnul este folosit izolat sau repetat de trei ori în formaţie
triunghiulară (un semn jos), în condiţiile prevăzute la articolul 17”.
În art. 17 se arată că:
„ (1) Semnul distinctiv repetat de trei ori poate fi folosit numai
pentru:
Bunuri culturale imobile sau aflate sub protecţie specială;
Transporturile de bunuri culturale în condiţiile prevăzute la art. 12 şi
13;
Adăposturile improvizate, în condiţiile prevăzute în Regulamentul
de aplicare.
(2) Semnul distinctiv poate fi folosit izolat numai pentru:
A) bunurile culturale care nu se află sub protecţie specială;
B) persoanele cărora li s-au încredinţat funcţii de control conform
Regulamentului de aplicare;
C) personalul afectat protecţiei bunurilor culturale;
D) cărţile de identitate menţionate în regulamentul de aplicare;
(3) În caz de conflict armat, este interzisă folosirea semnului
distinctiv în alte cazuri decât cele menţionate în paragrafele precedente

28
R. Ciobanu – Coordonator, C. S. Păun, C. S. Roşca şi colaboratorii, Drept umanitar, Ed. Universităţii
Transilvania din Braşov, Braşov, 2011, p. 146
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 26

ale acestui articol sau folosirea în orice scop a unui sistem asemănător
semnului distinctiv.
(4) Semnul distinctiv nu poate fi aplicat pe un bun cultural imobil
fără a i se ataşa, în acelaşi timp, o autorizaţie, datată şi semnată în
modul cuvenit de către autoritatea competentă a Înaltei Părţi
Contractante”.
Plasarea emblemei pe un bun cultural, semnifică faptul că acesta
este exclus din câmpul ostilităţilor, deţinătorul neavând dreptul să-l
utilizeze ca adăpost sau mijloc de a-şi proteja forţele armate sau
materialele de război, iar adversarul având obligaţia de a nu-l ataca.

Secţiunea a VI-a. Domeniul de aplicare a tratatelor cu privire la

protecţia bunurilor culturale pe timp de conflict armat

Convenţia din 1954, este aplicabilă situaţiilor de război declarat,

oricăror alte conflicte armate internaţionale, precum şi cazurilor de
ocupaţie parţială sau totală, chiar dacă procesul de ocupaţie militară s-a
desfăşurat fără a i se opune rezistenţă militară. De asemenea, Convenţia
prevede câteva standarde minime ce vor fi aplicate de către părţile dintr-
un conflict armat, care nu are caracter internaţional 29. Convenţia nu
încearcă să definească „conflictul armat fără caracter internaţional” şi nici
nu menţionează dacă definiţiile din alte tratate internaţionale se aplică.
Din acest motiv se naşte o problemă privitor la respectarea tratatului de
către actorii non-statali precum şi o problemă de natură practică şi
juridică privitor la realizarea comunicării cu forţe neregulate.
Cel de al doilea Protocol al Convenţiei de la Haga, ca urmare a
încercării de a ţine pasul cu evoluţia conceptului de conflict, susţine:
„aplicarea ca atare şi în integralitate”, la situaţii conflictuale armate non-
internaţionale a prevederilor sale. De remarcat faptul că încercarea de a
declara obligativitatea respectării prevederilor legilor internaţionale şi de
actori care nu sunt subiecţi ai legislaţiei internaţionale şi nici nu sunt părţi
semnatare ale tratatelor, ignoră unele concepte de bază ale legilor
internaţionale.
Părţile non-statale implicate într-un conflict armat non-internaţional
nu sunt, doar prin simplul fapt al actelor de rebeliune şi insurgenţă,
subiecte ale dreptului internaţional. Un caz interesant în acest sens îl
constituie acordul special30 semnat de părţile angrenate în conflictul din
Bosnia-Herţegovina, care nu face referire la Convenţie, ci la art. 53 din
Protocolul Adiţional I.
Aşadar, putem conchide că doar unele din regulile şi principiile,
care guvernează conflictele armate internaţionale s-au aplicat conflictelor
armate non-internaţionale, iar aceasta nu s-a făcut printr-un transfer
deplin şi mecanic al acestor reguli către conflictele interne. Cel de al
29
Conform aliniatului 2 al Preambulului, precum şi art. 2 şi 4 din al doilea Protocol.
30
Pentru consultarea textului acordului, vezi Humanitares Volkerrecht 1992, pp. 195-197.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 27

