CURS II

NOŢIUNEA, DEFINIŢIA ŞI TRĂSĂTURILE CARACTERISTICE ALE DREPTULUI INTERNAŢIONAL PUBLIC

2.1. Noţiunea şi definiţia dreptului internaţional

A. Noţiunea
Noţiunea de drept internaţional a fost folosită pentru prima dată, se pare, de juristul şi filozoful englez Jeremy Bentham, în lucrarea
„An introduction to the principles of moral and legislation” ( 1789).
Anterior a predominat expresia „dreptul ginţilor” (jus gentium), caracteristica marilor jurişti ai secolelor 17 şi 18 (Grotius, Puffendorf,
Yattel),moştenită din dreptul roman. La romani însă, jus gentium avea un conţinut mai larg decât al dreptului internaţional, doarece pe lângă
norme prrivind relaţiile dintre state, cuprindea şi norme care reglementau raporturile dintre cetăţeni romani şi străini (pelegrini), ca şi raporturile
dintre aceştia din urmă.
Noţiunea de „drept al ginţilor” va fi menţinută, în paralel cu cu cea de drept internaţional, în lucrările multor autori, sub forma de „droit
de gens”, în franceză, Volkerrechf, în german şi sau „law of nations” în engleză.
Nu este vorba, în realitate, de un drept al ginţilor, al „popoarelor” sau al „naţiunilor”. În esenţă, este vorba de un drept al relaţiilor dintre
state, precum şi între state şi organizaţii internaţionale sau între organizaţii între ele, ca subiecte ale dreptului internaţional.
Popoarele şi naţiunile sunt titulare numai ale unor drepturi şi obligaţii, ca de altfel şi beligeranţii, potrivit unora din principiile şi normele
dreptului internaţional.
Folosim noţiunea de drept internaţional public, sau pe scurt drept internaţional, în sensul că aceasta reglementează raporturile între
state şi alte subiecte de drept internaţional sprc a-l diferenţia de dreptul internaţional privat, care reglementează raporturile de drept civil în care
intervine un element de extranietate (un străin, un bun situat într-o altă ţară, o activitate care se desfăşoară într-o altă ţară, etc).
Este folosită şi noţiunea de drept internaţional contemporan, în intenţia de a-l deosebi de dreptul internaţional aplicabil în alte perioade
istorice.

B. Definiţia
Definiţiile date dreptului internaţional au reflectat adesea concepţii politice diferite.
Unele din aceste definiţii s-au referit la norme şi principii obligatorii pentru satele civilizate, în intenţia evidentă de a exclude unele
state de la aplicarea acestora.
Altele s-au referit la o ordine a comunităţii internaţionale care se ridică deasupra satelor şi popoarelor şi le leagă între ele. Alţi autori
au inclus ca clement esenţial al definiţiei asigurarea coexistenţei paşnice (Tunkin, Bliscenko ), s-au stabilirea unui nou tip de relaţii între fostele
ţări socialiste (Kojevnikov).
Unii autori socotesc ca element esenţial al unei definiţii a dreptului internaţional recunoaşterea lui de către o autoritate politică, fie
organe internaţionale superioare statelor, fie cel mai adesea statele însele, ca subiecte ale dreptului internaţional.
În alte definiţii se încearcă a soluţiona, prin însăşi definiţia dată, anumite probleme ale dreptului internaţional(cum se formează
normele de drept, ce obiectiv urmăresc ele, rolul constrângerii în asigurarea respectării lor).
Conţinând elemente conjuncturale sau secundare unele din aceste definiţii tind să deformeze esenţa dreptului internaţional sau să-l
orienteze în direcţia unor interese politice evidente.
Pornind de la cerinţa ca o definiţie să cuprindă elementele esenţiale, cele mai generale, ca şi ceea ce distinge dreptul internaţional
public de alte ramuri drept, acesta ar putea fi definit ca totalitatea normelor juridice create de state şi alte subiecte de drept internaţional pe baza
acordului de voinţă exprimat în tratate şi alte izvoare de drept – în vederea reglementării raporturilor dintre ele, norme a căror aducere la
îndeplinire este asigurată prin respectarea lor de bună voie, iar în caz de necesitate prin măsuri de constrângere aplicate de către state în mod
individual sau colectiv1. O asemenea definiţie reflectă faptul că raporturile sociale reglementate de dreptul internaţional au un caracter specific,
intervenind între state sau/şi între alte subiecte ale acestuia. Sunt excluse din sfera de aplicare a dreptului internaţional raporturile juridice dintre
state şi persoane fizice şi juridice, care se supun dreptului intern.
De asemenea, sunt excluse raporturile juridice în care un stat participă nu ca purtător al puterii de stat, ca subiect de drept
internaţional, ci ca subiect de drept civil, ca de exemplu încheierea unui act de cumpărare a unui teren sau a a unei clădiri, încheierea altor
contracte, cu alte subiecte de drept civil.

2.2. Acordul de voinţă - fundamentui dreptului internaţional

Dreptul internaţional se formează pe baza acordului de voinţă al statelor care compun la un moment dat societatea internaţională.
Statele în condiţii de deplină egalitate în drepturi şi pe baza liberului lor consimţământ într-un proces de coordonare, de punere de
acord a voinţei lor, creează norme juridice prin tratate sau cutumă, care duc la formarea şi dezvoltarea dreptului internaţional.
Caracterul coordonator al voinţei statelor stă la baza obligativităţii dreptului internaţional, a aplicării şi respectării normelor sale. Statele
nu pot fi obligate să respecte norme la formarea cărora nu şi-au dat consimtământul, iar acesta, nu poate fi decât rezultatul unei manifestări taci
te sau exprese a voinţei lor suverane exprimate în mod clar. Normele de drept internaţional devin obligatorii pentru state numai atunci când
decurg din voinţa liber exprimată a acestora, manifestată în tratate sau alte izvoare de drept internaţional.
Liberul consimţământ în dreptul intemaţionalnu înseamnă lipsa răspunderii, dimpotrivă, statul care şi-a asumat obligaţii internaţionale
prin exprimarea liberă a voinţei lor suverane,poartă întreaga răspundere pentru nerespectarea lor şi poate suporta consecinţe juridice,
inclusiv aplicarea unor sancţiuni internaţionale.
Acordul de voinţă al statelor, se realizează de obicei, în cadrul unui proces sinuos, în cursul căruia se ajunge treptat, pe cale de
concesii şi compromisuri reciproce, la soluţii acceptabile.

1
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, 1997, op. cit., pag. 56.
1
 Prin realizarea acordului de voinţă nu se creează o voinţă unică, o contopire a voinţelor diferitelor state ci dimpotrivă, statele îşi
păstrează voinţele lor suverane, iar prin intermediul acordului înfăptuiesc doar condiţionarea reciprocă şi exercitarea voinţelor în aceeaşi
direcţie, consfiinţită de normele juridice create. De altfel, voinţa statelor este determinată, în conţinutul său, de condiţiile social-politice concrete,
existente în interiorul acestora, fapt care înlătură contopirea voinţelor într-o voinţă generală în procesul formării normelor de drept internaţional.
Normele dreptului internţional nu pot fi create nici prin simple manifestări unilaterale de voinţă a statelor, ci numai printr-un consens al
acestora, ceea ce semnifică caracterul nu de „subordonare” a legii internaţionale, ci de „coordonare” în raporturile dintre state, nu ca raporturi de
„dependenţă”, ci de „independenţă”.

2.3. Obiectul dreptului internaţional

Spre deosebire de dreptul intern ,care reglementează relaţiille sociale în cadrul statelor, obiectul dreptului internaţional îl formează, în
principal relaţiile dintre state, reprezentând domeniul cel mai cuprinzător al relaţiilor internaţionale.
Însă, nu toate relaţiile dintre state formează obiectul dreptului internaţional. Pot exista relaţii politice, care să nu fi dobândit un caracter
juridic.
Pentru a fi guvernate de normele dreptului internaţional, relaţiile dintre state trebuie să fie, sub aspectul conţinutului,relaţii în care
acestea se manifestă ca titulare ale drepturilor lor suverane, ale puterii de stat.
De asemene, obiect al dreptului internaţional contemporan îl constituie şi relaţiile care se creează între state şi alte subiecte de drept
internaţional-organizaţii internaţionale guvernamentale (ONU, Organizaţia Statelor Americane, etc) precum şi organe reprezentative ale
popoarelor care luptă pentru eliberare, pentru crearea unui stat propriu, Organizaţia pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.).
Din punct de vedere al conţinutului lor, relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional, care fac obiectul reglementării prin norme de
drept internaţional sunt diverse: politice, economice, militare, financiare, ştiinţiflce, culturale, diplomatice, consulare, etc.
Nucleul obiectului dreptului internaţional este reprezentat de relaţiile dintre state, ca subiecte primare.
Relaţiile reglementate de dreptul internaţional pot fi relaţii de colaborare (ceea ce este de dorit), dar şi relaţiile de confruntare paşnică
iar uneori, din nefericire, violentă.
Dreptul internaţional contemporan, având un caracter universal, obiectul său îl constituie relaţiile dintre toate statele, indiferent de
mărimea lor sau de regiunea unde sunt situate.
În esenţă, dreptul internaţional public reglementează competenţele, drepturile şi obligaţiile subiectelor dreptului internaţional în relaţiile
lor reciproce.

