Sunteți pe pagina 1din 25

Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului cu privire la

titularii şi limitele dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii

I. Titularii dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii în


jurisprudenţa C.E.D.O.

1. Precizări preliminare. O problemă importantă ce se impune a fi lămurită,


pornind de la redactarea textului art. 12 din Convenţia europeană pentru protecţia
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale1 şi având în vedere evoluţia
jurisprudenţei C.E.D.O. în soluţionarea ei, este aceea a determinării sferei titularilor
dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii.
Spre deosebire de alte texte ale Convenţiei care folosesc termenul generic de
persoană, ca titulară a dreptului/libertăţii fundamentale, art. 12 din acelaşi instrument face
referire in terminis la „bărbatul şi femeia”,2 de unde se poate deduce, chiar şi în urma
unei lecturi superficiale a prevederii normative, că intenţia autorilor Convenţiei a fost
aceea de reglementa căsătoria tradiţională, heterosexuală.
Această interpretare literală a textului poate fi susţinută şi de interpretarea
istorico-teleologică, raportându-ne la orizontul percepţiei şi mentalităţilor de la momentul
adoptării Convenţiei3 în ce priveşte situaţia cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex

1
În continuare, brevitatis causa, „Convenţia europeană”sau „Convenţia”.
2
Este important de precizat că în varianta în limba engleză se foloseşte pluralul
celor două substantive, respectiv „men and women”.
3
Convenţia a fost semnată de 13 state membre ale Consiliului Europei la 4
noiembrie 1950 în marea sală a Palatului Barberini din Roma, (în acest sens, V. Stoica, C.
I. Stoica, Convenţia europeană şi impactul acesteia asupra sistemului juridic român, în
„Dreptul” nr. 10-11/1994, p. 4) şi a intrat în vigoare la 3 septembrie 1953, prin depunerea
instrumentelor de ratificare de către al 10-lea stat semnatar, Luxemburg, (C. Bîrsan,
Convenţia europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I, Drepturi şi
libertăţi, Editura All Beck, Bucureşti, 2005, p. 77).
şi având în vedere că la nivel intern, cadrul legislativ naţional al statelor contractante era
departe de gradul de deschidere şi de evoluţiile care aveau să se manifeste în această
materie începând cu anul 1989.4
După cum s-a apreciat în literatura de specialitate, formularea art. 12 din
instrumentul juridic european postulează două principii, valabile atât referitor la dreptul
la căsătorie, cât şi în ce priveşte dreptul la întemeierea unei familii, respectiv : existenţa
unei relaţii între două persoane5 şi împrejurarea că acestea trebuie să fie de sex opus.6
Jurisprudenţa C.E.D.O. este cât se poate de clară în această privinţă. Astfel, în
cauza Van Oosterwijck contra Belgiei7, fosta Comisie s-a exprimat tranşant în sensul că o
căsătorie presupune o relaţie între două persoane de sex opus. De asemenea, pe aceeaşi
linie, Curtea de la Strasbourg a statuat constant că scopul art. 12 din Convenţie este acela
de a proteja căsătoria tradiţională între două persoane de sex biologic diferit, ca
fundament juridic al familiei.8

4
Prin Legea din 1 iunie 1989, Danemarca a fost prima ţară europeană care a dat
posibilitatea persoanelor de acelaşi sex să înregistreze uniunea lor. Trebuie precizat însă
că această uniune, deşi configurată după modelul căsătoriei, nu era asimilată deplin
acestei instituţii juridice tradiţionale. La nivel european, prima ţară care a reglementat
căsătoria între persoane de acelaşi sex a fost Olanda, prin legea din 21 decembrie 2000,
intrată în vigoare la 1 aprilie 2001.
5
Reamintim că fosta Comisie a decis că dreptul de a fonda o familie impune
preexistenţa unui cuplu; a se vedea, în acest sens, Comisia, decizia din 10 iulie 1975,
cererea nr. 6482/1974, în cauza X. contra Belgiei şi Olandei; decizia din 10 iulie 1997,
cererea nr. 31924/1996, în cauza Di Lazzaro contra Italiei.
6
M. Enrich Mas, Article 12 în „La Convention européenne des droits de l'homme.
Commentaire article par article” de L.-E. Pettiti, E. Decaux, P.-H. Imbert, (coord.), 2e
édition, Économica, Paris, 1999, (citată în continuare drept „Commentaire”), p. 442.
7
Comisia, raportul din 1 martie 1979.
8
A se vedea, spre exemplu: C.E.D.O., hotărârea din 17 octombrie 1986, în cauza
Rees contra Regatului Unit, paragr. 49; hotărârea din 27 septembrie 1990, în cauza
Cossey contra Regatului Unit, paragr. 43 a); hotărârea din 30 iulie 1998, în cauza
Sheffield şi Horsham contra Regatului Unit, paragr. 66, precum şi decizia din 28

2
Care este însă, potrivit jurisprudenţei instanţei europene, criteriul de determinare a
sexului unei persoane, în vederea exercitării dreptului fundamental la căsătorie garantat
de art. 12 din Convenţie? Răspunsul la această întrebare necesită o analiză a celor mai
importante hotărâri ale Curţii de la Strasbourg relevante în chestiunea atât de complexă şi
sensibilă a transsexualităţii, punctându-se şi revirimentul pe care jurisprudenţa instanţei
de contencios european al drepturilor omului l-a înregistrat în această materie.
2. Evoluţia jurisprudenţei C.E.D.O. cu privire la transsexuali, ca titulari ai
dreptului la căsătorie. Cea dintâi cauză în domeniul transsexualităţii pe care fosta
Comisie a trebuit să o soluţioneze, inclusiv pe terenul art. 12 din Convenţie, a fost
afacerea Van Oosterwijck contra Belgiei.9 Reclamantul pretindea, printre altele, că
neconcordanţa dintre starea sa civilă, atestată prin actul de naştere, pe de o parte şi starea
sa fizică, psihică şi psihologică, pe de altă parte, aduce atingere dreptului său fundamental
la căsătorie şi la întemeierea unei familii, garantat de art. 12 din Convenţie. După ce a
declarat mai întâi cererea admisibilă, în raportul întocmit cu prilejul examinării ei pe
fond, Comisia a apreciat că „opunând a priori oricărei cereri de căsătorie o obiecţie
derivată numai din menţiunile existente pe actul de naştere şi pe teoria generală
(naţională) a rectificării actelor de stare civilă, fără un amplu examen (de fond)”,
guvernul belgian a încălcat dispoziţiile art. 12 din Convenţie.10

noiembrie 2006, în cauza R. şi F. contra Regatului Unit.


9
Comisia, decizia din 9 mai 1978, cererea nr. 7654/1976. În speţa respectivă,
reclamantul era un transsexual care încă din copilărie simţise că are o dublă personalitate:
deşi în actul său de naştere figura drept o persoană de sex feminin, din punct de vedere
psihologic, se simţea de sex masculin; de aceea recurge la un tratament medical şi la
numeroase operaţii suportate timp de 3 ani, pe baza cărora reuşeşte să-şi schimbe sexul şi,
pe cale de consecinţă, introduce o cerere de rectificare a actului său de naştere, pentru a
reflecta identitatea sa reală, actuală. Ca urmare a refuzului instanţelor judecătoreşti
belgiene (care, în opinia reclamantului, atribuiau menţiunilor din actul de naştere o
valoare ştiinţifică definitivă), acesta sesizează Comisia Europeană a Drepturilor Omului,
invocând încălcarea art. 3, 8 şi 12 din Convenţie.
10
Comisia, raportul din 1 martie 1979, paragr. 60, apud. C. Bîrsan, op. cit., vol. I,
p. 851 şi M. Enrich Mas, Commentaire, p. 443.

