Sunteți pe pagina 1din 11

Pg.

1 Terapia durerii - ARTROZA (reumatism degenerativ), BFKTR an 3

ARTROZA (Reumatism cronic degenerativ)

Definiţie: reumatismul cronic degenerativ sau reumatismul artrozic este un proces articular de
uzură, spre deosebire de artrite, unde este vorba de inflamaţie.

Etiologie: se pun în discuţie o serie de factori etiopatogenici, care pot explica apariţia şi
dezvoltarea artrozelor.

Vârsta este un factor etiologic important, artrozele aparând la o vârsta ceva mai înaintată. Este,
dupa cum spun unii autori, reumatismul „uzurii" şi „senescenţei precoce". Deşi se întâlneşte mai
frecvent la femei de la 40 de ani în sus, iar la barbati de la 55 -60 de ani în sus, totuşi poate apare
şi la o vârsta mai tanără, uneori chiar în adolescenţă. În aceste cazuri, uzura se poate constitui ca
urmare a celui de-al doilea factor etiologic: traumatismul. Acesta survine fie sub forma
traumatismului unic, major - accidente, contuzii, fracturi -, fie sub forma traumatismului minor -
microtraumatisme - care trebuie să fie însă repetat, continuu, situaţie care de cele mai multe ori
este profesională (încărcători, perforatori cu ciocanul pneumatic, strungari, sportivi etc).

Factorii metabolici: a) obezitatea este o cauză destul de importantă în constituirea artrozelor.


Ponderea corporală crescută peste greutatea ideală supune sistemul osos la un efort deosebit,
exercitând o presiune continuă, o microtraumatizare permanentă, pe care trebuie să o suporte
articulaţia şi, bineinţeles, osul. Aşa se nasc artrozele şoldului, genunchilor, coloanei lombare,
gleznelor etc; b) guta, prin precipitarea acidului uric la nivelul articulaţiilor, favorizează
deteriorarea acestora, de unde şi numele de „reumatism artrozic gutos".

Tulburările de statică sunt foarte importante. Le reamintim, deoarece malformaţiile congenitale


(picior plat, displazie, luxatii congenitale, coxa plana, coxa vara etc), ca şi malformaţiile
traumatice duc, inexorabil, la constituirea proceselor artrozice.

Tulburările endocrine, cum sunt insuficienţa ovariană, insuficienţa tiroidiană, climaxul - care
determină şi o creştere ponderală (obezitate) - favorizează dezvoltarea reumatismului artrozic.

Factorii meteorologici (frigul, umiditatea etc), prin tulburările vasomotorii produse, favorizează
apariţia leziunilor articulare degenerative. Acest lucru explică de ce ţările cu un climat rece au o
morbiditate mai crescută în reumatism artrozic.

Tulburările circulatorii pot determina dereglări în irigaţia locală a ţesuturilor, fenomene ce pot
duce mai uşor la procese de degenerescenţă articulară.
Infecţiile, uneori specifice, alteori nespecifice, care determină artrite, cu timpul, duc la artroze
(exemplu, coxita TBC duce la coxoză).

PATOGENIE: toţi factorii de mai sus concură la constituirea proceselor de degenerescenţă


articulară. Important este că sunt interesate nu toate articulaţiile, ci indeosebi articulaţiile de
„suport", de exemplu şoldul, genunchiul, coloana vertebrală şi mult mai puţin umerii care prind
membrele toracice şi care au mai mult rol în „prehensiune" (suferinţa acestora din urmă
constituind periarteritele - afecţiuni ale formaţiunilor periarticulare - muşchi, tendoane).

ANATOMIE PATOLOGICA: leziunile în reumatismul artrozic constau în:


- erodarea şi distrugerea cartilajului articular;
- hipertrofie şi proliferarea osului, cu formarea de excrescenţe osoase, denumite osteofite.
Pg.2 Terapia durerii - ARTROZA (reumatism degenerativ), BFKTR an 3

SIMPTOME: debutul, ca şi evoluţia sunt lente, progresive, în ani şi ani, ceea ce a făcut să se
deosebească două stadii clinice:
- stadiul preartrozic - cu o simptomatologie discretă, mai mult intuită
- stadiul artrozic - caracterizat prin semne clinice, radiologice şi de laborator.

Semne clinice: acestea sunt subiective şi obiective.


a) Semnele subiective: cel mai
important este durerea articulară, care
are un caracter specific: apare cu ocazia
mişcărilor, spre deosebire de durerea
din artrită, care apare atât în mişcare,
cât şi în repaus. Practic, durerile în
artroze se consemnează dimineaţa, cu
ocazia primelor mişcări după o
perioada de repaus, când articulaţiile
par „înţepenite". După primele mişcări,
durerile dispar pentru restul zilei,
reaparând către seară, odată cu
oboseala generală (uzual aceste
articulaţii sunt numite „ruginite").
Durerile din artroze se explică prin
faptul că suprafeţele osoase se presează şi se „freacă" una de alta, cartilajul fiind distrus; se
produce în acest fel o iritaţie mecanică, care determină, la rândul ei, şi o inflamaţie locală, ce
explică cauza durerii articulaţiilor în mişcare.

