CURS I

DREPTUL INTERNAŢIONAL PUBLIC ŞI DEZVOLTAREA SA

ISTORICĂ

1. CONSIDERAŢII GENERALE

1.1. Apariţia şi evoluţia istorică a dreptului internaţional

Dreptul internaţional a început să se cristalizeze în perioada antichităţii, odată cu formarea unor state şi cu crearea relaţiilor dintre ele.
Regulile de drept internaţional îşi au locul de naştere în Orientul Antic, unde au apărut primele state, cum ar fi China, India, Egipt, etc.
Astfel, în secolul al VI-lea î.e.n., statele Chinei antice au încheiat tratate referitoare la renunţarea la război şi rezolvarea diferendelor
dintre ele cu ajutorul unui arbitru, literatura chineză cunoaşte numeroase idei despre războiele drepte şi nedrepte.
În India, Legile lui Manu (elaborate în secolul al V-lea î.e.n.) consemnează existenţa unor misiuni diplomatice ad-hoc, iar tratatele erau
considerate sacre, încheindu-se cu pronunţarea unui jurământ religios. Regulile războiului erau destul de dezvoltate: se făcea distincţie între
combatanţi şi necombatanţi, se interzicea uciderea prizonierilor, ca şi anumite mijloace de purtare a razboiului(de exemplu folosirea focului) 1.
Cât priveşte Egiptul, putem mentiona atât corespondenţa sa diplomatică din secolele XVI-XV î.e.n. cu Babilonul şi alte state din
Orient, cuprinsă în cele 360 de tăbliţe de Lutars descoperite la Tell-Amarna, corespondenţă care tratează problemele de război şi pace, cât mai
ales tratatul încheiat în anul 1296 î.e.n. între Ramses al ll-Iea, faraonul Egiptului şi Hatuşil al III-lea regele Hitiţilor considerat a fi „cel mai vechi
tratat internaţional”. Acest tratat denumit şi „tratatul sublim”, instituia o alinaţă între cele două state care se obligau să trăiască în pace, să nu se
atace şi să-şi acorde ajutor împotriva unui atac din partea altui stat.
O contribuţie mai substanţială la dezvoltarea regulilor şi instituţiilor de drept internaţional au adus Grecia şi Roma Antică.
Astfel în secolele VI-IV î.e.n. în relaţiile externe ale cetăţilor-state greceşti au apărut şi s-au dezvoltat reguli referitoare la soli (care
erau inviolabili), la negocieri încheindu-se numeroase convenţii: tratate religioase, militare(alianţe), tratate comerciale, de pace, de neagresiune
şi de ajutor reciproc, ca şi acorduri privind drepturile străinilor.
Pentru rezolvarea paşnică a diferendelor erau folosite în mod frecvent mediaţiunea şi arbitrajul. Un rol important l-au jucat
„amficţioniile”, având ca scop protecţia sanctuarclor religioase şi asigurarea respectării regulilor cu caracter religios.
În practica Romei Antice, rezolvarea diferendelor, declarare războiului, încheierea păcii, a tratatelor de alianţă, se desfăşurau după un
anumit ritual, aplicându-se normele cuprinse într-un cod religios (ius fetiale).
Romanii încheiau tratate de prietenie, neutalitate sau alinaţă cu cei pe care îi considerau egali, În timp ce cu alte entităţi încheiau
tratate care cuprindeau anumite forme de dependenţă similare protectoratului sau vasalităţii de mai târziu.
Ca şi la grecii antici, tratatele la romani trebuiau respectate cu bună credinţă (pacta sunt servanda), persoana solilor era inviolabilă,
străinilor li se acorda protecţie, iar odată cu extinderea relaţiilor statului roman dincolo de graniţele sale, se formeaza „jus gentium”, care
reglementa atât unele probleme de drept internaţional, cât mai ales raporturi de drept privat între cetăţenii romani şi străini.
La începutul feudalismului, pe ruinele Imperiului Roman se formează numeroase state, care încheie între ele, ca şi cu Imperiul
Bizantin, tratate de alianţă, de pace sau de armistiţiu, a căror executare era garantată prin ostatici.
După constituirea Sfântului Imperiu Roman de origine germană (962) şi afirmarea puterii papale cu tendinţe de centralizare, entităţile
de sub autoritatea lor încheiau variate tratate (comerciale, de navigaţie) întreţineau relaţiile diplomatice, încheiau armistiţii.
Biserica încearcă, de asemenea, să limiteze efectele războiului, impunând aşa numitele, armistiţii ale lui Dumnezeu, care stabileau
zile în care războiul era interzis. Ea a adoptat şi unele hotărâri, cum ar fi „Conciliul de la Lateran” din 1139, care interzicea folosirea arbaletelor
şi chiar a arcurilor, precum şi transformarea în sclavi a prizonierilor creştini.
Se dezvoltă mult în această perioadă practica încheierii tratatelor, trecându-se de la tratatele care priveau problemele războiului şi
transmiterea de teritorii prin moştenire, căsătorie şi vânzare, la tratatele comcrciale, frecvente în relaţiile dintre oraşele libere italiene sau dintre
acestea şi oraşe din Olanda, Spania cu Imperiul Bizantin, sultanul, suveranii arabi. Aceste tratate prevedeau crearea de privilegii economice şi
comerciale, interzicerea pirateriei, etc.
În dreptul internaţional se permanentizează instituţia ambasadorilor, apare şi se dezvoltă instituţia consulilor.
Se recurge, de asemenea, mai ales, la mijloacele de rezolvare paşnică a diferendelor prin mediaţiune şi arbitaj, iar ca mediatori şi
arbitri, Papa de la Roma, împăraţi sau chiar jurişti celebri.
Intensificarea comerţului maritim a făcut să apară unele lucrări de codificare prin legi interne, a obiceiurilor internaţionale practicate în
comerţul pe mare. Cea mai cunoscută este, Legile Oleronului (sec.XII) referitoare la regulile de navigaţie în porturile europene. O altă lucrare
„Consolato del mare” (secXIV) codifică normele dreptului cutumiar privind navigaţia pe mare, apărând pentru prima dată principiul libertăţii
navigaţiei în timp de război pentru vasele neutre2.
Din practica statelor feudale române constituite în Transilvania, Tara Românească şi Moldova, pot fi menţionate intensele raporturi
comerciale, reprezentanţele permanente înfiinţate pe lângă Poartă, negocierea şi încheierea de tratate, în special cu caracter politic.
În dezvoltarea dreptului internaţional, intervin şi practici negative. Astfel, se creează variate regimuri de dependenţă, iar uneori, la
încheierea tratatelor, se recurge la forţă, la constrângere, iar pirateria devine o practică oficială în comerţul pe mare.
Un moment cu o semniflcaţie deosebită pentru dezvoltarea dreptului internaţional îl reprezintă Tratatele de pace de la Westfalia din
1648, prin care s-a pus capăt războiului de 30 de ani. Pacea de la Westfalia contribuie la afirmarea suveranităţii şi egalităţii în drepturi a statelor,
constituind „piatra unghiulară a dreptului internaţional”.
În această perioadă are loc şi formarea şi dezvoltarea ştiinţei dreptului internaţional ca o ştiinţă juridică de sine stătătoare.