3
Sesizată cu judecarea aceleiaşi speţe, Curtea europeană a respins în final cauza pe
considerente procedurale, fără a se pronunţa pe fondul ei, estimând că nu au fost epuizate
toate căile interne de atac prevăzute de dreptul belgian.11
În ce priveşte jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg referitoare la substanţa
problemelor generate de starea de transsexualitate a unei persoane, prin raportare la art.
12 din Convenţia europeană, se remarcă următoarea evoluţie.12
Iniţial, prin trei hotărâri succesive adoptate la intervale substanţiale de timp (1986,
1990 şi 1998), toate împotriva Regatului Unit,13 instanţa europeană a considerat că
refuzul opus de autorităţile statului exercitării dreptului la căsătorie de către persoanele
transsexuale care şi-au modificat sexul în urma unei intervenţii chirurgicale nu constituie
o încălcare a dispoziţiilor art. 12 din Convenţie, ci intră în cadrul marjei de apreciere de
care beneficiază statele părţi.
În acea perioadă, Curtea de la Strasbourg vedea în ataşamentul la conceptul
tradiţional al căsătoriei „un motiv suficient de a continua să aplice criterii biologice
pentru determinarea sexului unei persoane în vederea încheierii unei căsătorii, această
materie relevând prerogativa de care se bucură statele contractante de a reglementa prin
norme legale exerciţiul dreptului la căsătorie”.14

11
C.E.D.O., hotărârea din 6 noiembrie 1980.
12
Şi în acest domeniu al transsexualităţii, Convenţia şi-a arătat „bogăţia şi
supleţea” (V. Berger, La Nouvelle Cour Européenne des Droits de l’Homme. D’une
jurisprudence à l’autre? în „Melanges en hommage à Louis Edmond Pettiti”, Editura
Brulyant, Bruxelles, 1998, apud M. Voicu, Protecţia europeană a drepturilor omului,
Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 40), reprezentând un „instrument viu”,
(C.E.D.O., hotărârea din 25 aprilie 1978, în cauza Tyrer contra Regatului Unit, paragr.
31), „interpretat în lumina condiţiilor vieţii actuale”.
13
C.E.D.O., hotărârea din 17 octombrie 1986, în cauza Rees contra Regatului
Unit; hotărârea din 27 septembrie 1990, în cauza Cossey contra Regatului Unit şi
hotărârea din 30 iulie 1998, în cauza Sheffield şi Horsham contra Regatului Unit.
14
C.E.D.O., hotărârea din 27 septembrie 1990, precit., paragr. 46. În acelaşi sens,
a se vedea hotărârea din 30 iulie 1998, precit., paragr. 67.

4
În anul 2002 s-a produs un spectaculos reviriment al jurisprudenţei Curţii
europene în această materie,15 prin hotărârile pronunţate de Marea Cameră în cauzele I.
contra Regatului Unit şi Christine Goodwin contra Regatului Unit.16
În solicitarea sa din 15 iunie 1995 adresată Comisiei, Christine Goodwin, o
transsexuală operată care a trecut de la sexul masculin la sexul feminin, se plângea de
nerecunoaşterea juridică a noii sale identităţi sexuale, ca şi de statutul juridic al
transsexualilor în Regatul Unit, invocând dispoziţiile art. 8, art. 12, art. 13 şi ale art. 14
din Convenţie.

15
Este important de precizat în acest context că prin hotărârea din 25 martie 1992,
în cauza B. contra Franţei, Curtea a reţinut violarea art. 8 din Convenţie – componenta
dreptul la respectul vieţii private, (fără să se pronunţe însă şi pe terenul art. 12), cu
motivarea că în speţa respectivă, (diferită faţă de precedentele cauze Rees şi Cossey
contra Regatului Unit, inclusiv din perspectiva diferenţelor la nivelul sistemelor
normative britanic şi francez), a existat o ruptură între justul echilibru ce trebuie asigurat
între interesul general şi interesele individului, ceea ce excedează marjei de apreciere a
statelor contractante. Reclamanta, o persoană transsexuală, invoca faptul că se găsea
zilnic într-o situaţie generală, incompatibilă cu respectul datorat vieţii sale private, din
cauza refuzului autorităţilor franceze de a-i recunoaşte veritabila sa identitate sexuală şi,
mai ales, de a-i acorda modificarea stării civile pe care o solicita. Această hotărâre a
Curţii de la Strasbourg, prima de condamnare a Franţei în materie civilă, a determinat un
veritabil reviriment al jurisprudenţei Curţii de Casaţie franceze. Pentru dezvoltări, a se
vedea A. Debet, L’influence de la Convention européenne des droits de l’homme sur le
droit civil, Dalloz, Paris, 2002, p. 322 şi urm. şi M. Enrich Mas, Commentaire, p. 444.
16
C.E.D.O., hotărârile din 11 iulie 2002; pentru traducerea, rezumatul şi
comentariul acestor hotărâri, a se vedea C.-L. Popescu, în „Curierul judiciar” nr. 10/2002,
p. 107 şi urm. Având în vedere că argumentele, raţionamentul juridic şi soluţia finală sunt
identice în cazul celor două hotărâri, în continuare referirea va fi făcută doar la hotărârea
pronunţată în cauza Christine Goodwin contra Regatului Unit. Pentru un comentariu al
acestei hotărâri, a se vedea J.-P. Marguénaud în „Revue trimestrielle de droit civil” nr.
4/2002, p. 862-865.

5
După evocarea propriei jurisprudenţe în această materie, Curtea a procedat la o
reexaminare a situaţiei din perspectiva anului 2002. Instanţa de la Strasbourg a arătat că,
dacă într-adevăr prin art. 12 este garantat dreptul fundamental, pentru un bărbat şi o
femeie, de a se căsători şi de a fonda o familie, totuşi cel de-al doilea aspect nu este o
condiţie a primului, iar incapacitatea pentru un cuplu de a concepe sau de a creşte un
copil nu poate constitui în sine un motiv de privare de dreptul vizat de prima teză a
textului în discuţie, respectiv dreptul la căsătorie.17
Deşi, a admis Curtea, articolul 12 se referă în mod expres la dreptul pentru un
bărbat şi o femeie de a se căsători, ea nu s-a declarat convinsă că se mai poate continua a
se admite astăzi că aceşti termeni implică obligativitatea determinării sexului potrivit
unor criterii pur biologice; după adoptarea Convenţiei, instituţia căsătoriei a fost
transformată profund prin evoluţia societăţii, iar progresele medicinii şi ale ştiinţei au
antrenat schimbări radicale în domeniul transsexualităţii. Instanţa europeană a constatat,
referindu-se la domeniul art. 8, că neconcordanţa factorilor biologici la un transsexual
operat nu mai putea constitui un motiv suficient pentru a justifica refuzul de a recunoaşte
pe plan juridic schimbarea sexului celui interesat, arătând că, prin raportare la dispoziţiile
art. 12, este necesar a fi luaţi în considerare şi alţi factori.18
Curtea a statuat că marja de apreciere de care beneficiază statele contractante nu
poate fi atât de largă încât să se admită că evantaiul opţiunilor deschise unui stat poate
merge până la interzicerea în practică a exercitării dreptului la căsătorie, neexistând nicio
raţiune care să justifice faptul că transsexualii sunt privaţi în orice situaţie de dreptul de a
se căsători. Pe cale de consecinţă, Curtea europeană a concluzionat că a avut loc o violare
a art. 12 din Convenţie.19

17
C.E.D.O., hotărârea din 11 iulie 2002, paragr. 98.
18
Ibidem, paragr. 100.
19
Ibidem, paragr. 103. Este important de semnalat că urmare acestei hotărâri,
Regatul Unit a implementat un sistem care permite transsexualilor posibilitatea de a
solicita şi de a obţine un certificat de recunoaştere deplină a noii identităţi sexuale. A se
vedea, în acest sens, decizia Curţii din 28 noiembrie 2006, cererea nr. 42971/2005, în
cauza Parry contra Regatului Unit.