2.4. Izvoarele dreptului internaţional

Prin izvoare ale dreptului internaţional înţelegem acele mijloace (instrumente) juridice de exprimare a normelor rezultate din acordul
de voinţă al statelor.
Problematica izvoarelor dreptului internaţional nu este codificată încă. Până în prezent, specialiştii, în majoritatea lor, s-au axat pe
dezbateri legate de prevederile Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie, art.38, unii acceptându-le, alţii respingându-le ca având valoare de
codificare a izvoarelor dreptului internaţional.
Acest text, prevede că, în rezolvarea diferendclor internaţionale ce-i vor fi supuse, Curtea, care are misiunea de a decide în
conformitate cu dreptul internaţional, va aplica: a)convenţiile internaţionale, generale sau speciale, care stabilesc reguli expres recunoscute de
statele în litigiu; b )cutuma internaţională, ca expresie a unei practici generale acceptată ca fiind normă de drept; c)principiile generale de drept,
recunoscute de naţiunile civilizate; d)sub rezerva, art.59, hotărârile judecătoreşti şi doctrina celor mai calificaţi specialişti în drept public ai
diferitelor naţiuni, ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor de drept. Potrivit prevederilor art.38 par 2, „prezenta dispoziţie nu aduce
atingere dreptului Curţii de a soluţiona o clauză, ex aequo et bono,dacă părţile sunt de acord cu aceasta”.
De menţionat că, art.59, precizează că „decizia Curţii nu are forţă obligatorie decât între părţile în litigiu şi numai pentru cauza care o
soluţionează”.
Trebuie precizat faptul că, acest text (art.38 din Statutul C.I.J.) are o valoare limitată, deoarece obiectul lui nu este stabilirea izvoarelor
dreptului internaţional, ci a dreptului pe care îl aplică curtea. Totuşi reprezintă un punct de plecare important, deoarece se referă la misiunea
Curţii de a rezolva diferendele potrivit dreptului internaţional şi se adresează principalului organism judiciar cunoscut pe plan internaţional, iar
Statutul Curţii face parte integrală din Carta Naţiunilor Unite(anexa). La aceasta trebuie adăugată şi practica jurisdicţională a Curţii, în cei peste
50 de ani de activitate, care a confirmat în bună parte semnificaţia textului art.38 pentru dreptul internaţional.
Doctrina, încercând o clasificare a izvoarelor dreptului internaţional public, acceptă criteriul importanţei lor în apariţia şi consacrarea
normelor juridice internaţionale concretizat în dihotomia izvoare principale - izvoare subsidiare (auxiliare)2.
În prima categoric sunt cuprinse tratatele internaţionale şi cutuma internaţională, iar în cea de-a doua categorie, hotărârile instanţelor
judiciare şi arbitrale internaţionale, doctrina dreptului internaţional, legislaţia internă şi hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale, hotărârile
organizaţiilor internaţionale, actele unilaterale ale statelor etc.
După criteriul formei concrete de exprimare, întâlnim şi „izvoare exprese”-tratatele internaţionale şi „izvoare tacite”- cutumele
internaţionale.

A. Tratatul internaţional
Este principalul izvor de drept internaţional, creând norme noi de drept sau modificând pe cele existente.
Tratatul este un act juridic încheiat de state cu alte subiecte de drept internaţional, prin care se creează, se modifică sau se sting
raporturi juridice internaţionale.
Pentru a fi un izvor de drept internaţional, tratatul trebuie să fi intrat în vigoare să îndeplinească cerinţele de validitate stabilite de
normele dreptului internaţional şi să nu-şi fi încetat existenţa.

2
Marţian Niciu, Drept Internaţional Public, Editura”Servosat”, Arad, 1999, pag 21.
2
 Tratatele încheiate de state, subiecte principale ale dreptului internaţional, sunt guvernate din punct de vedere al procedurilor de
încheiere, executare, încetare etc, de prevederile „Convenţiei privind dreptul tratatelor” de la Viena, din 1969.
Tratatele care se încheie de către stat cu organizaţiile internaţionale sau între două sau mai multe organizaţii internaţionale sunt
guvernate de prevederile Convenţiei de la Viena din 1986.
Cele două convenţii definesc tratatul ca fiind un acord internaţional încheiat în scris, între state, respectiv state şi organizaţii
internaţionale sau organizaţii între ele, guvernat de dreptul internaţional fie că sunt consemnate într-un intrument unic ori în mai multe
instrumente conexe şi oricare ar fi denumirea lor.
Tratatul constituie principala formă de creare a normelor dreptului internaţional putând reglementa eu precizie şi uşor de dovedit
domenii complexe ale colaborării internaţionale pe de altă parte, el permite fonnarea normelor de drept într-un interval scurt de timp, impus de
rapiditatea schimbărilor şi a necesităţiilor relaţiilor internaţionale, în timp ce formarea normelor cutumiare implică un proces mai îndelungat. În
domenii noi, cum sunt energia atomică, spaţiul cosmic, mediul înconjurător, singura cale de a obţine reglementări juridice rapide, impuse de
revoluţia ştiinţifică, este tratatul.
În general, tratatele pot fi grupate în două mari categori: tratate licite şi tratate ilicite. Numai tratatele licite sunt izvoare de drept
internaţional.
Calitatea de izvor de drept intenaţional a unui tratat nu depinde de numărul părţilor contractante. Faptul că un tratat este bilateral sau
multilateral cu caracter universal sau regional, nu afectează calitatea sa de izvor de drept internaţional, ci numai limitele aplicării spaţiale a
acestuia. Singura deosebire este aceea că normele juridice cuprinse în tratatele universale prevalează în raport cu tratatele regionale şi
normele juridice cuprinse în tratatele bilaterale trebuie să fie în concordanţă cu cele cuprinse în tratatele universale şi regionale la care statele
respective sunt părţi.

B. Cutuma internaţională
Cutuma este cel mai vechi izvor de drept internaţional şi o perioadă îndelungată, a constiuit izvorul prioritar al acestuia.
Cutuma internaţională reprezintă o practică generală, constantă relativ îndelungată şi repetată a statelor şi considerată de ele ca
având forţă juridică obligatorie.
Nu orice practici ale statelor devin automat cutume intenaţionale. Numai acele practici(comportamente) generale, constante şi relativ
îndelungate, însoţite şi de acceptarea lor de către stat ca fiind expresia unei reguli juridice, au această valoare.
Pentru ca o regulă să fie acceptată pe cale cutumiară trebuie întrunite două elemente esenţiale:
-elementul material, respectiv conduita statelor concretizată într-o practică generală, constantă şi relativ îndelungată;
-elementul psihologic(subiectiv), exprimat prin atitudine a statelor de a accepta acea regulă ca având caracter juridic.
De altfel, art. 38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie precizează la par 1, lit.b „cutuma internaţională, ca dovadă a unei practici
generale, acceptate ca drept”.
Analizând elementul material al cutumei internaţionale respectiv comportamentul concret al statelor, exprimat în forme diferite, se
constată unnătoarele caracteristici:
-practica trebuie să fie generală, adică să se găsească în comportamentul tuturor statelor cărora cutuma le-ar fi opozabilă,
-practica să fie constantă, prin repetabilitatea comportamentelor în cadrul aceloraşi parametri substanţiali;
-practica să fie relativ îndelungată, durata în timp a manifestării aceloraşi conduite a statelor implicate în procesul de formare a
cutumei trebuie să fie apreciată prin raportarea la domeniul concret de relaţii internaţionale pe care le reglementează.
Sunt reguli cutumiare care se nasc în urma unor lungi perioade de exerciţiu, caracteristică unei mari perioade a dreptului internaţional.
În ultimele decenii procesul cutumiar s-a accelerat datorită creşterii exponenţiale a complexităţii relaţiilor internaţionale. Aşadar, condiţia ca
practica să fie îndelungată nu mai reprezintă o condiţie atât de esenţială pentru formarea cutumei internaţionale.
Elementul psihologic, constă în atitudinea de acceptare de către state a caracterului juridic(opinio juris) a regulii definite prin practica
generală şi relativ îndelungată dintre ele. Simpla existenţă a elementului material -fără elementul psihologic-juridic, dă naştere doar unei uzanţe
internaţionale şi nu unei reguli cutumiare, fiind lipsită de forţă juridică.
Cutumele internaţionale în funcţie de aria lor de acţiune se pot clasifica în:
-cutume universale (generale), care sunt reguli aplicabile tuturor subiectelor de drept internaţional ca urmare a acceptării lor de către
cvasitotalitatea acestora;
-cutume regionale(locale), constituite pe o arie geografică mai restrânsă, de regulă continentală:
-cutume bilaterale, stabilite prin practica reciprocă a două state, de regulă vecine.
Condiţiile de aplicare a cutumelor generale, pot fi formulate sub două aspecte principale.
În primul rând,se consideră că nu este necesar pentru ca un stat să fie legat de cutumă, ca acesta să fi participat prin comportarea sa,
la formarea acesteia.
În al doilea rând, s-a susţinut că, nu trebuie ca statul să tie acceptat expres(teoria acordului tacit) .
În schimb, o practică majoritară nu poate să devină obligatorie pentru un stat dacă în mod constant şi fără echivoc, ea nu este
acceptată de statul respectiv, acesta acţionând astfel în baza suveranităţii sale.
Cât priveşte cutumele regionale sau care leagă un grup de state sau chiar de două state, participarea statelor la formarea acestor
tipuri de cutumă este mai strictă decât în cazul cutumelor generale.
În cadrul practicii statelor, care are relevanţă pentru formarea normelor cutumiare, un rol important revine tratatelor şi în mod special
tratatelor de codificare a dreptului internaţioanal.
În fapt, pentru motive diverse, numeroase norme cutumiare universale au fost încorporate în tratate de codificare. În alte cazuri
tratatele multilaterale au reprezentat momentul transformării unei practici în normă cutumiară sau au cristalizat conţinutul unei asemene norme.
Tratatele de codificare a dreptului internaţional pot să dea expresie normelor cutumiare, să le încorporeze.
Unele tratate multilaterale „cristalizează” norme cutumiare, în sensul că procesul de formare duce la o definire precisă a normei, care
până atunci nu era clară.
În alte cazuri tratate sau prevederi ale lor au servit drept sursă de inspiraţie pentru practica ulterioară a statelor, care a dus la
formarea normei cutumiare.