Semne obiective:
a) Limitarea mişcărilor este datorată, în primul rând, faptului că suprafeţele articulare, din
cauza deformărilor extremităţilor osoase, prin hipertrofie şi osteofitoză, nu se mai
adaptează perfect una la cealaltă şi articulaţia se „gripează", de unde limitarea mişcărilor.
În al doilea rând, chiar durerile sunt cele ce limitează mişcările.
b) Crepitaţiile sau cracmentele articulare sunt zgomote mai fine sau mai groase, palpabile
adeseori, când se şi aud la nivelul articulaţiei respective (ex. genunchi). Sunt explicate tot
prin traumatizarea suprafeţelor osoase, datorită dispariţiei cartilajului articular,
suprafeţele articulare pierzându-şi luciul şi netezimea.
c) Deformarea articulaţiilor apare prin mărirea de volum a acestora, datorită hipertrofiei
osoase şi osteofitozei. Mult mai rar apar hipertrofii musculare, datorită probabil
inactivităţii articulare. În această situaţie artrozele vor deveni „deformante, cracante, dar
reci" (Costa).

Semne radiologice: examenul radiologie în artroze indică:


- osteoporoza, adică rarefierea sau decalcifierea osoasă, uneori geodică;
- osteoscleroza, proces de condensare osoasă, de atrofie calcară;
- osteofitoza, adică excrescenţe osoase, numite osteofite („pinteni", „cioc de papagal"),
care uneori se unesc formand „punţi" osoase numite şi sindesmofite.
În legatură cu particularităţile fiecărei articulaţii, se mai pot observa, radiologie, şi dispariţia
liniei interarticulare (ex.: şold, genunchi), tasări (ex.: vertebre ce iau aspect de „diabolo" etc).

Semne de laborator: menţionăm că semnele de laborator sunt foarte reduse în reumatismul


artrozic. V.S.H. (viteza de sedimentare a hematiilor) şi formula leucocitară sunt normale. Uneori,
se pune în evidenţă o creşterediscretă a acidului uric în sânge, ca şi a colesterolului, dar nu
constant şi nici într-un caz obligatoriu.
Pg.3 Terapia durerii - ARTROZA (reumatism degenerativ), BFKTR an 3

FORME CLINICE. În afară de poliartroze, adică formele de artroză ce cuprind mai multe
articulaţii, foarte importante sunt formele localizate, care se referă mai frecvent la articulaţiile ce
sunt obligate să „susţină" cel mai mult greutatea corpului şi deci să fie traumatizate cel mai
puternic. Dintre acestea, şoldul, genunchii, coloana vertebrală sunt de amintit în primul rând.

ETIOPATOGENIA ARTROZELOR

A. Etiologia artrozelor
Prezenţa artrozei poate fi rezultatul unei serii numeroase de factori, în parte de ordin general, în
parte de ordin local, motiv pentru care fiecare artroză trebuie considerată din perspectivă
multifactorială.
Vârsta debutului, sediul, difuziunea şi evoluţia tabloului clinic artrozic depinde de interacţiunea
unei numeroase serii de factori, care favorizează apariţia artrozei fie prin ruinarea eficienţei
biologice a cartilajului articular, fie printr-o suprasolicitare funcţională a articulaţiei.
Se pot distinge factori sistemici cu repercursiuni asupra majorităţii articulaţiilor organismului şi
factori locali cu repercursiuni asupra uneia sau numai câtorva articulaţii.