6
Situaţia persoanelor transsexuale poate genera însă şi o serie de complicaţii
juridice în cazul în care persoana care recurge la o intervenţie medicală de schimbare a
sexului este deja căsătorită. În jurisprudenţa sa, Curtea de la Strasbourg a statuat că
prevederile legale interne care condiţionează efectuarea operaţiei de schimbare a sexului,
sau, după caz, emiterea certificatului de recunoaştere deplină, din punct de vedere juridic,
a noii identităţi sexuale, de încetarea prealabilă a căsătoriei în fiinţă nu aduc atingere
dispoziţiilor art. 12 din Convenţie.20 De altfel, după cum reţinuse instanţa europeană în
hotărârea pronunţată în cauza Christine Goodwin contra Regatului Unit, la care am făcut
referire, „aparţine statului să determine, în special, condiţiile (…) în care o căsătorie
anterioară încetează de a mai fi valabilă”.21
În ce priveşte momentul de la care o persoană transsexuală care a suferit o
intervenţie chirurgicală de schimbare de sex este în măsură să-şi exercite dreptul
fundamental garantat de art. 12 din Convenţie, revine statelor contractante, în cadrul
marjei de apreciere de care beneficiază, obligaţia de a stabili, la nivel intern, eventualele
condiţii speciale pe care trebuie să le îndeplinească persoanele transsexuale în
valorificarea dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii (spre exemplu,
informaţiile care trebuie furnizate viitorilor soţi), inclusiv momentul obiectiv de la care
acest drept ar putea fi exercitat.22

20
În acest sens, a se vedea C.E.D.O., deciziile din 28 noiembrie 2006, Parry
contra Regatului Unit, precit. şi R. şi F. contra Regatului Unit, cererea nr. 35748/2005;
pentru referirea la această din urmă decizie, a se vedea şi R. Chiriţă, Convenţia
europeană a drepturilor omului. Comentarii şi explicaţii, vol. II, Editura C.H. Beck,
Bucureşti, 2007, (citată în continuare drept „Comentarii”), p. 206-207.
21
C.E.D.O., hotărârea din 11 iulie 2002, paragr. 103.
22
Referitor la recunoaşterea juridică a noii identităţi sexuale, este de menţionat că
legea română în materie – Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă –
prevede la art. 44 că „în actele de naştere şi, atunci când este cazul, în cele de căsătorie
sau de deces se înscriu menţiuni cu privire la modificările intervenite în starea civilă a
persoanei,” unul din cazurile enumerate fiind „schimbarea sexului, după rămânerea
definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti” – lit. i) a acestui articol.

7
3. Dreptul fundamental la căsătorie prevăzut de art. 12 din Convenţie poate fi
aplicat şi cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex? Deşi departe de a fi bogată,
există totuşi unele decizii de speţă în jurisprudenţa C.E.D.O. în care au fost abordate şi o
serie de chestiuni vizând situaţia atât de complexă şi delicată a cuplurilor formate din
persoane de acelaşi sex, analiza şi raţionamentul juridic fiind făcute în special pe terenul
art. 8 şi 14 din Convenţie.23
Cu caracter de principiu, s-a arătat în jurisprudenţa fostei Comisii şi a Curţii
europene că relaţiile homosexuale stabile nu intră în sfera de aplicare a dreptului la
respectul vieţii familiale, protejat de art. 8 din Convenţie, ci reprezintă o dimensiune a
vieţii private a persoanelor respective24, apreciindu-se că în absenţa unui numitor comun

23
A se vedea, spre exemplu: C.E.D.O., hotărârea din 21 decembrie 1999, în cauza
Salgueiro da Silva Mouta contra Portugaliei (criteriul determinant pentru încredinţarea
copilului în urma divorţului fiind orientarea sexuală a unuia din părinţi) şi hotărârea din
24 iulie 2003, în cauza Karner contra Austriei (refuzul instanţelor naţionale de a
recunoaşte partenerului homosexual al unui locatar decedat dreptul de a continua, în
persoana sa, contractul de locaţiune), în ambele cauze Curtea statuând că a avut loc o
încălcare a art. 14 din Convenţie, combinat cu art. 8. De asemenea, în mai multe rânduri,
Regatul Unit a fost condamnat pentru încălcarea art. 8 din Convenţie, prin revocarea din
armată a unor persoane datorită orientării lor sexuale (a se vedea: C.E.D.O., hotărârea din
22 octombrie 2002, în cauza Perkins şi R. contra Regatului Unit; hotărârea din 27
septembrie 1999, în cauza Smith şi Grady contra Regatului Unit, paragr. 77). Pentru
unele soluţii pronunţate în această materie de Curtea de Justiţie a Comunităţilor
Europene, a se vedea, cu titlu exemplificativ: hotărârea din 17 februarie 1998, în cauza
Grant, C-249/96 şi hotărârea din 31 mai 2001, D. şi Suedia contra Consiliului, cauzele
conexate C-122/99 P şi C-125/99 P.
24
În acest sens, a se vedea şi H. Fulchiron, Existe-t-il un modèle familial
européen?, în „Pandectele române” nr. 1/2007, p. 183. Pentru amănunte referitoare la
libertatea sexuală a persoanei, ca dimensiune a vieţii private, din perspectiva
jurisprudenţei Curţii europene, a se vedea, spre exemplu: C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 610
şi urm.; B. Selejan-Guţan, Protecţia europeană a drepturilor omului, ed. a 2-a, Editura
C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 136-137.

8
amplu acceptat în această materie, statele contractante se bucură încă de o largă marjă de
apreciere.25
În ce priveşte dreptul la căsătorie, după cum am arătat, pe de o parte, prin
folosirea expresă a substantivelor „bărbatul şi femeia”, textul art. 12 din instrumentul
juridic european are o redactare foarte clară, ce marchează o diferenţă fundamentală faţă
de alte texte din Convenţie,26 iar, pe de altă parte, soluţiile pronunţate atât de fosta
Comisie, cât şi de Curtea de la Strasbourg sunt cât se poate de tranşante, univoce, în
sensul că „garantând dreptul la căsătorie, articolul 12 are în vedere căsătoria tradiţională
între două persoane de sex biologic diferit,” ca fundament juridic al familiei.27
În spectaculoasa cauză Eriksson şi Goldschmidt contra Suediei,28 fosta Comisie a
afirmat că dreptul persoanelor de a se căsători „nu vizează decât dreptul de a se căsători
cu o persoană de sex opus. Această concluzie se aplică şi în cazul în care, ca în speţă, cei
doi parteneri nu au din punct de vedere biologic acelaşi sex, dar unul dintre ei a dobândit
din punct de vedere civil acelaşi sex cu celălalt, printr-un act de voinţă, recunoscut în
dreptul intern”.

25
A se vedea: Comisia, decizia din 15 mai 1996, cererea nr. 28318/1995, în cauza
Rőősli contra Germaniei; C.E.D.O., decizia din 10 mai 2001, în cauza Mata Estevez
contra Spaniei. Pentru literatura de specialitate, a se vedea C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p.
634.
26
Celelalte texte din Convenţie pe care le avem în vedere dispun că respectivele
drepturi şi libertăţi aparţin „oricărei persoane” sau că „nimeni” nu poate fi supus la un
tratament inuman sau degradant, etc. A se vedea C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 850.
27
Menţionăm că aceste soluţii jurisprudenţiale au fost amplu criticate de o parte
din doctrina Convenţiei, pe motivul că nu ţineau suficient cont de evoluţia mentalităţilor
şi de situaţia reală a celor interesaţi. În acest sens, a se vedea P. van Dijk, G.J.H. van
Hoof, Theory and Practice of the European Convention on Human Rights, Kluwer,
Boston, 1990, p. 443-444.
28
Comisia, decizia din 9 noiembrie 1989, cererea nr. 14573/1989; cauza, [preluată
din Fr. Sudre, Drept european şi internaţional al drepturilor omului (traducere), Editura
Polirom, Iaşi, 2006, p. 330, nota 1], avea ca obiect pretenţia unei transsexuale, născută cu
sex masculin, de a se căsători cu o femeie.

9
O speţă interesantă a avut de soluţionat şi Curtea europeană în cauza R. şi F.
contra Regatului Unit29 în care un membru al unui cuplu căsătorit format dintr-o femeie
şi un bărbat, după criteriul biologic, dorea să recurgă la o intervenţie chirurgicală de
schimbare de sex, condiţionată, prin dispoziţiile legii interne aplicabile, de încetarea
prealabilă a acelei căsătorii. Curtea a considerat că atâta timp cât art. 12 este aplicabil
strict familiei tradiţionale, este contrar scopului acestei dispoziţii să permită desfăşurarea
în continuare a unei căsătorii, atunci când unul dintre soţi îşi schimbă sexul.
După cum a remarcat Curtea europeană într-o decizie de speţă,30 la nivelul
spaţiului comunitar, art. 9 din Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene exclude
în mod deliberat referirea la bărbat şi femeie în materie de căsătorie, acoperind astfel
cazurile în care legislaţiile interne recunosc alte modalităţi de formare a unei familii decât
căsătoria. Articolul nu interzice, dar nici nu impune acordarea statutului de căsătorie
uniunilor între persoane de acelaşi sex. La nivel european, există sisteme de drept care
reglementează uniunea între persoane de acelaşi sex după modelul căsătoriei, asimilând-o
căsătoriei,31 iar în legislaţia altor state32 au fost introduse diferite forme ale parteneriatului
înregistrat, instituţie juridică similară instituţiei căsătoriei, dar cu fizionomie distinctă.