3
 Există încă o relaţie reciprocă între tratate şi cutumă. Adesea tratatele se insereaza în domenii reglementate prin norme cutumiare
generale. Ele fie modifică aceste norme, fie precizează conţinutul lor .
Alteori, dacă un tratat nu este clar în unele din prevederile sale, o practică a statelor părţi asigură interpretarea comună a acestora.
Această practică poate fi conformă cutumei anterioare sau diferită de aceasta. Astfel, practici ulterioare se pot dezvolta în norme cutumiare
complementare tratatului, ceea ce ne conduce la o succesiune de tipul: cutumă-tratat-cutumă.
Cele două izvoare de drept îşi păstreză însă autonomia şi semnificaţia distinctă. Astfel, chiar dacă normele cutumiare sunt preluate
integral în tratate, aceasta nu înseamnă că ele au încetat să existe ca norme juridice.
În general, normelor convenţionale şi normelor cutumiare, li se recunoaşte o valoare juridică egală.

C. Principiile generale de drept

Principiile generale de drept figurează în poziţia a treia, după tratate şi cutumă, în art.38 al Statutului Curţii Internaţionale de Justiţie.
Semnificaţia şi conţinutul „principiilor generale de drept” au făcut obiectul unor controverse, principala problemă disputată fiind aceea
a autonomiei acestora ca izvoare de drept. În doctrină, s-a susţinut că principiile generale de drept ar constituii un izvor distinct al dreptului
internaţional sau cel puţin un izvor subsidiar. Unii autori au susţinut că acestea ar include numai principii de drept intern, comune principalelor
sisteme juridice. Alţi autori au adăugat şi principiile dreptului internaţional.
Este un fapt cert, că nici o decizie a Curţii Permanente şi apoi a Curţii Internaţionale de Justiţie, nu a fost întemeiată pe un principiu
sau normă de drept deduse din „principiile generale de drept recunoscute naţiunilor civilizate”. Statele însele nu şi-au întemeiat pretenţiile pe
baza unor asemenea principii. Desigur, Curtea putea să recurgă la asemenea principii şi dacă statele nu se refereau la ele, afară de cazul în
care statele conveneau să le excludă.
Într-o analiză a jurisprudenţei judiciare şi arbitrale, s-a reţinut faptul că principiile generale la care se referă doctrina, chiar fără referire
la art.38, par 1, lit.c, au vizat norme privind administrarea justiţiei cum sunt cele conform cărora nimeni nu poate fi judecător în propria cauză,
egalitatea părţilor în diferend, obligaţia reclamantului de a face proba, recurgerea la pezumţii şi probe indirecte, desprinse desigur din dreptul
intern, pe baza dreptului roman sau a common law. Alte norme la care s-a făcut referire au fost interpretarea tratatelor conform sensului normal
al termenilor, forţa majoră ca motiv pentru exonerarea de răspundere, cerinţele valabilităţii stipulaţiei pentru altul.
Constatăm că unele dintre aceste norme au un caracter procedural. Jurisprudenţa s-a referit la ele, deoarece în dreptul internaţional
nu s-au dezvoltat norme privind jurisdicţia internaţională. Problema care se pune cu privire la majoritatea lor, este dacă ele au o autonomie
reală faţă de cutumă, sau sunt în realitate norme cutumiare.
Alţi autori se referă la principii generale de drept comune ordinii juridice interne, cât şi celei internaţionale, între care sunt enunţate
nonne privind naşterea, executarea şi stingerea obligaţiilor, modalităţi de exercitare a drepturilor şi răspunderea pentru delicte, ca şi principii
specifice ordinii juridice internaţionale, între care independenţa şi egalitate a statelor, pacta sunt servanda, nerecurgerea la forţă şi la
ameninţarea cu forţă.
Este general recunoscut faptul că principii ale dreptului intern, chiar comune sistemelor interne de drept, nu pot fi ca atare izvoare ale
dreptului internaţional. Se afirmă că esenţa principiilor generale avute în vedere de textul art.38, al. 1 lit. c, este că acestea „sunt preluate şi
încorporate în dreptul internaţioanal, pentru a reglementa conduita statelor şi a altor subiecte ale acestuia”, deoarece pot fi considerate „parte a
justiţiei universale”. Însă, chiar conceptele de preluare şi încorporare conduc direct la procesul cutumiar de formare a dreptului internaţional,
căci nu pot fi în nici un caz automate.
În acelaşi sens, s-a subliniat că nu pot fi „importate” norme din dreptul intern, în dreptul internaţional, fără a le adapta la specificul
raporturile între subiectele de dreptului internaţional.
Unele norme cutumiare au putut fi, la origine, norme ale dreptului intern comune mai multor state. Ele au devenit însă norme ale
dreptului internaţional, prin procedeul cutumei, deci izvorul lor este cutuma.
Cât priveşte principiile specifice ordinii juridice internaţionale, exemplele date arată că ele sunt în mod evident norme cutumiare ale
dreptului internaţional, formate prin tratate multilaterale sau cutuma, ori prin interacţiunea dintre cele două izvoare.
În consecinţă, practica internaţională nu confirmă recunoaşterea princpiilor generale de drept ca izvor autonom al dreptului
internaţional, în oricare din ipotezele luate în considerare.

D. Hotărârile instanţelor judiciare şi arbitrale internaţionale

Sunt enunţate în art. 38, par. 1, lit.d, din Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, ca mijloc auxiliar de determinare a normelor de drept.
Statutul, adaugă însă imediat referirea la art.59, conform căreia deciziile Curţii nu constituie precedente, neavând valoare obligatorie
decât pentru părţi şi cu privire la cauza respectivă. Este recunoaşterea efectului relativ al hotărârilor judecătoreşti ca şi al celor arbitrare.
Hotărârile Curţii, ca şi sentinţele arbitrare şi cele ale tribunalelor interne servesc ca mijloc de constatare şi interpretare a normelor de
drept internaţional, deci ca element constitutiv al procesului cutumiar. Totodată, însă, ele exercită o influenţă certă asupra evoluţiei dreptului
internaţional. Mai ales unele dintre hotărârile Curţii Internaţionle de Justiţie au un rol important în a degaja existenţa, sensul şi întinderea unor
norme generale ale dreptului internaţional.
De asemenea, hotărârile unor arbitri au formulat principii importante, care au determinat evoluţii ulterioare în fonnarea unor norme
cutumiare.
Cât privaşte deciziile Curţii Internaţionale de Justiţie, trebuie să ţinem seama de faptul că orice caz judecat de Curte implică o serie de
decizii-de exemplu una asupra excepţiilor preliminare sau asupra altor probleme de jurisdicţie şi ultima asupra fondului Deciziile preliminare
reprezintă „res judicata” şi problemele respective nu pot fi redeschise.
Pe de altă parte Curtea poate cita afirmaţiile făcute în hotărârile anterioare, dacă ele îi oferă o prezentare convenabilă a normei, chiar
dacă provin dintr-o decizie dată în alt caz, între alte părţi. Curtea poate prelua astfel formularea unei norme ,făcută anterior, fără ca decizia
anterioară să devină obligatorie pentru ea.
Este esenţial faptul că hotărârile Curţii Internaţionale nu stabilesc ele norme de drept, ci le pot constata, formula chiar cristaliza, dar
normele respective se forn1ează prin procedeul cutumei. Referirea la formularea unei norme cuprinsă într-o decizie anterioară se înscrie în
acelaş proces. Curtea nu poate să aplice norme care nu-şi au temeiul într-unul din izvoarele dreptului internaţional.
Hotărârile judecătoreşti, oricât de importante ar fi, prin contribuţia lor la formarea dreptului internaţional, nu constituie, deci, izvoare ale

4
acestuia, ci mijloace auxiliare complementare, de identificare şi interpretare a normelor juridice.