1
Grigore Geamănu, Drept Internaţional Public, vol. Editura Didactică şi Pedagogică Buc. 1981, pag 8-9.

2
Ibidem, pag 15-16.
1
 O contribuţie importantă în această privinţă aduc teologii catolici spanioli, care au alcătuit „Şcoala de la Salamanca” .Întemeietorul
şcolii este Francisco de Victoria ( 1480-1546), urmat de Francisco Suarez ( 1548-1617) şi alţii. Ei au examinat, în limita concepţiei catolice
despre „jus gentium”, ca un drept natural raporturile juridice dintre pluralitatea de state suverane create în acea perioadă, problemele războiului
ca şi legitimitatea stabilirii dominaţiei spaniole asupra indigenilor din noul continent 3.
De asemenea juristul italian A.Gentilis (1552-1608), a publicat o lucrare privind dreptul diplomatic (De Legationibus Libritres-1585) şi
lucrări despre dreptul războiului. În aceste lucrări, tratând problemele din punct de vedere juridic, a contribuit la desprinderea dreptului
internaţional de morală şi teologie. Opera sa oferea prima expunere asupra dreptului internaţional în vigoare în acea epocă.
Juristul olandez Hugo Grotius (1583-1645), considerat părintele ştiinţei dreptului internaţional, prin operele sale şi îndeosebi Mare
Liberum (Marea Liberă) şi De jure belli ac pacis (Despre dreptul războiului şi păcii) realizează prima expunere de ansamblu a dreptului
internaţional. Deşi menţine împărţirea între, „jus naturae şi jus gentium”, el face să decurgă dreptul natural din acţiunea umană, iar dreptul
ginţilor, ca drept „inter civitates”, din „communis consensus gentium” ca un „ius voluntarium”.
EI dădea astfel, un fundament juridic puternic independenţei şi suveranităţii statelor, care creau reguli de conduită între ele. A dat, de
asemenea dovadă de toleranţă, respingând discriminările în relaţiile dintre statele creştine şi cele „infidele” şi admiţând încheierea de tratate cu
acestea. Dezvoltând ideea războiului just, a formulat reguli de purtare a acestuia, inspirate din considerente umanitare.
El a adus mari contribuţii în probleme speciale ale dreptului internaţional şi a formulat pentru prima dată principiul libertăţii mărilor. A
elaborat şi o teorie complexă a tratatelor internaţionale şi este autorul ideii de extrateritorialitate, ca fundament al imunităţilor diplomatice .
În perioada ascensiunii burgheziei şi creerii sistemului capitalist, evoluţia socială şi organizarea statală creeză condiţii pentru ca
dreptul internaţional să înregistreze noi dezvoltări.
O primă manifestare a voinţei de independenţă a popoarelor a constituit -o eliberarea coloniilor din America de Nord şi formarea
Statelor Unite ale Americii. Declaraţia de independenţă a S.U.A. din 1776 reprezintă prima afirmare a dreptului popoarelor de a-ş decide singure
soarta şi a caracterului ilicit al dominaţiei coloniale.
La scurt interval de timp izbucneşte revoluţia franceză din 1789, care a exercitat o mare înrâurire asupra dreptului internaţional atât în
mod direct prin proclamarea de principii şi instituţii noi, cât şi indirect prin modificări aduse în organizarea statului. Astfel, printre altele revoluţia
franceză a afirmat suveranitatea naţională ca expresie a formării naţiunii.
În secolul XIX, dezvoltarea dreptului internaţional este marcată de congrese şi conferinţe având ca scop reglementarea statutului
politic european, care au dezvoltat şi noi instituţuii de drept. Dintre acestea pot fi menţionate Congresul de la Viena din 1815 care hotăra
reconstrucţia Europei şi a realizat codificarea parţială a dreptului diplomatic, proclamarea libertăţii de navigaţie pe fluviile internaţionale,
interzicerea comerţului cu sclavi, recunoaşterea neutralităţii perpetue a Elveţiei şi Congresul de la Paris din 1856, care înfăptuieşte codificarea
parţială a regulilor războiului maritim, reglementează regimul Dunării, ca fluviu internaţional şi hotărăşte neutralizarea Mării Negre (Tratatul de la