Factorii sistemici
Vârsta. Incidenţa manifestărilor artrozice creşte în raport cu vărsta, datorită leziunilor mecanice
şi eventualelor perturbări biochimice produse în timp, ce accentuează probabilitatea apariţiei
manifestărilor artrozice evolutive (constituenţii şi proprietăţile biologice ale cartilajului articular
nu se modifică substanţial cu înaintarea în vârstă).
Opinia prevalentă este că artroza este expresia mai mult a unei patologii a senescenţei decăt a
senescenţei ca atare.
Factorii genetici. Pentru unele forme de artroză a fost evidenţiată o influenţă genetică mai mult
sau mai puţin importantă.
Sunt dependente genetic anumite condiţii morbide (de exemplu luxaţia congenitală a şoldului)
care favorizează apariţia artrozei secundare.
Sexul. Influenţa sexului asupra aparţiei şi dezvoltării diverselor forme de artroză e dificil de
stabilit, deşi există diferenţe vizibile ale incidenţei şi gravităţii pentru anumite forme de artroză la
cele două sexe.
Sunt incriminate:
• diferenţele cromozomilor ( sexuali );
• diferenţele hormonale;
• diversele tipuri de solicitări, obiceiuri sau chiar încălţăminte;
• climacteriul ( la femei ) – datorită perioadei de vulnerabilitate şi mai ales prin reducerea
pragului de răspuns la durere;
Factorii vasculari – modificări ale circulaţiei arteriale şi/sau venoase. Tulburările circulatorii ar
putea fi responsabile de apariţia şi agravarea unor forme particulare de artroză, de exemplu:
• maladia Kashin-Beck - artropatia degenerativă a articulaţiilor interfalangiene şi a
pumnului datorată tulburărilor circulatorii prin conact cu făina contaminată cu Fusaria
sporotrichiella (în ţările Extremului Orient ).
• artroza genunchiului este favorizată de alterările circuitului venos, prin tulburări trofice
ce afectează toate ţesuturile membrelor inferioare.

Obezitatea. Este frecvent întâlnită asocierea obezitate – artroză.


Obezitatea are o influenţă negativă asupra articulaţiilor datorită supraîncărcării funcţionale a
articulaţiilor portante (în particular a genunchiului).
Dar obezitatea este frecvent asociată şi cu alte condiţii morbide (diabet zaharat, dislipidemii) ce
favorizează dezvoltarea proceselor degenerative articulare.
Pg.4 Terapia durerii - ARTROZA (reumatism degenerativ), BFKTR an 3

Factorii endocrini:
• în acromegalie este frecventă o osteopatie cu aspect similar artrozei;
• în hipotiroidismul primitiv şi secundar sunt frecvente manifestările artrozice prin
tulburări ale metabolismului cartilajului;
• diabetul zaharat – admiţând repercursiunea perturbărilor metabolismului glucidic la
nivelul cartilajului articular (sinteza de glicozaminoglicani) dar şi producerea artropatiei
de tip neurogen.
Factorii metabolici:
• ocronoza - defect cu transmitere autozomal-recesivă a enzimei oxidative a acidului
homogentinic, urmat de acumularea în cartilaj a produşilor săi de metabolism – cauza
depunerii sărurilor de calciu şi a proceselor regresive;
• în hiperuricemie ( gută ) – depunerea cristalelor de urat monosodic;
• în condrocalcinoză – depunerea microcristalelor de pirofosfat de calciu în cartilajul
articular favorizează procesele degenerative, în ultimele două cazuri fiind asociate şi
reacţii inflamatorii caracteristice;
• dismetabolismele lipidice (hipercolesterolemia, hiperlipoproteinemia de diverse tipuri)
pot de asemenea favoriza apariţia manifestărilor artrozice.
Factorii climatici.
Contrar opiniei curente, factorii climatici nu pot determina modificări de natură artrozică dar pot
favoriza exprimarea clinică a simptomelor artrozice (frigul şi umiditatea crescută). Clima caldă şi
uscată are o influenţă benefică asupra artrozelor.

Factorii locali
Utilizarea articulaţiilor este o condiţie subînţeleasă pentru dezvoltarea procesului artrozic. Totuşi
o activitate moderată şi continuă este utilă menţinerii troficităţii şi lubrefierii articulare (cartilajul
articular tinde să se atrofieze în articulaţiile membrelor imobilizate timp îndelungat).
Factorii locali incriminaţi în procesul artrozic sunt:

1. Suprasolicitarea funcţională
Există numeroase tablouri artrozice corelate cu anumite condiţii, activităţi prefesionale sau
sportive:
• artroza mâinilor la culegătorii de bumbac;
• artroza cotului la lucrătorii ce utilizează instrumente vibratorii;
• artroza gleznei la fotbalişti;
• artroza consecutiv încărcării articulare de tip ponderal (obezitatea);

2. Modificarea arhitecturii articulare


Chiar în absenţa suprasolicitării, procesul artrozic ar putea fi favorizat de modificarea arhitecturii
articulare. Aceasta implică distribuţia inegală a sarcinii pe suprafeţele articulare cu
supraîncărcarea funcţională a unor arii limitate care se vor uza precoce.
Alterările arhitecturii articulare pot fi congenitale sau dobândite.
În alterările congenitale este inclusă, de exemplu displazia congenitală a şoldului responsabilă în
mare parte de producerea coxartrozei.

