Sunteți pe pagina 1din 44

Titlul I – Aspecte Generale

Realităţile sociale ale vremurilor in care trăim, natura acestora precum şi


dinamismul pe care îl prezintă, impun societăţii dezvoltarea unui sistem eficient de
ocrotire, conservare a valorilor, precum si de prevenire a factorilor ce pot aduce
atingere acestora.

Aspectele social-economice, politice şi culturale ale vieţii din Romania


postdecembristă au lăsat o amprentă adănca asupra fizionomiei şi a tuturor
activitătilor desfasurate in cadrul vieţii sociale.
Perioada ,,de tranzitie’’ este un fenomen cu care se confruntă toate ţările cu o
istorie asemănătoare ţării noastre, singurele diferenţe fiind marcate doar de durata
acesteia.
Indiferent însă de gradul de dezvoltare al statelor, de nivelul de trai sau de
gradul de cultură al cetăţenilor acestora, de realităţile sociale existente, unul dintre
fenomenele întâlnite pe plan intern şi internaţional este fenomenul
infracţional.Omenirea, prin natura acesteia, din cele mai vechi timpuri şi până în
prezent, îndrăznim să spunem şi pentru totdeauna, a avut, are si va avea în
continuare elemente deviante, izolate sau mai putin detaşate, care prin
comportamentul lor impropriu, voit sau inconştient, au suprimat valori care,
ocrotite sau mai puţin ocrotite (la inceputuri) se doreau a fi respectate.
Un rol important l-a avut în acest sens, în vremurile dintâi, morala
publică(moralis pars publica) sau cea individuală(moralis pars persona) ori etica.
Astfel din cele mai vechi timpuri si pe orice nivel de dezvoltare economic, social si
cultural, omul a avut acel ,,simţ al dreptaţii’’ prin care îşi proteja, în mod subiectiv,

3
valorile care pentru el reprezentau elemente importante, ierarhizate dupa criterii tot
subiective, ale vietii.
Religia a incercat să arate oamenilor calea cea dreaptă, prin impunerea
unor norme moral-religioase care erau menite a ocroti unele valori precum viaţa,
patrimoniul,ş.a.m.d .
Odată cu apariţia statului, fie că ne gândim la statul roman (,,status rei
romanae” sau ,,status rei publicae”), fie avem în vedere conceptia din secolul al
XVI-lea a lui Machiavelli (care în lucrarea sa, ,,Il principe” afirma ,,Tutti sono stati
e sono o Republiche o Principati”
- ,,Toate dominaţiile care au fost autorităţi asupra oamenilor sunt state
şi sunt republici sau principate”) ori cea a lui Shakespeare (,,Hamlet”), sau
,,L’Etat” din Franţa secolul al XVIII-lea, acesta,prin forţa sa de coercitie, a început
să impună unele reguli referitoare la viaţa economico-socială şi nu numai, reguli
care prin nerespectarea lor de către cetăteni, sunt impuse forţat.
Ulterior, dar după opinia unor autori, concomitent sau chiar precedent,
apare dreptul ca ,,ştiintă a binelui şi a echităţii” (,,just est ars boni et aequi”),dreptul
prin care se materializează acele concepte, principii,în norme de conduită care se
doresc impuse pentru ocrotirea valorilor sociale.
Jurisconsultul Ulpian (170-228) era de părere că dreptul are obligatia de a
ocroti aceste valori, astfel încât perceptele dreptului arenobligatia de a ocroti aceste
valori, astfel încât perceptele dreptului suntna trăi onest, a nu vătăma pe altul şi a
da fiecăruia ceea ce este al săun(,,juris praecepta sunt haec: honeste vivere, alterum
non laedere, suum cuique tribuere”).
Aceste principii stau la baza dreptului de azi, astfel cum îl
cunoaştem.Mecanismul instituit de stat pentru ocrotirea valorilor sociale este însă
diferit, în conformitate cu dezvoltarea pe plan intern şi internaţional a vieţii sub
toate aspectele, principiile însă sunt aceleaşi, apărarea unor valori care sunt
4
,,sacre”, acest lucru realizânduse prin norme de drept a căror încălcare aduce
sancţiuni impuse de stat.
Valorile cele mai importante ale societătii sunt ocrotite de legislatia penală,
ca ramură a dreptului public.Astfel, dreptul penal este acea ramură a dreptului care
este formată din totalitatea normelor juridice prin care se prevede în ce condiţii o
faptă este infracţiune, felul acestor infracţiuni, sancţiunile ce se aplică în cazul
comiterii lor precum şi răspunderea penală în scopul apărării ordinii de drept din
România împotriva unor asemenea fapte.
Scopul dreptului penal este acela de a apăra aceste valori sociale.
Valorile sociale ocrotite prin legislaţia noastră penală sunt cele arătate în
art.1 C. Pen. Astfel, ,,legea penală apără, împotriva infracţiunilor, România,
suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului,
persoana,drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de
drept.”
Acestea sunt valorile principale ocrotite de legislatia penală Română,
prin normele sale.Aceste norme, de natura imperativă, impun necesitatea abordarii
unei conduite, astfel încât să nu se aducă atingere acestor valori, iar în cazul
nerespectării acestor norme prin atingerea valorilor, printr-o conduită
necorespunzătoare, se impun sancţiuni prin intermediul fortei de constrângere a
statului.

5
Titlul II – Caracterizarea generală a infracţiuni contra vieti.

Printre valorile enumerate de art. 1 C. pen. se regăseşte ,,persoana,


drepturile şi libertăţile acesteia”.
Codul penal în vigoare rezervă faptelor care aduc atingere acestor
valori un întreg titlu, Titlul II iar Capitolul I al acestui titlu se referă în mod special
la acele fapte care aduc atingere vietii, integrităţii corporale şi sănătătii.
Infracţiunile contra vieţii se caracterizează prin faptul că,aşa cum
reiese şi din numele dat de către legiuitor, au acelaşi obiect juridic. Faptele
prevăzute sunt îndreptate asupra persoanei privită în individualitatea sa sau asupra
unor drepturi legate în mod direct de existenţa sa, drepturi în lipsa cărora existenta
sa nu ar putea fi conceputa.
Astfel sunt dreptul la viată şi dreptul la integritate fizică şi corporală.
Asadar, obiectul juridic comun al tuturor acestor infractiuni îl constituie
acele relaţii sociale care au ca obiect dreptul la viaţă al persoanei.
Asa fiind, constituite însă infracţiuni doar acele fapte care aduc atingere
vieţii sau dreptului la viaţă al altei persoane, nu şi cele îndreptate împotriva
propriei vieţi.
Infracţiunile contra persoanei au ca obiect material însuşi corpul
persoanei, al victimei, deoarece activitatea infracţională este îndreptată nemijlocit
asupra acestuia.
Subiectul activ al acestor infracţiuni este un subiect general, care
poate fi numai o persoană fizică ce a împlinit vârsta de 14 ani şi care a savârşit sau
a încercat să săvârsească o faptă prevăzută de legea penala, cu vinovăţie.
Uneori, legea instituie o agravantă in situaţia în care subiectul activ al
infracţiunii îndeplineste o anumită condiţie sau are o anumită calitate, cum ar fi de

6
exemplu calitatea de soţ sau rudă apropiată în situaţia omorului sau cea de
persoană care exercită o profesie sau meserie în cazul uciderii din culpă.
Subiectul pasiv este întodeauna persoana împotriva căreia s-au
îndreptat actele materiale de executare a activităţii infracţionale.
Latura obiectivă se caracterizează prin faptul că aceste infracţiuni pot
fi comise sau omisive, sunt infracţiuni de rezultat, existenţa acestora neputând fi
concepută fără suprimarea sau încercarea de a suprima viaţa unei persoane.
Activitatea materială poate fi de suprimare poate îmbrăca cele mai diverse forme,
modalităţile de executare ale infracţiunii fiind variate.
Latura subiectivă constă în intenţie, care poate fi directă sau indirectă.
Culpa este prezentă în ceea ce priveste latura subiectivă doar în cazul comiterii
infracţiunii de ucidere din culpă, iar infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte ( subiectul acestei lucrări ) este una săvârşită cu praterintentie.
Tentativa este posibilă în cazul tuturor infracţiunilor contra vieţii, cu
excepţia uciderii din culpă, dar ea nu este pedepsită de lege decât în cazul omorului
( prevăzut de art. 174-176 C. pen. , respectiv simplu, calificat şi deosebit de grav ).
Infracţiunile conta vieţii se consumă în momentul producerii
rezultatului cerut de textul incriminator, respective decesul victimei.
Trebuie însă, la stabilirea vinovătiei făptuitorului, avut în vedere raportul de
cauzalitate între fapta săvârşită şi urmarea acesteia .
Sancţiunile aplicate în cazul comiterii acestor fapte variază în funcţie
de gradul de pericol social pe care aceste fapte, private separate, îl prezintă, de
modul de operare, de calităţile speciale ale făptuitorului, de mobilul sau scopul
infracţiunii, de forma vinovăţiei cu care făptuitorul a acţionat. Astfel, pedepsele
legale în cazul acestor fapte variază de la detenţiunea pe viaţă, închisoarea de la 15
la 25 ani şi interzicerea unor drepturi până la pedepse mai blânde ( chiar de la o
luna ) sau amenda în cazul unor infracţiuni precum lovirea sau alte violente.
7
Titlul III – Analiza infracţiunii de loviri sau vătămări

