NOȚIUNI DE BIOMECANICĂ ORTODONTICĂ

Aparatele ortodontice aplicate în cavitatea orală declanșează forțe asupra

structurilor aparatului dento-maxilar numite forțe ortodontice.
Atunci când se concepe și se realizează un aparat ortodontic atât medicul cât
și tehnicianul dentar va trebui să ia în considerare trinomul ortodontic. Trinomul
ortodontic este format din elementele principale de care se va ține seama la
proiectarea aparatelor ortodontice și anume:
A) Forţa ortodontică care acţionează asupra elementelor componente ale
aparatului dento-maxilar, fie între aceste elemente, fie între cutia craniană şi aparatul
dento-maxilar.
B) Zona de sprijn este necesară pentru ca forţa să îşi poată exercita
acţiunea. Ea poate fi dată de dinţi situaţi pe aceeaşi arcadă, de arcada antagonistă
sau de o regiune extraorală (cutia craniană / regiunea mentonieră / zona cervicală).
Sprijinul trebuie să fie asigurat de o zonă cel puţin egală ca rezistenţă cu zona de
aplicare a forţei.
C) Punctul sau zona de aplicare a forţei reprezintă zona de contact a
elementelor active ale aparatului ortodontic cu structurile aparatului dento-maxilar.

Clasificarea forțelor ortodontice se poate face după mai multe criterii și

anume:
- Natura forței (sursa acesteia)
- Intensitatea forței;
- Ritmul de aplicare a forței;
- Direcția forței.

În ceea ce privește natura forței ortodontice, în cadrul tratamentului ortodontic

cu aparate mobilizabile și mobile acționează două tipuri de forțe ortodontice și anume:
1) Forțe ortodontice artificiale sunt forțele dezvoltate de
elementele active ale aparatelor ortodontice (arcuri, șuruburi). Deoarece
aceste forțe mecanice acționează pe țesuturi vii (dinți, procese alveolare,
oase maxilare) se mai numesc forțe biomecanice. Intensitatea acestor
forțe artificiale este reglată de către medic prin activarea unor elemente,
fiind furnizată de elasticitatea materialelor din care sunt confecționate
elementele respective.
2) Forțe ortodontice naturale sunt forțele dezvoltate de
contracțiile musculaturii aparatului dento-maxilar al pacientului în prezența
unui aparat ortodontic în cavitatea orală. Aparatul ortodontic transformă
aceste forțe naturale în forțe ortodontice corectoare astfel încât forțele
ortodontice naturale se mai numesc și forțe funcționale. Intensitatea
forțelor naturale este direct proporțională cu intensitatea contracției

1
 musculare declanșată în mod reflex de către aparatul ortodontic aplicat în
cavitatea orală.

În ceea ce privește intensitatea forței, forțele ortodontice pot fi împărțite astfel:

1. Forțe subliminale (foarte ușoare) – 15-20 g/dinte. Aceste forțe
produc doar modificări de vascularizație si ușoare modificări tisulare și nu
produc deplasări ortodontice propriu-zise ci doar pregătesc spațiul
periodontal pentru deplasarea dentară ortodontică.
2. Forțe ușoare – 20-30 g/dinte. Sunt forțe continui care produc
deplasări dentare ortodontice propriu-zise. Aceste forțe sunt dezvoltate de
către arcurile aparatelor ortodontice fixe.
3. Forțe medii – 30-40 g/dinte. Aceste forțe trebuie să fie
intermitente pentru a produce deplasări dentare ortodontice în limite
fiziologice. Dacă acționează continuu produc resorbție osoasă patologică.
În această categorie sunt incluse forțele exercitate de aparatele mobile.
4. Forțe mari (supraliminale) - intensitate mai mare de 40 g/dinte.
Sunt forțe care depășesc limitele adaptabilității tisulare. Ele produc la
început resorbție osoasă directă și mai apoi resorbție osoasă subminantă.
În zonele de presiune țesutul osos se transformă în țesut hialin, cu aspect
sticlos, fibros, iar zona de hialinizare formată nu mai permite deplasarea
ortodontică ci doar accentuarea mobilității dentare. Sunt necesare 3-4 luni
pentru ca zona de hialin să se resoarbă, prin intermediul macrofagelor,
fiind înlocuită treptat cu țesut osos sănătos.
Este important de reținut faptul că la aceeași intensitate a forței, fiecare individ
reacționează diferit și de aceea este dificil de obținut dozarea forței optime pentru
fiecare dinte. Forța ortodontică optimă individuală în cadrul tratamentului ortodontic se
obține prin tatonări succesive.

