“Ion”

de Liviu Rebreanu

Prin scrierile lui Liviu Rebreanu, literatura romaneasca dobandeste primul romancier
obiectiv al vietii satului. Publicat in anul 1920, in perioada interbelica, romanul “Ion” ofera o viziune
veridica asupra vietii romanilor din Transilvania de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul
secolului al XX-lea.
Pe langa tema rurala, in roman sunt prezente si tema iubirii, a familiei, problematica
pamantului, dar si viata intelectualilor in conditiile dominatiei austro-ungare.
Titlul romanului este chiar numele personajului principal si eponim, un nume reprezentativ
pentru taranul roman, anticipand ca in centrul actiunii sta destinul acestuia.
Romanul este structurat pe doua parti, “Glasul pamantului” si “Glasul iubirii”, ce reprezinta
si cele doua voci interioare intre care oscileaza personajul principal.
Personajul principal, Ion, este portretizat prin caracterizare directa facuta de narator si de
celelalte personaje si prin caracterizare indirecta, reiesind din fapte, actiuni, comportament,
relatiile cu celelalte personaje, ganduri (prin monologul interior).
Personajul eponim al romanului apartine clasei taranilor saraci, “sarantocilor” satului,
resimtind dureros distanta de “bocotanii” care la hora traditionala “se tin mai departe” si discuta
“treburile obstei”, in timp ce Alexandru Glanetasu, tatal lui, trage cu urechea “ca un caine la usa
bucatariei”, sfiindu-se totusi sa intre in vorba cu cei bogati. Ion sufera din cauza saraciei si
incearca initial sa obtina pamantul prin munca cinstita, dar dupa o vara de truda pe la bogati abia
strange cativa zloti. Confruntandu-se cu ierarhizarea valorilor umane pe baza averii, Ion incearca
sa-si schimbe statutul social prin obtinerea pamantului, singurul mod prin care dobandea respect
si demnitate in comunitate.
Din punct de vedere moral, Ion este tipul taranului insetat de pamant, ilustrand conditia
tragica a taranului ardelean din primele decenii ale secolului XX. Naratorul il ca-racterizeaza in
mod direct, evidentiindu-i calitatile: “era iute si harnic”, “unde punea el mana, punea si Dumnezeu
mila”. Muncitor fiind, “nici o brazda de mosie nu s-a mai instrainat de cand s-a facut dansul stalpul
casei”. Dar Ion intelege ca toate calita-tile sale nu sunt suficiente pentru a-si schimba statutul. De
aceea, este nevoit sa-si ignore sentimentele si sa incalce si normele moralei pentru a-si atinge
scopul. Folosindu-se de casatorie ca mijloc de a parveni, Ion se apropie de tipologia arivistului.
Personaj arivist, Ion are si o psihologie bine individualizata, ce reiese mai ales din
monologul sau interior si din urmarirea conflictului interior dintre iubirea fata de Florica si dorinta
de a avea pamant, care se putea implini prin Ana. Conflictul este evidentiat inca de la inceputul
romanului, in scena horei, prin caracterizare directa facuta de narator. Ion o urmareste pe Ana cu
“ceva straniu in privire” si cu “un viclesug neprefacut”, in timp ce Florica i se pare “mai frumoasa
ca oricand”.
Trasatura dominanta a personajului este iubirea pamantului, in care Ion vede si posibilitatea
de a-si schimba statutul social. Aceasta trasatura este evidentiata de narator prin caracterizare
directa, precizand ca “iubirea pamantului l-a stapanit de mic copil” si ca “de pe atunci pamantul i-a
fost mai drag ca o mama”.
O prima scena semnificativa in individualizarea personajului este cea a horei, cand Ion
incalca regulile nescrise ale satului si o invita la dans pe Ana a lui Vasile Baciu, unul dintre taranii
instariti. Naratorul ii surprinde reactiile prin caracterizare directa, observand ca Ion urmareste pe
Ana cu “ceva straniu in privire” si cu “un viclesug neprefacut”. Tot atunci o zareste si pe Florica,
fata care ii fusese iubita si care i se pare “mai frumoasa ca oricand”. Se evidentiaza astfel
conflictul interior al personajului, care decide sa renunte la dragostea Floricai pentru ca “era mai
saraca decat dansul” si sa o curteze pe Ana a lui Vasile care “avea locuri si case si vite multe”.
Gestul sau trezeste furia lui Baciu, care il umileste in fata intregului sat, numindu-l “hot”,
“sarantoc”, “talhar”. Ion resimte dureros batjocura, “schimba fete-fete” si se trezeste in el dorinta
de a-si depasi conditia.
Fiind dominat de dorinta de a fi respectat in sat, hotarat si perseverent, Ion isi urmareste cu
meticulozitate planul seducerii Anei. Dupa ce reuseste sa o lase insarcinata si il determina pe
Vasile sa i-o dea de sotie, primeste si pamanturile mult dorite.
 O a doua scena semnificativa devine cea in care naratorul prezinta reactia lui Ion atunci
cand acesta devine stapan al tuturor pamanturilor. Imbracat “in straie de sarbatoare”, intr-o zi de
luni, Ion merge sa isi vada pamantul si “sufletul ii era patruns de fericire”. I se pare ca pamantul se
inchina in fata lui si, cuprins de patima, ingenun-cheaza si saruta cu voluptate pamanturile. Se
ridica apoi “rusinat” si se uita in jur sa nu-l fi vazut cineva, fata insa ii zambea de o fericire
nesfarsita. Se simtea acum “mare si puternic ca un urias din basme care a biruit […] o ceata de
balauri ingrozitori”.
Odata implinita patima pentru pamant, celalalt glas, al iubirii, pune stapanire pe sufletul
personajului. Acest lucru are insa consecinte dramatice deoarece Ion se face vinovat moral de
moartea Anei, care se sinucide din cauza atitudinii lui reci, distante si chiar agresive. La scurta
vreme moare si copilul, dar nici acest eveniment nu trezeste in Ion sentimentul vinovatiei sau
remuscarilor. Se gandeste tot mai des la Florica, maritata intre timp cu George. Pentru ca tulbura
linistea acestei familii, dar si intregii comunitati, Ion este ucis de George cu o unealta a
pamantului, sapa.
In concluzie, Ion este unul dintre cele mai complexe personaje din literatura romana atat
prin individualizarea, cat si prin reactiile contradictorii pe care le starneste cititorilor. Pe de o parte
este apreciat pentru calitatile sale si pentru dorinta de a iesi din sa-racia in care se zbatea, dar pe
de alta parte este condamnat pentru mijloacele la care apeleaza in atingerea scopului propus.
Patima pentru pamant il dezumanizeaza, personajul facandu-se vinovat de propriul sau destin.