Iulia Bălan

Am dus o viață simplă. Am avut un copil și un soț, dar mama nu m-a iubit niciodată.
M-a abandonat la șase luni de la nașterea mea. Am învățat carte, maică. Am făcut și balet.
Am și un frate, e pictor. A fost, mare pictor. Ai fost în biserica asta din față? El a pictat-o! El
e din Târgu Jiu de fapt, și noi suntem. Acum stau aici...Sunt Iulia Bălan și asta e povestea
mea.

Se spune că fiecare om e o carte deschisă. Eu am trăit și văzut asta. Stăteam pe o bancă

și citeam , când o umbră mare, domoală, s-a așezat pe filele cărții. Am ridicat privirea și am
văzut o bătrânică vioaie care stătea în fața mea și mă privea. Era micuță, îmi puteam da seama
de asta chiar și stând jos. Mică, dar puternică. S-a așezat lângă mine și mi-a zâmbit. Știam de
ce are nevoie, știam care este motivul pentru care a venit la mine, dar totuși...avea ceva diferit.
Avea o poveste și părea că îi e tare dor să i-o spună cuiva, chiar și după ce a primit câțiva
bănuți pentru mâncare. Se uita la mine și îi jucau lacrimi în ochi, dar nu plângea. Mi-e rușine
că-ți cer, maică. Rău e să fii singură. Să te ferească Dumnezeu de asta. M-aș duce eu să
muncesc, dar nu mă mai ia nimeni. 84 de ani am. Și nicio boală, uite ce voinică sunt! Nimic
n-am! S-a ridicat cu ușurință în picioare ca pentru a-mi demonstra, o ușurință pe care nu am
văzut-o niciodată, nici măcar la persoanele cu zeci de ani mai tinere. Dacă stau să mă gândesc,
cred că nici măcar la mine, și se presupune că sunt abia la început de drum. Firele albe îi jucau
pe frunte, dar nici măcar nu îmi amintesc dacă avea capul acoperit de batic sau nu. Îmi
amintesc privirea, aceasta mi-a atras atenția... Se citeau atâtea lucruri, dorința arzătoare de a
împărtăși totul, de a mai schimba o vorbă cu cineva după mult timp. Pe față se citeau râurile
vieții, singurele care trădau vârsta femeii. Riduri ce îi înconjurau ochii dar îi făceau privirea
mai pătrunzătoare. Poate că era bătrână, dar – Doamne! – câtă putere avea, câtă energie și câtă
seninătate! Tu ai ceva, maică? Te doare ceva?...Foarte bine, să ai grijă de tine, maică! Să-ti
dea Dumnezeu sănătate! Te mai învăț ceva, că ești tânără. Să nu spui niciodată unui bărbat
că îl iubești. M-am uitat ușor surprinsă la ea, un zâmbet jucăuș îi contura fața. Zâmbet care,
alături de o privire șireată, spunea multe. Dincolo de urmele lăsate de nodurile vieții, dincolo
de riduri și de lipsa unor dinți, femeia asta avea unul dintre cele mai frumoase suflete pe care
le-am întâlnit pe lumea asta. Și sunt mulți oameni ca ea, dar prea puțini sunt auziți. Să nu le
spui bărbaților că îi iubești, că ei își bat joc de tine. Sunt șmecheri bărbații în ziua de azi,
erau și pe vremea mea. Să n-ai încredere în ei. Am avut și eu un soț, tare bun om a fost. Cel
mai bun om pe care l-am cunoscut. E mort acum, a murit cu boală de inimă, dar nu l-am
uitat. Am avut și un copil cu el, a murit în primii ani din viață. Rău e să ai doar un copil că,
uite, eu l-am pierdut. Trebuia să fac mai mulți, să nu mai fiu singură. Uite ce frumos era!
Moment în care se apucă și caută prin mica geantă pe care o avea pe umăr. Era departe de a fi
nouă, dar o lua cu ea peste tot. Într-un final, scoate un portofel micuț de acolo și îmi arată o
poză. Era exact genul de fotografie veche, simplă, alb-negru și îndoită la colțuri, parcă avea
chiar și o margine îngălbenită. Dar venită de la o doamnă atât de sinceră și senină, parcă am
privit imaginea cu mai mult interes. Puteam să ghicesc acolo conturul a două siluete, o mamă
ce își îmbrățișează copilul de vreo 3 anișori. 25 de ani aveam acolo! M-am uitat la fotografie,
apoi la bătrânică, dar aceasta a început să plângă în fața mea. Lacrimile care mai devreme
doar îi jucau în ochi se revărsau acum pe obrajii încrețiți, pătrunși de valurile vieții. Și-i
ștergea cu un șervețel vechi, de hârtie, care deja era rupt în multe locuri. Tare mult mi-am
iubit copilul, așa să faci și tu. Dar să nu faci numai unul, să nu rămâi singură. L-am iubit, că
mama oricum nu m-a iubit pe mine. Ce mamă își lasă copilul? Eu nu l-aș fi lăsat pe al meu
niciodată, dar uite că... el nu mai e acum.