Având în vedere ritmul de aplicare a forței, se disting două tipuri de forțe:

1. Forțe intermitente, care au o intensitate mai mare
și se caracterizează prin alternanța perioadelor de acțiune cu cele
de repaus. În cazul acestor forțe este importantă durata perioadei
de repaus, necesară pentru refacerea țesuturilor. Aceste forțe sunt
produse de aparatele mobile (activatoare etc.) și de dispozitivele
extraorale (head-gear, masca facială Delaire etc.) care acționează
timp de 12-14 ore/ 24 ore. Ele necesită activări periodice.
2. Forțe continue, care sunt forţe de intensitate mai
mică, produse în general de arcurile aparatelor fixe. Intensitatea lor
este aproximativ constantă pe tot parcursul deplasării dentare,
aceste forțe permițând deplasarea dentară optimă.

Forţa ortodontică se transmite prin intermediul ţesuturilor dentare la structurile

parodontale şi la osul alveolar. În funcție de direcția în care acţionează forţa apare o
zonă de presiune pe partea opusă a rădăcinii față de zona de aplicare a forței și se

2
produce resorbţie oasoasă, iar pe aceeași parte a rădăcinii cu zona de aplicare a
forței apare o zonă de tensiune şi se produce apoziţia osoasă (Fig. 24-1). Ritmul
resorbției osoase diferă mult de ritmul apoziției, în sensul că dacă resorbția se produce
în 24-48 de ore, producerea apoziția osoasă necesită minimum 21 de zile (perioada
fiind prelungită la adult).

Fig. 24-1. Reacția țesuturilor de susținere a dintelui la forța ortodontică

Resorbția osoasă produsă de forțele de intensitate ușoară este o resorbție

osoasă directă, care debutează la nivelul laminei dura, la câteva ore de la aplicarea
forței și cuprinde treptat întreaga corticală a osului alveolar din zona de presiune. În
cazul aplicării unor forțe cu intensitate mai mare, care produc hialinizarea ligamentelor
dento-alveolare, debutul resorbției osoase nu se mai produce la nivelul laminei dura
ci în spațiile medulare ale osului spongios din vecinătatea laminei dura. Acest tip de
resorbție cuprinde progresiv întreg peretele osos și se numește resorbție osoasă
indirectă.
Apoziția osului de neoformație cunoaște două etape importante. În prima fază,
în zona de tracțiune osoasă se depune osteoid, adică matricea organică care se va
maturiza în etapa următoare prin impregnarea cu săruri minerale. Osteoidul începe să
se formeze la câteva ore de la debutul tracțiunii, dar calcifierea este inițiată abia după
10-15 zile.
Osteoidul se opune oricărei deplasări dentare, similar țesutului hialin. Reiese
de aici faptul că este obligatoriu ca, în cadrul tratamentului ortodontic, să se evite
mișcările de ,,du-te-vino” (jiggling) ale dinților, pentru că acestea s-ar face în osteoidul
depus și care este refractar mișcării retrograde a dintelui.
Tehnicianul dentar este cel care realizează aparatele ortodontice mobilizabile
și mobile sau unele elemente componente ale aparatelor ortodontice fixe. Astfel, nu
doar medicul specialist ortodont ci și tehnicianul dentar trebuie să cunoască și să
înțeleagă modul de acțiune al diverselor elemente componente ale aparatelor, precum
și unele efecte nocive pe care acestea le pot produce, legate în principal de
deplasarea dentară. Cele mai frecvente asemenea efecte nocive sunt compresiunea
bruscă și îndelungată a pachetului vasculo-nervos care duce la:
• mortificări pulpare

3
 • resorbții radiculare patologice
• cuduri radiculare
• resorbții osoase patologice
• mobilitate dentară patologică și hipercementoze

Tipuri de deplasări dentare ortodontice

Deplasările dentare ortodontice depind de situarea centrului de rotație al
dintelui (fulcrum, hipomoclion), acesta fiind diferit de centrul de rezistență (centrul de
masă), care se găsește aproximativ în treimea apicală a dintelui. Poziția centrului de
rezistență al unui dinte este variabilă, depinzând în principal de lungimea și
implantarea rădăcinii, de intensitatea forței ortodontice și de tipurile de deplasare la
care urmează să fie supus dintele. Hipomoclionul este situat la monoradiculari mai
frecvent în zona treimii mijlocii și a celei apicale a rădăcinii, iar la pluriradiculari între
rădăcini, în mijlocul septului osos.
Există patru tipuri principale de deplasări dentare ortodontice (Fig. 24-2):
• Versiunea

• Gresiunea

• Derotarea

• Mişcarea de torque.