Cauzatoare de moarte

Capitolul I - Noţiune

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este prevazută


de art. 183 C. pen. Este de observat de la bun început faptul că legiuitorul din 1968
nu a grupat această infracţiune alături de cele contra vieţii, respective omorul
prevăzut de art. 174 C. pen.,omorul calificat prevăzut de art. 176 C. pen. şi nici nu
a prevăzut-o ca o agravantă sau ca un conţinut alternative al uneia dintre aceste
fapte penale.
Mai mult însă, infracţiunea la care ne referim face parte din categoria
infracţiunilor contra integrităţii corporale şi sănătăţii, prevăzută în secţiunea
,,lovirea şi vătămarea integrităţii corporale sau a sănătătii” şi nu în categoria
infracţiunilor contra vieţii evocate în prima secţiune a Capitolului I al Titlului
II, ,,omuciderea”. Raţiunea unei asemenea reglementări rezidă în faptul că
infracţiunea se săvârşeşte, sub aspectul laturii subiective, cu praeterintenţie,
deoarece are ca urmare moartea neprevăzută a unei persoane, consecinţă a unei
fapte de loviri sau de vătămare corporală.
Aşa fiind, lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte prevăzute de art.
183 urmează infracţiunilor de la art. 180-182 C. pen., adică loviri sau alte vătămări,
vătămarea corporală şi vătămarea corporală gravă.
Deci, încă de la o primă examinare, putem afirma că legiuitorul a ales o astfel de
incriminare structurată din simplul fapt că infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte este o urmare a infractiunilor prevăzute în cele trei articole
premergătoare acesteia.
8
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte este o faptă care
prezintă un grad de pericol social ridicat, deoarece, astfel cum reiese si din
denumirea acesteia, are ca urmare moartea unei persoane.
Conform prevederilor art. 183 C. pen.,fapta se săvârşeşte atunci şi dacă ,,
vreuna dintre faptele prevăzute în art.180-182 C. pen. a avut ca urmare moartea
victimei”.Acest text are un conţinut asemănător cu cel al art.475 din Codul penal
anterior .
Cu toate acestea, Codul penal în vigoare nu mai cuprinde
agravante, spre deosebire de Codul penal anterior, care în art. 476 prevedea ca
formă calificată săvârşirea lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte asupra
unei persoane mai mici de 15 ani.

Capitolul II – Conţinutul constitutiv

Obiectul juridic şi obiectul material al infracţiunii de lovirii sau vătămări


cauzatoare de moarte este identic cu cel al infracţiunii de omor. Acest lucru se
explică prin faptul că ambele infracţiuni, atât ceade omor cât si cea la care ne
referim au în comun aceeaşi urmare, moartea unei persoane. În acest context este
normal ca obiectul juridic, relaţiile sociale apărate de textul incriminator cât şi cel
material, asupra căreia se exercită activitatea infracţională să fie identice.

9
Secţiunea 1 – Obiectul juridic

Obiectul juridic al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare


de moarte constă în relaţiile sociale referitoare la dreptul la viaţă al persoanei
ca atribut suprem al acesteia, care este incompatibil cu orice activitate care
i-ar aduce atingere.
În aceste relaţii sociale, titular al dreptului la viaţă este persoana,
privită din punct de vedere individual, iar celelalte subiecte sunt privite în mod
generic, ca titulare ale obligatiei de a se abţine de la, de a nu face, orice acţiuni sau
inacţiuni, fapte, prin care să stânjenească dreptul individual al persoanei la viaţă.
Datorită acestei optici nu este incriminată fapta de sinucidere sau tentativa la
această faptă, precizând că în asemenea situaţii nu există o încălcare de către o altă
persoană a obligaţiei de a nu aduce atingere dreptului la viaţă a unui alt subiect.
Având în vedere cele expuse mai sus referitoare la dreptul la viaţă, se
impune precizarea cu exactitate a momentului nasterii acestui drept – şi prin
urmare a obligaţiei corelative de a nu face, de a nu aduce atingere acestuia - pentru
ca numai în măsura în care acest drept există este născut, putem vorbi despre o
incălcare a acestuia.
Momentul exact al nasterii acestui drept prezintă un interes deosebit în
ceea ce priveste încadrarea faptei precum şi existenţa sau inexistenţa infracţiunii
( atât a celei de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte cât şi a celei de omor ),
deoarece legea nu pedepseşte sub aspectul infracţiunii prevăzute la art. 183 C. pen.
acţiunile sau inacţiunile îndreptate asupra unei persoane care nu se mai afla în viaţă
sau care nu este încă în viaţă în momentul exercitări activităţilor infracţionale.
Infirmând teoriile precedente guvernate de Codul penal anterior conform
cărora dreptul la viată al persoanei se naşte în momentul începerii procesului de
naştere, deci înainte de o existenţă propriu-zisă extrauterină, codul penal în vigoare
10
stabileste ca moment al nasterii dreptului la viaţă cel al finalizării procesului
fiziologic de naştere şi începerea existenţei extrauterine. Aceasta concepţie nu
este prevăzută expres de prevederile codului însă ea reiese din textul art. 177 C.
pen. care incriminează infracţiunea de pruncucidere ca infracţiune contra vieţii.
Din acest text de lege, analizând formularea,,...săvârşită imediat după naştere”
rezultă în mod elocvent că momentul în care putem vorbi despre un drept la viaţă
este de fapt momentul finalizării procesului de naştere, al ex-pulzării şi începerea
existenţei extrauterine.
Au fost formulate o serie de opinii contrare acestei concepţii, ridicându-
se întrebarea ce se întâmplă în situaţia săvârşirii unor infracţiuni contra femeii
însărcinate, arătându-se că în situaţia omorului unui astfel de subiect pasiv ar trebui
reţinute două infracţiuni distincte de omor sau că ar trebui reţinută ca infracţiune de
omor şi fapta inculpatului care aplică o serie de lovituri asupra corpului femeii
însărcinate, loviri în urma cărora fătul moare.
Dreptul la viată este, după cum am arătat, recunoscut persoanelor dupa
momentul expulzării şi începerea vieţii extrauterine. Din acest moment, legea
penală apără dreptul la viaţă în mod egal tuturor persoanelor, indiferent de
vârstă,handicap,stare de sănătate,etc. Această protecţie a dreptului la viaţă are însă
loc numai pe perioada În care acest drept există.
Am arătat momentul naşterii acestui drept, dar pentru a putea analiza în
întregime problema, trebuie demonstrat momentul în care acest drept se stinge,
pentru a putea stabili cu fără nici un dubiu dacă anumite fapte săvârşite împotriva
unei persoane pot fi pedepsite în măsura în care dreptul la viaţă al subiectului
pasiv încetase.
În mod normal, dreptul la viaţă se stinge odată cu stingerea vieţii
înseşi. Născut în momentul arătat şi stingându-se în momentul decesului
persoanei, perioada cuprinsă între cele două momente este caracterizată de
11
existenţa dreptului la viaţă. Orice acţiune sau inacţiune îndreptată împotriva acestui
drept, pe perioada în care acesta există, deci de la începerea vieţii extrauterine şi
până la moarte, este incriminat ce infracţiune şi pedepsit conform textelor legale.
O ultimă problemă care se ridică în ceea ce priveste dreptul la viaţă
este stabilirea cu exactitate a momentului în care acest drept se stinge. Pentru
elucidarea acestei probleme dreptul apelează la medicină, care reţine două
momente importante în procesul morţii şi anume moartea clinică şi moartea
biologică. Între moartea clinică ( încetarea funcţiilor circulatorii şi respiratorii ) şi
cea biologică ( sau cerebrală ) medicina poate să intervină prin procedee proprii.
Dreptul însă retine ca moment al morţii moartea cerebrală, ca
moment în care modificările intervenite sunt ireversibile şi ca atare moartea este
certă, concepţia ce reiese din textele legii nr. 3 din 1978 privind asigurarea
sănătăţii populatiei.
În concluzie, legea penală recunoaşte şi apără dreptul la viaţă al
persoanei, drept a cărui stingere coincide cu momentul morţii biologice. Pe tot
acest parcurs, dreptul la viaţă este protejat de legea penală română.

Secţiunea II - Obiectul material

Obiect material al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de


moarte îl reprezintă corpul persoanei aflate în viaţă în momentul săvârşirii
infracţiunii. Din acest punct de vedere nu are nici o importanţă împrejurarea cât ar
fi trăit victima dacă nu s-ar fi exercitat asupra acesteia actele materiale ale
făptuitorului.
O condiţie esenţială pentru existenţa infracţiunii este ca victima să se
fi aflat în viaţă in momentul săvârşirii infracţiunii. Dacă însă victima era decedată
12
în momentul în care făptuitorul a comis fapta nu suntem în prezenţa unei
infracţiuni de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (nefiind nici în prezenţa
vreuneia dintre infracţiunile prevăzute în art. 180 – 182 C. pen. sau 174 – 176 C.
pen. ), ci, eventual în prezenţa unei alte infracţiuni ( profanare de morminte,
prevăzută de art. 319 C. pen.).

Astfel, pentru existenţa obiectului material al infracţiunii de loviri sau


vătămări cauzatoare de moarte trebuiesc îndeplinite două condiţi:

1. fapta trebuie să fie îndreptată împotriva unei persoane aflate în viaţă,

deci vii. Din acest punct de vedere nu are importanţă vârsta persoanei
( masculine sau feminin), starea de sănătate ( sănătos, bolnav ) sau
anumite defecte bio-fiziologice ale persoanei ( malformaţii). Obiectul
material al infracţiunii este deci orice persoană aflată în viaţă în
momentul exercitări acţiunii sau inacţiunii infracţionale.

2. cea de a doua condiţie este ca activitatea infracţională să fie îndreptată

asupra corpului unei alte persoane. Legea penală nu incriminează acte


sau fapte săvârşite împotriva propriei sănătăţi sau integrităţi corporale.

13
Secţiunea III – Latura obiectivă

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen. se


caracterizează prin trei elemente esenţiale:
1. este identică cu cea a infracţiunilor de loviri sau alte violenţe (art. 180 C.

pen.), vătămarea corporală ( art.181 C.pen.) şi vătămarea corporală gravă


( art.182 C. pen.);

2. rezultatul specific constă în moartea victimei, care prezintă o trăsătură

principală, fundamentală a infracţiunii

3. raportul de cauzalitate între lovirile sau vătămările corporale săvârşite asupra

victimei şi moartea acesteia trebuie constatat fără nici un dubiu.

1. În ceea ce priveşte prima trăsătură, sub aspectul elementului material,

infracţiunea este condiţionată de săvârşirea unor acte ce formează


latura obiectivă a infracţiunilor prevăzute în art. 180 – 182 C.pen.