29
C.E.D.O., decizia din 28 noiembrie 2006, cererea nr. 35748/2005, precit. În
acelaşi sens, a se vedea decizia Curţii din 28 noiembrie 2006, pronunţată în cauza Parry
contra Regatului Unit, precit. Pentru un comentariu al celor două decizii ale Curţii, a se
vedea J.-P. Marguénaud în „Revue trimestrielle de droit civil” nr. 2/2007, p. 287-290.
30
C.E.D.O., hotărârea din 11 iulie 2002, în cauza Christine Goodwin contra
Regatului Unit, paragr. 100.
31
Este cazul Olandei, Belgiei şi Spaniei care din 2001, 2003, respectiv din 2005,
reglementează căsătoria între persoane de acelaşi sex. Pentru literatura de specialitate, a
se vedea, spre exemplu, M. Avram, Consideraţii generale privind regimurile
matrimoniale, în „Curierul judiciar” nr. 11/2005, p. 84-86.
32
Germania, Danemarca, Norvegia, etc.

10
În literatura de specialitate33 au fost avansate o serie de argumente la care s-ar
putea face apel în vederea obţinerii unei recunoaşteri juridice a căsătoriei persoanelor de
acelaşi sex, cum ar fi : folosirea, în textul art. 12 din Convenţie, a pluralului
substantivelor (varianta în limba engleză, „men and women”); invocarea dreptului de a
nu fi discriminat pe criteriul orientării sexuale sau al sexului – art. 14 din instrumentul
juridic european şi Protocolul nr. 12; o interpretare evolutivă la care s-ar preta dispoziţiile
art. 12 din Convenţie, după modelul art. 8, pentru a ţine cont de condiţiile actuale şi de
concepţiile care prevalează în societăţile democratice.34
Faţă de aceste argumente invocate şi având în vedere evoluţia înregistrată pe plan
legislativ în unele state contractante cu privire la recunoaşterea legală a uniunilor
homosexuale, s-ar putea susţine că dreptul fundamental la căsătorie prevăzut de art. 12
din Convenţie poate fi aplicat şi cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex? Se poate
merge până acolo încât să se deducă din litera şi spiritul dispoziţiilor Convenţiei (art. 8,
12 şi 14) şi ale Protocolului nr. 12 o obligaţie pozitivă concretă în sarcina statelor
contractante de a reglementa, la nivel naţional, căsătoria persoanelor de acelaşi sex?
Considerăm că răspunsul la aceste întrebări nu poate fi, în actualul stadiu, decât
unul negativ. Nu există, în opinia noastră, argumente juridice suficient de puternice care
să impună recunoaşterea, în sistemul Convenţiei, a unui drept fundamental la căsătorie în

33
A se vedea, spre exemplu, I. Ionescu, Căsătoria cuplurilor de acelaşi sex: o
problemă juridică?, articol disponibil la adresa:
http://www.crj.ro/files/ArticolCasatorieGay.pdf. Pentru o abordare a acestui subiect dintr-
o perspectivă sociologică, psihologică şi religioasă, a se vedea N. Allen, Este căsătoria
între persoane de acelaşi sex bună pentru societate?, în „Noua Revistă de drepturile
omului” nr. 2/2007, p. 137 şi urm.
34
În acest sens, a se vedea P. van Dijk, G.J.H. van Hoof, op. cit., p. 331. Este
adevărat că însăşi Curtea europeană în jurisprudenţa sa a calificat Convenţia drept un
„instrument internaţional viu”, (hotărârea din 29 aprilie 2002, Pretty contra Regatului
Unit, paragr. 54, apud C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 119), care necesită a fi supus unei
interpretări evolutive. Altfel, există riscul ca garantarea drepturilor omului proclamate de
Convenţie şi de protocoalele sale adiţionale să devină „teoretică şi iluzorie”, în loc de a fi
„concretă şi efectivă”(hotărârea din 9 octombrie 1979, cauza Airey contra Irlandei).

11
cazul persoanelor homosexuale.35 Dacă instanţa europeană a refuzat să deducă, pe calea
unei interpretări evolutive, faţeta negativă a dreptului la căsătorie, respectiv divorţul,36 (cu
motivarea că, deşi Convenţia este un instrument viu, care trebuie interpretat în lumina
condiţiilor actuale, printr-o interpretare dinamică nu ar putea fi dedusă existenţa unui
drept care a fost în mod deliberat omis la început), atunci cu cât mai puţin apreciem că ar
fi posibil să recunoască un drept la căsătorie pentru persoanele de acelaşi sex, oricare ar fi
evoluţiile înregistrate la nivel legislativ în această materie în unele state părţi.
Mai mult, într-o decizie relativ recentă, 37 Curtea de la Strasbourg a statuat în
termeni foarte clari că „deşi este adevărat că există o serie de state contractante care au
extins căsătoria la partenerii de acelaşi sex, acest lucru reflectă propria lor viziune asupra
rolului căsătoriei în respectivele societăţi şi nu poate fi dedus (...) din interpretarea
dreptului fundamental astfel cum a fost instituit de către statele contractante în Convenţia
din 1950”. (trad. ns. – C.N.)

II. Limite ale exerciţiului dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii


conturate în jurisprudenţa C.E.D.O.

4. Aspecte introductive. Din împrejurarea că în conţinutul normativ al art. 12 din


Convenţie nu există nicio referire expresă la limitele exercitării dreptului la căsătorie şi la
35
A se vedea şi M. Enrich Mas, Commentaire, p. 443. În sensul că în
jurisprudenţa C.E.D.O. dreptul la căsătorie nu este recunoscut în cazul homosexualilor,
fără a fi indicate însă decizii/hotărâri relevante, a se vedea B. Selejan-Guţan, op. cit., p.
145.
36
C.E.D.O., hotărârea din 18 decembrie 1986, în cauza Johnston şi alţii contra
Irlandei. Este adevărat, de la momentul pronunţării acestei hotărâri familia tradiţională a
suferit o serie de mutaţii, atât din punct de vedere sociologic, cât şi juridic, care repun în
discuţie, într-o anumită măsură, fundamentul juridic al raporturilor de familie. Astfel,
însăşi instituţia căsătoriei a fost bulversată şi transformată profund, prin evoluţia
societăţii, prin progresele medicinii şi ştiinţei, etc.
37
C.E.D.O., decizia din 28 noiembrie 2006, în cauza R. şi F. contra Regatului
Unit.

12
întemeierea unei familii nu se poate deduce, totuşi, caracterul absolut al acestor drepturi.
Căci, într-o exprimare plastică, „o libertate fără limite ucide libertatea”38 sau, aşa cum se
arăta în literatura de specialitate,39 spaţiul libertăţii individuale, configurat prin drepturile
recunoscute în Convenţie şi în protocoalele adiţionale, nu este nelimitat.
Condiţiile de exercitare a dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii şi,
implicit, limitele acestor drepturi sunt reglementate prin legislaţia naţională a fiecărui stat
contractant, legislaţie la care însuşi textul art. 12 din Convenţie face expres trimitere.
Astfel, reglementarea acestor cerinţe se circumscrie marjei de apreciere de care
beneficiază statele părţi, mult mai amplă în această materie,40 având în vedere că art. 12
nu cuprinde în structura sa un al doilea paragraf similar art. 8-11 din Convenţie. 41 În
aceste condiţii, statele contractante pot reglementa la nivel intern cerinţele încheierii
căsătoriei, efectele pe care aceasta le produce, etc., ţinând cont de tradiţiile culturale şi
istorice, precum şi de concepţiile profunde ale societăţii respective asupra celulei
familiale. De asemenea, dată fiind marja de apreciere mai largă a statelor contractante, în
mod indirect s-ar putea aduce limitări exercitării dreptului la căsătorie şi la întemeierea

38
H. de Balzac.
39
A se vedea V. Stoica, C. I. Stoica, loc. cit., p. 7.
40
A se vedea, în acest sens, şi opinia divergentă a unora din judecătorii Curţii,
formulată la hotărârea din 18 decembrie 1987, în cauza F. contra Elveţiei. A se vedea, de
asemenea, A. Debet, op. cit., p. 575, unde se arată că „marja de apreciere a statului, în
acest domeniu, este mare, dar controlul european nu este inexistent”.
41
Dar în măsura în care se pune o problemă privitoare la viaţa familială sau
privată a soţilor, vor deveni aplicabile dispoziţiile art. 8 din Convenţie, cu limitele pe care
acest text le impune. (C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 857). Pentru o tratare detaliată a
limitărilor prevăzute de art. 8-11 din Convenţie, a se vedea, spre exemplu: D.J. Harris, M.
O'Boyle, C. Warbrick, Law of the European Convention on Human Rights, Butterworths,
London - Dublin - Edinburgh, 1995, p. 283 şi urm.; C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 664 şi
urm.; D. Bogdan, Viaţa de familie în jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor
Omului, în „Drepturi şi libertăţi fundamentale în jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului” de D. Bogdan, M. Selegean, (coord.), Editura All Beck, Bucureşti,
2005, p. 376 şi urm.