Mişcarea de înclinare - versiune - este deplasarea care se obţine cu cea mai

mare frecvență prin aplicarea unei forţe pe o zonă punctiformă sau foarte restrânsă la
nivelul coroanei. Această mişcare se produce de fiecare dată când se aplică o forță
pe un dinte care nu este împiedicat să basculeze. Coroana şi rădăcina se deplasează
simultan, dar în sens invers. Pentru o anumită înclinare a coroanei apexul efectuează
o deplasare în sens invers, deci se produce o basculare în jurul hipomoclionului.
Cu cât forţa este mai puternică sau mai depărtată de centrul de rotație cu atât
gradul de înclinare va fi mai mare.

Mişcarea de gresiune este o deplasare corporală, respectiv o mișcare de

translaţie, obţinută prin aplicarea forţei pe o suprafaţă liniară a coroanei şi transmisă
în mod egal de-a lungul axului dentar. Deplasarea prin gresiune se poate face:
• în plan orizontal - spre mezial, distal, vestibular, oral;

• în plan vertical - se produc ingresiuni sau egresiuni.

Ingresiunea este o deplasare corporală în sens vertical, în direcţia bazei
osoase, sub acţiunea unor forţe aplicate la nivelul marginii incizale sau suprafeţei
ocluzale. Ingresiunea se poate obține în cele mai bune condiții în cadrul tratamentului
cu aparate ortodontice fixe, dar și în aceste condiții există un risc crescut de apariție
a resorbției radiculare.

4
 Egresiunea este o deplasare corporală în sens vertical, în direcţia planului de
ocluzie, care se obţine fie prin aplicarea unor forţe în sens vertical, fie prin eliminarea
contactului ocluzal, favorizând fenomenul natural de căutare a antagonistului.

Mişcarea de derotare este o mişcare de pivot în jurul axului mare radicular

şi necesită un cuplu de forţe pentru a se produce.
Mişcarea de torque este o deplasare radiculară în sens vestibulo-oral,
coroana fiind mai puţin deplasată sau chiar menţinută pe loc. Forţa aplicată este
repartizată pe toată suprafaţa radiculară. Aceast tip de deplasare necesită cupluri de
forţă a căror rezultantă este o rotaţie în jurul unui punct situat la colet.

5
 AMPRENTA ȘI MODELUL DE GIPS ÎN ORTODONȚIE

Deoarece majoritatea aparatelor ortodontice mobilizabile și mobile și unele

elemente componente ale aparatelor fixe se confecționează pe modelul de gips,
considerăm ca fiind necesară prezentarea, în prima parte a acestui capitol, a noținilor
despre amprentă și obținerea modelului de gips în ortodonție.

Amprenta în ortodonție

Amprenta arcadelor dento-alveolare reprezintă copia fidelă negativă a unor

structuri anatomice endo-orale, fiind o manoperă necesară pentru obținerea modelului
de gips.
Amprentele în ortodonţie se iau de obicei cu hidrocoloizi ireversibili (alginate) şi
sunt amprente extensive, care trebuie să reproducă cu fidelitate arcadele dento-
alveolare în totalitate, până în fundul de sac vestibular, astfel încât să se poată
studia pe model tulburările de dezvoltare ale crestelor alveolare şi mai ales raporturile
dintre dinţi, alveole şi baza osului.
Amprenta superioară va trebui să redea, totodată, următoarele structuri
anatomice:
- palatul osos cu rugile palatine, rafeul median, tuberozităţile maxilare;
- frenurile superioare fără a le devia.
Amprenta inferioară va trebui să cuprindă şi următoarele regiuni
anatomice:
- faţa linguală a mandibulei până la planşeu;
- frenul lingual şi frenul buzei inferioare.
Amprentele reprezintă, fără îndoială, una dintre etapele cele mai dificile pentru
pacienţii copii înaintea aplicării aparatului ortodontic, cu posibile reacţii adverse de
sufocare sau vomă. Urmând această raţiune, amprenta inferioară va fi luată înaintea
celei superioare, care este mai extensivă, iar această secvenţă are menirea de a întări
încrederea pacientului în medic și de a face mai facilă adaptarea acestuia cu
manopera la care este supus.
În cazul luării amprentelor la pacienţii anxioşi se recomandă încercarea
distragerii atenţiei acestora de la manopera clinică pe care o efectuăm. În acest scop
se pot utiliza mai multe tehnici psihologice, cum ar fi:

6
 • Tehnica de inducţie hipnotică promovată de Rinchuse D.J. În acest sens,
întrebăm pacientul despre hobiuri, activităţi, sporturi, vacanţe preferate. De exemplu,
în cazul unui pacient care preferă vacanţele de vară la mare, în timpul luării
amprentei îi descriem în detaliu imagini vizuale și auditive de pe litoral folosind
cuvinte şi expresii care sensibilizează simţurile pacientului (de exemplu: „…
imaginează-ți că ești pe malul mării și asculți valurile care vin spre tine și îți cuprind
picioarele …”);
• Tehnici de relaxare, și anume: încercăm să simţim mişcările respiratorii ale
pacientului şi să-l facem conştient de respiraţia sa; îi spunem că o respiraţie rară şi
profundă produce mişcări ale stomacului înăuntru şi înafară; respiraţia diafragmatică
produce o reacţie de relaxare prin diminuarea metabolismului, a bătăilor cardiace, a
presiunii sangvine, a ratei respiratorii şi a tensiunii musculare; când pacientul se
concentrează asupra respiraţiei diafragmatice introducem lingura cu materialul de
amprentă în cavitatea orală;
• Tehnici de distragere a atenţiei prin care îi putem solicita pacientului
următoarele activități pe care să le efectueze în timpul amprentării:
- să ridice un picior sau o mână;
- să ne prezinte pe rând degetele de la mână;
- să apese de 10 ori cu indexul mâinii stângi pe fotoliul dentar;
- să clipească de 15 ori;
- să ridice de 5 ori braţul drept în aer şi să-l coboare.
Explicaţiile şi exemplificările se fac înainte de începerea amprentării cu scopul
de a-l pregăti. În timpul manoperei propriu-zise i se solicită să execute aceste mişcări
în ordinea indicată sau în ordine inversă.

Materiale necesare pentru amprentare:

▪ Lingurile de amprentă servesc ca și portamprentă pentru materialul de
amprentă (Fig. 16-1). Lingurile pot să fie metalice sau din material plastic, de diferite
mărimi și culori, fiind prevăzute cu perforații pentru a fi mai retentive;
▪ Materialul de amprentă se prezintă sub forma unei pulberi de diferite culori. În
ortodonție se utilizează cu precădere materiale din gama hidrocoloizilor ireversibili
(alginat) și mai rar se utilizează materiale de tip siliconic;
▪ Bol și spatulă pentru amestecarea pulberii cu apă (Fig. 16-1);
▪ Tăviță renală pe care pacientul o ține sub bărbie pentru saliva care i se
scurge în timpul amprentării (Fig. 16-1).

7
 Fig. 16-1. Materiale necesare pentru amprentă: linguri, bol și apatulă, tăvița renală

Pentru a fi corespunzătoare, materialele de amprentă trebuie să dețină

următoarele calități:
- fidelitatea este proprietatea de a înregistra cât mai precis cele mai fine
detalii ale structurilor amprentate;
- elasticitatea este proprietatea de a permite desprinderea și
îndepărtarea amprentei din cavitatea orală fără a se deforma;
- stabilitatea dimensională reprezintă proprietatea amprentei de a suferi
deformări cât mai mici din momentul îndepărtării din cavitatea orală și până în
momentul turnării (coeficient de contracție minim);
- să nu fie toxice sau iritante pentru cavitatea orală;
- să aibă miros și culoare plăcute;
- să aibă timp de priză relativ scurt.

Obținerea amprentei cuprinde următoarele faze clinice:

1) Pregătirea pacientului - medicul va folosi un limbaj adecvat, explicând
copilului scopul şi conţinutul operaţiunilor la care va fi supus; de asemenea, medicul îi
poate prezenta materialul de amprentă sub formă de pulbere și îi poate recomanda
copilului să îl miroase;