doilea Protocol, îşi întăreşte caracterul progresist prin adăugarea unor

clauze de garanţie tradiţionale, cu accent pe suveranitatea naţională şi
drepturile internaţionale ale Statelor semnatare.
De asemenea, cel de al Doilea Protocol, nu defineşte termenul de
„conflict armat”, el stipulează doar că situaţiile de criză şi tulburări
interne, cum ar fi revoltele, actele de violenţă sporadică şi alte acte
similare nu intră în domeniul său de aplicare. De aceea, termenul de
conflict armat trebuie preluat şi înţeles în sensul căpătat în cutuma
dreptului internaţional.
O altă problemă care se ridică aici o constituie aplicabilitatea
Convenţiei şi a Protocoalelor în cadrul Misiunilor Multinaţionale de
Menţinere a Păcii. Astfel, remarcăm că în afara posibilităţii unor
angajamente juridice rezultate din diferite tratate, statele care contribuie
cu forţe nu sunt implicate într-un conflict armat. Prin urmare, în aceste
cazuri, Convenţia şi Protocoalele nu pot fi aplicate, sau, cel mult, pot fi
aplicate prin analogie.
Al Doilea Protocol completează Convenţia cu prevederi care îi
justifică aplicabilitatea şi pe timp de pace. Astfel de prevederi conţin
măsuri preparatorii pentru protejarea bunurilor culturale împotriva
efectelor previzibile ale unui conflict armat. Alte reglementări ale celui de
al Doilea Protocol, cum ar fi art. 9 referitor la protejarea bunurilor
culturale în teritoriile ocupate, pot fi aplicate de Forţele de Menţinere a
Păcii doar prin analogie.

Secţiunea a VII-a. Protecţia bunurilor culturale in conflictele

non-internaţionale

Conflictele armate non-internaţionale sau conflictele interne sunt

manifestări ale violenţei în interiorul unui stat, care au ajuns la un anumit
grad de intensitate şi un anumit echilibru între forţele armate ale
Guvernului legal şi cele ale forţelor rebele şi care presupun existenţa
unei autorităţi civile organizate. Această formă de conflict se desfăşoară
pe teritoriul unei Înalte Părţi Contractante între forţele sale armate şi
armatele dizidente sau grupări înarmate organizate, care sub
conducerea unui comandament responsabil, îşi exercită controlul asupra
unei părţi din teritoriu, într-o aşa măsură încât să-şi permită „să
desfăşoare operaţiuni militare susţinute şi coordonate şi să aplice
prezentul Protocol” .
În art. 3, comun celor patru Convenţii din 1949 se face referire la
conflictul armat non-internaţional, care, potrivit acestuia cuprinde:
războaiele civile, războaiele religioase, războaiele pentru schimbarea
regimului politic dintr-o ţară, războaiele de secesiune, războaiele de
eliberare naţională împotriva dominaţiei coloniale 31. Potrivit acestui articol
I.Cloşcă, I. Suceavă, Dreptul Internaţional al conflictelor armate, Documente, Casa de Editură şi
31

Presă „Şansa”, Bucureşti, 1993, p. 551.

 Protecția bunurilor culturale în timp de război 28

se acordă o protecţie specială persoanelor implicate în astfel de

conflicte, persoanelor care nu participă direct la ostilităţi, persoanelor
care au depus armele, celor scoase din luptă.
Despre conflictele armate non-internaţionale se vorbeşte tot mai
mult începând cu sfârşitul secolului al XX –lea, cu toate că încercări
existaseră şi înainte. „conflictele armate neinternaţionale au îmbrăcat
diverse forme de manifestare, de la războaie civile, la pretinse războaie
umanitare, trecând prin conflicte interne internaţionalizate, conflicte
interne de stat, conflicte destructurate sau identitare, conflicte armate de
secesiune”.32
Cel de al Doilea Protocol al Convenţiei de la Haga, intrat în vigoare
la 9 martie 2004, prevede în art. 22, punctele 1 şi 2 că:
1. „Acest Protocol se va aplica în situaţii de conflict armat fără
caracter internaţional, care s-ar ivi pe teritoriul uneia dintre Părţi.
2. Acest Protocol nu se aplică situaţiilor de tulburări şi tensiuni
interne, cum sunt revoltele, actele sporadice izolate de violenţă şi alte
acte de un caracter similar”. Statutul de la Roma al Curţii Penale
Internaţionale cu privire la crimele de război în conflictele armate fără
caracter internaţional incriminează: „Lansarea de atacuri împotriva
clădirilor consacrate religiei, învăţământului, artei, ştiinţei sau acţiunii
caritabile, monumentelor istorice….cu condiţia ca aceste clădiri să nu fie
folosite în scopuri militare.”

Capitolul 4. Consideraţii finale

Protecţia bunurilor culturale este o îndatorire globală, naţională şi

internaţională. Şi astăzi, conflictele armate constituie o mare ameninţare
pentru moştenirea culturală a umanităţii. Cu toate acestea, punctele
cheie ale ameninţării s-au schimbat. În prezent, aceste ameninţări îşi au
originea în modificările politice, sociale, juridice, climatice, religioase, din
activităţi criminale, din dorinţa de profit.