E. Doctrina dreptului internaţional

Este un alt mijloc auxiliar de determinare a normelor dreptului internaţional, Statutul Curţii Internaţionale de Justiţie, referindu-se în
acest sens la „doctrina „ specialiştilor cei mai calificaţi din diferite state.
În această categorie se includ însă nu numai lucrările specialiştilor în drept internaţional, ci şi ale institutelor ştiinţifice internaţionale,
organisme ca Asociaţia de drept internaţional şi Institutul de drept internaţional, care au elaborat concepţii cu mare ecou în dreptul internaţional
şi chiar proiecte de codificare a dreptului internaţional.
Cea mai importantă operă doctrinară în acest domeniu o constituie lucrările Comisiei de Drept Internaţional a ONU, organ public care
are mandat special din partea Adunării Generale să promoveze codificarea şi dezvoltarea progresivă a dreptului internaţional.
Prin proiectele de tratate elaborate şi comentariile la acestea prin rapoartele elaborate de membrii Comisiei, lucrările ei se încadrează
într-un proces care, sub egida ONU, duce la adoptarea de tratate internaţionale şi contribuie la formarea normelor cutumiare.
Deşi nu este izvor de drept internaţional, doctrina are un rol creator, putând să constate, să interpreteze sau să evalueze normele de
drept, să aducă o contribuţie importantă la dezvoltarea dreptului prin analiza normelor sale, semnalarea lacunelor şi neconcordanţelor şi mai ale
prin promovarea codificării şi dezvoltării progresive a dreptului internaţional.

F. Hotărârile organizaţiilor internaţionale

Datorită creşterii rolului organizaţiilor internaţionale interguvernamentale în viaţa internaţioanlă, inclusiv în elaborarea dreptului
internaţional, se pune problema dacă hotărârile lor constituie izvor al dreptului internaţional.
Termenul „hotărâri ale organizaţiilor internaţionale” este folosit din raţiuni practice, deoarece în realiatate, actele adopatate de aceste
organizaţii sunt eterogene şi multe dintre ele nu pot fi luate în considerare în contextul problemelor analizate.
În primul rând trebuie excluse acele hotărâri denumite rezoluţii, decizii,etc, care se referă la funcţionarea organizaţiei şi se aplică în
interiorul acesteia(aprobarea bugetului, crearea de organe subsidiare, numirea personalului, etc ).
De asemenea trebuie excluse acele hotărâri care, chiar dacă au un caracter obligatoriu, potrivit tratatului în baza căruia sunt adoptate
(Rezoluţiile Consiliului de Securitate al ONU în cazuri de ameninţare, încălcare a păcii sau agresiune), se referă la o situaţie concretă şi nu-şi
propun să creeze norme de drept internaţional.
Prezintă interes numai acele hotărâri care formulează norme de conduită de ordin general. Este general acceptat faptul că rezoluţiile
care formulează norme de conduită generale au caracter de recomandare şi nu sunt obligatorii pentru statele membre ale organizaţiei, chiar
dacă ele votează în favoarea lor.
Aceasta nu înseamnă că ele nu ar avea nici o senmificaţie în dreptul internaţional.
În primul rând, ele joacă un rol important în dezvoltarea dreptului internaţional, fiind, adesea, precursoare ale adoptării unor tratate
internaţionale.
Alteori, adoptarea unor asemenea documente poate să răspundă unei nevoi urgente de a stabili norme de conduită într-un domeniu
sau altul. Ele au dus adesea la adoptarea unor convenţii internaţionale.
În al doilea rând, asemenea rezoluţii pot să promoveze formarea unor norme cutumiare, înscriindu-se în procesul cutumiar, ca acte
materiale ale practicii statelor şi adesea, ca expresie a lui „opinio juris”.
În acest sens, Curtea Internaţională de Justiţie, afirma, într-un aviz consultativ recent: „Curtea notează că rezoluţiile Adunării
Generale, deşi nu sunt obligatorii, pot uneori să aibă valoare normativă. Ele pot, în anumite împrejurări, să ofere o dovadă importantă pentru a
stabili existenţa unei norme sau apariţia unei opinio juris. Pentru a se stabili dacă acest lucru este adevărat cu privire la o rezoluţie a Adunării
Generale, este necesar să vedem conţintul ei şi condiţiile adoptării ei; este necesar de asemenea să vedem dacă există o „opinio juris” cu
privire la caracterul său normativ, căci o serie de rezoluţii pot demonstra evoluţia treptată a „opinio juris” certă pentru stabilirea unei norme noi”.
Aşadar , Curtea defineşte valoarea juridică a rezoluţiilor, nu ca pe un izvor al dreptului internaţional, ci ca parte a unui alt izvor, a
cutumei. Spre deosebire de hotărârile altor organizaţii internaţionale, deciziile adoptate în cadrul Uniunii Europene, reprezintă o inovaţie faţă de
concepţia generală acceptată în dreptul internaţional privind deciziile organizaţiilor internaţionale. Caracterul lor în cea mai mare parte
obligatoriu, decurge din tratatele încheiate de statele membre, ca expresie a procesului integrării, în care s-au angajat, care comportă aspecte
supranaţionale, de exercitare a unor prerogative suverane de către organele Uniunii. Ca urmare, ele au un caracter special, fiind limitate la
cadrul regional şi la o situaţie specifică.
Deciziile organizaţiilor interguvernamentale care enunţă norme de drept, nu au caracter obligatoriu, însă au semnificaţie juridică
putând fi parte a procesului de negociere şi adoptare a tratatelor sau de formare a normelor cutumiare.
Prin urmare, ele nu sunt izvoare ale dreptului internaţional 3.

G. Actele unilaterale ale statelor

Sunt considerate izvoare subsidiare ale dreptului internaţional şi anumite acte unilaterale ale statelor 4. În practica internaţională există
o serie de acte la care statul recurge în mod individual şi care, fără a avea nicio legătură cu un tratat sau cutumă, exprumă voinţa statului
respectiv, producând anumite efecte în dreptul internaţional.
De exemplu, declaraţia de neutaralitate a unui stat în raport cu un conflict armat, duce la raporturi juridice între acel stat şi beligeranţi,
precum şi între acesta şi întreaga comunitate internaţională, raporturi care trebuie să fie conforme cu dreptul internaţional cutumiar al
conflictelor armate.
Actele unilaterale ale statelor sunt variate: promisiunea, protestul, recunoaşterea, renunţarea, declaraţiile. Prin unele dintre acestea,
statele îşi asumă individual obligaţii (promisiuni) sau resping anumite obligaţii internaţionale (protestul, rezerva la un tratat) ori renunţă la un
drept (renunţarea) sau recunosc o situaţie juridică internaţională (recunoaşterea),etc.
Pentru că produc efecte juridice în relaţiile dintre state şi sunt incidente dreptului internaţional public, actele unilaterale ale statelor, pot
fi considerate ca izvoare subsidiare ale dreptului internaţional5.

3
Ion Diaconu , Manual de Drept Internaţional Public, Editura ,,Lumina Lex, Bucureşti, 2007, pag 73;
4
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, 1997, op. cit., pag 50.
5
 Alţi autori nu le consideră izvoare de drept internaţional, argumentând aceasta fie prin faptul că, singura voinţă unilaterală a unui stat
nu poate da naştere la norme de drept internaţional, fie apreciind că ele nu creează şi nu pot crea norme de drept, ci sunt numai acte de
aplicare a unor norme existente ale dreptului internaţional 6.

H. Echitatea
Porivit art. 38, par 2 din Statut, Curtea Internaţionale de Justiţie, poate să decidă într-un caz „ex aequo et bono”, adică pe bază de
echitate, dacă părţile sunt de acord cu aceasta. Deci, de fiecare dată părţile sunt cele care decid dacă Curtea se pronunţă potrivit dreptului sau
Justiţiei.
Doctrina dominantă prezintă echitatea ca un mod de realizare a justiţiei, prin integrarea echităţii în normele de drept, ca un „concept
ideologic” necesar dreptului.
În mai multe afaceri Curte Internaţională de Justiţie a formulat foarte clar această trăsătură. Aplicarea echităţii presupune aplicarea
unei norme de drept internaţional cu preocuparea de a ajunge la un rezultat just.
În evoluţia dreptului internaţional întâlnim tot mai multe referiri „la aplicarea echitabilă a unor norme de drept”. Astfel, echitatea pare să
joace un rol mult mai important în legătură cu aplicarea normelor privind delimitarea spaţiilor maritime.
Echitatea este, prin urmare parte integrantă a aplicării normei de drept. Ea nu operează independent, astfel încât să creeze ea însăşi
drepturi şi obligaţii. Nu poate să înlăture o normă de drept sau să se substituie acesteia. Ea operează împreună cu o normă de drept, ca
mecanism moderator sau coercitiv, în cazul în care prin aplicarea strictă a unei norme de drept s-ar ajunge la rezultate care nu ar fi juste.
Deci, nu este un izvor al dreptului internaţional, nici măcar auxiliar, ci de finalitatea aplicării unor norme de drept, iar în cazul delimitării
spaţiilor maritime, de aplicare a unei norme de drept care cere ea însăşi să se procedeze în mod echitabil în efectuarea delimitării7.