8
 - clătirea riguroasă a gurii;
- în cazul pacienților cu senzație de vomă accentuată este recomandabil
să se folosească anestezia topică a regiunii posterioare a palatului,
diminuîndu-i astfel pacientului reflexul de vomă.
2) Alegerea lingurii - după inspecţia prealabilă a arcadelor dento-alveolare
medicul alege lingura de mărime corespunzătoare, care va fi probată în cavitatea
bucală; aceasta trebuie să cuprindă în interiorul ei arcadele dentare, zonele
retromolare la mandibulă, tuberozităţile maxilare, să pătrundă în vestibulul superior şi
inferior până în apropierea fundurilor de sac; lingurile pot fi standard din aluminiu, sau
din material plastic, de dimensiuni adecvate pentru a nu distorsiona părţile moi; se
preferă lingurile retentivizate, cu perforaţii, mai ales în cazul pacienţilor cu înghesuiri
dentare severe sau la cei cu proalveolodenţii grave, unde există riscul reţinerii
materialului de amprentă la nivelul arcadelor în timpul manoperei de îndepărtare a
lingurii.
Considerăm că am ales mărimea corectă pentru lingura inferioară, atunci când,
după introducerea în cavitatea orală, cuprinde în interiorul ei arcadele dento-alveolare
şi zonele retromolare, iar în vestibul pătrunde până în apropierea fundurilor de sac,
fără să împingă părţile moi. Lingura superioară se alege asemănător cu cea inferioară,
urmărind să cuprindă complet zona tuberozitară şi să nu basculeze pe bolta palatină.
Între marginile lingurii și formațiunile anatomice este necesar să existe un spațiu de 2-
3 mm, dar nu mai mare de 5 mm.
3) Pregătirea lingurii - se realizează prin crearea de retenţii suplimentare,
respectiv prin căptuşirea marginilor lingurii cu benzi de leucoplast cu scopul de
prevenire a lezării ţesuturilor moi şi de retenţionare a materialului de amprentă. În
ortodonție este foarte important ca lingura să fie foarte retentivă și să asigure astfel
retenționarea optimă a materialului de amprentă deoarece:
• pacienții prezintă malpoziții dentare, înghesuiri dentare și alte anomalii
(protruzii accentuate) astfel încât „câmpul ortodontic” este foarte retentiv;
• îndepărtarea lingurii de pe arcadele dento-alveolare se face prin
tracționarea acesteia de mâner existând riscul ca materialul de amprentă să se
desprindă din portamprentă, mai ales în cazul arcadelor cu proalveolodenție
accentuată;
• în ortodonție se toarnă două tipuri de modele în aceeași amprentă
(modelul de lucru și modelul de studiu).
4) Prepararea corespunzătoare a materialului de amprentă (cu un timp
minim de spatulare de 30-60 secunde, până la omogenizarea completă) şi încărcarea
lingurii, astfel încât materialul să fie în cantitate mai mare pe partea anterioară a
lingurii pentru a nu rcflua spre posterior şi pentru a nu produce senzaţie de vomă.
Cele mai recomandate sunt materialele de amprentă cu indicatori de priză, astfel încât
în momentul în care începe să vireze culoarea se încheie spatularea și se încarcă
lingura. Înainte de introducerea lingurii în cavitatea orală se netezește cu degetele
umede suprafața materialului încărcat în lingură.

9
 5) Amprentarea propriu-zisă începe cu amprenta arcadei inferioare:
- pentru amprentarea arcadei inferioare medicul, aflat în faţa şi în dreapta
pacientului, introduce lingura încărcată cu material de amprentă în cavitatea orală,
dinspre dreapta spre stânga, ţinând-o de mâner, în timp ce cu indexul stâng
îndepărtează comisura dreaptă, după care centrează lingura asezând-o simetric şi
simultan la nivelul zonelor retromolare, executând o presiune lentă, care se continuă
spre zona anterioară pe măsura aşezării lingurii; medicul îi solicită apoi pacientului să
ridice limba spre palat si s-o proiecteze uşor spre anterior, în timp ce menţine lingura
cu presiune constantă, cu cele indexuri presând uşor în dreptul premolarilor, în
timp ce policele celor două mâini vor cuprinde şi vor fixa marginea inferioară a
mandibulei; pe tot parcursul amprentării se aşează o tăviţă renală sub bărbia
pacientului pentru a permite scurgerea salivei sau a excesului de material de
amprentă;
- amprentarea arcadei superioar (Fig. 16-2) este asemănătoare în prima
etapă, dar după introducerea lingurii şi centrarea acesteia medicul se poziționează
în spatele pacientului, îmbrăţişând şi orientând uşor în jos capul acestuia, aplică
buza superioară şi comisurile pacientului peste porţiunea anterioară a lingurii în timp
ce împinge în vestibulul superior materialul de amprentă refluat; medicul presează
uşor lingura cu cele două indexuri aplicate la nivelul palatului, iar pacientul este
invitat să execute manevra Valsalva (expir „forțat” pe nas, narinele fiind pensate,
pentru stimularea contracției mușchilor vălului palatin și evidențierea liniei Ah în
amprentă); sub bărbia pacientului asistenta va menţine tăviţa renală în care se va
putea scurge saliva.