Astfel, constituie modalitate de indeplinire a elementului material al


infracţiunii orice acţiune (sau inacţiune) îndreptată împotriva integrităţii corporale
sau a sănătăţii persoanei. Sub aspectul laturii obiective, infracţiunea se realizează
prin:

a. lovire sau orice acte de violenţă;

b. orice activitate materială care pricinuieşte persoanei moartea.


14
Fapta se săvârşeşte deci prin lovirea sau exercitarea a orice acte de violenţă
asupra victimei. Acestea se caracterizează prin faptul că se prezintă sub forma unei
acţiuni sau inacţiuni cu caracter vătămător, indiferent de mijloacele folosite de
făptuitor, constituind fapte ilicite şi rezultatul acestora fiind unul vătămător pentru
victimă.

a. Lovirea sau actele de violenţă sunt acţiuni fizice ale corpului uman.

Lovirea sau actul de violenţă se poate manifesta prin folosirea energiei


proprii corpului omenesc, de exemplu, făptuitorul lovind victima, de
exemplu, cu pumnul, cu un baston, cu o coadă de mătură, etc.: de
asemenea, lovirea sau actul de violenţă poate să se manifeste prin
folosirea unei alte forţe decât cea a făptuitorului însă de care acesta
dispune şi pe care acesta o pune în acţiune, cum este de exemplu
asmuţirea unui câine de luptă împotriva victimei sau acţionarea unui
sistem de tragere neinclus de legiuitor în regimul armelor şi muniţiilor.

Lovirea sau actele de violenţă pot fi, rareori, săvârşite prin in-acţiune.
Aceasta poate consta în omiterea făptuitorului, de pildă, de a avertiza victima să nu
se urce pe o scară, ştiind că este şubredă şi că se va rupe, sau să nu intre în podul
casei, fiind pericol de a se surpa.
Modalităţile de îndeplinire a laturii obiective sunt multiple. De exemplu,
inculpatul a lovit victima cu pumnii şi picioarele în zona toracelui, a membrelor
inferioare, şi în zona fesieră, iar în urma acestor lovituri, victima a decedat ca
urmare a unui stop cardio-respirator.

15
S-a decis în practica judiciară că îmbrâncirea cu putere a victimei şi
lovirea acesteia, ca urmare a îmbrâncirii, cu capul de un plan dur se constituie în
infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
b. în ceea ce priveste categoria oricăror activităţi materiale care pricinuiesc

persoanei moartea trebiue făcută precizarea că aceste activităţi


materiale, precum şi elementul subiectiv trebuie să fie specifice
infracţiunii la care ne referim. Dacă, de exemplu, făptuitorul se
foloseşte de instrumente sau dispozitive care prin natura lor pot pricinui
moartea persoanei( arme de foc, substanţe chimice,etc.) sau dacă
intenţia făptuitorului este conformă cerinţelor omorului, infracţiunea de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu mai există fiind în prezenţa
unei infracţiuni de omor sau a unei variante a acesteia.
Astfel, prin orice activităţi materiale care pricinuiesc moartea persoanei
din punct de vedere al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
înţelegem întrebuinţarea de făptuitor, în scopul vătămări corporale sau a sănătăţi
victimei a diferite mijloace specifice.
Astfel, făptuitorul se poate folosi de un cuţit sau altă armă albă pentru a
aduce atingere sănătăţii sau integrităţii corporale a victimei. Modalităţile fiind
foarte diferite, este dificil a face o enumerare a acestora, însă cu titlu de exemplu
putem specifica lovirea cu o bâtă de baseball, lovirea cu boxerul, împingerea pe
trepte a victimei,etc.
Practica judiciară a reţinut că fapta inculpatului de a cuprinde în braţe
victima, de a o deplasa, cu toată împotrivirea acesteia, lângă un foc, pentru ca apoi
să o treacă prin flacără, deasupra căreia a continuat să o ţină imobilizată, constituie
acte materiale de violenţă similare celor incriminate de art. 183 C. pen. Între aceste
acte şi moartea victimei a existat o evidentă legătură de cauzalitate iar din punct de
vedere subiectiv, inculpatul a acţionat cu intenţie în ceea ce priveşte cauzarea de
16
vătămări corporale, prin punerea victimei în contact cu flacăra şi din culpă în
raport cu rezultatul mai grav, decesul victimei, deoarece putea şi trebuia să prevadă
că, în condiţiile concrete în care a acţionat, victima era expusă flăcărilor şi
eventualităţii ca hainele de lucru, îmbibate cu substanţe inflamabil să ia foc, aşa
cum sa întâmplat.
În concluzie, acţiunile se caracterizează prin faptul că ele sunt fie loviri,
fie bruscări, împingeri ori trageri, cu sau fără folosirea unor corpuri care să
servească scopul, prin energie proprie sau altă energie de care făptuitorul dispune
iar inacţiunile se referă la omisiuni ale făptuitorului, care dacă nu ar exista,
vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii subiectului pasiv nu ar fi actuale.
2. Rezultatul specific al infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de

moarte este, spre deosebire de infracţiunile cuprinse în art. 180 – 182 C.


pen.,moartea victimei.
Astfel, acţiunea sau inacţiunea făptuitorului trebuie să producă Victimei
moartea. Moartea derivă din faptele prevăzute de art. 180 – 182 C. pen. ca urmare
a exercitării activităţii infracţionale.
3. Pentru a putea fi în prezenţa infracţiunii de loviri sau vătămări

cauzatoare de moarte, este esenţial să se dovedească existenţa unui raport


de cauzalitate între acţiunile sau inacţiunile făptuitorului şi moartea
victimei.
Din punc de vedere practic, acest caracter al infracţiunii este deosebit de
important, de cele mai multe ori, dreptul apelând la cunoştinţele de specialitate din
domeniul medicinii legale.
Urmarea acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului – moartea victimei precum
şi raportul de cauzalitate între acestea şi decesul subiectului pasiv există chiar dacă
la comisiunile sau omisiunile făptuitorului s-au adăugat şi alţi factori – anteriori,
concomitenţi sau ulteriori săvârşirii faptei – care au facilitat producerea rezultatului
17
– concret, moartea victimei, în condiţiile în care se stabileste că urmarea specifică
nu s-ar fi produs dacă nu ar fi fost exercitate asupra victimei acţiunile (sau
inacţiunile)făptuitorului.
Sub acest aspect, s-a arătat că suntem în prezenţa infracţiunii de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte în situaţia în care, chiar dacă moartea a putut fi
consecinţa unor cauze şi împrejurări complexe şi concurente.Ceea ce este esenţial
este constatarea că fără existenţa acţiunii ilicite a inculpatului de a lovi pe victimă,
nu s-ar fi produs rezultatul letal, starea patologică preexistentă a victimei neavând
relevanţa cauzei unice şi determinante a rezultatului letal, deoarece moartea
victimei nu a survenit pe cale naturală, ca urmare a acelei stări, ci în mod violent,
fiind consecinţa agresiunii inculpatului.
S-a mai arătat că raportul de cauzalitate nu este înlăturat prin faptul că,
după ce a fost lovită, victima nu s-a internat la spital ci a urmat mai mult timp un
tratament ambulatoriu, până când, aflându-se în stare gravă, a fost obligată să se
interneze la spital, unde ulterior a decedat. Din raportul medico-legal de autopsie
rezultă clar că moartea victimei se datorează unui traumatism cranio-cerebral,
fracturii osului frontal stâng, cu plagă meningo-cerebrală cauzate prin lovirea
directă a capului cu un corp dur.
De asemenea, împrejurarea că oasele craniului victimei erau foarte subţiri
şi că suprafaţa corpului dur de care s-a lovit era mică( menţiuni cuprinse în actul de
autopsie) nu are nici o relevanţă în cauză, atâta timp cât, pe de o parte, din probe
rezultă în mod cert că între lovitura aplicată de inculpat şi rezultatul letal intervenit
există o legătură de cauzalitate directă şi neântreruptă, iar, pe de altă parte, este
neândoielnic faptul că lovind victima în cap cu o cărămidă, inculpatul şi-a putut
reprezenta survenirea acestui rezultat.
Împrejurarea că victima a avut o comportare neglijentă faţă de plaga înjunghiată ce
i s-a auzat de către inculpat prin aplicarea unei lovituri de cuţit – refuzând să fie
18
spitalizată pentru îngrijiri medicale, timp de şase zile şi favorizând astfel instalarea
unei septicemii – nu este de natură a întrerupe raportul cauzal dintre activitatea
infracţională a inculpatului şi moartea victimei, din moment ce, aşa cum rezultă din
actele medico-legale, septicemia a avut ca punct de plecare plaga înjunghiată
produsă de inculpat.

Subsecţiunea 1 – Delimitarea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de


moarte de alte infracţiuni

În doctrina şi practica judiciară s-a decis că deosebirea dintre infracţiunea


de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi cea de omor trebuie făcută sub trei
aspecte:
a) sub aspectul acţiunii sau inacţiunii infracţionale, deci al laturii obiective ;

b) sub aspectul raportului de cauzalitate;

c) sub aspectul laturii subiective.

19
Subsecţiunea 2 - Delimitarea de infracţiunea de omor

a) sub aspectul laturii obiective, infracţiunea de omor constă în ,,uciderea

unei persoane” ceea ce înseamnă că acţiunea sau inacţiunea care a


condus la decesul victimei trebuie să fie aptă a produce, în mod obişnuit,
rezultatul letal.

O problemă deosebită se ridică în analiza infracţiunii de loviri sau vătămări


cauzatoare de moarte şi anume în ceea ce priveşte delimitarea acesteia de alte
infracţiuni (infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen. şi urm. şi
infracţiunea de ucidere din culpă prevăzută de art. 178 C.pen.).