2.a.Alterările dobândite ale arhitecturii articulare sunt întâlnite în corelaţie cu variate procese
patologice cu implicare osoasă, cartilaginoasă sau sinovială care pot avea drept consecinţă
deformarea articulară determinând incongruenţa suprafeţelor articulare.
Acestea pot fi:
• de natură traumatică:
o fracturile ( în special cele cu traiect intraarticular);
o luxaţiile;
o leziunile meniscale;
Pg.5 Terapia durerii - ARTROZA (reumatism degenerativ), BFKTR an 3

o hemartrozele sau sinovitele posttraumatice;


• de natură infecţioasă specifică sau nespecifică:
o osteomielita;
o artrite infecţioase;
• de natură distrofică:
o osteocondroze;
o anomalii de dezvoltare;
• vasculară – osteonecroza aseptică;
• de natură reumatică:
o poliartrita reumatoidă;
o spondilita anchilopoetică;
o artropatia psoriazică.
2.b.Modificările dinamicii articulare
În anumite cazuri, deşi arhitectura articulaţiei este normală, există totuşi condiţii responsabile de
alterările dinamicii articulare, de exemplu:
• subluxaţia recidivantă a rotulei;
• instabilitatea articulară prin laxitate ligamentară.
Aceste condiţii implică suprasolicitări funcţionale în arii limitate ale cartilajului articular,
favorizând apariţia modificărilor de natură artrozică.

FACTORI POTENŢIAL RESPONSABILI DE INSTAURAREA


ŞI/SAU AGRAVAREA LEZIUNILOR ARTROZICE
FACTORI SISTEMICI FACTORI LOCALI
Senescenţa • Suprasolicitarea funcţională
Ereditatea • Alterări arhitecturale articulare :
Sexul a.congenitale
Factori vasculari b.dobândite (traumatice, infecţioase,
Obezitatea distrofice, vasculare, reumatice);
Factori endocrini • Alterări ale dinamicii articulare
Factori dismetabolici
Factori climatici

B. ASPECTE PATOGENICE ÎN ARTROZE

Principalele mecanisme implicate în procesul artrozic sunt:

A.Degradarea matricei cartilaginoase prin acţiunea enzimelor care acţionează prevalent în sens
proteolitic asupra constituenţilor - proteoglicani şi colagen.
Enzimele proteolitice sunt de origine condrocitară (catepsinele), polimorfonucleară (catepsina şi
elastaze) şi din celulele membranei sinoviale (colagenaze şi metaloproteinaze).

B.Degradarea cartilajului în artroze este un proces foarte complex încă incomplet elucidat.
Principalul rol în degradarea matricei cartilaginoase îl au condrocitele la care este perturbat
echilibrul dintre activitatea anabolică şi activitatea catabolică cu depleţia consecutivă de
proteoglicani şi slăbirea tramei fibrilare(teoria Freeman – metabolismul proteoglicanilor este mai
intens decât cel al colagenului şi deci rezistenţa acestora este mai mică la cicluri de uzură
asemănătoare, rezultând depleţia proteoglicanilor).

C.Alterările biochimice ale cartilajului articular, indiferent de cauzele şi modalitatea de apariţie,


implică modificarea proprietăţilor sale mecanice – în special determină diminuarea acţiunii de
amortizare a solicitărilor mecanice la care este supus osul subcondral.
Pg.6 Terapia durerii - ARTROZA (reumatism degenerativ), BFKTR an 3

Acest lucru se întâmplă în ariile supuse solicitărilor, cu consecinţe asupra osului subcondral care
va evolua către un proces de condensare sau scleroză, având ca rezultat creşterea rezistenţei sale
în prejudiciul elasticităţii.
Cartilajul articular se va afla între osul subcondral de duritate crescută şi solicitările mecanice,
situaţie care accelerează distrucţia cartilajului în ariile interesate, determinând diminuarea
capacităţii de distribuire a solicitărilor, cu creşterea sarcinilor pe cartilajul învecinat şi
progresiunea procesului chiar în ariile iniţial neportante.

D. Contribuţia reacţiei inflamatorii a sinovialei.


Dezagregarea cartilajului articular implică eliberarea în cavitarea articulară de fragmente şi
detritusuri celulare care provoacă o reacţie inflamatorie din partea membranei sinoviale. Sinovita
contribuie la rândul său la evoluţia procesului artrozic prin enzimele proteolitice şi mediatorii
(catabolinele) care reaprind procesele inflamatorii şi degenerative articulare.

E. Proceselor regresive ale cartilajului articular li se opun tentative de reparare prin aşa-numita
„modulare condroblastică ” a condrocitelor. Tentativa de reparare a cartilajului degenerat în
condiţiile regimului crescut de stress articular este frecvent destinată eşecului; în asemenea
cazuri se asistă la progresiunea leziunilor articulare până la completa dezorganizare structurală şi
anularea funcţiilor articulaţiei interesate de boala artrozică.