Fig. 16-2. Amprenta arcadei superioare

- Desprinderea amprentelor de pe câmp se face după aşteptarea timpului
pentru priza completă a materialului; lingura se va desprinde începând cu zona cu
retentivitate mai mică pentru a se evita deteriorarea amprentei.
6) Verificarea amprentelor, se face cu rigurozitate.
După îndepărtarea din cavitatea orală amprentele vor fi foarte bine spălate şi
controlate la nivelul dinţilor, proceselor alveolare, urmărind cu atenție extinderea și
integritatea marginilor amprentei, grosimea stratului de material de amprentă,

10
eventuale goluri, lipsuri etc.). Astfel, amprentele trebuie să fie netede, fără goluri
importante în special pe suprafeţele dinţilor, marginile lor trebuie să aibe o bună
extensie în zonele vestibulare, inclusiv în zonele posterioare, palatală şi linguală.
Amprentele vor fi spălate sub un jet de apă rece, cu presiune ușoară, pentru a se evita,
astfel, desprinderea alginatului de pe lingură. Spălarea amprentei are ca scop
îndepărtarea resturilor de sânge şi salivă. Dacă şi după spălare rămâne salivă ataşată
de alginat (mai ales la arcada superioară în cazul pacienților cu viscozitate crescută a
salivei), aceasta poate fi îndepărtată prin pudrarea amprentei cu gips, urmată imediat
de spălarea cu o perie moale. Pentru îmbunătăţirea suprafeţei viitorului model se
recomandă clătirea amprentei cu soluţie de sulfat de potasiu 2-3%. Surplusurile de
alginat care depăşesc marginile amprentei şi care sunt balante, mai ales în zona
posterioară, vor fi îndepărtate cu o foarfecă bine ascuţită și nicidecum cu spatula de
ceară, pentru a se evita tracționarea și desprinderea amprentei de pe lingură. Alteori,
atât din considerente obiective cât şi din greşeli de tehnică, amprentele pot prezenta
diverse imperfecţiuni ale marginilor, ale feţelor vestibulare ale dinţilor, ale feţelor orale,
în zona distală etc. În funcţie de scopul urmărit, medicul va hotărî dacă va repeta sau
nu luarea amprentei
Amprentele se învelesc în şerveţele umede, se introduc în pungi de plastic
care se închid, se transportă la laborator unde vor fi turnate cât mai repede posibil.

Se va înregistra cu un val de ceară subţire ocluzia habituală pentru facilitarea

poziţionării modelelor în ocluzie. În acest scop se ramoleşte ceara, se introduce în
cavitatea orală, pacientul este instruit să închidă gura astfel încât să ocludă în ceara
moale în poziţia de intercuspidare maximă. În acest mod se evită producerea de
modele de studiu "rock" sau instabile după soclare. Este indicat ca medicul să preseze
cu degetul ceara pe feţele vestibulare ale dinţilor pentru a realiza o înregistrare
tridimensională a ocluziei.
În cazurile în care există o diferenţă substanţială între ocluzia centrică şi relaţia
centrică (RC), clinicianul va trebui să decidă dacă soclarea modelelor se face în
ocluzie centrică sau în relaţie centrică, astfel încât, în asemenea situaţii, se poate
înregistra RC cu ajutorul cerii de ocluzie, înregistrare necesară de altfel şi pentru a
monta modelul în articulator folosind arcul facial de transfer.
În cazul pacienţilor la care se intenţionează aplicarea unui aparat funcţional se
va lua ocluzia de construcţie (corectată) în această etapă sau, mai indicat, după
turnarea modelelor, pentru a se putea verifica pe model corectitudinea înregistrării
acesteia.

16.2. Modelul de gips în ortodonție

11
 În ortodonţie se toarnă, în general, două rânduri de modele, unul de lucru, din
gips dur (moldano) sau extradur – care va servi la confecţionarea aparatului
ortodontic, iar celălalt, modelul de studiu, se toarnă din gips alb (de duritate normală)
și va servi pentru studiului cazului, elaborarea diagnosticului, dar şi ca document,
înainte şi după tratament.
Modelul de gips reprezintă copia fidelă pozitivă a arcadelor dento-
alveolare, respectiv a tuturor formațiunilor cuprinse în amprentă. Pentru a putea fi
utilizate, modelele trebuie pregătite, soclate şi eventual reparate micile imperfecţiuni
rezultate la turnare (Fig. 16-3).