Londra din 1781 înlătură restricţiile la care fusese impusă Rusia, menţinând însă interzicerea trecerii prin strâmtoarea Dardanele a vaselor de
război).
Prin Tratatul de la Paris din 1856 s-au recunoscut Ţărilor Române drepturi proprii în relaţiile comerciale internaţionale, raporturile cu
Poarta păstrând, în principal, numai un caracter politic. Totodată, Tările Române au dobândit dreptul de a încheia tratate de comerţ şi navigaţie.
Revoluţia industrială din secolul al XIX-Iea, a determinat încheierea unor convenţii internaţionale de interes general, prin care s-au
creat primele organizaţii internaţionale (uniuni administrative): Uniunea Telegrafică lnternaţională ( 1856 ), Oficiul Internaţional al Administraţiei
Telegrafice şi Uniunea Monetară Latină ( 1856)
În materia legilor şi obiceiurilor războiului s-a încheiat prima convenţie multilaterală la Geneva în 1864 cu privire la înbunătăţirea
soartei militarilor răniţi în campanie, prin care au fost stabilite reguli mai umane referitoare la tratamentul militarilor răniţi sau bolnavi în războiul
terestru.
Prin Declaraţia de la Sankt Petersburg, din 1868, au fost interzise proiectilele explozive sau încărcate cu substanţe inflamabile.
Conferinţele de la Haga din 1899 şi 1907, au adoptat convenţii privind unele mijloace de rezolvare paşnică a diferendelor (ancheta,
concilierea, arbitrajul), precum şi pentru codificarea legilor şi obiceiurilor războiului.
Pentru asigurarea căilor de comunicaţie mondiale, necesare comerţului internaţional, se încheie convenţii prin care sunt neutralizate
Canalul Suez, în 1888 şi Canalul Panama, în 1901.
Reflectând expansiunea colonialismului şi preocuparea de a evita conflictele între marile puteri, Congresele de la Bruxelles din 1784
şi Berlin, 1885 (care a adoptat şi un act general privind libertatea de navigaţie pe fluviul Congo ), au reglementat formalităţile pentru ocuparea
de teritorii şi au stabilit aşa numitele „protectorate”.
Se creează noi organizaţii (uniuni) internaţionale în domenii speciale ca: Uniunea Poştală Generală (l874); Uniunea pentru sistemul
metric (1875), Uniunea pentru protecţia proprietăţii industriale (1883), Uniunea pentru protecţia prorietăţii culturale şi artistice (1884). În paralel
cu dezvoltarea dreptului internaţional, se fac progrese în gândirea juridică, în ştiinţa acestui drept conturându-se în principal, trei curente de
gândire(şcoli).
Este vorba de Şcoala Dreptului Natural, instituită de S.Puffendorf (1632-1744) şi J.Barbeyrac(1674-1744), care încearcă să
fundamenteze dreptul internaţional pe „natura omului”, opunând regimului feudal absolutist normele dreptului natural; Şcoala Dreptului Pozitiv
reprezentată de Rachel ( 1628-1691) şi Moser(1701-1785) care admitea numai dreptul internaţional convenţional şi cutumiar, bazat pe acordul
dintre state şi Şcoala Sintetică „Groţiană” care reunea în mod eclectic concepţiile de drept natural şi pozitiv având ca exponenţi pe Richard
Zouche ( 1590-1660), Emerich De Vattel ( 1714- 1767), Cornelius Van Bynkershoek(1673-1743) şi Georg Friedrich Martens (1756-1821 ), care
considera că dreptul intenaţional se bazează şi pe legile naturii şi pe consensul popoarelor (cutuma şi tratatele). F.Martens a fost cel care a
iniţiat o primă culegere de tratate publicate de Leibniz în 1693 sub denumirea de „Cod al diplomaţiei şi dreptului internaţional”4.
În această perioadă sunt elaborate şi publicate unele lucrări consacrate dreptului internaţional. Astfel, sunt de reţinut lucrările
elaborate de E.De Vattel (Dreptul Popoarelor) în 1758, G.F.Martens privind studiul noului drept al popoarelor Europei, bazat pe tratate şi
cutume, în 1789, I.Bentham (Introducere în principiile moralei şi legislaţiei) în 1789, care se pare că foloseşte pentru prima dată terminologia
„drept internaţional”, I.Kluber (Dreptul internaţional contemporan al Europei), în 1819 J.Kent (Comentariu asupra dreptului american) în 1826, A.
Wheaton( Elemente de drept internaţional) în 1826.

