Evaluarea orală 

este cea mai veche şi frecventă metodă de evaluare utilizată în

activitatea instructiv-educativă. Aceasta constă într-un dialog purtat între profesor şi elev, prin
care primul urmăreşte să obţină informaţii cu privire la cantitatea şi calitatea cunoştinţelor pe
care le posedă elevul precum şi capacitatea acestuia de a opera cu ele. Cu prilejul examinării
orale, profesorul îi poate cere elevului să-şi motiveze răspunsul la o anumită întrebare şi să-l
argumenteze, după cum tot el îl poate ajuta cu întrebări suplimentare atunci când se află în
impas.
Această metodă este utilizată în special la disciplinele socio-umane care au ca obiectiv formarea
unor capacităţi şi abilităţi dificil de surprins prin intermediul altor metode de evaluare.
Această metodă prezintă următoarele avantaje:
·       oferă un feed-back rapid elevului, acesta putând să îşi corecteze imediat eventualele
neînţelegeri;
·         dezvoltă capacitatea de comunicare a elevului;
·         permite cunoaşterea capacităţii de exprimare a elevului şi siguranţa cu care acesta operează cu
noţiunile asimilate;
·         intensifică interacţiunea dintre profesor şi elev;
·         oferă posibilitatea profesorului de a alterna tipul întrebărilor şi gradul lor de dificultate în
funcţie de calitatea răspunsurilor date de elev.
Metoda are însă şi unele dezavantaje: necesită mult timp pentru evaluarea întregului
colectiv de elevi, are un grad scăzut de obiectivitate putând fi influenţată de starea
examniatorului, de gradul diferit de dificultate ale întrebărilor de la un elev la altul.
Evaluarea scrisă este o metodă de evaluare ce le oferă posibilitatea elevilor de a se 
exprima în scris, fără intervenţia profesorului, cunoştiinţele dobândite. Această metodă se
concretizează prin:  lucrări de control curent, a lucrărilor de control date la încheierea unei unităţi
de învăţare, a unui semestru (teze).
Această metodă permite evaluarea unui număr mare de elevi într-un timp relativ mic, iar
comparativ cu evaluarea orală prezintă un grad mai mare de obiectivitate, deoarece  rezultatele
sunt  raportate  la  criterii  unice de evaluare. Prin această metodă se asigură uniformitatea
evaluării. Din păcate feed-back-ul activităţii nu este atât de rapid ca cel de la evaluare, nu  este 
posibilă  orientarea elevilor  prin  întrebări ajutătoare  către  un  răspuns corect în cazul
neînţelegerii cerinţei, corectarea probelor scrise solicită resurse mari de timp. Totodată, în cazul
unor răspunsuri formulate ambiguu, profesorul nu poate cere lămuriri suplimentare elevului,
pentru a aprecia corect răspunsul.
Ca si o concluzie, putem spune ca toate aceste metode complementare de evaluare
asigură o alternativă la formulele tradiţionale, a căror prezenţă este preponderentă în activitatea
curentă la clasă, oferind alte opţiuni metodologice şi instrumentale care îmbogăţesc practica
evaluativă. Cadrele didactice, trebuie sa asigure un echilibru intre probele orale si scrise , pentru
ca fiecare metoda are avantaje, dar si dezavantaje. Instrumentele de evaluare pe care le utilizam
trebuie sa fie de calitate, sa stabilim scopul probei pornind de la obiectivele operationale ale
activitatii de predare-invatare, iar itemii alesi sa corespunda fiecarui obiectiv operational.
Rezultatele evaluarii trebuie comunicate si discutate cu prescolarii si parintii acestora si fiecare
actiune de evaluare trebuie urmata de strategii de ameliorare a dificultatilor constatate.Criteriile
de apreciere si de notare ale prescolarilor trebuie formulate clar si temeinic, iar rezultatele
evaluarii trebuie comunicate si discutate periodic atat cu subiecti evaluati, cat si cu parintii
acestora.