32
I. Cloşcă, Conflicte şi combatanţi, în Revista Română de drept umanitar, Anul VIII, nr. 1-2 (31-32),
2000, p.1.
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 29

Omul, creator al bunurilor culturale, este, în acelaşi timp, şi sursă

de ameninţare pentru acestea. Faptul poate părea paradoxal, dar, cu
toate acestea, reprezintă un adevăr, o realitate incontestabilă.
Există oameni care au înţelegerea deplină a faptului şi actului
cultural. Odată cu această înţelegere, lor le-a revenit şi misiunea, extrem
de amplă, complexă şi dificilă (uneori chiar sisifică), de a-i conştientiza şi
de a-i informa pe toţi aceia care au uitat sau nu au ştiut niciodată ce
reprezintă cultura.
Umanitatea s-a devalizat singură în urma războaielor pe care, ea
însăşi le-a pornit. O cât de simplistă analiză asupra istoriei ar putea, fără
echivoc, să ilustreze perpetua existenţă a războaielor, precum şi a
pierderilor suferite în timpul desfăşurării lor. Războaiele nu au încetat
niciodată, au evoluat odată cu oamenii şi au continuat să producă
pierderi materiale şi umane.
Nu s-a reuşit stoparea războaielor, dar s-a reuşit, totuşi, crearea
unui sistem prin care să diminuăm pierderile şi să asigurăm drepturi, să
protejăm oameni, bunuri şi locuri, chiar şi în astfel de situaţii limită
precum războiul.
Iniţial, pe timpul conflictelor armate nimeni nu se putea gândi la
necesitatea de a asigura protecţie pentru un loc anume sau pentru o
creaţie culturală. Până când, privind în urmă, s-a realizat faptul că
pierderile erau enorme, dar, mai ales, aceste pierderi erau iremediabile.
Bunurile culturale, esenţă a spiritului uman, constituie o depăşire a
spaţiului şi a timpului. Existenţa lor oferă sugestii despre orice timp şi
orice spaţiu; ea vorbeşte despre oameni, despre epoci, despre obiceiuri,
despre credinţe. Bunurile culturale, oricare le-ar fi originea, vorbesc
despre destinul umanităţii - naşterea şi evoluţia sa, despre diversitatea
şi, în acelaşi timp şi în mod paradoxal, despre unitatea umanităţii. A lăsa
evenimente precum conflictele, care, oricum nu conferă satisfacţie fiinţei
umane, să distrugă aceste bunuri culturale, constituie o greşeală
enormă, care, din fericire, a fost semnalată şi, în mare parte, rezolvată.
Iar acest lucru se datorează preponderent manifestărilor de factură
socio-juridica ce au conturat într-o manieră inedită tipologia poate uneia
dintre cele mai importante ramuri a dreptului internaţional - dreptul
umanitar- generând totodată un întreg mecanism de protecţia a valorilor
umane.

BIBLIOGRAFIE

 Bârsan, C, Semne şi semnale distinctive utilizate în dreptul

internaţional umanitar, Sibiu, 1996;
 Ciobanu, R. – Coordonator, C. S. Păun, C. S. Roşca şi
 Protecția bunurilor culturale în timp de război 30

colaboratorii, Drept umanitar, Ed. Universităţii Transilvania din

Braşov, Braşov, 2011
 Cloşcă, I. Suceavă, Tratat de drept internaţional umanitar, Editura
V.I.S., Bucureşti, 2000;
 Cloşcă, I. Suceavă, Drept internaţional al conflictelor armate.
Documente, Casa de editură şi presă „Şansa”, Bucureşti, 1993;
 Cloşcă, Conflicte şi combatanţi, în Revista Română de drept
umanitar, Anul VIII, Nr. 1-2 (31-32), 2000;
 V. Crețu, Drept internaţional penal, Editura Societăţii Tempus
România, Bucureşti, 1996;
 D. Diaconu, Curtea Penală Internaţională. Istorie şi realitate,
Editura All Beck, 1999;
 C. Grigore, Convenţia de la Haga pentru protecţia bunurilor
culturale, Revista Română de Drept Umanitar, Nr. 2 (4), Anul II,
1994;
 M. Mihăilă, Protecţia bunurilor culturale în dreptul internaţional
public, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003;
 M. Mihăilă, Dreptul Internaţional Umanitar, Editura Bucureşti, 2003;
 M. Mihăilă, D. Stan , C. Suciu, Seminarul Internaţional organizat de
Liga Internaţională pentru Protecţia Bunurilor Culturale şi
Societatea Română pentru Protecţia Bunurilor Culturale, Iugoslavia
- un ultim semnal de alarmă pentru salvarea bunurilor culturale cu
valoare internaţională, nr. 1, Editura V.I.S. PRINT, Bucureşti, 2000;
 S. Scăunaș, Studii de Drept Internaţional Public, Editura Burg,
Sibiu, 2006;
 D. Stan, Protecţia bunurilor culturale în contextul aplicării
Convenţiei – Cadru Europeană, privind cooperarea transfrontalieră
a colectivităţilor sau autorităţilor teritoriale, în cadrul Seminarului
Internaţional organizat de Liga internaţională pentru protecţia
bunurilor culturale, Editura V.I.S. Print, Bucureşti, 2000.