3
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, Drept International Public, Casa de Editură şi Presă ”Şansa” S. R.L., Buc 1997, pag 19.
4
Aurel Preda-Mătăsaru,Tratat de Drept Intemaţional Public, Editura „Lumina Lex”, Bucureşti 2007, pag 29.
2
 Un moment important în dezvoltarea dreptului internaţional îl reprezintă Tratatele de pace de la Paris din 1919 şi 1920, alcătuind
„Sistemul de la Versailles”, care au avut ca urmare nu numai apariţia unor noi state independente în Europa dar mai ales înfiinţarea „Ligii
Naţiunilor” prin Pactul Ligii, care face parte integrantă din Tratatele de la Paris.
Aceasta reprezenta prima organizaţie internaţională cu caracter general având ca scop menţinerea păcii internaţionale şi îngrădirea
recurgerii la război, garantând statu-quo-ul instaurat prin sistemul de la Versailles, ca şi respectarea dreptului intenaţional.
Liga nu a putut asigura menţinerea păcii, ca urmare a deficienţelor pactului, a divergenţelor dintre puterile învingătoare şi a lipsei
voinţei politice de a aplica prevederile sale.
Un alt document internaţional important în punerea dreptului internaţional în serviciul păcii îl reprezintă „Pactul Briand-Kellog”, încheiat
la 27 septembrie 1928, la Paris, prin care statele părţi îşi asumau obligaţia de a renunţa la război ca instrument al politicii lor naţionale şi astfel
războiul era pus în afara legii.
Crearea Organizaţiei Naţiunilor Unite, prin adoptare Cartei, la 26 iunie 1945 şi intrarea acesteia în vigoare, la 24 octombrie 1945, au
deschis largi posibilităţi de afirmare şi dezvoltare a dreptului internaţional, de întărire a rolului său de promovare a cooperării între naţiuni pentru
menţinerea păcii şi securităţii intemaţionale.
Carta ONU interzice categoric ameninţarea cu forţa şi folosirea forţei şi stabileşte obligaţia de a rezolva diferendele dintre state
exclusiv prin mjiloace paşnice. Ea a creat un sistem de securitate colectivă, cu baza pe ONU-organizaţie mondială. S-a creat un sistem de
instituţii specializate ale ONU-organizaţii independente de colaborare sectorială, deschise tuturor statelor lumii.
Reflectând exigenţele cooperării internaţionale s-au forrmat instituţii şi norme ale colaborării economice. De asemenea, s-au dezvoltat
drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului ca şi mecanismele menite să asigure respectarea lor.
Pe plan regional s-au dezvoltat instituţi şi reglementări care, fără a contravenii principiilor şi mecanismelor ONU, urmăresc o mai bună
conjugare a eforturilor statelor respective.