Manifestări clinice în boala artrozică

Boala artrozică prezintă, independent de localizare, manifestări clinice relativ constante, comune
multor boli reumatice dar suficiente pentru stabilirea diagnosticului.
Semnele şi simptomele suferinţei sunt de obicei localizate la una sau două articulaţii - prezenţa
lor la mai mult de două articulaţii sugerează o altă suferinţă.
Subiectiv, simptomele artrozelor sunt reprezentate în principal de durere şi redoarea articulară
post-imobilizare iar obiectiv, de limitarea mişcărilor articulare şi eventual semne de interesare
cartilaginoasă sau sinovială.
Simptomele clinice sunt rareori în concordanţă cu semnele radiologice.

Durerea
Durerea constituie în general semnul cel mai precoce şi mai important al interesării artrozice a
unei articulaţii. În fazele iniţiale ale bolii artrozice este în general de intensitate redusă şi
inconstantă, comportându-se ca o durere de tip mecanic adică în relaţie directă cu utilizarea
articulaţiei. La început durerea poate apare doar cu ocazia eforturilor intense şi prelungite (în
timp, eforturile care declanşază durerea devin din ce în ce mai mici) şi poate să se atenueze prin
repausul articulaţiei.
În formele grave durerea poate fi subcontinuă sau continuă persistând chiar în timpul repausului
sau pe durata nopţii.
Cum cartilajul este lipsit de terminaţii nervoase, durerea articulară din artroze are ca sediu
membrana capsulo-sinovială şi osul subcondral.
Durerea nocturnă prezentă în formele grave de artroză este corelată cu o pronunţată inflamaţie
sinovială sau cu modificări vasculare ale osului subcondral.
Durerea poate apare şi ca o consecinţă a contracturii musculare.
Fenomenele dureroase, ca în multe alte boli reumatice, este influenţată de numeroşi factori
secundari (în principal de cei de origine climatică - frigul şi umezeala pot accentua durerea,
endocrină sau psihologică).

Redoarea articulară după imobilizare


Este şi aceasta o caracteristică a mai multor afecţiuni reumatice dar are în general o durată mult
mai scurtă (rigiditatea matinală din artrita reumatoidă poate persista chiar ore).
Pg.7 Terapia durerii - ARTROZA (reumatism degenerativ), BFKTR an 3

După repausul nocturn sau după imobilizarea pe o anumită perioadă de timp, articulaţia
interesată prezintă o incapacitate certă de reluare a mobilităţii sale obişnuite care dispare în
general după câteva minute (10 – 15 minute) de exerciţiu („ încălzirea articulaţiei ”).

Limitarea mişcărilor articulare


În articulaţiile interesate de procesul artrozic se observă o tendinţă de reducere a excursiei
mişcărilor caracteristice. Limitarea mişcărilor articulare din artroze se instalează gradat, limitarea
afectează în general puţine mişcări şi numai în cazurile grave evoluează progresiv până la
blocarea completă articulară.
Această limitare este în strânsă corelaţie cu un mecanism antalgic şi cu fenomenele de
contractură-retractură musculară, dar şi cu alterările arhitecturii articulare şi prin structuri
intraarticulare (corpi străini, meniscuri etc.) ce pot determina blocajul articular.

Deformările articulare
Procesul artrozic poate conferi articulaţiei afectate un aspect modificat în raport cu procesele
distructive ale capetelor osoase. Osteofitele pot determina apariţia nodozităţilor, vizibile la
inspecţie şi mult mai bine evidenţiabile prin palparea capetelor articulare. Dezaxările – la
deformările capetelor articulare se pot adăuga dezaxările segmentelor scheletale; rezultă
deformări caracteristice care justifică denumirea, în cazurile respective, de „artroză deformantă”.

Alte semne de interesare articulară


Zgomote articulare legate de mobilizare – degenerarea cartilajului articular poate fi relevată de
apariţia cracmentelor, crepitaţiilor sau altor zgomote articulare ce se pot palpa sau auzi la
mobilizarea articulaţiei.

Instabilitatea articulară – poate avea aceleaşi cauze ca şi blocajul articular dar este determinată
în mod special de amiotrofie.

Semne obiective de interesare sinovială – participarea sinovialei la procesul artrozic este


sugerată obiectiv de tumefacţia ţesuturilor periarticulare şi nu rareori de prezenţa unui revărsat
articular (hidartroza); dacă componenta inflamatorie a artrozei este deosebit de pronunţată la
nivelul articulaţiei interesate poate apare şi creşterea temperaturii locale (calor).