I. Legislaţia internă şi hotărârile instanţelor judecătoreşti naţionale

Legile interne ale statelor pot fi considerate izvoare subsidiare ale dreptului internaţional public numai în măsura în care ele contribuie
la formarea unor norme de drept internaţional, prin practica legislativă uniformă a mai multor state 8. De exemplu, când mai multe state adoptă
legi similare în domenii care interesează dreptul internaţional (cetăţenia, dreptul de azil, extrădarea, etc) se pot crea reguli internaţionale mai
întâi pe cale cutumiară (practica legislativă naţională a statelor ) şi apoi pe cale convenţională. Aceeaşi calitate o pot avea legile naţionale şi
atunci când au aplicaţie în soluţionarea unor cauze deduse judecăţii instanţelor internaţionale (de exemplu art. 21 alin 1, lit. C din statutul Curţii
Penale Internaţionale).
Hotărârile instanţelor de judecată naţionale pot influenţa în anumite situaţii formarea unor reguli de drept internaţional, ca şi legile
interne, prin practica judecătorească uniformă a mai multor state. În cauze care au incidenţă asupra relaţiilor internaţionale, se poate ajunge la
practici comune care pe cale cutumiară sau convenţională, duc la crearea de noi reguli juridice internaţionale.

2.5. Deosebirile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern. Sancţiunea în dreptul internaţional
A. Deosebiri privind obiectul de reglementare
Astfel, sub aspectul obiectului precizăm că dreptul internaţional are ca obiect, în principal, relaţiile dintre state. Chiar dacă uneori
aceste norme se referă la aspecte privind persoanele ( cetăţenia, imunităţi, privilegii), aceste probleme sunt legate tot de raporturile dintre state,
reglementarea lor făcându-se prin acte juridice de drept internaţional.
Obiectul dreptului intern îl reprezintă reglementarea juridică a relaţiilor sociale dintre persoanele care alcătuiesc populaţia unui stat.

B. Deosebiri privind modul de elaborare a normelor

În cadrul societăţii internaţionale nu există o autoritate politică superioară, „un guvern mondial” care să fie împuternicit cu funcţii de
legiferare, de creare a normelor de drept internaţional. Dimpotrivă, normele acestui drept sunt create de către state şi tot acestea sunt
destinatarele lor, ca state suverane, independente şi egale în drepturi. Aceste norme capătă valoare juridică şi caracter general sau universal
prin consensul statelor. În plan intern, statul edictând sau sancţionând norme de drept intern, cu excepţia normelor privind propria sa activitate,
se manifestă ca autoritate politică supremă, ce precsrie o anumită conduită persoanelor ce-i sunt subordonate. Normele de drept intern apar
astfel ca emanaţia unei autorităţi politice centrale şi ierarhic superioară destinatarilor lor.
Tocmai având în vedere asemenea trăsături ale dreptului internaţional, acesta a fost calificat de către unii autori, ca un drept de
coordonare, spre deosebire de dreptul intern, ca drept de subordonare ori ca o ordine juridică a unui sistem orizontal, spre deosebire de
”ordinea juridică a sistemelor verticale”.

C. Deosebiri privind subiectele de drept

În ceea ce priveşte subiectele, aşa cum am văzut, subiectele dreptului internaţional sunt în primul rând, statele suverane şi egale în
drepturi, organizaţiile internaţionale şi mişcările de eliberare naţională recunoscute.
Statele sunt principalele participante în cadrul relaţiilor internaţionale, determinând prin comportamentul şi raporturile lor, evoluţia vieţii
internaţionale.
În sistemul subiectelor de drept internaţional, statul constituie un subiect fundamental, având această calitate în virtutea situaţiei sale
de entitate politică principală care prin acordul de voinţă creează dreptul internaţional şi determină statutul juridic al altor participanţi la relaţiile
internaţionale.
Personalitatea internaţională a statului este o consecinţă directă a faptului că acesta constituie o entitate politică de sine stătătoare,
care are un loc central şi o însemnătate majoră în relaţiile internaţionale.
Temeiul politic şi juridic al calităţii sale de subiect al dreptului internaţional, îl formează suveranitatea de stat care determină caracterul
şi sfera de manifestare a cestei calităţi.

5
Stelian Scăunaş, Drept Internaţional Pubic, Editura C.H.Beck ,Bucureşti 2007
6
Ion Diaconu, 2007, op.cit. pag. 76
7
Ibidem, pag74.
8
Stelian Scăunaş, op. cit., pag. 73-74.
6
 În ceea ce priveşte subiectele dreptului intern, acestea sunt: persoanele fizice şi persoanele juridice sub diversele lor forme.

D. Deosebiri privind sistemul de aplicare şi sancţionare a normelor

Deosebirile sunt relevante şi în sfera aplicării şi sancţionării normelor de drept internaţional. Astfel, normele acestui drept, spre
deosebire de cele ale dreptului intern, nu sunt aduse la îndeplinire de vreun organism internaţional, ci de către state, care acţionează în mod
individual sau colectiv şi prin organizaţii internaţionale. În dreptul intern – măsurile de constrângere pentru încălcarea normelor sunt aplicate de
un aparat centralizat, organizat de stat şi având o autoritate superioară faţă de persoanele împotriva cărora sunt îndreptate.
În dreptul internaţional, deşi există organe jurisdicţionale, interpretarea şi aplicarea dreptului se face de obicei de state, pe baza
acordului dintre ele sau în cadrul mijloacelor de rezolvare paşnică a diferendelor, cu sau fără caracter jurisdicţional, la alegerea statelor părţi.
Absenţa în dreptul internaţional a unei jurisdicţii obligatorii, în sensul că investirea unui organ jurisdicţional cu judecarea unui diferend
în fiecare caz în parte revin statelor, este considerată, în general, fie ca principal defect al dreptului internaţional, fie ca afectând chiar caracterul
său juridic.
În ceea ce priveşte sancţiunile care se aplică pentru asigurarea respectării sau restabilirii normelor sau principiilor dreptului
internaţional, acestea le putem clasifica în două categorii: sancţiuni cu folosirea forţei armate şi sancţiuni fără folosirea forţei armate.
a) Sancţiuni cu folosirea forţei armate. Carta O.N.U. instituie, în cadrul cap. VII, art. 42 un sistem de sancţiuni colective împotriva
ameninţărilor contra păcii, violării păcii, a actelor de agresiune9. Constatarea şi aplicarea sancţiunilor este încredinţată O.N.U., respectiv
Consiliului de Securitate care are răspunderea principală menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.
Carta recunoaşte în art. 51 dreptul statelor la autoapărare individuală sau colectivă împotriva unui atac armat până când Consiliul de
Securitate va lua măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. Întrucât un atac armat constituie o folosire ilegală a
forţei, exerciţiul dreptului de autoapărare apare ca o reacţie la un asemenea atac, deci are caracter de sancţiune. Este singurul caz în care
statele au voie să recurgă la folosirea forţei armate ca formă de auto ajutor şi aceasta în limitele prevăzute de Cartă.
b) Sancţiuni fără folosirea forţei armate. Normele dreptului internaţional prevăd , totodată, o gamă largă de sancţiuni fără folosirea
forţei armate, care pot fi aplicate în mod colectiv sau individual de către state. Dintre aceste sancţiuni pot fi menţionate următoarele10:
- Consiliul de Securitate, conform art. 41 din Carta O.N.U. poate lua măsura întreruperii totale sau parţiale a relaţiilor
economice, a comunicaţiilor feroviare, maritime, aeriene, poştale, telegrafice, prin radio şi a altor mijloace de comunicaţie precum şi ruperea
relaţiilor diplomatice;
- nulitatea unor tratate încheiate sub imperiul forţei sau ameninţării cu forţa ori, care încalcă norme imperative de drept
internaţional sau încetarea efectelor unui tratat pentru încălcarea gravă a prevederilor sale de către cealaltă parte;
- nerecunoaşterea sau considerarea ca nule sau inoperante a actelor ce încalcă dreptul internaţional, cum sunt: ocuparea
sau dobândirea cu folosirea forţei armate a unui teritoriu, privarea popoarelor de dreptul lor la autodeterminare;
- suspendarea sau chiar excluderea din organizaţii internaţionale;
- sancţiuni cu caracter economic;
- pedepse penale aplicate celor vinovaţi de crime contra păcii, crime contra umanităţii şi crime de război.
În afară de aceasta trebuie menţionat faptul că responsabilitatea internaţională deşi are în esenţă ca obiect de a asigura repararea
daunelor cauzate statelor implică totodată aplicarea de sancţiuni.
Locul în general limitat al sancţiunilor în dreptul internaţional este în parte compensat în parte prin practica contramăsurilor, adică
iniţiative luate de state reacţionând la acţiuni ilicite ale altor state, în această categorie intrând embargoul aplicat de state fie direct, fie cu
acordul Consiliului de Securitate O.N.U.
Se pot cita ca asemenea măsuri luate de state, de exemplu blocarea de către SUA a bunurilor iraniene în urma luării cu ostateci a
personalului lor diplomatic din ambasada din Teheran (1979-1980); embargoul pe cereale împotriva URSS, ca urmare a intervenţiei acesteia în
Afganistan; embargoul tehnologic şi retragerea clauzei naţiunii celei mai favorizate în urma măsurilor de represiune în Polonia (1981);
embargoul asupra armelor cu destinaţia Argentina, decis de ţările Comunităţii Europene în conflictul privind insulele Malvine (1982); embargoul
decis de Consiliul de Securitate al O.N.U. contra Serbiei (1992-1993) şi altele11.
Având în vedere trăsăturile specifice sancţiunilor în dreptul internaţional şi mai ales procedura de recurgere la forţă au determinat pe
unii jurişti fie să nege caracterul de drept al acestuia în comparaţie cu dreptul intern, fie să-l considere un drept „imperfect” sau „slab”.S-a
invocat în acest sens faptul că sancţiunile colective prevăzute de Carta O.N.U. nu au fost puse în aplicare şi s-a considerat că aceasta ar fi
consecinţa procedurii de vot din Consiliul de Securitate, care în această privinţă reclamă unanimitatea membrilor săi permanenţi. Pentru prima
oară o asemenea unanimitate s-a întrunit în legătură cu războiul din Golf împotriva Irakului spre a-l determina să se retragă din Kuweitul pe care
l-a ocupat în august 1990.De asemenea, unanimitatea membrilor permanenţi ai Consiliului de Securitate al O.N.U. s-a întrunit şi în 1992 pentru
a decide intervenţia pe motive umanitare în Somalia.
Din această situaţie ar rezultă că dreptul internaţional nu este lipsit de sancţiune şi nu este nici imperfect, dar că sancţiunea intră în
acţiune atunci când interesele statelor converg spre un scop comun. Acest scop ar trebui să servească pacea şi securitatea tuturor statelor şi
popoarelor şi să fie străin de apariţia sau menţinerea în scena politică a unor interese strategice de dominaţie, supremaţie ori legate de politica
sferelor de influenţă ori a unei poziţii dominante în economia mondială.
Rezultă aşadar, că între sancţiune şi respectarea sau restabilirea normelor de drept internaţional şi deci încetarea actului ilicit există
un raport condiţionat de evoluţia relaţiilor internaţionale, de concordanţa intereselor actorilor care acţionează în sfera acestor relaţii.