13
unei familii, spre exemplu, prin dispoziţii sau măsuri administrative privind regimul
executării pedepselor sau controlul imigraţiei.42
După cum s-a pronunţat Curtea europeană în mod constant în jurisprudenţa sa,43
oricare ar fi natura restricţiilor adoptate, limitările care rezultă din dispoziţiile normative
interne nu trebuie să restrângă sau să reducă dreptul în cauză în aşa fel sau într-o
asemenea măsură încât să atingă însăşi substanţa sa.
Vom analiza, în cele ce urmează, unele din hotărârile/deciziile relevante în
materie, limitările aduse exerciţiului dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii
putând fi sistematizate în trei categorii, şi anume: limite cuprinse în legislaţia civilă sau
decurgând din aplicarea unor dispoziţii din domeniul fiscal, al asistenţei sociale sau de
dreptul muncii (infra, nr. 5); restricţionări derivând din regimul executării pedepselor,
(infra, nr. 6), precum şi din cel al controlului imigraţiei (infra, nr. 7).44 De fiecare dată
vom evidenţia soluţia la care a ajuns Comisia sau, după caz, Curtea, respectiv dacă in
concreto limitarea adusă se înscrie în cadrul marjei de apreciere a statelor contractante
sau dacă, dimpotrivă, restricţia în cauză înfrânge dispoziţiile art. 12 din Convenţie,
atingând însăşi substanţa dreptului fundamental la căsătorie şi la întemeierea unei familii.
5. Limitări cuprinse în legislaţia civilă sau decurgând din aplicarea unor
dispoziţii din domeniul fiscal, al asistenţei sociale ori de dreptul muncii. Curtea de la
Strasbourg a arătat că în toate statele membre ale Consiliului Europei, limitele
exerciţiului dreptului la căsătorie „apar ca tot atâtea condiţii şi sunt conţinute de regulile
fie de formă, fie de fond (privitoare la căsătorie). Primele privesc în special publicitatea şi

42
În acest sens, a se vedea: M. Enrich Mas, Commentaire, p. 447; C. Bîrsan, op.
cit., vol. I, p. 857.
43
A se vedea, spre exemplu: C.E.D.O., hotărârea din 17 octombrie 1986, în cauza
Rees contra Regatului Unit, paragr. 50; hotărârea din 18 decembrie 1987, în cauza F.
contra Elveţiei, paragr. 32; hotărârea din 27 septembrie 1990, în cauza Cossey contra
Regatului Unit, paragr. 43 b); decizia din 28 noiembrie 2006, în cauza R. şi F. contra
Regatului Unit.
44
Pentru această grupare a categoriilor de limitări, a se vedea M. Enrich Mas,
Commentaire, p. 447 şi urm.

14
celebrarea căsătoriei; celelalte au în vedere îndeosebi capacitatea, consimţământul şi
unele impedimente la căsătorie”.45
A) Necesitatea îndeplinirii anumitor condiţii de fond. În general, condiţiile de
fond ce trebuie îndeplinite pentru încheierea valabilă a căsătoriei şi obţinerea
recunoaşterii sale sociale pot fi grupate în cerinţe legale la căsătorie (condiţii pozitive –
stări de fapt care trebuie să existe în momentul încheierii căsătoriei) şi impedimente sau
piedici la căsătorie (condiţii negative – împrejurări de fapt sau de drept în prezenţa cărora
căsătoria este oprită).46
Una din aceste condiţii de fond pozitive vizează vârsta minimă pentru încheierea
căsătoriei sau aşa-numita „vârstă/capacitate matrimonială”. Fiecare sistem de drept
prevede o vârstă minimă de la care o persoană poate încheia valabil o căsătorie, care
coincide sau nu cu vârsta majoratului civil.47 Dispoziţiile naţionale prin care se instituie o
anumită vârstă matrimonială, deşi pot fi interpretate ca având natura juridică a unor
limitări ale punerii în valoare a dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii, nu
sunt contrare dispoziţiilor art. 12 din Convenţie. Dimpotrivă, aceste prevederi interne

45
C.E.D.O., hotărârea din 18 decembrie 1987, în cauza F. contra Elveţiei, paragr.
32.
46
Pentru această clasificare în dreptul român, a se vedea, spre exemplu: I. P.
Filipescu, A. I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediţia a VIII-a, revăzută şi
completată, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 27-29; E. Florian, Dreptul
familiei, Editura C. H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 21.
47
În sistemul român de drept, prin Legea nr. 288/2007, (publicată în „Monitorul
oficial al României”, partea I, nr. 749 din 5 noiembrie 2007), s-au adus modificări
esenţiale art. 4 din Codul familiei referitor la vârsta matrimonială. Astfel, pe de o parte, s-
a instituit aceeaşi vârstă matrimonială pentru bărbat şi femeie, respectiv 18 ani, (regula,
principiul), iar, pe de altă parte, s-a prevăzut, cu caracter de excepţie, posibilitatea
încheierii căsătoriei de minorul (atât bărbatul, cât şi femeia) care a împlinit vârsta de 16
ani: pentru motive temeinice, cu încuviinţarea ocrotitorilor legali, în baza unui aviz
medical şi a autorizării direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului. A se
vedea, în context, şi Recomandarea 1723(2005) privind căsătoriile forţate şi căsătoriile
copiilor, adoptată de Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei la 5 octombrie 2005.

15
reprezintă o concretizare a obligaţiei pozitive a statului de a reglementa condiţiile de
exercitare a drepturilor în discuţie, având un suport expres chiar în textul art. 12 din
instrumentul juridic european, unde se foloseşte sintagma „vârsta stabilită de lege/vârsta
nubilă”.48 Astfel, fosta Comisie a statuat că obligaţia de a respecta vârsta legală la
căsătorie nu are semnificaţia unui refuz de recunoaştere a dreptului la căsătorie, chiar
dacă religia părţilor interesate autorizează căsătoria la o vârstă inferioară celei prevăzute
de lege.49
În ce priveşte impedimentele la căsătorie, (aşa-numitele condiţii de fond negative),
prezentăm, în cele ce urmează, două hotărâri relevante în această materie din
jurisprudenţa Curţii europene.
În cauza F. contra Elveţiei,50 reclamantul, divorţat de două ori, susţinea că
interdicţia de recăsătorire pentru o perioadă de trei ani, pronunţată împotriva sa în baza
art. 150 din Codul civil elveţian,51 aduce atingere dreptului de a se căsători (art. 12 din
Convenţie), precum şi dreptului la respectarea vieţii sale private şi de familie (art. 8).
Instanţa europeană a apreciat că dacă legislaţia naţională permite divorţul – ceea ce
Convenţia nu impune – art. 12 garantează celui divorţat dreptul de a se recăsători fără a
suferi, în materie, restricţii iraţionale. Curtea a considerat că măsura litigioasă, care a
atins însăşi substanţa dreptului la căsătorie, apărea ca neproporţională cu scopul legitim
urmărit, şi, pe cale de consecinţă, a concluzionat că în speţă a avut loc o încălcare a art.
12 din Convenţie.52