Caracteristicile lichidului sinovial în hidartroză:


Lichidul sinovial prelevat din articulaţiile artrozice cu revărsat este caracterizat prin:
• aspect limpede, colorit citrin clar;
• vâscozitate înaltă;
• elemente celulare în număr redus ( în general sub 2000/mm2 )cu procent scăzut de
polimorfonucleare;
• în sediment se întâlnesc fragmente mici de cartilaj articular.
Teste nespecifice de inflamaţie – în majoritatea cazurilor de artroză, examenele de laborator nu
arată modificări semnificative; totuşi în formele difuze sau în cele cu importantă componentă
flogistică sau degenerativă, se întâlnesc destul de frecvent alterări ale testelor nespecifice
inflamatorii : creşterea vitezei de sedimentare hematică, creşterea mucoproteinelor şi a alfa-2-
globulinelor serice, prezenţa proteinei C reactive.

PRINCIPII DE TRATAMENT ÎN ARTROZA

Artrozele prezintă o terapie „etiologică” şi o terapie ”simptomatică” – prima tinde să intervină


asupra factorilor etiopatogenici susceptibili corecţiei, a doua are rolul de a reduce sau elimina
simptomele bolii, în special durerea, rigiditatea şi limitarea funcţională.
Pg.8 Terapia durerii - ARTROZA (reumatism degenerativ), BFKTR an 3

Dat fiind că premisa indispensabilă a oricărei terapii este evaluarea exactă a tabloului clinic,
programarea terapeutică a artrozei trebuie să ia în considerare următoarele elemente:
• natura procesului artrozic;
• factorii etiopatogenici implicaţi;
• stadiul bolii.
Independent de natura procesului artrozic, prin urmare chiar în cazul formelor primare, este
întotdeauna posibilă recunoaşterea altor factori care ar fi putut contribui la o anumită localizare a
bolii sau la accelerarea evoluţiei. Aceşti factori, fie că sunt generali ca obezitatea sau tulburările
vasculare, fie locali ca atitudinile vicioase şi solicitarea funcţională excesivă, trebuie
individualizaţi şi posibil corectaţi.
Rapiditatea evoluţiei procesului artrozic poate fi un criteriu util în selecţia măsurilor terapeutice,
conservatoare (farmacologice sau fizioterapice) sau neconservatoare ( chirurgicale).
Remediile terapeutice utile în tratamentul artrozei sunt de natură diversă; în general cele mai
bune rezultate se obţin cu o abordare „integrată” ce ţine cont de diversele posibilităţi de
intervenţie.

TRATAMENTUL ARTROZEI cuprinde:

A . MĂSURI CU CARACTER GENERAL


Încurajarea pacientului (psihoterapia)
Repausul articular
Măsuri igienice şi dietetice
Corectarea eventualelor dismetabolisme
Corectarea eventualelor tulburări vasculare
Corectarea eventualelor tulburări endocrine

B . MĂSURI CU CARACTER PARTICULAR:


Terapia farmacologică (sistemică şi locală)
Programul complex de recuperare fizical-kinetic si alte măsuri utilizate în
tratamentul artrozelor
Termoterapia, hidrotermoterapia, hidrokinetoterapia
Electroterapia
Kinetoterapia
Ortezarea
Masajul Balneoclimatoterapia
Alte măsuri utilizate în tratamentul artrozelor
Terapia chirurgicala (coxartroza si gonartroza)

TERAPIA FARMACOLOGICĂ (sistemică şi locală)

Terapia farmacologică a artrozei este o terapie „cauzală” când acţionează în sensul influenţării
favorabile a procesului degenerativ al cartilajului articular şi o terapie „simptomatică” când
acţionează în scopul controlării simptomelor procesului artrozic, în primă instanţă durerea şi
inflamaţia. Tratamentul poate fi administrat pe cale sistemică (generală: orală, rectală,
parenterală) sau în anumite circumstanţe poate fi indicată administrarea locală prin infiltraţie
directa în articulaţia interesată sau aplicaţii locale cutanate (unguente, creme, geluri).

a. Terapia sistemică
a.1. Terapia sistemică
Substanţe cu acţiune protectivă sau trofică asupra cartilajului articular. Rezultatele favorabile
pretinse nu sunt însă unanim acceptate. Modern se utilizează glucozaminosulfat.
Pg.9 Terapia durerii - ARTROZA (reumatism degenerativ), BFKTR an 3

a.2. Terapia „simptomatică”


Sunt utilizate substanţe farmacologice cu activitate analgezică şi antiflogistică. Aceste substanţe
pot fi grupate în trei categorii:
• substanţele analgezice pure – utilizate ca atare sau în asociere cu substanţe
antiinflamatorii non-steroidiene.
• substanţele antiinflamatorii non-steroidiene; sub această denumire sunt grupate diverse
categorii de medicamente care au în comun proprietatea de a reduce sau suprima
simptomele şi semnele de inflamaţie fără a avea caracteristicile structurale şi de activitate
ale derivaţilor cortizonici.
Activitatea acestor compuşi se datorează în principal blocării pe care aceştia o exercită asupra
sistemului enzimatic (ciclooxigenaze) a acidului arahidonic şi derivaţilor săi ai căror metaboliţi
sunt implicaţi în procesul inflamator.