Această delimitare poate fi privită din mai multe puncte de vedere: pe de o


parte, sub aspectul laturii obiective, pe de altă parte în ceea ce priveşte legătura de
cauzalitate existentă între acţiunile sau inacţiunile făptuitorului şi rezultatul produs
şi în cele din urmă sub aspectul laturii subiective.
Delimitarea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte de
infracţiunea de omor sub aspectul laturii obiective impune cercetarea modului de
operare, a elementului material, a activităţilor concrete de săvârşire a faptei de
către făptuitor.
În acest sens, trebuie avute în vedere mai multe aspecte. Atât literatura de
specialitate cât şi practica judiciară au stabilit că pentru a putea delimita
infracţiunea de omor de alte infracţiuni, trebuie avute în vedere împrejurările
concrete, îndeosebi instrumentul folosit de făptuitor( care poate fi apt sau nu de a
produce moartea ),regiunea corpului asupra căreia s-a acţionat (dacă reprezintă o
zonă vitală sau nu), numărul şi intensitatea loviturilor (dacă au fost mai multe
lovituri sau numai una, dacă au fost aplicate cu intensitate sau fără). Aceste
20
împrejurări sunt referitoare doar la latura obictivă. Există împrejurări care se referă
la latura subiectivă( pe care le vom trata odată cu analiza laturii subiective a
infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte ).În toate aceste cazuri,
trebuie avute în vedere toate împrejurările, luate în complexitatea lor şi nu numai
unele dintre ele,deoarece, deşi unele pot părea concludente, dacă nu sunt privite în
rapot cu celelalte, pot duce la o încadrare greşită a faptei.
Există infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi nu cea
de omor, atunci când inculpatul a produs victimei numeroase leziuni care, deşi au
avut ca rezultat moartea victimei, nu prezentau gravitate iar mijloacele folosite nu
erau apte să producă moartea, care s-a datorat unor maladii preexistente.
În practica judiciară s-a decis, de exemplu că nu constituie infracţiunea de
omor, ci cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, fapta inculpatului care,
fiind sub influenţa băuturilor alcoolice consumate, s-a certat cu victima,
insultându-se reciproc şi, la un moment dat, pentru că a refuzat să plece din
locuinţă, inculpatul a lovit-o în abdomen cu un capăt de par. Din raportul de
constatare medico-legală rezultă că victima a suferit un traumatism abdominal,
soldat cu o peritonită generalizată şi întrucât ea s-a prezentat la spital după un
interval mare de timp de la data agresiunii, o asistenţă medicală calificată nu i s-a
mai putut acorda decât în faza în care peritonita purulentă se generalizase, astfel că
viaţa sa nu a mai putut fi salvată.
În speţă, inculpatul a aplicat o singură lovitură victimei, în zona
abdominală, care nu este o zonă vitală, moartea survenind datorită tardivei
intervenţii medicale. Ori, aceste împrejurări pledează, lipsind de asemenea şi
intenţia de a ucide a făptuitorului, pentru reţinerea în sarcina inculpatului a
infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi nu a infracţiunii de
omor.

21
Aplicarea unei singure lovituri întâmplătoare în abdomen – care a atras
producerea unei peritonite, ce s-a agravat datorită faptului că inter- venţiile
medicale au avut loc după trecerea unei perioade mari de timp de la agresiune,
când peritonita se generalizase – învederează că rezultatul letal nu a fost prevăzut
şi acceptat de către inculpat, rudă apropiată a victimei, astfel că, lipsind intenţia de
a ucide, în sarcina inculpatului nu se poate reţine infracţiunea de omor, ci aceea de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte.
Într-o altă speţă inculpatul a aplicat victimei numeroase lovituri, dar
acestea au produs leziuni superficiale (excoriaţii, echimoze, plăgi contuze );
traumatismele mai profunde au fost cauzate prin lovituri date cu picioarele
încălţate cu încălţăminte uşoară. Victima a cazut într-un şanţ adânc de doi metri,
plin cu apă, dar inculpatul a salvat-o de la moarte sigură prin înec, sărind în şanţ cu
riscul propriei sale vieţi. În continuare, inculpatul, lăsând victima pe câmp a plecat
în sat spre a aduce haine uscate pentru victimă şi spre a-şi schimba propriile lui
haine ude, dar, fiind sub influenţa alcoolului, a adormit; când s-a trezit, el a plecat
la locul unde o lăsase pe victimă, ducând cu el îmbrăcămintea necesară, însă
victima încetase din viaţă.
Din această stare de fapt rezultă că inculpatul nu a acţionat cu intenţie de
omor, nici directă, el neurmărind moartea victimei, nici indirectă, comportarea sa
învederând că nu a acceptat rezultatul letal, în consecinţă, instanţa reţinând în mod
corect în sarcina inculpatului săvârşirea infracţiunii praeterintenţionate de loviri
sau vătămări cauza-toare de moarte şi nu cea de omor.
În ambele cazuri prezentate, inculpatul nu a folosit instrumente apte să
producă în mod cert moartea, de asemenea, numărul loviturilor, intensitatea
acestora, precum şi zona în care acestea au fost aplicate nu sunt specifice
infracţiunii de omor, instanţa supremă, în mod corect reţinând în sarcina

22
inculpaţilor infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi nu cea de
omor.
Alta este situaţia însă în speţa următoare, când, în mod greşit,instanţa de
apel a schimbat încadrarea juridică a faptei din omor în loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte, reţinând o altă stare de fapt, şi anume că leziunile suferite de
victimă s- au datorat căderilor repetate ale incul-patului peste ea,în timp ce o căra
pe scara locuinţei.
Procurorul a declarat recurs, care este întemeiat, deoarece din raportul
medico-legal rezultă că moartea victimei a survenit datorită unor leziuni datorate
unor loviri active şi prin comprimarea toracelui între două planuri dure.
Astfel, fiind vorba de aplicarea unor lovituri multiple, dure, în regiuni
vitale ale corpului, ân timp ce victima era trântită la pământ, suntem de părere că
instanţa de fond a dat soluţia corectă, iar recursul procurorului este întemeiat şi
trebuie admis, prin reţinerea în sarcina inculpatului a infracţiunii de omor, soluţie
corectă dată în cele din urmă de instanţa supremă, judecând recursul.
Delimitarea infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte faţă
de infracţiunea de omor sub aspectul laturii subiective trebuie să aibă în vedere
analiza elementului subiectiv cu care făptuitorul săvârşeşte fapta, existenţa intenţiei
şi natura acesteia atât în ceea ce priveşte acţiunile sau inacţiunile acestuia cât şi în
raport cu rezultatul produs.
Din punctul de vedere al elementului material, ceea ce face diferenţa
între infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte şi cea de omor se
referă deci la caracteristicele modului de operere.
În ceea ce priveşte delimitarea acestor două infracţiuni din prisma
laturii subiective, în ceea ce priveşte infracţiunea de omor, făptuitorul acţionează
cu intenţie, care poate fi directă sau indirectă. Din acest punct de vedere, el doreşte
sau acceptă rezultatul letal produs sau care urmează să se producă, acţionând în
23
acest sens. Dar, în ceea ce priveşte infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare
de moarte, făptuitorul are în vedere vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii
victimei. Astfel, el acţionează în acest scop cu intenţie directă sau indirectă,dorind
producerea unui asemenea rezultat. Acesta este scopul mediat însă în realitate se
produce un alt rezultat decât cel dorit de subiectul activ al infracţiunii şi anume
moartea victimei.
Făptuitorul nu doreşte realizarea acestui scop însă acesta, dincolo de intenţia sa,
intervine. Spunem că astfel că făptuitorul a acţionat cu praeterinţie.
Într-o speţă cadru, instanţa supremă a decis că elementul subiectiv
necesar pentru existenşa infracţiunii de omor – intenţia, în ambele sale modalităţi
(directă şi indirectă) – se deduce, în general, atât din datele externe ale faptei
comise, cum sunt împrejurările şi modul în care a fost săvârşită fapta, mijloacele de
execuţie, regiunea vizată şi intensitatea loviturilor, cât şi din mobilul care a
determinat pe făptuitor să acţioneze şi din scopul pe care acesta şi l-a propus să îl
atingă.
Nu se poate reţine existenţa intenţiei de a ucide în cazul în care
inculpatul, surprinzând-o pe victimă, noaptea, în locuinţa sa, unde se introduse cu
intenţia de a fura, i-a aplicat cu o coadă de mătură ( instrument inapt, prin natura
sa, de a provoca moartea ) numeroase lovituri, fără, mare intensitate ( întrucât nu a
produs fracturi sau lezarea unor organe, cu numai echimoze şi excoriaţii ), în
diferite regiuni ale corpului, în general, în regiunea fesieră şi a gambelor (ceea ce
înseamnă că nu a urmărit lovirea într-o regiune unde se află organe vitale); moartea
victimei constituie, în aceste împrejurări, un rezultat neprevăzut de inculpat, dar pe
care acesta – faţă de constituţia firavă a victimei şi de starea de ebrietate în care se
găsea – în raport cu pregătirea lui, trebuia şi putea să îl prevadă.
Fapta săvârşită de inculpat se încadrează asadar, în prevederile art.
183 C. pen.,care prevede lovirile sau vătămările cauzatoare de moarte.
24
De asemenea, într-o altă decizie, s-a statuat că din moment ce
inculpatul nu a avut intenţia să ucidă, ci doar să lovească, persoana asupra căreia a
fost ăndreptaţă lovitura ce, din greşeală, a fost abătută asupra altei persoane, care a
decedat, fapta sa constituie infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte , iar nu aceea de omor.
Alta ar fi fost situaţia dacă în raport cu persoana iniţial vizată,
Inculpatul ar fi acţionat cu intenţia de a ucide; în acest caz, fapta ar fi constituit
infracţiunea de omor.
b) sub aspectul raportului de cauzalitate, diferenţa între infracţiunea de