1.2. Doctrine juridice privind natura şi fundamentul dreptului internaţional

În ceea ce priveşte natura şi fundamentul dreptului intemaţional, caracterul său obligatoriu, s-au conturat trei doctrine principale:
doctrina pozitivistă, doctrina normativistă şi doctrina dreptului natural5.
Doctrina pozitivistă, s-a dezvoltat în cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea sub influenţa filozofului August Comté şi se
caracterizează prin încercarea de a identifica forţa obligatorie a dreptului internaţional cu realitatea obţinută pe baza datelor experienţei juridice
imediate.
Această doctrină cu variantele sale de tip voluntarist, are la bază concepţia potrivit căreia forţa obligatorie a dreptului internaţional
decurge din faptul că el este un produs al voinţei statului, examinat fie individual (unilateral), fie colectiv (voinţa comună a statelor). O variantă a
acestei teorii o constituie „teoria autolimitării”, având ca exponent de frunte pe G.Jellinek, care susţine că forţa obligatorie a dreptului
internaţional se întemeiază pe voinţa individuală a statului care, ca entitate supremă, prin acte de voinţă,creează acest drept şi îi acceptă
normele.
O altă variantă a acestor teorii, respectiv „teoria vointelor concordante”, a fost dezvoltată de H.Triepel. În concepţia sa, un acord de
voinţă poate îmbrăca forma contractului, în cazul în care interesele părţilor diferă, dar sunt corelative, sau forma unui act colectiv, atunci când
voinţa părţilor urmăreşte scopuri comune şi ca atare fuzionează, creând obligaţii identice pentru părţi. La baza forţei obligatorii a dreptului
internaţional s-ar situat, în concepţia lui Triepel „voinţa comună” a statelor, care este superioară voinţei lor individuale.
Într-o altă variantă, cea a „consimtământului comun” sau consensul statelor, se consideră că forţa obligatorie a dreptului internaţional
decurge din acordul expres sau tacit al voinţelor concordante ale statelor.
Doctrina normativistă. Principala caracteristică a acestei doctrine constă în considerarea dreptului ca un întreg sistem de norme în
formă piramidală, în cadrul căreia este suficient să se determine care dintre normele sale este norma fundamentală, având însuşirea de a
atribui forţă juridică obligatorie întregului sistem. Potrivit acestei teori fondată de H.Kellsen în lucrarea „Teoria pură a dreptului”, 1935 şi
dezvoltată de J.Kunz şi A.Verdross, unicitatea unei norme nu ar putea deriva dintr-un fapt sau act de voinţă, ci numai dintr-o altă normă, dreptul
fiind un fenomen pur normativ. Potrivit concepţiei lui Kellsen, dreptul intern al statelor este subordonat dreptului internaţional, iar veridicitatea
ordinelor juridice naţionale, derivă dintr-o normă pozitivă a dreptului internaţional, a cărui veridicitate, la rândul ei, decurge din norma
fundamentală a dreptului internaţional.
În cadrul acestei doctrine, în concepţia lui D.Anzilotti, norma fundamentală din care decurge forţa obligatorie a celorlalte norme este
„Pacta sunt servanda” (Tratatele trebuie respectate).
Doctrina dreptului natural. Teoriile şi concepţiile care se circumscriu acestei doctrine pornesc de la teza potrivit căreia dreptul îşi are
originea în natura umană a fiinţei omeneşti. În baza unui contract special, oameni au creat o autoritate superioară care este statul. Dreptul
internaţioanal ar constitui numai un reziduu al stării naturale a oamenilor, care subzistă în raporturile dintre state.
Dezvoltând aceste teorii şi raportându-le la fundamentul dreptului internaţional, se afirmă că dreptul natural ar constitui fundamentul
dreptului pozitiv. Rolul dreptului pozitiv s-ar limita la declararea şi dezvoltarea dreptului natural.
Unul dintre promotorii acestor conceptii L. Le Fur, consideră „dreptul natural” ca expresie a justiţiei şi moralităţii şi afirmă că acesta ar
fi completat dreptul „raţional” sau ştiinţific care i-ar asigura aplicarea, adaptându-l nevoii epocii şi statelor în cauză.
Alţi adepţi ai acestei doctrine susţin că fundamentul dreptului internaţional l-ar constitui justiţia internaţională, ale cărei principii
reclamă ca statele - în limitele unei anumite autonomii - să se conformeze normelor dreptului pozitiv.
În afara celor trei doctrine principale există şi alte teorii şi conceptii, între acestea putând să menţionăm „Teoriile sociologice”
(G.Scelle) şi cele „psihologice” (W. Hall).
Conform teoriilor sociologice, normativitatea dreptului s-ar deduce din faptele sociale care s-ar suprapune unei noi „Legi a solidarităţii”.
Fundamentul dreptului internaţional rezidă în necesitatea socială, iar forţa sa obligatorie ar deriva din experienţa relaţiilor şi intereselor comune
ale statelor..

5
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, 1997, op. cit, pag 24-26.
3
 Promotorii teoriilor psihologice situează forţa obligatorie a dreptului internaţional pe elemente subiective acestea derivând dintr-o
concordanţă de sentimente şi opinii ale statelor sau din conştiinţa juridică internaţională ori din convingerea concordantă a statelor.
Fundamentul juridic al dreptului internaţional sau conţinutul său normativ constă în acordul de voinţă al statelor, în sensul că normele
sale sunt create în raporturile dintre state şi sunt consfinţite prin mijloace juridice existente, denumite izvoare ale dreptului intemaţional.