48
A se vedea şi P. van Dijk, G.J.H. van Hoof, op. cit., p. 442.
49
Comisia, decizia din 7 iulie 1986, cererea nr. 11579/1985, în cauza Khan contra
Regatului Unit.
50
C.E.D.O., hotărârea din 18 decembrie 1987, reprodusă în extras în V. Berger,
Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, Institutul Român pentru Drepturile
Omului, ediţia a 5-a, Bucureşti, 2005, p. 380-382.
51
Art. 150 din Codul civil elveţian prevedea că pronunţând divorţul, judecătorul
fixează un termen de cel puţin 1 an şi cel mult doi ani, iar pentru adulter trei ani, termen
înăuntrul căruia partea vinovată nu putea să se recăsătorească.
52
Este important de precizat că unii dintre judecătorii Curţii, în opinia dizidentă
formulată, apreciau ca legitimă, pe motive de moralitate publică, decizia litigioasă,

16
Într-o altă cauză, B. şi L. contra Regatului Unit,53 reclamanţii invocau faptul că
impedimentul la căsătorie prevăzut de legislaţia internă derivând din relaţiile de afinitate
dintre socri şi gineri/nurori aduce atingere însăşi esenţei dreptului lor la căsătorie,
garantat de art. 12 din Convenţie, restricţia fiind în opinia lor disproporţionată şi
nejustificată. Curtea de la Strasbourg a admis că imposibilitatea legală a căsătoriei dintre
socru şi noră (după divorţul acesteia), cât timp sunt în viaţă foştii soţi ai persoanelor în
discuţie, urmăreşte scopul legitim al protecţiei familiei; cu toate acestea, instanţa
europeană a statuat că restricţia respectivă nu împiedică naşterea de relaţii între acele
persoane şi nu înlătură pretinsul risc de confuzie sau insecuritate afectivă pentru copilul
minor al femeii în cauză (căruia bărbatul cu care aceasta doreşte să se căsătorească îi este
bunic), cât timp normele juridice nu califică fapta drept incest şi nu interzic relaţiile
sexuale în afara căsătoriei între socri şi gineri/nurori. De asemenea, a mai reţinut Curtea,
unele derogări de la regulă acordate de Parlament printr-o lege individuală compromit
raţionalitatea şi logica reglementării şi în plus procedura este excepţională şi foarte
costisitoare, corpul legislativ neavând stabilit vreun criteriu clar pentru emiterea unei
astfel de legi; în consecinţă, a statuat instanţa de la Strasbourg, art. 12 din Convenţie a
fost violat.
Tot în categoria impedimentelor la căsătorie se înscrie şi starea de persoană
căsătorită, care împiedică încheierea valabilă a unei noi căsătorii, cât timp cea anterioară
nu a fost desfăcută ori nu a încetat în vreuna din modalităţile prevăzute de dispoziţiile
interne. În conformitate cu principiile de drept internaţional privat, potrivit cărora
condiţiile de fond lato sensu sunt reglementate de legea naţională a fiecăruia dintre
viitorii soţi, fosta Comisie a statuat că nu este contrară dispoziţiilor art. 12 din Convenţie
supunerea căsătoriei încheiate de un străin legii sale naţionale, în condiţiile în care înseşi
prevederile acesteia nu-i permit să se căsătorească datorită faptului că nu a fost desfăcută

semnalând că trimiterea la legile naţionale din cuprinsul art. 12 din Convenţie permite
ingerinţe mai întinse decât cele prevăzute la paragr. 2 al art. 8-11.
53
C.E.D.O., hotărârea din 13 septembrie 2005, traducere şi rezumat de C.-L.
Popescu în „Curierul judiciar” nr. 11/2005, p. 49. Pentru un comentariu al acestei
hotărâri, a se vedea J.-P. Marguénaud în „Revue trimestrielle de droit civil” nr. 4/2005, p.
735-737.

17
căsătoria sa anterioară, în statul său de origine nefiind reglementată posibilitatea unui
„adevărat divorţ”.54
Pe un alt plan, fosta Comisie a considerat că nu aduc atingere dispoziţiilor art. 12
din Convenţie limitările impuse prin anumite reguli de fond adoptate de autorităţile
naţionale, şi anume emiterea unui certificat de capacitate la căsătorie, ce au ca scop, în
special, evitarea încheierii unor „căsătorii de complezenţă” cu un străin.55
În ce priveşte limitările aduse dreptului de a fonda o familie prin adoptarea de
copii, fosta Comisie a statuat că impunerea prin legislaţia naţională a unor condiţii de
fond, (atât în persoana viitorilor adoptatori, cât şi în ce-l priveşte pe copil - spre exemplu,
diferenţa de vârstă), ce trebuie respectate pentru încuviinţarea adopţiei de către
autorităţile naţionale competente, nu este incompatibilă cu dispoziţiile art. 12 din
Convenţie.56 Această soluţie se impune mai ales în condiţiile în care textul art. 12 in fine
trimite expres la legislaţia naţională în ce priveşte reglementarea exerciţiului „acestui
drept”.57
B) Necesitatea respectării unor condiţii de formă. Limite procedurale. După cum
s-a arătat în literatura de specialitate,58 o atingere adusă înseşi substanţei dreptului la
căsătorie ar putea fi dată de interdicţia încheierii unei căsătorii civile şi impunerea
celebrării ei, spre a fi valabilă, numai în formă religioasă. Astfel, în cauza Selim contra

54
Comisia, decizia din 5 octombrie 1981, cererea nr. 9057/1980, în cauza X.
contra Elveţiei.
55
A se vedea: Comisia, decizia din 16 octombrie 1996, cererea nr. 31401/1996, în
cauza Sanders contra Franţei; decizia din 3 decembrie 1997, cererea nr. 33257/1996, în
cauza Klip, Krüger contra Olandei, apud C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 858.
56
A se vedea: Comisia, decizia din 15 decembrie 1977, cererea nr. 7229/1975, în
cauza X. şi Y. contra Regatului Unit; decizia din 10 martie 1981, cererea nr. 8896/1980,
în cauza X. contra Olandei.
57
Este neîndoielnic că deşi în partea finală a textului art. 12 din Convenţie se
utilizează forma de singular a substantivului „dreptul”, interpretarea este valabilă nu doar
pentru exercitarea dreptului la căsătorie, ci şi pentru dreptul de a fonda o familie –
componenta sa dreptul de a adopta copii.
58
A se vedea C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 859-860.

18
Ciprului, reclamantul a invocat încălcarea dispoziţiilor art. 12 din Convenţie, în condiţiile
în care, potrivit dispoziţiilor legii cipriote incidente în materie, un cipriot turc de
confesiune musulmană nu avea dreptul să încheie o căsătorie civilă, fiind obligat să
încheie numai o căsătorie religioasă.59 După ce instanţa europeană a declarat cererea
admisibilă,60 ea a luat act de soluţionarea litigiului pe cale amiabilă,61 neavând deci ocazia
să se pronunţe pe fondul cauzei.62
Într-un alt context, fosta Comisie a statuat că obligaţia de a încheia o căsătorie în
formele prevăzute de lege în locul unui ritual religios specific nu reprezintă un refuz de
recunoaştere a dreptului la căsătorie.63
O restricţie a dreptului la căsătorie decurgând din legislaţia procedurală naţională
relevantă ar putea-o constitui şi durata excesivă a procedurii de divorţ care, în anumite
situaţii, poate fi susceptibilă să împiedice părţile implicate să-şi reorganizeze viaţa de
familie, recăsătorindu-se, aspecte care pun în discuţie respectarea dispoziţiilor art. 12 din
Convenţie, cu toate garanţiile pe care acest text le implică. Totuşi, în două speţe,64 având
în vedere circumstanţele specifice ale acestor cauze, Curtea a apreciat că situaţia

59
În acest context legislativ restrictiv, reclamantul s-a căsătorit în România, apoi
s-a stabilit cu soţia sa în Cipru, unde aceasta din urmă a dobândit statutul de „rezident
străin”.
60
Decizia Curţii din 18 septembrie 2001.
61
C.E.D.O., hotărârea din 16 iulie 2002.
62
Potrivit informaţiilor furnizate Curţii de Guvernul cipriot, prin Legea nr.
46(I)/2002, adoptată de Parlament la data de 25 aprilie 2002, s-a extins aplicarea
dispoziţiilor referitoare la încheierea căsătoriilor civile pentru toţi locuitorii insulei,
indiferent de confesiunea lor religioasă. A se vedea: hotărârea din 16 iulie 2002, paragr.
14-16 şi „Bulletin d’information sur les droits de l’homme” nr. 59, martie-iunie 2003, p.
22.
63
Comisia, decizia din 18 decembrie 1974, cererea nr. 6167/1973, în cauza X
contra Republicii Federale Germania.
64
A se vedea: C.E.D.O., hotărârea din 15 iulie 2003, în cauza Berlin contra
Luxemburgului, paragr. 64 şi hotărârea din 19 iulie 2007, în cauza Charalambous contra
Ciprului, paragr. 56.