omor şi cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se prezintă sub


aspectul producerii efectului elementului material al infracţiunii.
Pe când în situaţia infracţiunii de omor, moartea, ca efect se produce ca un
efect direct al săvârşirii infracţiunii, prin diferite modalităţi şi cu diferite corpuri
delicte, în cazul infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, moartea,
ca efect al infracţiunii şi ca o condiţie cerută de textul incriminator apare ca o
urmare mediată, adică rezultată indirect din săvârşirea faptelor cuprinse în latura
obiectivă a infarcţiunilor prevăzute de Codul penal în art. 180 – 182. În cazul
săvârşirii infracţiunii de omor, victima decedează ca urmare a leziunilor provocate
în scopul introducerii morţii iar în cazul infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen.,
victima decedează ca o urmare neprevăzută şi indirectă a unor activităţi de lovire,
îmbrâncire, tragere, etc., cuprinse în latura obiestivă a infracţiunilor prev – de art.
180 – 182 C. pen. şi săvârşite cu acest scop, adică cel de a vătăma.
Astfel, sub aspectul raportului de cauzalitate, în cazul infracţiunii de omor,
procesu este unul direct, liniar, în sensul că există o legătură imediată de la cauza
primară la efect. În cazul infracţiunii de omor, factorul cauzal va fi chiar factorul
declansator constând în acţiunea sau inacţiunea iniţială. În ceea ce priveşte
infracţiunea de loviri sau vătămăti cauzatoare de moarte cauzalitatea nu este
25
directă, liniară, fiind prezenţi şi alţi factori cauzali, externi, care pot fi preexistenţi,
concomitenţi sau ulteriori factorului traumatic declanşator.
Tribunalul Suprem s-a pronunţat în acest sens printr-o decizie în care a
decis că în cazul în care se va constata că nu există legătură de cauzalitate directă
între actele de violenţă şi deces, încadrarea juridică va fi cea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte, fapta fiind săvârşită cu intenţie depăşită, iar dacă se va
stabili că leziunile au fost consecinţa directă a lovirii victimei, încadrarea corectă a
faptei este cea de omor.
c) sub aspectul laturii subiective, diferenţa dintre infracţiunea de loviri sau

vătămări cauzatoare de moarte şi cea de omor constă în comiterea celor


doua fapte cu două tipuri diferite ale vinovăţiei.
Această delimitare putem spune că este, dacă nu cea mai importantă, însă
fundamentală în delimitarea celor două infracţiuni.
Pentru a putea face diferenţierea între cele două fapte prevăzute de legea
penală, este necesar a se stabili forma vinovăţiei cu care făptuitorul a săvârşit
infracţiunea. Pentru acest fapt, trebuiesc luate în considerare toate elementele
obiective şi subiective intervenite înaintea, în timpul şi după comiterea infracţiunii,
cu atât mai mult cu cât în literatura de specialitate latura subiectivă a fost definită
drept constând dintr-un complex de stări de conştiinţă specifice care preced şi
însoţesc actele exterioare (acţiunea sau inacţiunea) şi care sunt dirijate în vederea
procedurii anumitor urmări periculoase, sau chiar dacă nu sunt dirijate într-o
asemenea direcţie, produc totuşi asemenea urmări.
S-a stabilit că infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 – 176 C. pen.
se săvârşeşte cu intenţie. În acest caz, intenţia poate fi directă sau Indirectă.
Fapta se săvârşeşte cu intenţie directă atunci când făptuitorul prevede
rezultatul acţiunii sau inacţiunii sale şi îl şi doreşte pentru a se produce. În acest

26
caz, subiectul activ al infracţiunii de omor prevede şi doreşte moartea victimei
împotriva căreia îşi îndreaptă acţiunile sau inacţiunile.
Fapta poate fi săvârşită însă şi cu intenţie indirectă, atunci când
făptuitorul prevede pe lângă urmarea acţiunii sau inacţiunii sale pe care o doreşte
posibilitatea producerii şi a unei alte urmări, pe care deşi nu o doreşte, o acceptă. În
acest caz, făptuitorul infracţiunii de omor prevede pe lângă posibilitatea producerii
urmării dorite de el şi o altă eventuală faţă de care are o atitudine de delăsare.
Pentru a exemplifica, propunem următoarea speţă:
Făptuitorul a slăbit piuliţele de prindere ale roţii stânga faţă a
autoturismului lui X cu scopul de a îi provoca printr-un accident moartea acestuia,
ştiind că zona în care locuieşte e o zonă deluroasă cu serpentine însă în dimineaţa
acelei zile, X fiind căzut la pat, maşina a fost folosită de Z, soţia acestuia, care în
urma coliziunii ce a fost provocată de pierderea controlului asupra autoturismului
ca urmare a desprinderii roţii stânga faţă, a decedat în urma impactului.
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu poate fi
însă săvârşită decăt cu praeterintenţie sau culpă depăşită. Dacă se dovedeşte că
făptuitorul a săvârşit fapta cu o altă formă de vinovăţie, atunci fapta nu mai poate fi
încadrată în prevederile art. 183 C. pen., ci după caz, în alte texte incriminatoare.
Asupra vinovăţiei în ceea ce priveşte infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte ne vom opri cu analiză la capitolul dedicat laturii
subiective a acestei infracţiuni.
Pentru încadrarea juridică a faptei însă este importantă determinarea
poziţiei psihice a celui care a acţionat şi care trebuie stabilită în fiecare caz in parte,
în raport cu mai multe elemente:
împrejurările concrete în care se săvârşeşte fapta şi în raport cu
instrumentul folosit şi numărul şi intensitatea loviturilor. În speţă, inculpatul –
persoană cu o constituţie robustă – a aplicat victimei – care avea o talie medie şi o
27
stare de sănătate precară – multiple lovituri timp de aproximativ jumătate de oră, în
diferite zone ale corpului, folosind obiecte contondente, apte, fiecare în parte, prin
natura lor, a ucide. Iniţial, inculpatul a lovit victima cu pumnii şi picioarele, apoi i-
a aplicat numeroase lovituri peste picioare şi torace cu o bâtă de lemn de corn până
când acesta s-a rupt, după care a continuat să o lovească cu o coadă de târnăcop din
lemn de esenţă tare, peste membrele inferioare şi superioare, precum şi peste
torace, Pe de altă parte, intensitatea acestor lovituri a fost deosebită, din raportul
medico-legal rezultând că pe corpul victimei au fost identificate 21 de semne de
violenţă, cele mai multe de gravitate extremă.
Este semnificativ că prin acest act se concluzionează că moartea
victimei a fost cauzată de şocul traumatic şi hemoragic determinat de
politraumatismul produs prin lovirea repetată cu corpuri dure, cu poli-fracturi
costale, ceea ce evidenţiază că leziunile grave produse au interesat întregul corp al
victimei, în special zona toracelui, în care se găsesc organe vitale.
De asemenea împrejurarea că, după săvârşirea violenţelor, inculpatul
a părăsit victima pe timp de noapte, la o temperatură scăzută, într-un loc unde nu se
află nici o persoană prin apropiere care să îi poată oferi ajutor avidenţiază, de
asemenea, intenţia făptuitorului de a-i cauza moartea.
Situaţia ar fi fost alta, iar încadrarea juridică a faptei ar fi fost cea de
lovituri sau vătămări cauzatoare de moarte dacă făptuitorul nu ar fi urmărit moartea
victimei, aplicându-i lovituri reduse ca număr şi intensitate în regiuni ale corpului
care nu prezintă un pericol vital, neabandonând victima, însă aceasta decedând
datorită stării precare a sănătăţii. În acest caz, făptuitorul ar fi urmărit lovirea sau
vătămarea victimei şi nu moartea acesteia.
- regiunea corpului lovită prezintă o importanţă deosebită sub aspectul
determinării intenţiei şi scopului urmărit de făptuitor, după cum regiunea este
vitală sau nu. În speţă, inculpatul a aplicat uneia dintre cele două persoane o
28
lovitură cu cuţitul în zona inferioară a abdomenului, iar celeilalte o lovitură de
cuţit în ambele picioare în zona coapsei. Ambele persoane agresate au decedat,
prima, ca urmare a unei stări toxicoseptice iar cealaltă ca urmare a unei
hemoragii consecutive lezării arterei femurale. În situaţia dată nu poate fi
reţinută infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen. deoarece pentru existenţa
acestei infracţiuni este necesar ca pe plan subiectiv lovirea să fi fost comisă cu
intenţie, dar rezultatul, moartea victimelor, să se fi produs din dincolo de
scopul urmărit de inculpat. Or s-a reţinut că inculpatul s-a folosit de un cuţit cu
lama de 19 cm cu care a lovit victimele cu mare intensitate în regiuni vitale –
abdomen şi coapse – acceptând astfel producerea mortii. Deci acţiunea sa a
constituit factorul determinant al efectului produs, victimelor, nefiind vorba de
un rezultat produs din culpă.
În timpul unei altercaşii inculpatul a aplicat victimei mai multe lovituri
cu o piatră asupra capului, provocându-i fracturi de boltă cu iradieri de endobază,
care i-au cauzat hemoragie cerebrală. Trebuie observat că inculpatul, la vârsta de
58 ani, cu experienţa sa de viaţă, a prevăzut că rezultatul final al actelor sale
repetate de lovire cu intensitate a capului victimei, folosindu-se de o piatră, va fi
decesul acesteia, precum şi, chiar dacă nu a urmărit să intervină un atare rezultat, a
acceptat posibilitatea producerii lui, încât intenţia sa de a ucide este realizată în
forma prevăzută de art. 19 pct. 1 lit. b) C. pen. În raport cu această concluzie, fapta
trebuie încadrată în infracţiunea de omor prevăzută de art. 174 C. pen.
Alta este însă situaţia inculpatului care, ieşind în stare de ebrietate
din localul unde se afla pentru a lămuri o problemă cu victima care se afla la
aceeaşi masă cu el, consumând băuturi alcoolice de asemenea, i-a aplicat o lovitură
cu o sticlă în regiunea antebraţului stâng, victima reacţionând printr-o mişcare de a
se da la o parte, însă alunecând şi lovindu-se cu capul de pavajul din faţa localului