Uite, și aici sunt la 40 de ani! a spus femeia cotrobăind din nou prin geanta neagră și
scoțând o cărticică de identitate trecută de vreme, cu foi gălbui și o poză prinsă pe una din ele.
A venit mama să mă caute după ce am crescut, când eram deja măritată și cu copil. Zicea că
tare cochetă m-am făcut, că sunt cucoană mare, frumoasă. Venise să-și ceară iertare, dar i-
am zis că nu de la mine trebuie. Dumnezeu ne-a zis să nu rămânem supărați pe oameni, i-am
zis că Lui trebuie să-i ceară iertare, nu mie. Eu nu sunt supărată pe ea, dar nu mi-aș fi lăsat
copilul. Ea nu mi-a fost mamă. Bătrâna și-a înghițit lacrimile și privea în gol. Ochii îi
sclipeau, pierduți în nesfârșitele jocuri ale timpului. Tot eu am înmormântat-o, maică. I-am
luat sicriu frumos, cel mai frumos sicriu pe care l-am văzut vreodată. Seninătatea cu care
vorbea despre moarte mă uimea, dar era sinceră, atât de sinceră...Tu ai frați, surori, maică?
Foarte bine! Să nu fi singură, că nu e bine deloc. Îi mulțumesc lui Dumnezeu că nu sunt
paralizată, alții nu se pot mișca. Eu sunt sănătoasă! Și doctorița se miră: „Doamna Bălan, eu
n-am văzut om la 84 de ani care să fie sănătos cum sunteți dumneavoastră!” A avut
Dumnezeu grijă de mine. Era extraordinar să văd cât de ușor se resemnează cineva care acum
trebuie să ceară bani de mâncare, cineva care se uită la ce a avut și realizează că nu mai are pe
nimeni. Blocată în singurătatea vieții, așteptând – parcă – sfârșitul. Pe strada X stau eu,
maică! Să vii să ma vizitezi dacă mai vii pe-aici, tare m-aș bucura! Am și un câine, atâta e de
mare! Și tare jucăuș, nu mușcă pe nimeni, te miroase și apoi se joacă cu tine. Tu ai câini? Eu
vorbesc cu al meu, tare ascultător mai e! Îi spun să stea jos și să mă aștepte și așa face, nu se
mișcă de acolo. E jumătate dalmațian și jumătate lup. Și mănâncă pate și lapte, altceva nu
vrea să mănânce! Îi spun să stea să mă aștepte că îi aduc pate și lapte și acolo rămâne. Mă
duc și eu la biserică, maică. Nu te mai țin. Femeia s-a ridicat de pe bancă la fel de ușor cum a
făcut-o mai devreme, ca să îmi arate cât e de voinică. Pașii ei se îndreptau încet către biserică,
apoi s-a întors veselă spre mine. E acolo o femeie care tot timpul se ia de mine. Are numai 70
de ani! Și tot timpul mă întreabă de ce mă îmbrac eu tinerește, că port mereu pantaloni în loc
de fustă! Ce treabă are ea? Femeia zâmbea, din nou, șiret. Mă îmbrac cum vreau eu, dacă
așa mă simt comod. Ea face pe cucoana, se îmbracă în costume! Mă uitam amuzată cum, cu
atâta inocență și încredere, bătrânica o imita pe respectiva cucoană, ridicând mâinile și
mișcându-și șoldurile elegant, dar în mod exagerat. Era extraordinar de simpatică. Și cu
părintele mă înțeleg bine, mereu vorbește cu mine! „Doamna Iulia, sunteți tare voinică! Să
aibă Dumnezeu grijă de dumitale!”. Femeia s-a mai uitat odată la mine și mi-a zâmbit larg.
Of, ce bine e să mai schimbi o vorbă cu cineva. Doamne, ce fericită sunt! Să ai grijă de tine,
maică! Am bâiguit un „săru’mâna” în timp ce priveam cum bătrâna se depărtează de mine.
Era atât de liniștită, de lipsită de griji... Și totuși, singură. Totuși un om care nu mai cerea
nimic de la viață, nimic de la Dumnezeu, cerea doar să mai fugă de singurătate din când în
când. Și să mănânce ceva atunci când are nevoie.
 Stăteam pe bancă și mă uitam la cartea deschisă pe care o aveam pe picioare. Acum,
cartea asta nu îmi mai provoca niciun interes, tocmai citisem una adevărată, o viață de la
început, de la a fi abandonată de mamă la a lua lecții de balet și a-și construi un drum în viață,
de la a deveni învățătoare, a avea un copil și a-l iubi ca pe cel mai prețios lucru care ți-a fost
luat, dar pe care l-ai iubit și după aceea. De la a nu-ți uita soțul sau fratele, a-ți ierta mama
care te-a părăsit de când erai copil și de a o îngropa în cel mai frumos sicriu la a ajunge acum,
după 84 de ani de viață grea, în singurătatea pe care trebuie să o duci până la final, în care
doar un câine și o scurtă conversație mai schimbă puțin firul accelerat al vieții. Nu am apucat
niciodată să o vizitez. Din păcate, nu am reușit să îmi amintesc adresa dată de ea. Ai grijă de
tine, maică, iubește-ți viața. Așa mi-a spus Iulia Bălan, într-o zi de vară pe banca uitată din
Cluj. Citiți fiecare om care vă este scos în cale. Așa mi-a spus ea, așa vă spun și eu vouă.

Cu drag,

încă un om de pe-aici.