Fig. 16-3. Modelul de gips

Modelul de studiu are următoarele roluri:

• de cele mai multe ori modelul permite explorarea mai
exactă a anumitor particularităţi anatomice ale arcadelor dentare, ale
proceselor alveolare, respectiv ale ocluziei dentare, în special în zonele
posterioare ale arcadelor precum şi detalii legate de aspectul palatului
decât cele obținute printr-o examinare endo-orală directă a pacientului;
• modelele permit efectuarea anumitor măsurători necesare
diagnosticului ortodontic (indice Pont, indice Bolton, simetroscopie,
perimetrie etc.);
• modelul poate fi repetat la diverse intervale de timp, astfel
încât, în urma acestor repetări, se poate aprecia evoluţia tratamentului
ortodontic;
• modelul trebuie păstrat 3-5 ani deoarece reprezintă probă
juridică şi poate fi folosit pentru investigarea cazului respectiv în cazul
acuzațiilor de malpraxis.
Dacă amprenta a fost luată cu alginat atunci se pot turna ambele modele
din aceeaşi amprentă. Dacă amprenta a fost luată cu alte materiale este necesară o
dublă amprentare.

12
 Orientarea în spaţiu a modelului se face după planul de ocluzie pentru
că astfel este uşurată şi efectuarea măsurătorilor simetroscopice.

Reperele pentru cele trei planuri spaţiale sunt următoarele:

În plan sagital - reperul anterior - este reprezentat de punctul corespunzător
intersecţiei celei de-a doua perechi de rugi palatine cu rafeul median;
- reperul posterior – este reprezentat de punctul
corespunzător intersecţiei liniei Ah cu rafeul median.
În plan transversal – reperul este reprezentat de vârful cuspidului molarului
prim permanent și al premolarului, respectiv molarului temporar.
În plan vertical – reperul este reprezentat de feţele distale ale tuberozităţilor
maxilare.

Tipuri de modele utilizate în ortodonție

A) Modelul de lucru este primul model obţinut prin turnarea amprentei. Se
poate turna din gipsuri de diferite durităţi (normale, dure, extradure), dar sunt preferate
gipsurile dure sau extradure. În unele situații pot fi folosite şi mase de ambalat, dar
numai pe anumite zone ale modelului de lucru, acolo unde urmează să se execute
suduri (tehnică folosită frecvent la obţinerea aparatelor de tip disjunctor).
B) Modelul de studiu trebuie să redea în întregime arcadele
dentare, arcadele alveolare și bolta palatină. Soclul modelului de studiu
se realizează în condiţii standardizate, care să permită evidenţierea
corectă a poziţiei dinţilor şi se evită, ca prin formă şi înclinaţie, să
simuleze anomalii care nu există. Forma soclului este de obicei
poligonală.
La maxilarul superior soclul are formă de pentagon (mai exact heptagon dacă
se iau în considerare și cele două suprafețe molare), cu vârful corespunzând rafeului
median, iar faţa posterioară va forma un unghi drept cu linia mediană. Feţele
anterioare şi laterale vor fi simetrice faţă de linia mediană pentru a ajuta la studierea
simetriei. Faţa superioară va fi paralelă cu planul de ocluzie.
Pentru modelul inferior, unii autori recomandă aceeaşi formă ca a modelului
superior, alții recomandă forma de trapez, iar alţii consideră că partea anterioară a
modelului inferior trebuie să corespundă curburii anterioare a arcadei. Soclurile
standardizate pot fi obţinute fie prin turnarea în conformatoare speciale (Fig 16-4),
fiind necesară înregistrarea ocluziei habituale în ceară, fie prin fasonare cu ajutorul
unui motor special.

13
 Fig. 16-4. Model obţinut în conformator

C) Modelul de reconstituire plastică (modelul de set-up

diagnostic) (Fig. 16-5) este un model folosit mai ales în cazul înghesuirilor
frontale inferioare, pentru a putea vizualiza reîmpărţirea spaţiului în
sectorul respectiv de arcadă, în urma extracţiei unui dinte. Se realizează
prin duplicarea modelului de lucru sau după o altă amprentă a arcadei la
care se va face simularea. După întărirea gipsului dur, se aplică un strat
subţire de ceară topită în zona dinţilor care vor fi deplasaţi, se așteaptă
răcirea acesteia, după care se toarnă restul modelului. După priza gipsului,
se desprinde zona separată cu ceară de restul modelului, se notează cu
un marker pe faţa vestibulară identitatea fiecărui dinte şi apoi se separă
dinții respectivi între ei cu ajutorul unui fierăstrău de tehnică dentară astfel
încât să nu se reducă lățimea mezio-distală a dinților separați. Medicul va
simula „extracţia” unui dinte şi va rearanja dinţii rămaşi, fixându-i cu ceară.
Simularea se poate face prin tatonări succesive pentru a face alegerea
dintelui a cărui extracţie va crea spaţiul optim pentru alinierea celorlalţi dinţi.