2.6. Raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern

9
Art. 42 din Carta ONU prevede dreptul Consiliului de Securitate de a întreprinde cu forţe aeriene, navale, sau terestre, orice acţiune pe care o consideră necesară
pentru menţinerea sau restabilirea păcii şi securităţii internaţionale. Această acţiune poate cuprinde demonstraţii, măsuri de blocadă şi alte operaţiuni executate cu
forţe aeriene, maritime sau terestre ale membrilor Naţiunilor Unite.
10
Dumitra Popescu, Adrian Năstase, 1997, op. cit pag. 54.
11
Ibidem, pag.55.
7
 Cu toate deosebirile care există între dreptul internaţional şi cel intern, între ele se stabilesc raporturi de condiţionare şi influenţare
reciprocă. În această privinţă subliniem mai întâi că prin acceptarea de către un stat, pe baza liberului acord de voinţă, a normelor de drept
internaţional, acestea devin obligatorii şi urmează a fi aplicate pe întreg teritoriu şi pentru toată populaţia. Normele acestui drept dobândesc
valoare juridică egală cu cea a normelor de drept intern fără a mai fi, de obicei, necesară, încorporarea lor în dreptul intern al statelor.
Există însă şi tratate care pot aduce modificări în legea internă sau să prevadă obligaţia statelor de a adopta anumite reglementări
interne, ca de exemplu în domeniul capturării ilicite a aeronavelor, Convenţia de la Haga din 1970 care arată că statele se obligă, „de a reprima
infracţiunea prin pedepse severe”. Sunt însă şi domenii în care dreptul internaţional ţine seama de dreptul intern. Între acestea, menţionăm:
numirea şi funcţiile misiunilor diplomatice, competenţa organelor de stat care reprezintă statul în relaţiile internaţionale şi care au dreptul de a
încheia tratate. Dimpotrivă, în cazul altor convenţii, incidenţa reglementării internaţionale este de natură a admite prevalenţa unor dispoziţii
legislative interne. De exemplu, art. 14 din Convenţia privind comerţul internaţional cu specii sălbatice de faună şi floră pe cale de dispariţie
(1973), arată că dispoziţiile convenţiei nu afectează dreptul statelor părţi de a adopta măsuri interne mai stricte în legătură cu condiţiile privind
comercializarea, capturarea sau recoltarea, deţinerea sau transportarea speciilor ce cad sub incidenţa convenţiei. Măsurile pot să se extindă
până la interzicerea totală a unor astfel de activităţi.
În concret, de exemplu, în practica ţării noastre, decretul Preşedintelui României prin care se aprobă şi se supune spre ratificare sau
aderare un tratat, precum şi legea adoptată de Parlament pentru ratificarea sau aderarea la un tratat conţin de regulă un singur articol prin care
se prevede aprobarea în vederea ratificării ori, după caz, a aderării şi respectiv ratificarea sau aderarea României la tratatul în cauză. Textul
decretului, al legii, precum şi al tratatului pe care Parlamentul îl ratifică, se publică în Monitorul Oficial.
Cu privire la raporturile dintre dreptul internaţional şi dreptul intern s-au formulat în doctrina de drept internaţional două concepţii:
a)Potrivit concepţiei dualiste normele de drept internaţional nu au valoare pentru dreptul intern, după cum nici normele dreptului intern
nu au valoare în dreptul internaţional. Deşi statul este nu numai subiect de drept internaţional ci şi creator al dreptului internaţional, fiind ca atare
obligat să-şi alinieze dreptul intern celui internaţional, dreptul intern s-ar aplica întotdeauna, indiferent dacă este în concordanţă sau nu cu
dreptul internaţional.
b)Teoria monistă care susţine existenţa unei singure ordini juridice formată de dreptul internaţional şi dreptul intern.
În acest sens,s-a susţinut monismul cu primatul dreptului intern şi monismul cu primatul dreptului internaţional.
Aceste teorii trebuie respinse, neexistând un primat al dreptului intern sau internaţional şi nici un dualism care să le separeu în mod
artificial.
Fără a vorbi de superioritatea uneia sau alteia din aceste ramuri ale dreptului remarcăm coordonarea lor, constituţiile statelor
prevăzând în multe cazuri aplicarea tratatelor încheiate între state sau aplicarea acestora în unele cazuri când dreptul intern diferă de ele, ca
de exemplu, în domeniul drepturilor omului, aşa cum se prevede în Constituţia României din 1991, revizuită, după cum alteori convenţia
internaţională face trimitere la legea internă.

2.7. Raportul dintre legile României şi dreptul internaţional

Constituţia României din decembrie 1991, cu modificările aduse în urma referendumului din 2003, cuprinde o reglementare complexă
în ceea ce priveşte raportul dintre dreptul intern românesc şi dreptul internaţional.
Astfel, în ceea ce priveşte tratatele internaţionale din domeniul drepturilor omului, Constituţia prevede în art. 20 că „Dispoziţiile
constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte”. Deci, însăşi dispoziţiile Constituţiei-care dedică numeroase articole
drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului- trebuie să fie interpretate şi aplicate numai în concordanţă cu documentele internaţionale de
bază din acest domeniu.
Acelaşi articol prevede, în continuare, că „Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile”.
Aceste texte constituţionale consacră, deci, în mod clar primatul regelementărilor de drept internaţional la care România este parte,
din domeniul drepturilor omului, faţă de legile interne.
În consecinţă, orice persoană poate, în faţa oricărui organ de stat, şi în primul rând în justiţie, să-şi întemeieze un drept sau o
pretenţie pe un tratat internaţional privind drepturile omului la care România este parte, indiferent care sunt prevederile legii române. Orice
persoană poate pretinde ca dispoziţiile Constituţiei, şi ca o consecinţă logică, şi ale legilor să fie interpretate şi aplicate în concordanţă cu
reglementările internaţionale12.
De asemenea, orice persoană poate cere ca, asupra unei interpretări sau asupra unui mod de aplicare a unei legi interne sau a unei
ordonanţe, să se pronunţe Curtea Constituţională a României, creată potrivit art. 142-147 din Constituţie. Curtea poate declarara că o
asemenea lege sau ordonanţă, ori interpretarea sau aplicare ei, sunt neconstituţionale.
În ceea ce priveşte raportul dintre dreptul intcrnaţional şi dreptul intern în general, Constituţia prevede în art. 11 că „Tratatele ratificate
de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul intern” şi că „Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i
revin din tratatele la care este parte”.
Rezultă că, prin însăşi ratificarea lor de Parlament, tratatele devin parte integrantă din dreptul intern. Constituţia prevede totodată
obligaţia pentru stat-deci pentru toate organele acestuia-de a îndeplini întocmai şi cu bună credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care
România este parte. Niciun organ de stat nu poate, deci, invoca o eventuală lege în neconcordanţă cu un tratat, pentru a refuza aplicarea
prevederilor acestui tratat, într-un caz dat. Orice persoană, fizică sau juridică ,pentru care decurg drepturi dintr-un tratat încheiat de România,
poate invoca acest tratat şi pretinde respectarea lui, indiferent de conţinutul legilor interne. Se subînţelege, de asemenea, că statul trebuie să ia
toate măsurile pentru a asigura concordanţa legilor interne cu tratatele la care devine parte. Numai în acest fel se asigură buna credinţă şi
îndeplinirea întocmai a obligaţiilor asumate.