29
unde se aflau, decedând la scurt timp, ca urmare a unui traumatism cranian survenit
în urma lovirii cu un plan dur.
În această situaţie nu poate fi vorba de infracţiunea de omor
prevăzută de art. 174 C. pen. ci de cea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte,
deoarece atât din obiectul folosit cât şi din regiunea corpului afectată rezultă că
inculpatul nu a urmărit moartea victimei ci doar lovirea acesteia.
- cunoaşterea de către făptuitor a afecţiunilor de care suferă victima.
În ipoteza în care făptuitorul, cunoscând tarele organice preexistente
ale victimei, care pot fi asociate şi cu o vârstă înaintată a acesteia, ţine seama de ele
când acţionează agresiv şi acceptă posibilitatea declanşării efectelor acestora, fapta
se încadrează în infracţiunea de omor, existând intenţia de a ucide, chiar dacă
leziunea nu era de natură, prin ea însăşi, să cauzeze moarte, însă făptuitorul a luat
în considerare o boală a victimei pe care a cunoscut-o (de pildă insuficienţă
cardiacă) ori chiar atunci când victima suferea de o afecţiune incurabilă, dar
moartea ar fi survenit pe cale naturală, nu violentă.
Inculpatul a lovit victima – persoană de vârstă înaintată şi
cunoscută de cei din jur, inclusiv de inculpat, ca fiind cardiacă – cu palmele peste
faţă, cu consecinţa producerii unui şoc cardiac şi a decesului.
Această faptă a inculpatului, care trebuia să prevadă că prin exercitarea unor acte
de violenţă, lipsite prin ele însele de gravitate, ar putea determina un şoc cardiac de
natură să ducă la moartea victimei, constituie infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte.
Trebuie însă subliniat faptul că la stabilirea intenţiei pot fi luate în
considerare nu numai elementele izolate, cum ar fi instrumentul cu care s-a lovit şi
intensitatea loviturii, ci şi alte elemente din care ar putea fi dedusă poziţia
subiectivă a făptuitorului. Aplicarea repetată a loviturilor timp de 30 minute cu un
furtun cu capete metalice( instrument apt de a ucide ) şi cu piciorul în zona spatelui
30
şi a abdomenului (zone vitale ale corpului) precum şi forţa cu care loviturile au fost
aplicate, dedusă din leziunile produse (politraumatism cu numeroase contuzii
întinse şi profunde) constituie suficiente elemente ce îndreptăţesc instanţa să
conchidă că inculpatul a avut reprezentarea rezultatului – moartea victimei – şi
chiar dacă nu l-a urmărit, a acceptat în mod conştient posibilitatea producerii
acestuia, situaţie în care nu se va putea reţine săvârşirea infracţiunii de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte.
Cu atît mai mult instanţa ar trebui însă să reţină săvârşirea
infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte în situaţia în care aceste
elemente nu sunt întrunite.

Suntem de părere că instanţa a decis în mod greşit condamnarea


inculpatului pentru infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte atunci
când a luat în considerare că inculpatul a aplicat victimei cu o bară metalică mai
multe lovituri în regiunea picioarelor, abdomenului şi a membrelor superioare,
deoarece în urma loviturilor primite în partea laterală a abdomenului şi a
membrelor superioare, deoarece în urma loviturilor primite în partea laterală a
abdomenului s-au produs rupturi costale soldate cu perforarea plămânului.
Împrejurarea că victima s-a comportat neglijent faţă de leziunile de care suferea,
refuzând tratament ambulatoriu precum şi ipoteza că ar fi putut fi salvată dacă se
prezenta la o unitate sanitară nu are nici o importanţă; important este faptul că atât
obiectul folosit, apt a produce moartea prin natura sa, cât şi regiunea vizată, ne
referim la loviturile aplicate în zona abdominală, precum şi starea de ebrietate a
victimei relevă intenţia de a ucide a inculpatului şi nu cea de a lovi.

31
Secţiunea IV – Latura subiectivă

De regulă, infracţiunile prevăzute de partea specială a Codului penal se


săvârşesc cu intenţie sau din culpă. Există însă anumite situaţii care sunt
caracterizate prin aceea că există o suprapunere a culpei cu neprevedere cu intenţia
directă cu privire la rezultatul mai grav produs.
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art.
183 C.pen. prezintă un grad ridicat de pericol social deoarece, aşa cum rezultă din
denumirea dată de legiuitor, fapta are ca rezultat moartea unei persoane. Implicând
producerea acestui rezultat, infracţiunea încalcă relaţiile sociale care sunt încălcate
şi prin săvârşirea infracţiunilor contra vieţii. Cu toate acestea însă, legiuitorul a
inclus această infracţiune în categoria infracţiunilor de lovire şi vătămare a
integrităţii corporale sau a sănătăţii şi nu în categoria infracţiunilor contra vieţii,
deoarece,în cazul săvârşirii infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen.,moartea este
un rezultat praeterintenţionat al unei fapte de lovire sau vătămare corporală.

Praeterintenţia sau intenţia depăşită constituie o formă autonomă,


specifică, de vinovăţie, care se constituie însă din elementele caracteristice atât
intenţiei cât şi culpei. Praeterintenţia este astfel o formă mixtă sau o combinaţie a
intenţiei şi culpei. S-a statuat că praeterintenţia sau intenţia depăşită
există atunci când infractorul prevede rezultatul acţiunii sale pe care-l doreşte însă
se produce un rezultat mai grav decât acesta, pe care nu l-a prevăzut, însă trebuia şi
putea să îl prevadă.
În cazul praeterintenţiei, legea incriminează o acţiune voită a
făptuitorului, susceptibilă de a produce un rezultat mai usor şi o acţiune nedorită,
susceptibilă de a produce un rezultat mai grav. Această formă de vinovăţie nu se
situează între intenţie şi culpă, deoarece între aceste forme fundamentale nu există
32
nimic, ci este o formă de vinovăţie independentă care se constituie din contribuţia
proceselor psihice ale intenţiei şi ale culpei.
Acţionând cu praeterintenţie, subiectul realizează ceva dincolo de ceea ce a
intenţionat, obţinând un rezultat care depăşeşte ceea ce el a dorit sau urmărit.
În ceea ce priveşte rezultatul mai grav produs, acesta este atribuit
făptuitorului numai dacă acesta s-a aflat în culpă faţă de producerea lui. În cazul în
care legiuitorul român ar fi dorit să excludă posibilitatea ca rezultatul mai grav să
fie atribuit făptuitorului din culpă, acesta ar fi înclinat către o formulare care să
exprime acest fapt în mod explicit în cuprinsul textului de incriminare. De
exemplu, în art. 182 C. pen. este incriminată fapta de vătămare corporală gravă,
săvârşită ,,cu scopul’’ producerii consecinţelor evocate în alienatul 1 al aceluiaşi
articol.
În situaţia dată, expresia ,,in scop’’ este folosită pentru a deosebi
ipoteza producerii consecinţelor cu praeterintenţie – art. 182 alin.2 C. pen.
Într-o opinie, în ceea ce priveşte formele intenţiei şi ale culpei
suprapuse în cazul praeterintenţiei, se consideră că fapta mai uşoară poate fi
săvârşită în oricare din modalităţile intenţiei, iar fapta mai gravă în oricare din
formele culpei.
Într-o altă opinie, există praeterintenţie doar când culpa cu
neprevedere se suprapune intenţiei directe, întrucât, în cazul suprapunerii culpei cu
prevedere cu intenţia, speranţa neîntemeiată a făptuitorului trebuie să se bazeze pe
anumite elemente obiective reale, astfel, în lipsa lor va exista intenţie eventuală. În
această opinie, cu atât mai mult, nu se admite supra-punerea intenţiei eventuale pe
intenţia directă sau intenţiei directe pe culpă şi să existe o infracţiune
praeterintenţională.
Latura subiectivă a infracţiunii de loviri sau vătămări cauza- toare de
moarte este deci caracterizată prin praeterintenţie, ca formă a vinovăţiei.
33
Fiind o infracţiune praeterintenţionată, aceasta se compune din
lovirea sau vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, care sunt săvârşite de
către făptuitor cu intenţie şi urmarea mai gravă produsă, moartea victimei, care i se
atribuie subiectului activ al infracţiunii. Această atribuire trebuie însă dovedită,
nefiind posibilă admiterea doar a unei asemenea prezumţii, deoarece o astfel de
consimţire a unei prezumţii ar însemna încălcarea principiului potrivită căruia nu
există infracţiune şi nici răspundere penală fără vinovăţie.
În speţă, s-a decis că fapta inculpatului de a fi îmbrâncit victima,
aflată pe trotuar, cu spatele la carosabil, chiar în momentul în care prin dreptul
trotuarului trecea un autovehicul, din care cauză victima, care era în stare avansată
de ebrietate s-a dezechilibrat şi a căzut pe carosabil, unde a fost accidentată mortal
de acel autoturism constituie infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., deoarece în
raport cu împrejurările concreteinculpatul putea şi trebuia să prevadă rezultatul
care s-a produs.
În situaţia în care nu se poate stabili culpa făptuitorului în raport cu
moartea victimei ci numai intenţia acestuia în raport cu lovirea sau vătămarea
corporală, răspunderea penală se va stabili pentru aceste infracţiuni, după caz.
Dacă însă se stabileşte că făptuitorul este în culpă în ceea ce
priveşte moartea victimei, dar că această culpă nu se suprapune cu intenţia sa
iniţială de a lovi sau de a-i produce o vătămare, fapta constituie infracţiunea de
ucidere din culpă.
În sfârşit, dacă se stabileşte că făptuitorul a acţionat nu cu Intenţia
de a lovi sau produce vătămare victimei, ci cu intenţia de a ucide fapta constituie
infracţiunea de omor.
Poziţia subiectivă a făptuitorului în ceea ce priveşte intenţia de a
lovi sau vătăma ori intenţia de a ucide se stabileşte, după cum am arătat în capitolul
anterior, de la caz la caz, ţinându-se seama de un ansamblu general de împrejurări
34
concrete care pot fi anterioare, concomitente sau ulterioare savârşirii infracţiunii,
ansamblu din care fac parte: instrumentul folosit, zona corpului unde a fost aplicată
lovitura, numărul loviturilor, intensitatea acestora, relaţia dintre făptuitor şi
victimă, atitudinea acestuia după comiterea faptei precum şi alte împrejurări
concrete în contextul cărora a fost săvârşită fapta.
Există opinii izolate care sunt exprimate în sensul susţinerii ideii
de renunţare la praeterintenţie ca formă a vinovăţiei în cazul infracţiunii de loviri
sau vătămări cauzatoare de moarte. În susţinerea acestei idei se aduce drept
argument faptul că praeterientenţia nu îşi găseşte locul între formele vinovăţiei sau
modalităţile de determinare ale acesteia, prevăzute de art. 19 C. pen. Împrejurarea
că praeterintenţia nu este prevăzută ori reglementată în partea generală a Codului
penal nu îndreptăţeşte o asemenea afirmaţie. Această formă de vinovăţie poate fi
(şi este) reglementată de texte de incriminare cuprinse în partea specială a codului.
În virtutea principiului ,, prevederea specială derogă de la cea generală’’
legiuitorul român a prevăzut în cuprinsul mai multor texte incriminatoare, printre
care şi infracţiunea la care ne referim, praeterintenţia, ca formă a vinovăţiei.