Principalele substanţe antiinflamatoare non-steroidiene sunt:


• acizii eterocarboxilici (acetilsalicilic, mefenamic, flufenamic),
• derivaţii pirazolici (fenilbutazone, oxifenilbutazone),
• indolacetici (indometacina),
• fenilpropionici (ibuprofenul, indoprofenul, ketoprofenul),
• fenilacetici (diclofenac),
Aceste substanţe prezintă atât o eficacitate ( antiinflamatorie) cât şi gravitate a efectelor adverse
diferită (reprezentate în principal de acuzele gastrice).
Substanţele antiinflamatoare non-steroidiene îşi găsesc una din principalele indicaţii în
tratamentul puseelor inflamatorii ale artrozei fiind preferate medicamentele cu cel mai bun raport
eficacitate / tolerabilitate.
Durerea, rigiditatea şi limitarea funcţională din coxartroză şi gonartroză sunt influenţate benefic
de tratamentul sistemic care poate fi ciclic sau, în unele cazuri, continuu.
• cortizonicele şi ACTH
În general substanţele cortizonice şi ACTH nu-şi au indicaţia în tratamentul artrozelor (deşi
prezintă o pronunţată acţiune antiflogistica) datorită riscului efectelor adverse (osteoporoză,
hipertensiune arterială, boală ulceroasă etc.), care depăşesc net efectele benefice, cel puţin în
bolile cu simptomatologie săracă.
Puţinele excepţii de la această regulă sunt puseele foarte active din artroza primară, artroza
articulaţiilor mici (neportante) şi în formele inflamatorii exudative ale articulaţiilor portante mai
mult ca terapie locală.

Cortizonicele nu sunt indicate în tratamentul (pe cale sistemică) coxartrozei şi gonartrozei.

b . Terapia locală
Infiltrarea intraarticulară de produse cortizonice–retard este indicată în cazul evidentelor pusee
inflamatorii numai cu condiţia să se ţină seama de următoarele aspecte:
• deoarece cortizonicul acţionează numai simptomatic în artropatie, inflamaţia poate
reapărea odată cu încetarea efectului;
• substanţele cortizonice au o acţiune negativă asupra troficităţii cartilajului şi osului care
se asociază supraactivităţii articulaţiei (prin rezoluţia rapidă a simptomatologiei
dureroase), putând favoriza o deteriorare mai rapidă a articulaţiei;
• prin acţiunea imunosupresivă determină o susceptibilitate crescută la infecţii, putând
favoriza instaurarea unei artrite septice.
În coxartroză, infiltraţiile intraarticulare de substanţe cortizonice-retard care pot ameliora
tranzitor formele foarte dureroase, nu sunt recomandabile deoarece accelerează procesele
regresive ale cartilajului şi osului, prin urmare indicarea lor este limitată la cazuri bine
selecţionate.
Pg.10 Terapia durerii - ARTROZA (reumatism degenerativ), BFKTR an 3

În gonartroză practicarea infiltraţiilor intraarticulare de substanţe cortizonice-retard are indicaţie


în măsura în care se respectă cu stricteţe următoarele reguli:
• evidenţa componentei flogistice locale (în general certificată de prezenţa revărsatului
articular);
• absenţa semnelor radiologice de interesare marcată a osului subcondral;
• excluderea proceselor septice locale concomitente;
• dozarea în funcţie de mărimea articulaţiei;
• riguroasă asepsie şi antisepsie la practicarea infiltraţiei;
• bun rezultat al infiltraţiei precedente (remisiunea simptomelor cu o durată de cel puţin 30
– 40 zile);
• infiltraţiile distanţate în timp (la 2 – 3 luni);
• prescripţia concomitentă a măsurilor de favorizare a compensării articulare (reducerea
solicitărilor, fiziokinetoterapie etc.).
Acest tratament permite depăşirea perioadelor critice şi rămâne un remediu de urgenţă,
infiltraţiile repetate în genunchi fiind compromiţătoare pentru articulaţie.

MĂSURI CU CARACTER GENERAL:


Încurajarea pacientului (psihoterapia)
Repausul articular
Măsuri igienice şi dietetice
Corectarea eventualelor dismetabolisme
Corectarea eventualelor tulburări vasculare
Corectarea eventualelor tulburări endocrine

Măsurile cu caracter general îndeplinesc o funcţie importantă, de îmbunătăţire a fondului pe care


se instalează şi evoluează maladia artrozică şi care poate concura uneori în măsură decisivă la
controlul terapeutic al procesului morbid.