12
Ion Diaconu, 2007, op. cit., pag. 24.
8
 Deşi nu tot atât de direct ca în domeniul drepturilor omului, acest text cu valoare generală consacră implicit principiul priorităţii
tratatelor pe care Parlamentul României le ratifică, faţă de legile şi ordonanţele interne 13.
Cele două texte-art. 11 şi 20- sunt convergente şi urmăresc acelaşi obiectiv, asigurarea priorităţii respectării tratatelor internaţionale.
Redactarea mai clară privind domeniul drepturilor omului se aplică prin momentul istoric al adoptării noii Constitutuţii, după o îndelungată
perioadă de abordare ideologică şi ignorare a multor drepturi şi libertăţi. Aceste reguli-principii le regăsim şi în art. 31 din Legea nr.590/2003,
privind tratatele, publicată în MOF nr.23 din 12 ianuarie 2004.
În forma sa amendată, Constituţia reflectă şi angajarea fermă şi ireversibilă a României în direcţia integrării în structurile euro-
atlantice, creând baza juridică pentru actele decisive pe care organele statului trebuie să le adopte în acest scop.
Astfel, art.148 intitulat „Integrarea în Uniunea Europeană” prevede că: „Aderarea României la tratatele constitutive ale Uniunii
Europene în scopul transferării unor atribuţii către instituţiile comuniatre, precum şi al exercitării în comun cu celelalte state membre a
competeţelor prevăzute în aceste tratate se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de
două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor” (alin. 1).
În conformitate cu unul din principiile de bază ale dreptului comunitar,cel al primatului dreptului comunitar faţă de sistemele de drept
naţionale ale statelor membre, art.148 prevede în continuare:
,,Ca urmare a aderării, prevederile tratatelor costitutive ale Uniunii Europene, precum şi celelate reglementări comunitare cu caracter
obligatoriu, au prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne cu respectarea prevederilor actului de aderare" (alin. 2).
Prevederile Constituţiei au în vedere şi acte viitoare de revizuire a tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, în sensul că se va urma
aceeaşi procedură de aderare şi ele vor prevala faţă de legislaţia internă (art. 148, alin. 3).
Constituţia tratează şi problema respectării de către România a angajamentelor asumate prin integrarea în Uniunea Europeană. Astfel
în art.148, (alin.4) se prevede că: „Parlamentul, Preşedintele României, Guvernul şi autoritatea judecătorească garantează aducerea la
îndelinire a obligaţiilor rezultate din actul aderării şi din prevedrile alin.2
Pentru a se asigura că nu se creează situaţii de incompatibilitate între reglementările comunitare şi legislaţia naţională, Constituţia în
art. 148, (alin.5) mai prevede că: „Guvernul transmite celor două Camere ale Parlamentului proiectele actelor cu caracter obligatoriu înainte ca
acestea să fie supuse aprobării instituţiilor Uniunii Europene”.
În ceea ce priveşte aderarea la Tratatul Atlanticului de Nord, Constituţia stabileşte în art. 149: „Aderarea României la Tratatul
Atlanticului de Nord se face prin lege adoptată în şedinţa comună a Camerei Deputaţilor şi Senatului, cu o majoritate de două treimi din numărul
deputaţilor şi senatorilor”. Constituţia consacră, deci, primatul dreptului comunitar faţă de dreptul intern, procedura acceptării tatatelor şi
normelor comunitare şi măsurile pentru a se asigura compatibilitate dreptului intern cu acestea.

2.8. Sistemul dreptului internaţional

A. Structura internă şi structura externă a dreptului internaţional public.

Un aspect general al dreptului (internaţional sau intern) este acela că, pentru a integra normele juridice în sistemul pe care-1
reprezintă, este nevoie de o tehnică referitoare atât la conţinutul reglementării, cât şi la formele acesteia. Această tehnică arată cum soluţiile de
fond la care s-a ajuns prin cercetarea dat-ului social conduc la identificarea formelor juridice profitabile, respectiv la capacitatea de acţiune
practică a dreptului14.
Dacă privim dreptul internaţional public în ansamblul lui, identificăm, pe de o parte, conţinutul acestuia, respectiv totalitatea regulilor
juridice în materialitatea şi legătura lor internă deosebit de complexă, pentru că vizează o mare varietate de comportamente, iar pe de altă
parte, identificăm forma, ca structură sistemică interioară şi exterioară a dreptului. Când spunem forma (structura) internă a dreptului
internaţional public, ne referim la organizarea conţinutului acestuia (normele juridice) în ramuri şi instituţii juridice. Când spunem forma
(structura) externă a dreptului internaţional public, ne referim la formele exterioare de exprimare a conţinutului acestuia, adică aşa cum ni se
înfăţişează el, respectiv izvoarele dreptului sau sursele dreptului.

B. Norme juridice. Instituţii juridice şi ramuri ale dreptului internaţional public

Norma de drept internaţional public reprezintă o regulă comportamentală stabilită de state şi de organizaţiile interguvernamentale cu
personalitate internaţională, prin acordul lor de voinţă, fie pe cale cutumiară, fie pe cale convenţională, pentru a reglementa relaţiile lor reciproce,
precum şi relaţiile lor cu alte entităţi cu personalitate internaţională, regulă care este respectată, în principal, pe baza bunei-credinţe şi, în mod
excepţional, la nevoie, prin constrângere individuală sau colectivă15.
Dat-ul relaţiilor reglementate reclamă o mare varietate a normelor de drept internaţional public, în funcţie de izvorul lor, de importanţa valorilor
protejate, de obligativitatea lor, de spaţiul în care se aplică etc.
Normele juridice internaţionale pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii, precum cel al izvorului care le consacră, al valorilor pe care le
protejează., al obligativităţii lor ori al limitelor spaţiului în care produc efecte etc.
Potrivit izvorului care le consacră, întâlnim dihotomia norme cutumiare (cutuma reprezentând încă un izvor principal al dreptului
internaţional public) –norme convenţionale (cuprinse în acorduri scrise precum tratatele, convenţiile, pactele etc.)
În raport de valorile pe care le protejează, întâlnim normele principii şi normele concrete ale dreptului internaţional public. Normele principii
(principiile) sunt norme de maximă generalitate care dau expresie unor valori universal acceptate de comunitatea internaţională şi, la rândul lor, pot
fi principii fundamentale, cu aplicabilitate generală în dreptul internaţional public, şi principii specifice, cu aplicabilitate pentru o anumită ramură a
acestuia.
Un al criteriu de clasificare este cel al obligativităţii normelor juridice internaţionale. Întâlnim astfel norme imperative, denumite şi norme
de jus cogens, obligatorii pentru subiectele dreptului internaţional, norme care la rândul lor pot fi onerative sau prohibitive, şi norme supletive, de la
care se poate deroga, dar numai pe baza acordului dintre subiectele dreptului internaţional.