35
Secţiunea V- Subiectele infracţiunii

Subsecţiunea 1 – Subiectul activ

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art.


183 C. pen. poate fi săvârşită de orice persoană, în condiţiile legii. Spunem astfel
că subiectul activ al acestei fapte prevăzute de legea penală este unul general şi nu
calificat sau special.
Fiind un subiect general, subiectul accestei infracţiuni trebuie să
împlinească elementele principale prevăzute de legea penală în ceea ce priveşte
condiţiile în care o persoană poate fi considerată că a săvârşit o faptă prevăzută de
legea penală.
Condiţiile pe care trebuie să le întrunească o persoană pentru a putea
fi subiect activ general al unei infracţiuni sunt cuprinse în legislaţia penală, atât în
Codul penal cât şi în legi speciale.

Enumerarea şi analiza condiţiilor subiectului activ general:

Pentru a putea fi subiect activ, persoana trebuie:


1. să fie o persoană fizică. Dacă s-ar admite ideea că şi o persoană juridică
(morală) ar putea fi subiect activ al unei infracţiuni, s-ar ajunge la încălcarea unui
principiu de bază, fundamental al dreptului penal român şi anume cel prevăzut de
art. 2 C. pen.,principiul caracterului personal al răspunderii penale. Acest principiu
este reluat şi de art. 72 C. pen., ambele texte de lege referindu-se la ,,infractor’’ şi
,,la persoana infractorului’’. De aici rezultă că numai infractorul poate fi tras la
răspundere penală, deoarece în dreptul penal nu operează principii ce guvernează

36
alte ramuri de drept, de pildă dreptul civil. În dreptul penal, nimeni nu poate fi tras
la răspundere pentru fapta altuia.
S-a propus ca prin derogare de la principiul caracterului personal al
răspunderii să se admită şi o răspundere a persoanei juridice însă o asemenea idee
este respinsă, pe bună dreptate, de majoritatea autorilor, deoarece în aceste situaţii
persoanele cu atribuţii de conducere din cadrul persoanelor juridice răspund pentru
anumite fapte.
3. să răspundă penal, adică să fi împlinit vârsta de 14 ani. Art. 99 alin. 1

C. pen. prevede că persoanele care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu


răspund penal, datorită faptului că aceste persoane nu au ajuns la
gradul de dezvoltare fizică şi intelectuală necesare a realiza gradul de
pericol social al unor eventuale fapte săvârşite de acestea. Operează
deci în această materie o prezumţie a legiuitorului de inexistenţă a
discernământului.
Această prezumţie instituită de legiuitor este una absolută, neputând fi
combătută sub nici o formă şi prin nici un mijloc.
O altă problemă care se ridică în ceea ce priveşte vârsta făptuitorului este
prezumţia relativă de lipsă a discernământului persoanei care a împlinit vârsta de
14 ani dar care încă nu a împlinit vârsta de 16 ani.
Această prezumţie relativă este cuprinsă în prevederile art.99 alin. 2 C. pen. În
această perioadă, persoana e considerată că nu dispune de discernămîntul necesar a
realiza gradul de pericol social al faptelor sale şi implicit de a răspunde penal, însă,
această prezumţie instituită poate fi combătută. Cu alte cuvinte, între vârsta de 14
ani împliniţi şi cea de 16 ani neîmpliniţi, persoana care săvârşeşte o faptă prevăzută
de legea penală nu răspunde pentru acea faptă, cu condiţia să nu se fi răsturnat
prezumţia de dis-cernământ, în sensul de a nu se proba existenţa acestuia. În

37
situaţia în care s-a probat prezenţa discernământului necesar răspunderii penale,
persoanele cuprinse între vârsta de 14 ani şi 16 răspund penal.
4. să aibă discernământ. Discernământul nu este definit de lege, Codul

penal rezumîndu-se la prevederea iresponsabilităţii, din art. 48 C. pen.


Discernământul este definit de dicţionarul explicativ al limbii române ce
fiind o facultate de a judeca corect, precis. Ca o stare opusă iresponsabilităţii,
discernământul, din punct de vedere al dreptului penal, este o capacitate biopsihică
a persoanei de a acţiona în cunoştinţă de cauză, în sensul că îşî dă seama de
acţiunea (inacţiunea) sa şi de urmările ei periculoase şi că poate fi stăpână pe
voinţa sa în raport cu acţiunea (inacţiunea) concretă.
Pe lângă aceste trei condiţii esenţiale ce se cer îndeplinite cumulativ
pentru ca o persoană să poată avea calitatea de subiect activ general al unei
infracţiuni – şi în cazul de faţă, subiect activ al infracţiunii de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte – mai trebuiesc îndeplinite încă două condiţii, şi anume:
- fapta comisă să fie prevăzută de legea penală. Dacă fapta nu este
prevăzută de legea penală, atunci ea nu constituie o infracţiune, prin urmare,
persoana care a comis o asemenea faptă nu poate fi subiect activ, datorită faptului
că în dreptul penal primează principiul legalităţii incriminării şi a pedepsei,
conform căruia legea prevede care fapte sunt infracţiuni, pedepsele ce se aplică
infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii lor.
Acest principiu este prevăzut de art. 2 C. pen. la care se adaugă prevederile art. 17
alin. 1 C. pen. care arată că fapta pentru a fi infracţiune trebuie să fie prevăzută de
legea penală. Acest principiu mai este cunoscut şi sub forma ,,nullum crimen sine
lege, nulla poena sine lege’’.
În ceea ce priveşte infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte, această condiţie nu ridică probleme deosebite deoarece fapta este

38
prevăzută de legea penală. Art. 183 C. pen. prevede infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, precum şi pedeapsa aplicabilă.
- persoana să fi săvârşit sau participat cu vinovăţie la comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală. Această condiţie de asemenea nu ridică probleme
deosebite, pe de o parte, pentru că unul dintre scopurile dreptului penal statuează
că nici o persoană nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală, care totodată
este şi un principiu al dreptului procesual penal, iar pe de altă parte, am arătat în
secţiunea dedicată analizei laturii subiective ale acestei infracţiuni că subiectul
activ trebuie să acţioneze cu praeterin-tenţie pentru a putea fi în prezenţa acestei
infracţiuni, precum şi ipoteza în care forma vinovăţiei este alta decât
praeterintenţia, de exemplu, intenţia directă sau indirectă, fapta primeşte încadrarea
infracţiunii prevăzute de art. 174 C. pen.,adică cea de omor.

Subsecţiunea 2 – Subiectul pasiv

Dacă subiectul activ este persoana care săvârşeşte fapta prevăzută de


legea penală şi se numeşte făptuitor sau infractor, subiectul pasiv este persoana
împotriva căreia se îndreaptă activitatea materială a făptuitorului, este victima ale
căror drepturi protejate de legea penală sunt încălcate.
În ceea ce priveşte infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte, subiectul pasiv al infracţiunii, victima este un subiect pasiv general. Acest
lucru înseamnă că orice persoană împotriva căreia s-a îndreptat activitatea
materială a infractorului poate fi subiect pasiv al acestei infracţiuni; textul de
incriminare, art. 183 C. pen. nu cere ca subiectul pasiv să întrunească anumite
condiţii sau să aibă o anumită calitate care l-a face subiect pasiv calificat. În
situaţia infracţiunii la care ne referim, subiectul pasiv este un subiect pasiv general.
39
Referitor la această idee revenim cu o precizare făcută într-un capitol
anterior, şi anume, victima infracţiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte
trebuie să fie o persoană aflată în viaţă în momentul în care făptuitorul îşi exercită
asupra ei acţiunile. Dacă această cerinţă nu este îndeplinită, nu putem vorbi nici
despre subiect activ şi nici despre subiect pasiv al infracţiunii de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, ci, eventual încadrarea poate fi cea de profanare de
morminte, faptă prevăzută de art. 319 C. pen.

Subsecţiunea 3 – Pluralitatea de infractori

Participaţia penală în situaţia comiterii infracţiunii prevăzute de art.