19
reclamanţilor nu era de aşa natură încât dreptul fundamental la căsătorie şi la întemeierea
unei familii să fie atins în însăşi substanţa sa.
C) Limite indirecte decurgând din aplicarea unor dispoziţii din domeniul fiscal,
al asistenţei sociale sau de dreptul muncii. În jurisprudenţa fostei Comisii găsim şi soluţii
prin care s-a considerat că statele pot impune şi anumite limitări ale exerciţiului unor
drepturi, în funcţie de statutul de persoană căsătorită, fără ca prin aceasta să fie afectată
însăşi substanţa dreptului la căsătorie. Astfel, s-a apreciat că o legislaţie care stabileşte
impozite mai mari pentru un cuplu căsătorit decât pentru un cuplu care trăieşte în
concubinaj nu constituie o ingerinţă în dreptul de a încheia o căsătorie.65 De asemenea, s-
a decis că pierderea pensiei de invaliditate prevăzută de lege în cazul căsătoriei titularului
nu aduce atingere dispoziţiilor art. 12 din Convenţie.66
Este de remarcat faptul că aceste prevederi legale nu instituie o interdicţie expresă
şi totală de a se căsători. Neîndoielnic, însă, ele exercită o presiune asupra persoanei
respective care se vede constrânsă să aleagă între încheierea căsătoriei (o primă opţiune
posibilă) şi păstrarea avantajelor de natură pecuniară pe care statutul de persoană
celibatară le conferă (o a doua opţiune): în situaţiile mai sus prezentate, impozite mai
mici în cazul cuplurilor ce trăiesc în concubinaj, respectiv, obţinerea în continuare a
pensiei de invaliditate.
În ce priveşte clauzele de celibat inserate în cuprinsul unui contract de muncă, s-a
apreciat în literatura de specialitate că o asemenea clauză care ar prevedea licenţierea
unui angajat pe motivul căsătoriei este lovită de nulitate absolută, fiind în contradicţie
flagrantă cu recunoaşterea dreptului fundamental la căsătorie, garantat de art. 12 din
Convenţia europeană.67
6. Restricţionări decurgând din regimul executării pedepselor. Deşi, după cum s-
a arătat în literatura de specialitate într-o formulare foarte plastică, aplicabilitatea

65
Comisia, decizia din 11 noiembrie 1986, cererea nr. 11089/1984, în cauza
Lindsay contra Regatului Unit, apud. C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 855, nota 4.
66
Comisia, decizia din 16 mai 1985, cererea nr. 10503/1983, în cauza Kleine
Staarman contra Olandei, apud. C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 858, nota 1.
67
A se vedea, în acest sens: M. Enrich Mas, Commentaire, p. 445; C. Bîrsan, op.
cit., vol. I, p. 850.

20
Convenţiei „nu se opreşte la poarta închisorilor”,68 dată fiind situaţia specială în care se
află o persoană condamnată la o pedeapsă privativă de libertate, exercitarea unor drepturi
şi libertăţi garantate de Convenţia europeană nu poate fi plenară, ci, indubitabil, comportă
o serie de limitări.
Cu privire la dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii al persoanelor aflate
în executarea unor pedepse privative de libertate, jurisprudenţa fostei Comisii a evoluat
de la soluţia inadmisibilităţii plângerii unei asemenea persoane, spre soluţii mai nuanţate.
Iniţial, fosta Comisie a declarat inadmisibilă cererea unei persoane aflate în
detenţie provizorie prin care aceasta susţinea că neautorizarea sa de către autorităţile
penitenciare să se căsătorească reprezintă o încălcare a dispoziţiilor art. 12 din Convenţie;
motivul invocat a fost acela că, în condiţiile în care reclamantul era deţinut pentru o lungă
perioadă de timp, nu putea coabita în această perioadă cu viitoarea sa soţie, ceea ce făcea
căsătoria proiectată lipsită de fundament şi, în plus, era de natură să afecteze menţinerea
ordinii în închisoare.69 Rezultă, din soluţia pronunţată, precum şi din argumentele care
stau la baza acesteia că sunt vizate ambele drepturi ale persoanei deţinute, atât dreptul la
încheierea căsătoriei, cât şi cel la întemeierea unei familii. De asemenea, decizia fostei
Comisii pune în discuţie chestiunea existenţei sau nu a unor limite inerente ale dreptului
garantat de art. 12 derivând din simpla împrejurare a detenţiei.
Ulterior, bazându-se şi pe soluţia pronunţată de Curtea europeană în cauza Golder
contra Regatului Unit,70 jurisprudenţa în această materie a fostei Comisii a înregistrat un
reviriment. Astfel, s-a reţinut că dacă un deţinut îndeplineşte cerinţele prevăzute de
legislaţia civilă în materie, el are dreptul să se căsătorească la fel ca orice altă persoană, în
condiţiile în care, pe de o parte, esenţa acestui drept este „formarea unei asociaţii
generatoare de solidaritate juridică între un bărbat şi o femeie”, care pot decide să creeze
o asemenea asociaţie chiar dacă sunt împiedicaţi să coabiteze, iar, pe de altă parte,

68
C. Bîrsan, op. cit., vol. I, p. 860.
69
Comisia, decizia din 13 aprilie 1961, cererea nr. 892/1960, în cauza X. contra
Republicii Federale Germania, apud M. Enrich Mas, Commentaire, p. 449 şi C. Bîrsan,
op. cit., vol. I, p. 860.
70
Hotărârea din 21 februarie 1975, prin care Curtea respinsese existenţa unor
limite inerente stării de detenţie – paragr. 37-40.

21
libertatea persoanei nu reprezintă o condiţie prealabilă necesară exercitării dreptului de a
se căsători. În fine, a concluzionat Comisia, impunerea unui termen de 2 ani unei
persoane deţinute pentru a se căsători constituie o atingere adusă substanţei dreptului. 71
Pe aceeaşi linie s-a situat fosta Comisie şi în cauza Draper contra Regatului Unit,72
statuând că o asemenea atingere există şi în cazul unui condamnat la detenţie pe viaţă,
pentru care căsătoria apărea ca o posibilitate foarte îndepărtată, în condiţiile unei
eventuale liberări condiţionate.
În ceea ce priveşte dreptul de a fonda o familie, garantat de art. 12 din Convenţie,
opinia Comisiei a fost în principiu mai restrictivă. Astfel, ea a statuat că textul art. 12 nu
implică posibilitatea pentru o persoană de a procrea oricând, fiind admise o serie de
limitări, în special în privinţa dreptului unui deţinut de a întreţine relaţii intime cu soţia
sa.73
Într-o afacere relativ recentă, Dickson contra Regatului Unit,74 Curtea a statuat că
refuzul de a autoriza un deţinut căsătorit, condamnat la pedeapsa cu închisoare pe viaţă,
de a recurge la inseminare artificială nu reprezintă o violare a art. 12 din Convenţie,
întrucât o ingerinţă în viaţa privată şi familială, justificată în baza paragr. 2 al art. 8, nu
poate constitui, în acelaşi timp, o încălcare a textului art. 12.75
Dacă aceasta este, deocamdată, orientarea jurisprudenţială a Curţii de la
Strasbourg, nu ar fi exclus ca, în viitor, pe calea unei interpretări evolutive, să se extindă
şi în universul penitenciar sfera de aplicare a art. 12 din Convenţie, cu toate garanţiile pe

71
Comisia, decizia din 13 decembrie 1979, cererea nr. 7114/1975, în cauza Hamer
contra Regatului Unit.
72
Comisia, decizia din 10 iulie 1980, cererea nr. 8186/1978.
73
Comisia, decizia din 21 mai 1975, cererea nr. 6564/1974, în cauza X. contra
Regatului Unit; examinarea cauzei s-a făcut în primul rând din perspectiva art. 8, aceste
restricţii intrând, în opinia Comisiei, sub incidenţa paragr. 2 al acestui text convenţional.
74
C.E.D.O., hotărârea din 18 aprilie 2006 (cameră), reprodusă în extras în
„Bulletin d’information sur les droits de l’homme” nr. 68, martie-iunie 2006, p. 35.
75
Sesizată în condiţiile art. 43 din Convenţie, Marea Cameră, în hotărârea din 4
decembrie 2007, a apreciat că nicio chestiune distinctă nu se pune în ce priveşte art. 12
din instrumentul juridic european.