1.3. Dreptul internaţional şi societatea internaţională

Dreptul internaţional a apărut odată cu statele şi cu raporturile dintre ele. Pentru o foarte lungă perioadă de timp, dreptul internaţional
a fost creat şi a reglementat numai raporturile dintre state, deoarece ele erau singurii actori ai scenei internaţionale. La începutul primei jumătăţi
a secolului al XIX-lea – sub influenţa progresului tehnic, a dezvoltării cooperării dintre state – pe arena internaţională încep să apară organizaţii
internaţionale interstatale.
Odată cu destrămarea sistemului colonial, o nouă entitate îşi face apariţia în viaţa internaţională, şi anume naţiunea ( popoarele) care
luptă pentru eliberare.
O caracteristică a societăţii internaţionale contemporane o constituie atât creşterea numărului statelor ce o compun ( aproape 200 de
state), paralel cu îngustarea sferei de acţiune a popoarelor care luptă pentru formarea statului propriu, cât şi sporirea numărului organizaţiilor
internaţionale interstatale în sistemul O.N.U. şi în afara acestuia.
Între aceste trei categorii de participanţi la viaţa internaţionala există o serie de asemănări, dar şi deosebiri. Statele, naţiunile care
luptă pentru eliberare ( atunci când s-au organizat şi au propriile organe de reprezentare) şi organizaţiile internaţionale interstatale sunt subiecte
ale dreptului internaţional. Dintre toate acestea, numai statul este însă un subiect principal, originar, tipic ori fundamental al dreptului
internaţional. Organizaţiile internaţionale interstatale sunt subiecte derivate, atipice, fiind create de către state pe baza acordului de voinţă.
Naţiunile care luptă pentru eliberare sunt subiecte ale dreptului internaţional, dar statutul lor juridic este nu numai limitat, ci şi temporar, până la
crearea statului, când acesta devine subiect principal al dreptului internaţional.
În perioada mai recentă, dar mai ales după cel de-al doilea război mondial, o serie de alţi factori, între care opinia publică, mişcările
pentru pace şi împotriva războiului, organizaţiile internaţionale neguvernamentale, corporaţiile internaţionale acţionează şi exercită o anumită
influenţă în viaţa internaţională. Aceste entităţi acţionează asupra acestui drept şi în sfera relaţiilor internaţionale, mai mult indirect, influenţând –
fără a determina – conţinutul acestora.
Statul, ca entitate suverană, joacă un rol hotărâtor în dezvoltarea şi orientarea relaţiilor internaţionale. De altfel dreptul internaţional
este creat pe baza acordului de voinţă al statelor – exprimat prin tratat, cutumă şi alte izvoare de drept – şi are ca scop reglementarea
raporturilor dintre state. Deci, statele sunt nu numai creatoarele dreptului internaţional, ci şi destinatarele normelor sale, angajându-se ca prin
conduita lor, să respecte şi să aplice aceste norme. Rolul organizaţiilor internaţionale, precum şi al naţiunilor care luptă pentru eliberare în viaţa
internaţională, ca şi în procesul creării dreptului internaţional, este mai redus, exercitându-se, de regulă, în raport cu specificul acestora.
De aici, rezultă o altă caracteristică a societăţii internaţionale şi anume organizarea şi funcţionarea ei, în aşa fel încât statul să ocupe
locul principal, în raport cu toate celelalte entităţi care o compun la un moment dat.
Odată cu intensificarea dezvoltării tehnologice, cu pătrunderea omului în zone situate dincolo de jurisdicţia naţională a statelor, adică
în spaţiul extraatmosferic, în zona teritoriilor submarine ( zona internaţională ) şi – într-o anumită măsură şi în Antarctica, a început să se
contureze un anumit „interes comun ” al statelor faţă de aceste zone şi resursele lor naturale. Expresie a unui astfel de interes comun, în plan
internaţional a apărut o nouă entitate, şi anume „ omenirea” (mankind) ori „umanitatea”, menită a urmări apărarea şi transpunerea în practică a
acestui interes comun al întregii societăţi internaţionale faţă de zonele situate în afara jurisdicţiei naţionale a statelor şi de resursele acestor
zone.
Evoluţia vieţii internaţionale actuale relevă o serie de acţiuni în vederea regrupării unor forţe, interese şi poziţii pentru asigurarea unor
sisteme de securitate colectivă.
În Europa, asemenea preocupări sunt evidente, constând în desfiinţarea unor structuri desuete ( Organizaţia Tratatului de la Varşovia
– aprilie 1991 ) şi încercările de constituire a unor alianţe bilaterale, trilaterale ori cu un caracter mai extins. Totodată, pe un plan mai larg,
războiul din Golf, în care au fost antrenate forţele coaliţiei internaţionale împotriva Irakului, au polarizat atenţia opiniei publice asupra pierderilor
de vieţi omeneşti, nu numai în rândul combatanţilor, ci şi al populaţiei civile. Apare astfel că acesta este unul dintre cazurile în care, în loc să se
respecte de bunăvoie normele dreptului internaţional, ori să se aplice mecanismele de rezolvare paşnică a diferendelor internaţionale, se
recurge în cadrul O.N.U., respectiv în baza rezoluţiei din noiembrie 1990 a Consiliului de Securitate, la adoptarea unor măsuri de constrângere,
cu folosirea forţei armate pentru a determina un stat, respectiv Irakul, să se retragă din Kuweitul ocupat în august 1990.
Tocmai asemenea evenimente negative, tensiuni şi convulsii care se mai petrec în viaţa internaţională, luând forma unor conflicte
deschise, într-o zonă sau alta a lumii, sau a unora nedeclarate, latente, sunt de natură să pună în gardă societatea internaţională pentru a fi
pregătită să intervină în vederea restabilirii şi menţinerii păcii şi securităţii internaţionale. În această privinţă, dreptul internaţional, normele,
principiile şi mecanismele sale trebuie să acţioneze şi să se impună cu mai multă eficienţă, făcând loc acţiunii mijloacelor paşnice şi nu celor
bazate pe forţă, pentru asigurarea păcii şi securităţii tuturor statelor şi popoarelor.