183 C. pen. este posibilă.
Codul penal în vigoare al României, rezumându-se la prezen-tarea în
art.23 – 26 şi 31 a formei de săvârşire a infracţiunilor din punct de vedere al
participaţiei doar în ipostaza autorului, instigatorului, complicelui, respectiv a
participaţiei improprii, nu defineşte în Capitolul III (Participaţia) al Titlului II
(Infracţiunea) aspectul coautorului. Aşa fiind, se susţine faptul că regulile evocate
de art.24 C. pen. referitoare la autorul infracţiunii s-ar aplica în totalitate şi prin
analogie la situaţia coautorului, deoarece infrac-
ţiunile comise în coautorat sunt asimilate infracţiunilor cu mai mulţi autori.
Literatura de specialitate a încercat acoperirea lipsei unei dispo-ziţii
legale în acest sens,astfel că, în condiţiile date, coautorul este definit ca fiind
persoana care a cooperat ocazional şi în baza unei legături subiective, cu acte de
executare şi în mod nemijlocit la comiterea în comun a aceleaşi infracţiuni.
Atât literatura de specialitate cât şi practica judiciară sunt de acord în
unanimitate asupra posibilităţii comiterii oricăreia dintre infra-cţiunile prevăzute în

40
art. 180 – 182 C. pen. în participaţie sub toate formele acesteia, deci implicit şi a
coautorului.
Aşadar, atât fapta inculpaţilor de a îmbrânci victima, constituind
infracţiunea de loviri sau alte violenţe (art.180 C. pen.) sub forma coau- toratului,
fapta inculpaţilor de a lovi victima producându-i acesteia ruperea braţului stâng şi
echimoze la nivelul toracelui şi abdomenului, ce au necesitat pentru vindecare
îngrijiri medicale de 48 de zile, reţinându-se săvârşirea în coautorat a infracţiunii
de vătămare corporală ( art. 181 C. pen.) precum şi fapta inculpaţilor de a produce
o cicatrice permanentă şi de mari dimensiuni pe aproape întreaga parte a corpului
femeii, din regiunea pieptului până la coapsa piciorului, reţinută ca infracţiune de
vătămare corporală gravă (art.182 C. pen.) săvârşită în coautorat constituie un
exemplu în sensul acceptări unanime a existenţei coautoratului în cazul
infracţiunilor prevăzute de art. 180 – 182 C. pen. Menţionăm că în toate aceste
cazuri sunt îndeplinite ambele condiţii necesare pentru a ne afla în faţa unor
infracţiuni săvârşite în coautorat (condiţii care sunt: 1.necesitatea existenţei unei
legături subiective prealabile între coautori şi 2. cerinţa săvârşirii actelor de
executare împreună).
În ceea ce priveşte coautoratul în cazul săvârşirii infracţiunii de
loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, acesta este posibil chiar şi atunci când
inculpaţii au acţionat împreună în aşa fel încât activi-tăţile lor s-au completat
reciproc şi loviturile aplicate de ei au produs laolaltă moartea victimei, chiar dacă,
aparent rezultatul survenit este urmarea direct a activităţii desfăşurate numai de
unii din inculpaţi.
Astfel, nu prezintă importanţă aportul adus de actele materiale ale
făptuitorilor, privite separat şi de asemenea, nu prezintă importanţă nici care dintre
aceste acte a condus în mod nemijlocit la producerea rezultatului cerut de textul de

41
incriminare. Cerinţa legii este îndeplinită deoarece victima a decedat ca urmare a
loviturilor şi a vătă- mărilor la care a fost supusă.
În ceea ce priveşte instigarea, suntem de părere că instigarea la
infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu este posibilă.
Fiind o infracţiune praeterintenţionată, rezultatul specific produs depăşeşte scopul
urmărit de către făptuitor. Cu atât mai mult, instigarea de către o terţă persoană,
este imposibilă.
Totuşi, într-o asemenea situaţie, suntem de părere că făptuitorul
va răspunde ca autor al infracţiunii prevăzute de art. 183 C. pen. ( dacă sunt
întrunite toate elementele necesare răspunderii penale şi dacă vinovăţia sa în raport
cu această infracţiune este dovedită) iar instigatorul va răspunde pentru instigare la
una dintre infracţiunile prevăzute de art. 180 – 182 C.pen.
Situaţia este aceeaşi şi în ceea ce priveşte complicitatea.

Secţiunea VI – Tentativa şi consumarea

Tentativa constă, după cum este definită de prevederile art.18 C. pen., în


punerea în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea, care este însă întreruptă
ori nu şi-a produs urmarea prevăzută de lege.
În situaţia de faţă, tentativa la infracţiunea de loviri sau vătămări
cauzatoare de moarte nu este posibilă. Datorită faptului că textul incri- minator
cere ca victima să moară dincolo de scopul urmărit de făptuitor,nu este posibilă
existenţa tentativei la această infracţiune.
Am spus că suntem în prezenţa tentativei atunci când acţiunea sau
inacţiunea(…) nu şi-a produs urmarea prevăzută de art.183 C.pen., urmarea
42
prevăzută de lege. Ori dacă, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 183
C.pen.,urmarea prevăzută de lege este moartea victimei şi acest rezultat nu se
produce, nu ne aflăm în prezenţa unei tentative la infracţiunea de loviri sau
vătămări cauzatoare de moarte, ci în faţa unei infracţiuni consumate dintre cele
cuprinse în art. 180 – 183 C. pen.
Prin consumarea infracţiunii înţelegem realizarea acţiunii sau inacţiunii
în întregime sau când acţiunea sau inacţiunea a produs urmarea prevăzută în textul
incriminator.
Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se consumă în
momentul în care rezultatul cerut de lege se produce, respectiv când victima
infracţiunii a decedat. În acest moment putem discuta despre infracţiunea
consumată.
În situaţia des întâlnită în practică în care victima decedează la un
moment ulterior săvârşirii actelor de lovire sau vătămare, făptuitorul este-până în
momentul decesului victimei – subiect activ al unei infracţiuni dintre cele cuprinse
în art. 180 – 182 C. pen. Dacă victima decedează într-unul din aceste momente, sau
chiar în timpul judecăţii, dacă se probează că a existat un raport de cauzalitate între
acţiunile făptuitorului şi moartea victimei, învinuitul va fi cercetat pentru
infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte iar instanţa, în cea de a
doua ipostază, va schimba încadrarea juridică pentru fapta inculpatului dintr-una
prevăzută în art. 180 – 182 C. pen. în cea de loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte.

43
Secţiunea VII – Sancţiunea

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte se pedepseşte cu


inchisoare de la 5 la 15 ani.

Capitolul IV – Încheiere

Infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte nu este


prevăzută de textul incriminator ca având o formă calificată sau agravată.
Cu toate acestea, Codul penal anterior prevedea în art.476 ca formă
calificată săvârşirea lovirilor sau vătămărilor cauzatoare de moarte asupra unei
persoane mai mici de 15 ani, deci săvârşirea infracţiunii asupra unui minor.
Legiuitorul din acea perioadă a inclus în textul incriminator o cerinţă
aplicabilă subiectului pasiv al infracţiunii. Eram deci în privinţa unui subiect pasiv
calificat, condiţia cerută fiind cea ca acesta să fie o persoană cu vârsta mai mică de
15 ani.
Raţiunea unei asemenea forme agravate îşi găsea explicaţia în aceea că
făptuitorul prin săvârşirea infracţiunii asupra unui minor dovedea un pericol social
sporit. Acest lucru datorită faptului că persoanele aflate la o vârstă mai mică de 15
ani nu au ajuns la o dezvoltare fizică ţi psihică core-spunzătoare, normele de drept
protejându-i într-un mod mai asidiu.
De asemenea, lovirea sau vătămarea corporală a unei persoane cu o
asemenea vârstă, soldată şi cu moartea acesteia prezintă fără nici o îndoială un grad
de pericol social sporit.
Raţiunea eliminării acestei agravante din Codul penal în vigoare poate
fi tratarea unor asemenea fapte ca şi fapte prevăzute şi pedepsite de art. 174 şi
urm.. C. pen.
44
Inculpatul a aplicat lovituri multiple cu palma peste capul fiicei, în
vârstă de două luni şi jumătate, care i-au produs un traumatism cranio-cerebral cu
fracturi de boltă craniană, hematon subdural şi hemoragie menin-gee, după care
infractorul a împiedicat acordarea ajutorului necesar şi, drept urmare, victima a
decedat. Împrejurările concrete ale stării de fapt dovedesc că infractorul a prevăzut
urmarea acţiunii sale, moartea –pe care chiar dacă nu a dorit-o, a acceptat-o.
În starea de fapt evocată nu putem fi în prezenţa unei infrac-ţiuni
praeterintenţionate nici în situaţia în care infractorul nu ar fi depus eforturi pentru
împiedicarea acordării ajutorului sanitar necesar, datorită faptului că săvârşirea
unor asemenea acte asupra unei persoane cu o vârstă fragedă prezintă o cruzime
deosebită şi implică prevederea urmării unor asemenea acţiuni.
Infracţiunea prevăzută de art. 183 C. pen., cuprinsă în grupul
infracţiunilor prevăzute în secţiunea ,,lovirea şi vătămarea integrităţii orporale sau
a sănătăţii’’ a Codului penal este o infracţiune praeter-intenţionată, săvârşită deci
cu o formă aparte de vinovăţie, ce cuprinde în conţinutul laturii obiective elemente
ale infracţiunilor cuprinse în art. 180 – 182 C. pen. Cu toate acestea, obiectul
juridic al acestei infracţiuni îl reprezintă relaţiile sociale referitoare la dreptul la
viaţă al persoanei, ca atribut suprem al acesteia, care este incompatibil cu orice
activitate care i-ar aduce atingere.
Prin săvârşirea unor asemenea acte se ajunge la un alt rezultat decât cel
urmărit de făptuitor, şi anume moartea victimei. Din cauza acestui fapt, instigarea,
complicitatea şi tentativa la această infracţiune nu sunt posibile. Autorul este un
subiect activ general, la fel şi coautorul în situaţia săvârşirii infracţiunii în
coautorat, ca formă a participaţiei penale şi tot general este şi subiectul pasiv al
infracţiunii, obiectul material al acesteia fiind corpul persoanei aflate în viaţă în
momentul săvârşirii infracţiunii.

45
Lista de abrevieri

A.U.C Analele Universitatii Cluj


C.Ap. Curtea de Apel
C.D. Culegere de decizii
C.S.J. Curtea Suprema de Justitie
Col. P. Colegiul penal
dec. nr. Decizia numarul
Dreptul Revista Dreptul
J.N. Revista Justitia Nouă
M.Of. Monitorul Oficial al României
T.S. Tribunalul Suprem
Trib. Tribunalul Judetean
Trib. Reg. Tribunalul Regional
Repertoriu Repertoriu de practica judiciară pe anii...de V.Papadopol, M.
Popovici ş.a.
R.D.P. Revista de Drept Penal
R.R.D. Revista Română de Drept
s.p. Sectia penala
sent.pen. Sentinta penală

46