22
care acest text le implică, ţinându-se seama şi de reglementarea actuală în domeniul
executării pedepselor în unele state membre ale Consiliului Europei, care permite
organizarea unor „vizite conjugale” pentru persoanele aflate în executarea unor pedepse
privative de libertate.76
7. Limite derivând din regimul controlului imigraţiei. Unele restricţii importante
ale exerciţiului dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii sunt conţinute în
reglementările naţionale privitoare la regimul străinilor (în primul rând prevederile legale
vizând intrarea şi ieşirea/expulzarea acestora de pe teritoriul statului respectiv). După
cum am arătat, marja de apreciere de care beneficiază statele contractante pe terenul art.
12 din Convenţie este mult mai largă decât în cazul altor texte din cuprinsul
instrumentului juridic european.77
Câteva coordonate se pot desprinde din jurisprudenţa C.E.D.O. , nu foarte bogată
în această materie.78 Astfel, în ce priveşte dreptul la căsătorie, fosta Comisie a statuat că
străinul care pretinde că refuzul autorităţilor naţionale competente de a-i reînnoi permisul
de sejur pe teritoriul statului respectiv îi încalcă acestuia dreptul fundamental la căsătorie
trebuie să facă dovada existenţei unor planuri concrete de căsătorie, care nu s-ar putea
realiza în altă parte.79
De asemenea, referitor la dreptul de a întemeia o familie, fosta Comisie a apreciat
că deşi dreptul de a intra pe teritoriul unui anumit stat sau de a-şi stabili acolo reşedinţa

76
A se vedea, în acest sens: M. Enrich Mas, Commentaire, p. 450; C. Bîrsan, op.
cit., vol. I, p. 861.
77
Reamintim că art. 12 in fine face trimitere expresă la reglementările naţionale în
ce priveşte exerciţiul dreptului la căsătorie şi la întemeierea unei familii şi, în plus, nu
există în structura normativă a acestui articol un paragr. 2, similar altor texte din
Convenţie – art. 8-11.
78
Precizăm că în majoritatea cauzelor din materia expulzării străinilor, examinarea
a fost făcută din perspectiva art. 8 din Convenţie, componenta dreptul la respectarea vieţii
de familie, iar nu pe terenul art. 12.
79
Comisia, decizia din 12 iulie 1976, cererea nr. 7175/1975, în cauza X. contra
Republicii Federale Germania.

23
nu este garantat prin niciunul din textele Convenţiei,80 totuşi, atunci când se refuză unuia
dintre soţi intrarea pe teritoriul unui stat, soţii trebuie să aibă posibilitatea reală şi efectivă
de a fonda o familie în ţara de origine sau în altă parte, fără ca aceasta să reprezinte o
sarcină excesiv de oneroasă, altfel măsura dispusă în aceste condiţii ar putea constitui o
violare a art. 8 şi 12 din Convenţie.81
S-a arătat în literatura de specialitate82 că în anumite situaţii este posibilă o
întrepătrundere a dispoziţiilor art. 8 şi 12 din instrumentul juridic european. După cum a
învederat însăşi Curtea de la Strasbourg în cauza Abdulaziz, Cabales şi Balkandali contra
Regatului Unit,83 atât viaţa de familie, în cazul unui cuplu căsătorit, cât şi dreptul de a
fonda o familie implică, în mod normal, coabitarea, judecătorul european amintind că
dreptul de a întemeia o familie „nu poate fi deloc conceput fără acela de a trăi împreună”.
În afacerea respectivă, apreciind că reclamantele, rezidente permanente în Regatul Unit şi
soţii lor cetăţeni străini aveau posibilitatea de a trăi împreună în ţara de origine a acestora
din urmă, Curtea a concluzionat că nu a avut loc o violare a art. 8 din Convenţie.84

8. Concluzii. Tratat mult timp drept „ruda săracă a drepturilor primordiale ale
persoanei”,85 dreptul la căsătorie şi cel la întemeierea unei familii garantate de art. 12 din
Convenţia europeană au dobândit treptat, alături de dreptul la respectarea vieţii private şi
de familie, o poziţie specifică în „evantaiul” drepturilor şi libertăţilor fundamentale
consacrate de Convenţie şi de Protocoalele sale adiţionale, jurisprudenţa în materie a
fostei Comisii şi a Curţii de la Strasbourg conducând la crearea unui veritabil drept
european al familiei.

80
Comisia, decizia din 8 februarie 1972, cererea nr. 5269/1971, (Colecţia de
Decizii, vol. 39, p. 104), la care se face referire în decizia Comisiei din 3 octombrie 1972,
cererea nr. 5301/1971, în cauza X. contra Regatului Unit.
81
Comisia, decizia din 3 octombrie 1972, precit.
82
M. Enrich Mas, Commentaire, p. 450.
83
C.E.D.O., hotărârea din 28 mai 1985, paragr. 62.
84
Ibidem, paragr. 68-69.
85
În acest sens, a se vedea J.-P. Marguénaud, La Cour européenne des droits de
l’homme, 2e édition, Dalloz, Paris, 2002, p. 77.

24
Condiţiile de exercitare a dreptului la căsătorie şi a celui la întemeierea unei
familii şi, implicit, limitele acestor drepturi sunt reglementate prin legislaţia naţională a
fiecărui stat contractant, în cadrul marjei de apreciere destul de ample în această materie,
căci spre deosebire de alte texte din Convenţie (art. 8-11), art. 12 nu face obiectul
limitărilor specifice ale clauzei de ordine publică. După cum s-a statuat constant în
jurisprudenţa Curţii de la Strasbourg, limitările care rezultă din dispoziţiile normative
interne nu trebuie să restrângă sau să reducă drepturile în cauză în aşa fel sau într-o
asemenea măsură încât să atingă însăşi substanţa lor.
În ce priveşte titularii dreptului la căsătorie, Curtea europeană a realizat o operă
spectaculoasă în materie, prin deschiderea formei celei mai tradiţionale a familiei –
căsătoria – unor situaţii mai puţin convenţionale: constatând că instituţia milenară a
căsătoriei a fost transformată profund prin evoluţia societăţii şi progresele medicinii şi ale
ştiinţei, instanţa de la Strasbourg a statuat că marja de apreciere a statelor părţi nu poate fi
atât de largă, încât să interzică în practică, în orice situaţie, exercitarea dreptului la
căsătorie în cazul persoanelor transsexuale. Astfel, de la momentul 200286 şi persoanelor
transsexuale le este garantat, în sistemul Convenţiei, dreptul fundamental la căsătorie.
În schimb, în privinţa cuplurilor formate din persoane de acelaşi sex, instanţa de la
Strasbourg nu a mai avut aceeaşi atitudine suplă şi dinamică pentru a deduce, pe calea
unei interpretări evolutive a dispoziţiilor art. 12 din Convenţie, un drept la căsătorie şi în
cazul acestor cupluri.

Pragmatice cel mai adesea, nu întotdeauna excelând prin rigoarea raţionamentului


juridic, hotărârile pronunţate în această materie de fosta Comisie şi de Curtea de la
Strasbourg, dincolo de tendinţele conservatoare manifestate uneori, fac dovada bogăţiei şi
flexibilităţii Convenţiei europene, acest „instrument viu”, cel mai original şi eficient
mecanism de protecţie a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

86
Anul pronunţării, de către Marea Cameră, a hotărârilor în cauzele I. contra
Regatului Unit şi Christine Goodwin contra Regatului Unit prin care s-a produs
revirimentul jurisprudenţei instanţei europene în domeniul transsexualităţii.

25