1.4. Unele trăsături caracteristice ale societăţii internaţionale.

În această privinţă se remarcă descentralizarea puterii în societatea internaţională. În cadrul statelor, puterea acestora este, dacă nu
unică, preponderentă. Statul deţine monopolul forţei şi îşi poate impune voinţa particularilor cât şi grupurilor organizate: partide politice,
sindicate, marile societăţi etc.
Descentralizarea puterii în cadrul societăţii internaţionale este rezultatul repartizării acesteia între state în mod inegal, dar nici unul
dintre ele nu este în măsură să-şi impună puterea asupra celorlalte.
Chiar dacă echilibrul internaţional lasă loc unor raporturi de dominaţie şi hegemonie între marile puteri şi alte ţări, chiar şi cele mai
slabe dintre ele nu sunt lipsite de partea lor de putere pe care le-o conferă existenţa lor ca stat.
De asemenea, chiar dacă raporturile dintre state în cadrul societăţii internaţionale prezintă aspecte de inegalitate, nu poate fi vorba de
relaţii de subordonare ca în cadrul organizării interne a statelor între diferitele lor organe.

4
 Un rol esenţial în această privinţă îl deţine suveranitatea statelor care exprimă faptul că statele nu pot fi supuse unei autorităţi care să
le fie superioară.
Dar repartizarea puterii şi atribuirea suveranităţii entităţilor statale nu reprezintă totuşi singurele aspecte ale structurii societăţii
internaţionale. Aceasta nu este lipsită de elemente de organizare.
Dispersarea puterii între state lasă loc, într-adevăr, unei anumite solidarităţi. Se pot crea astfel grupuri de state bazate pe similitudini
politice sau istorice, ca în cazul Comunităţii Economice Europene.
Crearea O.N.U. şi altor numeroase organizaţii internaţionale în sistemul acesteia, a instituţiilor specializate, marchează o etapă
esenţială în structura societăţii ( comunităţii) internaţionale.
Ca urmare, aceste caracteristici ale societăţii internaţionale au fireşte, şi un impact asupra dreptului internaţional care este, pe de-o
parte, un drept relaţional, tributar raporturilor juridice directe între state şi, pe de altă parte, un drept instituţional rezultând din rolul organizaţiilor
internaţionale6.
Se cuvine totodată să remarcăm faptul că, societatea internaţională a fost supusă parţial unor forme de dezagregare a unora dintre
membrii săi care aveau structura unor federaţii de state, membrii federaţiei manifestându-şi voinţa de a se constitui fie în state independente ( în
cazul Iugoslaviei şi Cehoslovaciei), fie să se organizeze într-o formă de comunitate ale cărei trăsături sunt în curs de consolidare, cum este
cazul Comunităţii Statelor Independente după desfiinţarea URSS. Este greu de apreciat, deocamdată, care va fi impactul acestei evoluţii
istorice, de multiplicare a numărului statelor asupra dezvoltării dreptului internaţionale şi a instituţiilor sale.
Dreptul internaţional şi relaţiile internaţionale nu sunt şi nu pot fi două sisteme autistice; ele comunică şi se influenţează reciproc.
Desigur, determinant rămâne nivelul structural, cel al relaţiilor internaţionale, dreptul internaţional – ca ansamblu normativ – fiind un nivel
suprastructural, care reflectă modificările petrecute în relaţiile dintre state. El nu are însă un caracter strict pasiv, de „fotografiere” a ceea ce are
loc în mediul internaţional. Se accentuează tot mai mult rolul său de instrument, de factor al schimbării pentru relaţiile internaţionale.

1.5. Dreptul internaţional şi politica externă a statelor

Dreptul internaţional se formează în cadrul raporturilor dintre state şi alte subiecte ale sale;în acelaşi timp, normele dreptului
internaţional au scopul de a reglementa relaţiile dintre ele. Aceasta decurge în mod obiectiv din faptul că statele sunt principalul factor al formării
normelor dreptului internaţional, şi totodată cele care trebuie să respecte aceste norme în raporturile dintre ele.
Stabilirea şi înfătuirea raporturilor de drept internaţional au loc în cadrul politicii exteme a fiecărui stat ,înţeleasă a ansamblu de
orientări şi acţiuni în relaţiile cu alte state şi alte subiecte ale dreptului internaţional.
Există, de aceea, o interacţiune continuă între dreptul internaţional şi politica externă a statelor. Dreptul internaţional acţioncază ca un
factor de influenţare şi orientare a politicii externe a statelor ,în direcţia realizării unor obiective şi valori stabilite în comun. La rândul său ,politica
externă a difcritelor state tinde ,explicit sau implicit,să respecte ,să modifice sau să completeze normele dreptului intemaţional.
Fiecare stat încearcă să utilizeze dreptul internaţional ca instrumental politicii sale externe. Desigur, dreptul internaţional este un
fenomen social de sine stătător, este creat în cadrul acţiunii de reglementare a raporturilor dintre state, prin voinţa sau prin practica acestora. EI
nu se contopeşte cu politica externă a unui stat şi nu poate fi modificat unilateral de un singur stat.
Este o interacţiune complexă, dreptul internaţional fiind şi mijloc de influenţare a politicii externe, dar putând fi folosit şi ca instrument
al acesteia.
Nu orice politiă externă poate fi justificată pe baza normelor dreptului internaţional. Din punctul de vedere al dreptului internaţonal,
politica externă a unui stat, ori o acţiune a politicii sale externe, poate fi licită, deci conformă cu dreptul internaţional, sau poate fi ilicită, contrară
dreptului internaţional. În acelaşi timp, politica externă a statelor tinde să aducă modifiicări acelor norme de drept care numai corespund
preocupărilor sau intereselor unor state.