Fig. 16-5. Modelul de reconstituire plastică

D) Modelul set-up (Fig. 16-6) este tot un model de

reconstituire plastică, la care aproape toţi dinţii sunt secţionaţi de pe
soclul modelului cu scopul de a-i poziţiona tridimensional cât mai precis.

14
 Acest tip de model se utilizează în situațiile în care există ușoare
malpoziții dentare sau atunci când aceste malpoziții persistă la finalul
tratamentului ortodontic activ și se dorește finisarea poziției dinților. Este
utilizat pentru confecţionarea unor aparate ortodontice din material
elastic, de tip positioner, care se aplică, de obicei, la sfârşitul terapiei
ortodontice active, pentru a corecta ușoare malpoziții dentare restante și
pentru a finisa poziţia denților, dar şi pentru a păstra rezultatul obţinut.
Pentru a obține positionere corecte este recomandat ca cele două
modele set-up să fie montate în articulator pentru ajustarea relațiilor de
ocluzie.

Fig. 16-6. Modelul set-up

5. Modele de studiu digitale (modelele 3D) (Fig. 16-7)

În ultimii ani se apelează frecvent la modelele de studiu digitale 3D, compatibile
cu majoritatea tipurilor de software, care prezintă beneficiul unei înalte precizii, o
rezoluție înaltă care să elimine neajunsurile legate de rupturile ce pot să apară pe
modelele de gips. Aceste modele permit efectuarea oricăror tipuri de set-up.

15
 Fig. 16-7. Modele de studiu digitale (3D)

Soclarea modelelor
Soclul este partea de deasupra, respectiv de desubtul modelelor care servește
la manipularea modelelor și la depozitarea acestora. În ortodonție soclul se obține în
condiții standardizate și nu are voie să simuleze anomalii pe care pacientul nu le
prezintă.
Soclarea se poate face prin mai multe metode și anume:
• tăiere manual;
• tăiere cu ajutorul motorului de fasonat;
• turnare în soclator de plastic;
• turnare în suport standard de soclare;
• turnare în conformator.

Metoda prin tăiere manuală (metoda Schwarz) este cea mai simplă metodă,
fiind accesibilă oricărui laborator de tehnică dentară. Această metodă necesită
utilizarea unui cuțit pentru tăiat gips, un raportor și o rindea Grűndberg.
Pentru o soclare corectă, tehnicianul dentar trebuie să respecte formele
recomandate pentru socluri, anumite dimensiuni și orientări ale suprafețelor și,
respective ale marginilor soclului. Astfel, soclurile modelului superior și a celui inferior
trebuie să aibă suprafețele superioară, respectiv inferioară paralele între ele și paralele
cu planul de ocluzie, suprafețele posterioare perpendiculare pe planul medio-sagital
și în același plan vertical, iar suprafețele laterale trebuie să se întâlnească după
anumite unghiuri (Fig. 16-8).

16
 a)

b)
Fig. 16-8. Repere pentru soclare: a) model superior, b) model inferior.

Înălțimea fiecărui soclu trebuie să fie în medie de 10 - 13 mm, dar nu va depăși

15 mm, iar înălțimea totală a modelului trebuie să fie de 7 - 7,5 cm (Fig. 16-9).

a) b)

Fig. 16-9. Soclul modelelor: a) vedere frontală; b) vedere laterală

Finisarea modelelor
Finisarea constă în îndepărtarea surplusurilor de pe model, curățarea coletelor,
umplerea golurilor cu ceară sau ciment, rotunjirea marginilor și unghiurilor. După
finisare, modelele se lustruiesc parcurgând următoarele etape:
- se lustruiesc modelele cu hârtie abrazivă;
- modelele se țin apoi timp de 24 de ore într-o soluție de apă cu săpun bazic
sau se fierb în soluție de săpun bazic timp de câteva minute;

17
 - se lustruiesc din nou modelele cu hârtie abrazivă.

Etichetarea modelelor
În acest scop se însemnează cu un marker pe suprafața soclului modelului
superior și pe baza modelului inferior următoarele date:
- numele și prenumele pacientului;
- numărul de fișă a pacientului;
- data la care s-a luat amprenta.

Modelele se păstrează în modelotecă sau în cutii speciale, modelul superior și

cel inferior fiind solidarizate cu un elastic.

18