1 . Încurajarea pacientului
Vor fi disipate confuziile privind diferenţa între artroze şi artrite precum şi cele referitoare la
prognosticul artrozei, încurajând pacientul să privească boala sa într-o lumina optimistă, în
corelaţie cu caracterul benign al prognosticului în marea majoritate a cazurilor şi cu posibilităţile
notabile de intervenţie terapeutică (farmacologică, fizioterapică şi ortopedico-chirurgicală).

2 . Repausul articular
Foarte frecvent apariţia simptomelor la nivelul unei articulaţii artrozice este consecinţa unei
creşteri neobişnuite a solicitărilor ca urmare a modificărilor obiceiurilor de viaţă, începerea unei
noi activităţi lucrative sau sportive. În multe cazuri o perioadă adecvată de repaus al articulaţiei
ar fi suficient pentru obţinerea „liniştii simptomatice”.
Repausul constituie întotdeauna un ajutor cert care favorizează remisiunea simptomelor
artrozice. În formele mai tenace este oportună intercalarea perioadelor adecvate de repaus
funcţional cu perioade de activitate ale articulaţiei afectate (pe parcursul fiecărei zile).

3 . Măsuri igienice şi dietetice în coxartroză şi gonartroză

a . Norme de viaţă
Nu puţine forme de artroză sunt exacerbate sau sunt consecinţa activităţilor fizice excesive sau
inadecvate. Artroza articulaţiilor portante (şold, genunchi) este adesea corelată cu munca
deosebit de obositoare sau prelungită în ortostatism şi chiar cu activităţi normale ce implică
microtraumatisme repetate. Recomandări :
• redimensionarea duratei activităţilor solicitante ( ridicarea greutăţilor,
ortostaţiunea şi mersul prelungit, parcurgerea suprafeţelor accidentate);
Pg.11 Terapia durerii - ARTROZA (reumatism degenerativ), BFKTR an 3

• adoptarea unor posturi mai puţin nocive;


• protejarea mai bună a articulaţiei expuse prin:
o folosirea unor echipamente de protecţie;
o utilizarea încălţămintei convenabile.

b . Controlul greutăţii corporale


Obezitatea reprezintă un factor agravant al multor forme artrozice, în special ale articulaţiilor
portante. Nu are sens începerea tratamentului unei coxartroze sau gonartroze fără a considera
concomitent eliminarea surplusului ponderal. Chiar la subiecţii cu minim surplus ponderal,
reducerea greutăţii corporale poate favoriza funcţionalitatea unei articulaţii portante. Subiectul
trebuie puternic motivat pentru a putea suporta dificultăţile (în mare parte psihologice) conexe
restricţiei alimentare.
În cazul pacienţilor vârstnici sau cu activitate fizică mult limitată, reducerea greutăţii corporale
reprezintă uneori unica intervenţie posibilă pentru reducerea lucrului mecanic al articulaţiei.
Controlul greutăţii corporale îndeplineşte un rol esenţial şi pentru pregătirea în vederea unei
eventuale intervenţii chirurgicale şi a fazei postoperatorii succesive, în scopul obţinerii celor mai
bune condiţii de funcţionalitate ale articulaţiei afectate.

c . Măsuri dietetice
Este indispensabilă evitarea erorilor nutriţionale în sensul fie al unui exces alimentar (responsabil
de obezitate), fie a unei carenţe de cauză restrictivă care ar putea favoriza condiţiile agravante
pentru procesul artrozic ca osteoporoza sau osteomalacia.
Din acest motiv, ţinând cont de vârstă, de conformaţia fizică şi de eventuala patologie asociată
(diabet, insuficienţă renală, osteoporoză etc.) trebuie indicată dieta cea mai adecvată în scopul
reducerii panicului adipos fără a compromite eficienţa musculaturii sau statusul calcificării
osoase.

4 . Corectarea eventualelor dismetabolisme


În cazul existenţei unei tulburari metabolice se vor lua în considerare măsuri adecvate de natură
dietetică şi/sau farmacologică necesare corectării acesteia.

5 . Corectarea eventualelor tulburări vasculare


Presupune identificarea precoce şi tratamentul adecvat al tulburărilor circulaţiei venoase ale
membrelor inferioare (sindromul de insuficienţă venoasă) care se asociază cu mare frecvenţă
artrozei genunchiului. Măsuri adjuvante utile sunt reprezentate de:
• repausul cu posturare antideclivă a membrelor inferioare;
• exerciţii de contracţie a musculaturii gambei;
• utilizarea ciorapului elastic.

6 . Corectarea eventualelor tulburări endocrine


În afara cazurilor de discrinii indiscutabile ca acromegalia sau hipotiroidismul care necesită
tratament specializat, poate fi luată în considerare oportunitatea unui tratament cu estrogeni, de
exemplu în cazul aşa-zisei „artroze de menopauză”.

Evaluare