1.6. Dreptul internaţional şi morala

Dreptul internaţional se deosebeşte de morala internaţională. S-a afirmat şi se poate susţine că au existat şi există norme ale moralei
intenaţionale, care nu au valoare juridică, spre deosebire de normele de drept.
Marile valori umane-pacea, protecţia vieţii şi demnităţii umane, libertatea, un mediu înconjurător sănătos şi nepoluat- şi-au găsit
expresia în numeroase precepte morale, de-a lungul timpurilor. Ele s-au tradus treptat în norme de drept internaţional, pe măsură ce practica
internaţională a statelor a condus la formarea acestora. Este un proces continuu, căci valorile morale evoluează şi capătă noi exigenţe; normele
dreptului internaţional protejează numai parţial aceste valori.
Dacă normele de drept sunt acceptate ca obligatorii, iar aplicarea lor se poate face prin măsuri de constrângere, regulile moralei nu au
un caracter obligatoriu şi sunt uneori respectate sub presiunea opiniei publice. Nerespectarea lor nu poate justifica măsuri de constrângere
contra statelor în cauză. Normele de drept pot fi evaluate în funcţie de percepte morale, pot fi calificate drept morale sau în contradicţie cu
morala, dar nu-şi pierd prin aceasta caracterul de norme juridice, nu se confundă cu morala.
Morala internaţională influenţează dreptul internaţional, în sensul că tot mai multe reguli ale moralei şi echităţii, fiind respectate de
state, au îmbogăţit dreptul internaţional, transfonnându-se în reguli ale sale. Încălcarea regulilor moralei şi echităţii exercită, dimpotrivă,o acţiune
negativă asupra dreptului internaţional. Invers respectarea dreptului asigură promovarea unui element de moralitate în relaţiile dintre state, în
care şi valorile morale, chiar neprotejate prin norme de drept, sunt respectate.
Întrucât diplomaţia reprezintă principalul instrument de înfăptuire a politicii externe şi există o interacţiune directă între diplomaţie şi
relaţiile dintre state, se poate afirma că diplomaţia reprezintă principalul teren de formare şi manifestare a normelor dreptului internaţional. În
acelaşi timp, regulile diplomaţiei fac parte integrantă din dreptul internaţional.

1.7. Dreptul internaţional şi curtoazia

6
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, 1997, op.cit., pag. 34.
5
 Dreptul internaţional se deosebeşte de curtoazia internaţională (comitas gentium, comity, courtoisie), cuprinzând practici, uzanţe, fără
caracter juridic, pe care statele le urmează în relaţiile dintre ele, pentru motive de comoditate, de convenienţă, ca o manifestare a respectului
reciproc.
Este vorba de practici care nu s-au dezvoltat ca norme de drept internaţional, adică nu au dobândit valoare juridică obligatorie, sau de
reguli care şi-au pierdut caracterul de norme de drept internaţional.
De exemplu o scrie de forme protocolare şi acte simbolice privind ceremonialul diplomatic sau salutul navelor militare în largul mării,
care costituiau norme juridicc în secolele 17 şi l8, s-au transformat ulterior în simple reguli de curtoazie.
Sunt consideratc încă de esenţa curtoaziei unele practici în materie de privilegii şi imunităţi diplomati ce, ca de exemplu cine este
decanul corpului diplomatic într-o ţară sau alta, cum se depun scrisorile de acrediatre şi altele. Marea majoritate a acestor practici au devenit
însa normc juridice prin Convenţia de la Viena din 1961 asupra relaţiilor diplomatice.
Aplicarea regulilor de curtoazie rămâne la libera apreciere a statelor, nedecurgând din îndeplinirea unei obligaţii. Respectarea lor este
însa de natură să contribuie la întreţinerea unor relaţii prieteneşti între state. Nerespectarca lor nu este un act ilicit şi nu poate să atraga niciun
fel de răspundere pentru statul în cauză. Desigur, unele uzanţe de curtoazie pot să se consolidcze şi să devină norme cutumiare, şi invers,
unele norme juridice pot să-şi piardă caracterul obligatoriu, devenind practici de pură curtoazie.