13
Ibidem, pag. 25.
14
V.D. Zlătescu, Introducere în legistica formală. Tehnică legislativă, Ed. Oscar Print, Bucureşti, 1996,
pag. 13-14.
15
Stelian Scăunaş, op. cit. pag. 12.
9
 Este de remarcat valoarea deosebită pe care o au normele imperative pentru comportamentul subiectelor de drept internaţional. Astfel,
Convenţia cu privire la dreptul tratatelor, adoptată la Viena în anul 1969, precizează. în art. 53: „Este nul orice tratat care, în momentul încheierii
sale, este în conflict cu o normă imperativă a dreptului internaţional general. În sensul prezentei Convenţii, o normă imperativă a dreptului
internaţional general este o normă acceptată şi recunoscută de comunitatea internaţională a statelor în ansamblul ei drept normă de la care
nu este permisă nici o derogare şi care nu poate fi modificată decât printr-o normă a dreptului internaţional general, având acelaşi caracter".
Sunt considerate norme imperative, în primul rând principiile fundamentale ale dreptului internaţional cum sunt nerecurgerea la forţă şi la
ameninţarea cu forţa, egalitatea suverană, neintervenţia în treburile interne ale altor state, reglementarea paşnică a diferendelor, dreptul
popoarelor de a dispune de ele însele, „pacta sunt servanda”, respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
În al doilea rând este vorba despre norme care vizează drepturi ale tuturor statelor în domenii în care nu au ca obiect suveranitatea
staelor(libertatea mărilor, interzicerea pirateriei).
În al treilea rând, este vorba de norme cu caracter umanitar, pe care ansamblul statelor le consideră indinspensabile pentru a garanta
respectarea drepturilor elementare la viaţă şi la demnitatea umană(interzicerea genocidului, a sclavajului, legile şi obiceiurile războiului16.
După întinderea spaţiului în care produc efecte şi după numărul subiectelor cărora li se adresează, normele juridice internaţionale se pot clasifica in:
- norme bilaterale, care reglementează raporturile dintre două subiecte ale dreptului internaţional (de exemplu, tratatele de bună
vecinătate);
- norme regionale (locale), adoptate pentru a reglementa raporturi dintre mai mult de două subiecte de drept internaţional dintr-o
anumită zonă geografică, de regulă continentală (de exemplu, tratatele adoptate în cadrul Consiliului Europei);
- norme universale, care se adresează tuturor subiectelor de drept internaţional (de exemplu, tratatele adoptate în sistemul
ONU);
Menţionăm că există o ierarhie a forţei lor juridice, în sensul că normele bilaterale trebuie să fie adoptate în conformitate cu
normele regionale şi universale, iar cele regionale în conformitate cu normele universale.
O particularitate a normelor de drept internaţional public în raport cu normele de drept intern este aceea că, din punct de vedere al
structurii lor logico-juridice (interne), elementul sancţiune apare foarte rar, chiar şi în structura normelor de drept internaţional penal. Este
efectul unei particularităţi mai generale a dreptului internaţional public, care constă în lipsa unei jurisdicţii internaţionale obligatorii {cu unele
excepţii). ceea ce nu exclude posibilitatea aplicării unor sancţiuni de către state, individual sau colectiv, dar în cazuri extreme şi foarte rar.
Instituţia juridică de drept internaţional public reprezintă o grupare de norme juridice internaţionale care reglementează o categorie de relaţii
internaţionale legate între ele prin conţinutul lor. De exemplu, tratatul internaţional, apatridia, marea liberă, infracţiunea internaţională etc.
Considerăm a fi necesară aici observaţia că gruparea normelor juridice internaţionale pentru a da naştere unei instituţii juridice este relativă,
în sensul în care o instituţie juridică poate fi alcătuită, la rândul ei, din mai multe instituţii juridice, observaţie valabilă deopotrivă şi pentru dreptul
intern.
Ramura de drept internaţional public reprezintă cea mai largă grupare a normelor juridice internaţionale şi a instituţiilor juridice
internaţionale, reunite tot în funcţie de convergenţa dintre relaţiile pe care le reglementează.
O primă încercare de sistematizare a normelor de drept internaţional public, dar nu pe ramuri, ci pe domenii mari, a fost realizată de
timpuriu. Hugo Grotius identifica astfel două domenii: dreptul războiului (jus belli) şi dreptul păcii (jus contra bellum), dihotomie pe care o mai
întâlnim şi astăzi în unele lucrări de specialitate. Trebuie precizat că dreptul internaţional public este cvasiunanim identificat astăzi cu un veritabil
drept al păcii.
Începând cu sec. al XlX-lea, dreptul internaţional public a început să fie codificat, prin adoptarea primelor tratate multilaterale, devenind astăzi
un sistem bine organizat, alcătuit din mai multe ramuri, codificare concretizată în adoptarea unuia sau mai multor tratate internaţionale pentru fiecare
ramură. Procesul de codificare nu este încheiat, unele ramuri fiind încă în curs de formare şi dezvoltare. Pe baza operei de codificare
realizată până în prezent, putem identifica următoarele ramuri ale dreptului internaţional public17:
- dreptul tratatelor - cuprinde normele juridice internaţionale care reglementează relaţiile dintre state şi organizaţii interguvernamentale, cu
privire la încheierea tratatelor, intrarea lor în vigoare, efectele şi rezervele la tratate, încetarea şi interpretarea tratatelor. Tratatele prin
care s-a codificat această ramură de drept sunt: Convenţia asupra dreptului tratatelor încheiate între state, adoptată la Viena, în anul 1969, şi
Convenţia asupra dreptului tratatelor dintre state şi organizaţiile internaţionale sau dintre organizaţiile internaţionale, adoptata la Viena, în
anul 1986;
- dreptul diplomatic - cuprinde normele juridice care reglementează organizarea, sarcinile, competenţa şi statutul organelor pentru relaţii
externe18 (misiuni diplomatice permanente şi ad-hoc, diplomaţia multilaterală prin conferinţe şi organizaţii internaţionale). În prezent, acest
domeniu de relaţii internaţionale este reglementat de Convenţia cu privire la relaţiile diplomatice, adoptată la Viena, în anul 1961;
- dreplul consular - cuprinde normele care reglementează relaţiile consulare, organizarea şi funcţionarea organelor consulare, statutul juridic al
oficiilor consulare şi al personalului acestora19. Deşi preocupările de sistematizare sunt mai vechi, codificarea dreptului consular s-a realizat
prin Convenţia cu privire la relaţiile consulare, adoptată la Viena, în anul 1963;
- dreptul marii - reprezintă ansamblul normelor de drept internaţional care reglementează regimul juridic al spaţiilor maritime, raporturile de
colaborare dintre state pentru folosirea acestor spaţii şi a resurselor lor20. Principalul instrument care codifică în prezent dreptul mării, un
adevărat Cod al mării, este Convenţia Naţiunilor Unite asupra dreptului mării, adoptată la Montego-Bay (Jamaica), în anul 1982;
- dreptul internaţional fluvial - este ansamblul normelor care reglementează regimul navigaţiei pe anumite fluvii şi activităţile statelor în
acest domeniu. Există mai multe tratate regionale care sunt izvoare ale acestei ramuri a dreptului internaţional, stabilind regimul de
navigaţie pe mai multe fluvii cu statut internaţional: Congo, Dunăre, Elba, Escaut, Meusa, Niger, Rin. Singurul tratat cu caracter
universal care codifică dreptul internaţional fluvial este Convenţia privind regimul căilor de navigaţie de interes internaţional, adoptată la
Barcelona, în anul 1921;
- dreptul internaţional aerian - reprezintă ansamblul normelor juridice internaţionale care reglementează folosirea spaţiului aerian, statutul

16
Aurel Preda-Mătăsaru, 2007, op. cit., pag 69.
17
Stelian Scăunaş, op. cit., pag 14-16
18
Dumitru Mazilu, Dreptul internaţional public, Ediţia a II a, Vol. 2, Editura Lumina Lex, Bucureşti 2005, pag. 118.
19
Ibidem, pag. 165.
20
Marţian Niciu, op. cit., pag. 253.
10
 juridic al aeronavelor şi regimul circulaţiei aeriene. Principalul tratat care codifică în acest domeniu este Convenţia de la Chicago,
adoptată în anul 1944;
- dreptul internaţional spaţial — este o ramură mai tânără a dreptului internaţional şi este alcătuită din totalitatea normelor juridice care
reglementează relaţiile dintre state şi organizaţiile internaţionale, relaţii născute în activitatea de folosire a spaţiului extraterestru şi a
corpurilor cereşti. Cel mai important tratat care codifică aceste norme este Tratatul cu privire la principiile care guvernează activitatea
statelor în exploatarea şi folosirea spaţiului extraatmosferic, inclusiv luna şi alte corpuri cereşti (Tratatul spaţial), adoptat în anul 1967;
- dreptul organizaţiilor internaţionale - este o ramură care s-a conturat recent şi este în plină afirmare şi dezvoltare. Conţine totalitatea
regulilor referitoare la constituirea şi funcţionarea organizaţiilor interguvernamentale, ca forme instituţionalizate permanente ale colaborării dintre
state, în cele mai diverse domenii. Semnificativă în acest sens, este Convenţia asupra dreptului tratatelor dintre state şi organizaţii
internaţionale sau dintre organizaţiile internaţionale, adoptată la Viena, în anul 1986;
- dreptul internaţional al drepturilor omului - este alcătuit din totalitatea normelor juridice internaţionale care reglementează protecţia fiinţei
umane. Evoluţia acestei ramuri a fost spectaculoasă după cel de-al doilea război mondial şi este concretizată în numeroase tratate
internaţionale cu caracter universal sau regional. Nucleul sistemului de protecţie a drepturilor omului este reprezentat de Carta
Internaţională a Drepturilor Omului, denumire generică pentru cinci documente adoptate în cadrul ONU: Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului (1948), cele două Pacte cu privire la drepturile omului (1966) şi cele două Protocoale relative la pactele din 1966 (1966 şi 1989).
Există opinii potrivit cărora, în cadrul acestei ramuri a dreptului internaţional, s-au constituit mai multe subramuri, precum dreptul refugiaţilor,
dreptul populaţiilor migrante etc.
- dreptul internaţional umanitar al conflictelor armate - (jus in bello) cuprinde totalitatea regulilor juridice internaţionale care reglementează
relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional în situaţii de conflict armat. Este alcătuit din două subramuri;
- dreptul internaţional umanitar (Dreptul de la Geneva) - reglementează relaţiile dintre subiectele dreptului internaţional în
timp de conflict armat, relaţii care au ca obiect protejarea victimelor acestuia. Principalele instrumente care-l codifică sunt cele patru
Convenţii de la Geneva (1949) şi cele două Protocoale adiţionale la aceste convenţii (1977);
- dreptul conflictelor armate (Dreptul de la Haga) - reglementează relaţiile dintre participanţii la un conflict armat, cu privire la
declanşarea acestuia, rnetodele şi mijloacele de lupta, regimul ocupaţiei militare, încetarea ostilităţilor etc. Principalele tratate în acest
domeniu au fost adoptate la Haga, în anii 1899, 1907 şi 1954, la care se adaugă numeroase alte instrumente;
- dreptul internaţional penal - este ansamblul normelor juridice internaţionale prin care se reglementează răspunderea penală pentru
infracţiunile internaţionale. Au fost adoptate numeroase tratate care stabilesc infracţiunile internaţionale (crime şi delicte) precum şi
modalităţile de tragere la răspundere penală a autorilor acestora. În anul 1998, s-a adoptat la Roma Statutul Curţii Penale Internaţionale
(în vigoare de la 1 iulie 2002), tratat care reprezintă un veritabil Cod internaţional penal şi de procedură penală.
De remarcat că, datorită complexităţii şi dinamicii relaţiilor internaţionale, dreptul internaţional public se îmbogăţeşte permanent. Astfel, în
ultimele decenii s-au conturat noi ramuri precum: dreptul dezarmării, dreptul internaţional al dezvoltării, dreptul internaţional economic, dreptul
internaţional al mediului etc.21

21
Marţian Niciu, op. cit., pag. 374-382.
11